Gândindu-mă la asta, m-a „spart” un gând: stai, când au trecut două săptămâni de la circul suspendării Strict Secret de către Substack? Dar, stați, când au trecut deja șase luni din an? Acum șase luni eram la Beijing și iată că azi privesc spre toamnă, ba poate că ar trebui să mă gândesc și să îmi cumpăr o pereche nouă de bocanci de iarnă. Și în iulie vine ziua lui Fane. Dar, mă, oameni buni, când au trecut zece ani cu Ștefan, ce s-a întâmplat cu timpul?

Timpul şi arheologia interiorului

de Liviu Alexa

Cățelul meu Alo e pe moarte. Tragem de el, îl pupăm în cur, îi pupăm lăbuțele și urechile, Alo se ține tare încă, dar nimeni nu știe cât timp mai are cu noi. Alo se adaugă la lista multor îmblăniți pe care ni i-a furat Timpul – Babeș, Dumbi, Morji, Gicu, Jessica, Mișu, Loto, dar tot e bine că i-am avut. Asta e consolarea amară a Timpului, mica sa răsplată – că îți lasă amintiri. Acuma, depinde de tine dacă triste sau frumoase. Sau poate nu depinde chiar de tine nici asta…

Timpul nu-i o linie dreaptă pe care sǎ o parcurgem cu o viteză constantă, ca sǎ-l economisim, ci e, mai degrabă, o eroziune, o subtilă, aproape imperceptibilă măcinare a stâncilor din interiorul nostru, până când ceea ce rămâne din cel care erai ieri devine o formă nouă, șlefuită de fluxul constant al momentelor care refuză să fie prinse.

Nu vorbim aici despre „nisipul care se scurge printre degete” – acea imagine obosită a literaturii ieftine, ci despre fizica reală a memoriei și a pierderii.

Ne obișnuim să privim timpul ca pe un container gol pe care îl umplem cu acțiuni, cu fapte, cu realizǎri, dar, pe măsură ce anii se adună, devine evident că timpul este materia însăși. Această realizare – că suntem ființe construite din absență – este cea care ne provoacă o neliniște surdă, pe care o simțim mai acut în diminețile de duminică sau în momentele de liniște forțată. Sau, no, cel puțin aşa simt eu.

Trecerea timpului devine vizibilă nu când te uiți în oglindă, ci când te uiți la felul în care privești lumea. La 20 de ani, timpul i-o promisiune, un orizont nesfârșit. La 40, 50 sau mai mult, timpul devine o monedă cu valoare de schimb tot mai micǎ. Începi să numeri nu cât mai ai de trăit, ci cât mai poți investi din tine în lucrurile care contează cu adevărat.

Dacă ar fi să fii arheolog şi sǎ poți sǎpa în propria conștiință, ai găsi straturi de „sine” abandonate. Cel care erai la 10 ani nu mai există, și nu doar pentru că celulele tale s-au reînnoit, ci pentru că referințele tale despre lume s-au schimbat atât de radical, încât copilul acela ar fi un străin pentru tine.

Distanțarea asta e cea mai dureroasă formă a timpului. Ne uităm la fotografii vechi și nu simțim nostalgie pentru obiecte, ci pentru o anumită stare de spirit care nu mai poate fi simțită. Ca și cum am fi îndoliați mereu cu noi înșine, jelim nu moartea cuiva, ci moartea propriilor noștri „eu” din trecut.

Fiecare etapă a vieții ne cere sacrificarea celei precedente. Pentru a deveni adult, trebuie să ucizi copilul; pentru a deveni omul care înțelege pierderea, trebuie să accepți că entuziasmul orb al tinereții a fost doar o necesitate biologică. O etapǎ.

Relațiile cu ceilalți sunt, probabil, cel mai clar barometru al timpului. Şi nu, nu mǎ refer doar la despărțiri, ci la felul în care oamenii se schimbă în paralel cu noi.

Timpul nu vindecă, așa cum se spune. Asta cu timpul vindecǎ orice ranǎ e un cǎcat.

Timpul ne ajută doar să digerăm durerea, să o transformăm în compostul amintirilor și să îi zicem frumos „experiență”.

Facem asta încât să putem continua să funcționăm fără a fi paralizați de greutatea trecutului, dar cicatricile rămân, purtând cu ele amintirea presiunii care le-a cauzat.

Scriam recent de nostalgie, dar am uitat sǎ scriu despre melancolia particulară din obiectele pe care le păstrăm. O carte pe care ai citit-o acum douăzeci de ani, un ceas care nu mai funcționează, o haină pe care nu o mai porți, dar pe care nu vrei să o arunci. Ele ancorele noastre în timp, ne oferă iluzia continuității. Când atingi un obiect care te-a însoțit în momente dificile, atingi o bucată din tine care a supraviețuit.

Dar n-ați vǎzut, dragii mei? În timp ce noi ne agățăm de ele, timpul le lucrează și pe ele. Obiectele se degradează, culorile se șterg, paginile se îngălbenesc, iar muistul de Timp ne reaminteşte cǎ tot ce atingem poartă amprenta efemerității.

Nu cred cǎ-s sigur sutǎ la sutǎ, dar cred (azi, cel puțin azi) cǎ viața nu-i altceva decât exercițiul repetat de a învăța cum să pleci. Învățăm să plecăm de acasă, să părăsim locuri de muncă, să închidem capitole din viața noastră, să ne luăm rămas bun de la oameni. Trecerea timpului ne forțează să practicăm „mici morți” zilnice, ca nişte teze trimestriale sau anuale, dupǎ cum are chef destinul.

Cea mai grea luptǎ a mea cu Timpul, de fapt, nu a mea, ci a neuronilor mei zglobii e când încearcă să dea sens haosului.

De ce ne sperie timpul? Pentru că ne confruntă cu neputința noastră.

Suntem singurele creaturi care știu că urmează să sfârșească și, în același timp, singurele care încearcă să creeze ceva durabil – artă, idei, copii – pentru a păcăli această realitate.

Alo nu ştie cǎ moare. Eu ştiu.

Frumusețea vieții nu stă în permanență, de-am fi veșnici, am fi iresponsabili. Am amâna totul pentru o eternitate fǎrǎ de sens. Tensiunea timpului – conștientizarea că acest moment este unic și nu se va repeta niciodată – este motorul meu suprem, motorul creativității mele, motorul ce mǎ face sǎ iubesc.

Uite un moment unic.

Nu toți suntem la fel, dar cei ce au ceva în inimi sunt arhipelaguri de conștiință, ridicându-se din oceanul timpului, luptând pentru câteva decenii să fie auziți, să fie simțiți, să lase o urmă, oricât de mică, pe țărmul realității.

Dar suntem la fel, când fluxul vine să ne ia înapoi, ca un întreg ştirbit care își reabsoarbe părțile.

E înfricoşǎtor cǎ timpul trece, dar eu cred cǎ mai tare trebuie să ne temem dacă, trecând, Timpul nu ne-a găsit cu adevărat prezenți.

Ești aici. Ești acum. Iar restul este doar istoria pe care o scrii în timp ce respiri. Mǎ duc. Am un tren de prins.

Vǎ place scrisul meu?

Sunt singurul jurnalist din România care are la activ, în 28 de ani, peste 100 de dezvăluiri de amploare ce vizează corupție morală, sexuală, în rândul oamenilor Bisericii, al politicienilor, al medicilor și profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanți de droguri și fraude economice făcute de infractori rafinați și singurul care nu și-a tranzacționat pe bani subiectele.

Cu toate astea, multora li se pare că 26 de lei pe lună e o sumă imensă ca să susțină proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Poate că acum înțelegi că 26 de lei sunt un rahat pe băț în raport cu munca, oboseala și riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.

da, te sprijin, dau click

Ce am mai pictat între timp

Nu știu cum a trecut timpul, dar nu se poate spune că am pierdut vremea. Am înaintat bine de tot în seria „The Daffodil Lament”.

Just My Imagination

Dolores O’Riordan, solista plecatǎ de la The Cranberries, spunea despre cântecul ăsta că l-a scris gândindu-se la “happy days”, vremea când rămânea în pat până duminică la amiazǎ, privind la cai verzi pe pereți, fără copii care să o tragă jos din aşternut, fǎrǎ faimǎ sau dureri sufleteşti. Suntem și noi la fel, abia mai târziu, când avem tone de responsabilități, depresii şi neîmpliniri, înțelegem ce-am avut.

Paradoxal, timpurile mai libere se întorc, dar suntem bǎtrâni şi nu mai avem ce face cu ele. Cântecul e un cerc, al vieții noastre.

Asta am pictat, o creatură prinsă în rotirea ei. Diavolul roșu, descărnat până la nervuri, cântă la o chitară făcută dintr-un craniu de caprǎ — instrumentul plăcerii și unealta morții, ca în orice viață în care bucuria și prețul ei sunt pe aceeaşi facturǎ.

În spate, aripile unei mori de vânt din vechea Irlandǎ se învârt fără sfârșit, ne macină, aşa cum face viața.

Diavolul înroşit n-are coarne, ci petale de narcisǎ galbenă — semnătura întregii serii, semnǎtura lui Dolores și, totodată, masca celei ce a rǎsǎrit prea devreme şi a plecat fix când sǎ vadǎ ce putere are soarele. Versurile pe care le-am scris pe pânză — “you’ve got me wrapped around your finger”, “I gave all I could but you left me sore” — nu sunt din cântecul ăsta, sunt din altele, fiindcă durerile se amestecă. Așa ține mintea minte: ne bagǎ pe grumazul sufletului la grǎmadǎ răni din ani diferiți și ne fraiereşte cǎ am fi o singură poveste, o poveste unicǎ.

Dar noi nu suntem decât nişte minciuni.

„Salvation”

„Salvation” este una dintre cele mai înșelătoare piese ale celor de la The Cranberries. La suprafață pare un cântec despre dependențe și salvare, despre Dolores care îi îndeamnǎ pe cei tineri sǎ fugǎ de heroina. Dar piesa asta mie mi-a spus mereu altceva, mult mai profund: mi se pare cǎ e mai mult despre lupta disperată a omului de a nu se pierde pe sine.

Pânza mea cu numǎrul 13 din seria “The Daffodil Lament” nu vorbește despre droguri, ci despre fragilitatea ființei umane atunci când viața îi oferă prea multe adevăruri, prea multe promisiuni și prea multe drumuri către o mântuire falsă. Personajul central al picturii mele e orbit nu de întuneric, ci de excesul de direcții.

Panglicile care îi înfășoară capul sunt gânduri, doctrine, obsesii, reguli, credințe și ispite.

Fiecare pare prețioasă, fiecare strălucește asemenea unei coroane, dar toate împreună îl împiedică să mai vadă limpede.

Râurile de pastile şi perle sunt toate căutările noastre: iubirea, credința, puterea, succesul, arta, gloria sau simpla nevoie de a fi acceptați, toate promițând același lucru: falsa mântuire.

Legătura cu Dolores O’Riordan este una profundă. Toată viața ei a fost o luptă între lumină și umbre, între credință și durere, între nevoia de a fi iubită și nevoia de a se ascunde. În vocea ei exista mereu speranța că undeva, dincolo de zgomotul lumii și de demonii interiori, există o formǎ de izbǎvire. Din pǎcate, mântuirea ei a venit într-o vanǎ dintr-o camerǎ de hotel, sub apǎ şi-a ferecat respirația ca sǎ poata trage în piept, de-acum liberǎ, praful stelar.

„Icicle Melts”

„Icicle Melts” este a 14-a pânzǎ din seria dedicată lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries. În cântecul ǎsta Dolores îşi exprimǎ furia pentru moartea unui copil ucis la Liverpool, dar pentru mine cântecul e dovada unei alte probleme psihice a ei, o anumita hipersensibilitate fațǎ de problemele societǎții și de felul în care anumite suflete nu reușesc să privească lumea de la distanță cǎci absorb totul - fiecare nedreptate, fiecare cruzime, şi fiecare dezamăgire devine o rană intimă, ca și cum ar fi fost provocată direct asupra propriei ființe.

Personajul din tablou țipǎ frustrat, iar țipetele sale se transformǎ în păsări origami colorate, fragmente de gânduri, idealuri, speranțe și spaime care nu mai încap într-o minte omenească. Sunt toate cauzele pierdute, toate tragediile lumii, toate luptele morale pe care unii oameni și le asumă până la autodistrugere. Nu mai există o graniță între sine și societate. Durerea altora devine propria durere.

La început pare o formă de noblețe. Apoi devine o închisoare. Simți că trebuie să salvezi totul, să repari totul, să răspunzi pentru tot ce este stricat în jurul tău. Iar când lumea refuză să se schimbe, începi să te topești odată cu ea, ca un țurțure.

Aici se află și legătura mea cu Dolores. În spatele vocii care umplea stadioane exista un om care simțea enorm. Prea enorm.

Pânza mea nu vorbește despre nebunie, ci despre costul sensibilității unui artist.

Artiştii par puternici pentru cei din jur, dar în interior se topesc lent, încercând să schimbe lumea.

Dar lumea nu se schimbă. Ea rǎmâne aceeaşi, imprevizibilǎ şi plinǎ de haos, şi tot ce e sigur însǎ în haos e cǎ țurțurii dispar primii.

Pretty

Pretty”, cea de a 15-a pânzǎ din seria “Lamentația narcisei” revine la tema subsidiarǎ a tulburǎrilor psihice ale unul artist de geniu, iar Dolores O’Riordan a avut felia ei groasǎ din ele.

Nu numai Dolores suferea de fragmentarea sinelui, mulți dintre noi nu ştim cǎ “pǎțim” şi noi asta.

Cel putin eu… eu recunosc cǎ accept ca oamenii să mǎ consume.

Asta e soarta visǎtorilor, ne tǎiem singuri în bucǎți.

O bucată pentru familie. O bucată pentru cei care mǎ iubesc. O bucată pentru cei care mǎ admiră. O bucată pentru cei care mǎ judecă. O bucată pentru cei care au nevoie de mine.

Chipurile suspendate din pânza mea nu sunt “versiuni” ale eu-lui, ci datorii emoționale pe care le-am fǎcut ca sǎ acceptați. Copilul care voia să facǎ le plac. Adultul care voia să demonstreze. Artistul care voia să fie înțeles. Omul care a uitat sǎ mai cânte.

Firele care ne leagă pe noi de noi chiar noi le-am întins. De aia cu greu pot fi tǎiate, cǎci ne rǎnim şi ne doare.

Noi am țesut pânza de pǎianjen în care ne-am capturat definitiv.

„Ordinary Day”

„Ordinary Day”, pânza cu numǎrul 16 este jokerul seriei “The Daffodil Lament”, singura pânzǎ pe fundal alb, în totalǎ disonanțǎ cu celelalte douǎzeci de picturi întunecoase.

E o pânză despre oamenii care nu pot trăi la suprafața vieții.

În imaginația mea, din bulbii rahidieni ai unui trup aparent liniştit nu ies nervi, vertebre sau țesuturi, ci tuburi de orgă ce cântă gânduri colorate, așa cum numai oamenii frumoși la minte pot crea. Fiecare tub devine o conductă a imaginației şi fiecare explozie de culoare este un acord interior, o emoție, o amintire sau o idee care refuză să rămână captivă înăuntru.

Am asociat această lucrare cântecului „Ordinary Day” al lui Dolores O’Riordan fiindcă piesa vorbește despre miracolul discret al existenței și despre felul în care o zi aparent banală poate deveni extraordinară atunci când este privită prin ochii potriviți.

Pentru majoritatea oamenilor, lumea este compusă din obiecte. Pentru cei sensibili, lumea este compusă din semnificații.

De aceea figura nu are cap. Corpul a devenit inutil ca formă, rǎmâne o catedralǎ sonorǎ în care numai cei cu inima deschisǎ pot asculta Slujba Culorilor.

Poemul de azi

Timpul

de Ion Pillat

În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip
Ce curge lin şi sec aceeaşi oră.
Nu-i în apus şi nici în auroră,
Şi urma-i pe pământ nu are chip.

Dar îl aud târziu, la foc de sobă,
Cum pasu-i apăsat îşi face drum
Venind din ţara umbrelor şi cum
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.

Recheamă tot ce-a fost şi o să fie.
Toţi anii mei cu clipa lor învie
Dintotdeauna, fără ieri şi azi.

Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte,
Şi în oglindă stă un alt obraz,
Îngălbenind ca fila dintr-o carte.

Cântecul de azi

de Radu Chirițǎ

Acu ceva vreme eram pe hol la o instanţă, aşteptând să se reia o şedinţă, când o picat pe telefoane ştirea că CCR o zis că reducerea pensiilor magistraţilor e ok. Holul ăla, plin de oameni cu procese, o explodat de bucurie. Nu de aia discretă, ci de aia cu „bravo, le-o dat-o”, cu zâmbete largi şi cu satisfacţia omului care simte că, în sfârşit, s-o făcut dreptate cu ăia care îl ţin de doi ani în amânări de pronunţare. Singurii cu mutre mai încurcate erau vreo doi avocaţi, care pricepeau cumva ce înseamnă asta în plan mai larg. Dar şi ăia, dacă erau sinceri, simţeau un mic fior de payback pentru fiecare şedinţă în care or fost umiliţi de vreun zmeu în robă.

Scriu asta de la început ca să nu creadă careva că textul de mai jos vine din dragoste pentru magistraţi sau că şi-or pus ăştia vreo pilă. Am o dragoste enormă pentru justiţie, mai puţin pentru judecători. Susţin în continuare că independenţa s-o confundat de prea multe ori cu iresponsabilitatea. Susţin că ura faţă de judecători nu vine, în cea mai mare parte, din soluţiile cu care nu eşti de acord sau din faptul că pierdut ceva proces. Vine din citarea pe ora 9 şi luarea cauzei la 13.30 (constant, nu ca eveniment excepţional), din 12 amânări pe un căcat de cerere, din comunicarea aia unidirecţională din ciclul „mi se rupe, eu decid”, din isteriile şi exerciţiile de forţă din sală. Realitatea e că dacă 80% din juzi tratează lumea normal, iar 20% se poartă ca trimişii lu’ sfântu Petru pe pământ, imaginea generală o să fie proastă. Nedrept pentru ăia 80%, dar de înţeles. De cele mai multe ori, sistemul de justiţie a fost cel care fost unul dintre ciocanele de belire, nu de protecţie împotriva unor abuzuri ale statului. Şi nu mă refer aici deloc la dosarele penale, ci la cele non-penale. E foarte greu să îi explici unuia să fie solidar cu sistemul de justiţie, pentru ăsta e singurul care îl poate proteja pe el împotriva unui stat care vrea să te fută, cât timp protecţia aia e complet inexistentă.

Dar ce se petrece de doi-trei ani încoace nu este despre asta şi nici despre păcatele sistemului de justiţie sau a unora dintre judecători. E despre altceva. Toată discuţia din ultimii ani o fost redusă la pensii. Şi asta o fost o capcană în care judecătorii or căzut prea uşor. Cât timp atenţia tuturor o fost capturată de cifre, de tabele de calcul şi de grafice cu vârste de pensionare din Belgia, s-a pierdut din vedere fix esenţa. Iar esenţa nu e cuantumul pensiei lu’ unu care a stat 25 de ani la o instanţă.

Pensia la 50 şi ceva de ani o fost o anomalie. O fost muniţie gratis pentru orice campanie de presă şi i-o vulnerabilizat masiv pe magistraţi în faţa opiniei publice. Numa’ că treaba aia o fost tranşată rezonabil acum trei ani. Faptul că azi subiectul e redeschis, cu o agresivitate şi mai mare, îmi spune că miza reală nu o fost niciodată sustenabilitatea casei de pensii.

Acu, peste discuţia despre pensii, o venit proiectul noii legi a salarizării unitare. Şi aici se vede mai clar ce se urmăreşte. Ideea de fond e simplă: băgăm magistratul în aceeaşi grilă cu tot bugetarul, cu valoare de referinţă, coeficient şi un spor stabilit de cine vrea muşchii lui, fără garanţii serioase contra arbitrariului. Îngheţăm, „aliniem”, „corectăm discrepanţele”. Pe scurt, judecătorul ajunge să fie plătit ca un funcţionar de la un minister oarecare, după o grilă pe care i-o umflă sau i-o dezumflă executivul după cum îi convine şi după cât de cuminte o fost.

Nu întâmplător, dintre toţi, fix oamenii din sistem or sesizat că asta e problema, nu cifra de pe ultimul fluturaş. Includerea magistratului în grila unică pentru bugetari nu e o chestiune contabilă. E o coborâre. Îl iei pe judecător de pe soclul lui constituţional şi îl bagi în arena negocierilor sindicale, unde forţa argumentului juridic e strivită de pragmatismul politic şi de majoritatea de moment.

Unii or să spună: bre, da’ ce-mi pasă mie pe cine şi cum plătesc ăştia? Tot un drac, judecătorul tot judecă, fie că ia salariu mare, fie mic. Ba nu e tot un drac.

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu de castă al judecătorului. Am mai scris asta şi o repet, că pare că tot nu pricepem. Independenţa aia e un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui bou din ţara asta care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât sau pur şi simplu om care s-o pus de-a curmezişul intereselor statului. Judecătorul, cât timp poartă roba, nu are dreptul la o justiţie independentă, are obligaţia să fie el ăla independent. Independenţa e dreptul fraierului din faţa lui.

Or, un judecător a cărui pâine atârnă, an de an, de puterea pe care o judecă a încetat de mult să mai fie independent, chiar dacă încă poartă roba. Nu trebuie să-l şi sune cineva să-i spună cum să dea soluţia. E suficient să ştie că, dacă supără pe cine nu trebuie, anul viitor i se „recalibrează” grila, i se „revizuieşte” sporul, i se mai taie o felie din pensie peste noapte. Frica funcţionează. Iar prima victimă a fricii ăleia nu e judecătorul. Sunt eu şi orice alt bou din ţară, pe care nu-l mai apără nimeni de stat, pentru că ăla care ar trebui să-l apere stă cu ochii pe fluturaşul lui şi pe ce mai zice guvernul mâine.

Statul român are nişte obligaţii constituţionale care nu sunt opţionale. Una dintre ele e echilibrul puterilor. Şi echilibrul ăsta nu e o stare de lenevie, în care fiecare stă în banca lui. E o obligaţie activă de a nu lăsa o putere să o sufoce pe alta. Predictibilitatea şi stabilitatea statutului fac parte din asta, nu sunt moft. Regulile jocului nu se schimbă în timpul partidei, mai ales când ăla care le schimbă e şi jucător, şi arbitru, şi proprietar de stadion.

În meciul deceniului dintre puterile statului, ce vedem acuma nu e o ceartă punctuală pe bani. Executivul şi legislativul joacă în acelaşi tricou, în acelaşi bloc compact, şi împing în aceeaşi direcţie: să scoată din teren a treia echipă. Pensiile o fost prima repriză. Salariile sunt a doua. Iar la pauză nu se discută despre cât costă justiţia, ci despre dacă justiţia mai are voie să fie o putere sau devine un departament.

Pentru că asta se încearcă, dacă punem cap la cap toate piesele. Nu o reformă a pensiilor şi nu o aliniere salarială. Ci transformarea puterii a treia într-o anexă administrativă. Un fel de ANAF cu robă. O direcţie în subordinea de facto a guvernului, cu oameni plătiţi pe grilă, evaluaţi de sus, ţinuţi în frică prin buget şi cuminţiţi prin imprevizibilitate. Constituţional, mai scrie acolo că sunt trei puteri. În fapt, se lucrează intens la varianta cu două puteri şi un ghişeu.

Şi ca să meargă treaba, s-o turnat doi ani de discurs populist peste o frustrare reală care era oricum acolo. „Pensii nesimţite”, „caste”, „privilegiaţi”. Repetat obsesiv, până când oricine din ţara asta ştie că magistraţii sunt o castă. Discursul ăsta o prins fix pentru că frustrarea era reală. Băgaţi acelaşi discurs despre pensiile militarilor, ale poliţiştilor sau ale securiştilor care ies la 50 de ani şi care sunt de zece ori mai mulţi, şi n-o să prindă, că acolo nu e nimeni supărat. La judecători o prins, pentru că terenul era pregătit. Faptul că terenul ăla a fost arat de judecători prin ani de aroganţe e irelevant.

Poate unii dintre ei merită ceea ce păţesc acum, o fi de discutat. Unii sigur nu merită. Ceea ce e sigur este că noi, restul nu merităm o justiţie în genunchi. O justiţie cu defecte se poate repara. Poţi să schimbi rolul CSM-ului, aşa cum zicea şi doamna Chiş. Poţi să-i scoţi pe ăia 20% care fac de râs roba. Poţi să tai din amânări, din detaşări, din aroganţă. Poţi să faci educaţie juridică, să nu mai credem toţi ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi că, dacă nu-l condamnă, judecătorul l-o „scăpat”. Astea toate se pot discuta şi se pot face. Sunt sănătoase, chiar.

Ce nu se mai repară uşor e o justiţie care a încetat să mai fie o putere. Pentru că, în ziua în care a treia putere devine un ghişeu al guvernului, nu mai există nimeni între tine şi stat. În ziua aia, când statul vrea să-ţi ia casa, copilul, libertatea sau dreptatea, te duci în faţa unui funcţionar care se gândeşte, înainte să semneze, ce-o să zică şefii lui de la Victoriei despre grila lui de anul viitor. Aia nu mai e o instanţă. E o vamă. Defectele justiţiei trebuie corectate cu justiţia rămasă la locul ei în arhitectura constituţională, nu prin închiderea prăvăliei. Nu repari o casă dărâmând zidul de rezistenţă pentru că are el o fisură. Or, exact asta se face acum: sub pretextul că peretele e crăpat (şi e crăpat pe alocuri), se umblă la structura de rezistenţă a statului de drept.

Zic unii că toate astea sunt „reformă”, că aşa curăţăm sistemul. E un discurs seducător, pentru că, da, sistemul are nevoie de curăţenie. Numa’ că, atunci când „reforma” înseamnă să readucem justiţia sub controlul de fapt al executivului, ăia nu mai sunt reformişti. Sunt conservatori, tati. Vor înapoi la cum o fost. Iar „cum o fost” nu e o ţară de basm. „Cum o fost” era atunci când se ascultau preventiv judecătorii cu zecile, când unii mergeau la servicii să-şi facă studii de securitate, când candidaţi erau acuzaţi penal cât să piardă alegerile şi apoi achitaţi în linişte, fără ca cineva să răspundă vreodată la vreo întrebare.

Aia e cealaltă variantă pe care ţi-o vinde restauraţia asta agresivă. Nu o justiţie mai bună. O justiţie ascultătoare. Şi între o justiţie cu defecte şi o justiţie ascultătoare, eu o aleg, fără ezitare, pe prima. Defectele le pot critica, le pot da în judecată, pot scrie despre ele, pot pierde procese şi mă pot enerva pe blog. Cu o justiţie ascultătoare nu mai am ce discuta, pentru că nu mai am cu cine.

Nu spun că justiţia e bine cum e. Nu spun că nu sunt judecători care n-ar trebui să fie acolo. Nu spun că nu e nimic de corectat, din contră, e foarte mult. Spun doar atât: ceea ce se petrece acum, pensiile plus legea asta de salarizare luate împreună, nu e o corecţie a defectelor. E o tentativă, după mine destul de limpede, de a muta România de la trei puteri la două, transformând a treia într-un fel de ANAF sau de vamă în subordinea de facto a guvernului. Iar asta e mult mai periculos decât o justiţie cu defecte. Defectele le-am dus cumva în spate până acum şi le-am mai dus. O justiţie care nu mai e o putere o ducem mult mai greu, pentru că, în ziua în care nu mai e, ne trezim noi, restu’, fix ăia care azi exultam pe holurile instanţelor că „le-or dat-o”, singuri în faţa statului. Şi atunci n-o să mai aibă cine să ne dea nouă dreptate, oricât de tare am bate cu pumnul în masă.

Ştiu că textul ăsta n-o să-l dea Recorder pe primetime şi nici n-o să mă pună zeu’ Ţuc pe algoritmi. Şi mai ştiu că imensa parte a celor care îl citesc tot or să zică „bine le face nesimţiţilor”. Pricep. Numa’ respiraţi de două ori înainte. Holul ăla pe care eram, cu toţi oamenii bucuroşi, e fix holul pe care o să stăm tot noi, peste câţiva ani, când o să avem nevoie ca cineva să ne apere de stat şi n-o să mai fie nimeni acolo, în afară de un funcţionar cu grilă, care se uită la noi de după ghişeu.

600 de tablete moarte la DEER

Nu știu ce a vrut să zică conducerea Distribuție Energie Electrică România (DEER) când a botezat proiectul „Workforce Management” — adică, în românește, managementul forței de muncă —, dar impresia mea e că singurul lucru pe care îl managerizează cu adevărat în clipa asta e forța de muncă pusă să semneze cu pixul în mână ceva ce, în teren, pur și simplu nu există.

Pentru cei care au prins serialul meu doar de la jumătate: DEER e cel mai mare distribuitor de curent din țară, patru milioane de români, optsprezece județe, sediu la Cluj, condusă de doamna director general Mihaela Rodica Suciu. Iar azi vă povestesc despre proiectul WFM — cel care, dacă ar funcționa cum scrie pe cutie, ar fi cam ultimul lucru pe care și l-ar dori cineva de acolo. Veți înțelege imediat de ce.

Ce s-a cumpărat, ce a venit și ce lipsește.

Un proiect WFM serios face un lucru simplu și sănătos: îți spune, în timp real, cine lucrează, unde, la ce, cât a stat și ce a rezolvat. Adică pontaj automat, lucrare trasabilă, totul scris undeva unde nu mai poți să-l ștergi cu guma. Exact genul de transparență de care orice companie cinstită ar fi încântată.

Acum partea nasoalǎ. Pe partea de software, la WFM-ul DEER s-a livrat în jur de 60% din ce scrie negru pe alb în caietul de sarcini. Restul de 40% — funcționalități promise, plătite, semnate în contract — pur și simplu lipsesc. Nu sunt „în curs de implementare”. Lipsesc.

Pe partea de hardware, am aflat că au venit în jur de 1.200 de tablete. Dintre ele, peste 600 — adică mai bine de jumătate — sunt defecte. Moarte din cutie. Nu „necesită update de firmware”. Moarte.

Deci cumperi 1.200 de tablete. Jumătate, peste 600, nu funcționează. Adică ai plătit, ca stat, ca cel mai mare distribuitor de energie din România, pentru un teanc de cărămizi cu ecran. Iar acum, atenție, urmează partea de magie administrativă marca DEER: în loc ca cineva să ridice mâna și să spună „băieți, jumătate din marfă e defectă, nu semnăm recepția”, presiunea internă merge fix invers. Să se semneze. Să se închidă. Să se bifeze.

[DOCUMENT: procesul-verbal de recepție WFM]

Care e graba?

Mi se spune că presiunea pe oameni e una singură, repetată ca o mantră: proiectul trebuie închis repede, indiferent de starea reală a livrării. De ce repede? Păi, din motive care se țin frumos de mână.

Firmele își vor banii. Pentru că, vedeți dumneavoastră, contractul WFM e legat, ni s-a confirmat, de două nume — o firmă pe care o cheamă BENTO și gigantul de consultanță EY. Iar firmele, când și-au făcut treaba pe jumătate, vor totuși plata pe întreg. Recepția semnată e cecul lor.

Vreți să știți de ce, de fapt, unii din interior chiar își doresc proiectul ăsta mort și îngropat? Tocmai pentru că, dacă ar funcționa, ar spune adevărul.

Gândiți-vă o secundă. Un WFM care merge înseamnă pontaj automat și lucrare trasabilă. Înseamnă că nu mai poți să scrii pe hârtie că o echipă a fost opt ore pe stâlp, când a fost două. Înseamnă că nu mai poți să umfli, să roluiești, să inventezi. Pe scurt: ar fi mult mai greu de mințit.

Iar pentru anumiți oameni, un sistem care te obligă la adevăr e cea mai periculoasă achiziție din lume. Mai periculos decât un atac cibernetic.

Țeapa „Virtual Power Plant”

Nu știu ce și-au imaginat cei de la Distribuție Energie Electrică România când au botezat proiectul „Virtual Power Plant”, uzină virtuală de energie, dar impresia mea e că, la cum arată caietul de sarcini, „virtual” se referă mai degrabă la rezultat decât la tehnologie. Pentru că, după ce citești ce-au scris ei acolo, rămâi cu un singur gând: au cheltuit douăzeci și trei de milioane de euro pe o uzină care există mai mult pe hârtie decât pe fir.

Ce trebuia să fie chestia asta?

Un agregator. Atât. Imaginați-vă o uzină virtuală care adună la un loc toți producătorii mărunți de energie cârpiți pe rețeaua de distribuție — panourile de pe acoperișuri, micile turbine, toți cei care bagă curent înapoi în sistem — și îi pune să cânte în cor, ca și cum ar fi o singură centrală mare. Pentru asta, un agregator are nevoie de un singur lucru, esențial, fără de care nu e nimic: date. Multe date, în timp real, despre ce se întâmplă pe rețea.

Iar grosul acelor date, în orice țară în care energia se ia în serios, vine dintr-un singur loc: SCADA. Sistemul prin care se controlează, practic, curentul. Da, exact SCADA aia de care v-am tot zis, cea pe care comunicatele oficiale ne-au jurat în decembrie 2024 că e „izolat și complet funcțional”. Ne mai jucăm cu sintagma asta, v-am spus că o să ne mai jucăm.

Hahaha! Fix integrarea cu SCADA „lipsește” din proiect.

Dar din caietul de sarcini al acestui agregator de douăzeci și trei de milioane de euro a fost omisă tocmai integrarea principală — cea cu SCADA. Adică, pe românește: au comandat o uzină care strânge date, dar au „uitat” să o conecteze fix la locul de unde vine grosul datelor.

Eu, ca tot omul care a mai văzut un caiet de sarcini la viața lui, nu pot să nu mă întreb: cum „uiți” tu, când construiești un agregator de date, exact integrarea cu sursa principală de date? E ca și cum ai construi o moară de douăzeci și trei de milioane și ai „omite” din proiect canalul care aduce apa. Funcționează moara? Funcționează. Virtual.

Iar oamenii din interior spun exact unde duce „omisiunea” asta atât de convenabilă: nu nicăieri, ci fix spre încă un contract. Pentru că piesa lipsă nu rămâne lipsă la nesfârșit — la un moment dat cineva o să „descopere”, uimit, că agregatorul nu prea agregă mare lucru fără SCADA, și-atunci o să fie nevoie de o completare. Încă un milion. Încă o procedură. Încă o extracție.

Cine prezidează frauda, ia ghiciți?! Tot Rotaru.

Da, ați citit bine. Președinte de comisie la acest proiect e, ni s-a confirmat din surse din interiorul companiei, tot Eusebiu Rotaru. Cei care urmăriți serialul de la episodul întâi îl recunoașteți deja — devine un fel de personaj recurent, omul-orchestră al comisiilor de la DEER. Pare să aibă lipici la procedurile cu probleme, cum ar zice un om răutăcios. Eu doar semnalez că, oriunde scotocesc în dosarele astea, dau peste același nume la prezidiu, ca un dirijor care conduce mereu aceeași simfonie cu aceleași instrumente dezacordate.

Şi bijuteria. O firmă, subcontractor la doi concurenți deodată. În aceeași licitație.

In licitația asta de uzină virtuală, firma Energobit apare ca subcontractor la doi lideri de consorțiu diferiți. Diferiți. În aceeași procedură. Cu alte cuvinte, aceeași firmă ține de mânuță doi „adversari” care se presupune că se bat pentru același contract.

Hai să zicem, ca să fim corecți până la capăt, că totul e perfect legal și o pură coincidență de piață mică. Hai să zicem că Energobit e atât de bună și de indispensabilă în domeniu încât n-ai cum să faci o uzină virtuală fără ea, indiferent cine câștigă. Bun. Atunci întreb și eu, ca prostul satului: dacă aceeași firmă e în ambele oferte, ce mai e de fapt competiția aia? Două plicuri care duc, pe drumuri ușor diferite, în aceeași curte? În orice țară în care concurența ar însemna ceva, Consiliul Concurenței ar fi pus deja câteva întrebări incomode. La noi, însă, asta nu deranjează pe nimeni. E liniște.

Sunt singurul jurnalist din România care are la activ, în 28 de ani, peste 100 de dezvăluiri de amploare ce vizează corupție morală, sexuală, în rândul oamenilor Bisericii, al politicienilor, al medicilor și profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanți de droguri și fraude economice făcute de infractori rafinați și singurul care nu și-a tranzacționat pe bani subiectele.

Cu toate astea, multora li se pare că 26 de lei pe lună e o sumă imensă ca să susțină proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Poate că acum înțelegi că 26 de lei sunt un rahat pe băț în raport cu munca, oboseala și riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.

da, te sprijin, dau click

“Şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean (IPJ) Mureş, chestorul de poliţie Constantin Mihalache, a dispus, joi seara, verificări după ce un bărbat s-a intercalat în escorta lui Cristian Pomohaci, la ieşirea din Judecătoria Târgu Mureş, şi a ridicat mâna asupra unui cetăţean.” (stire TVR Mures)

Acesta este Dionisie Jurcovan, bodyguardul lui Pomohaci. În imaginile care au făcut înconjurul țării, Dionisie se pișă pe polițiștii IPJ Mureș și se bagă între ei. Am urmărit de zeci de ori imaginile și părerea mea este că i-a tirat ceva în mână – bani, telefon mobil, habar nu am.

De față cu labradorii umili de la IPJ Mureș, ditamai polițiști ce tre’ să ducă un reținut, băiatul ăsta are un acces de furie și vrea să lovească o persoană aflată lângă el, pare-se una dintre victimele lui Pomohaci.

Labagiii ăia de polițiști stau inerți ȘI în fața acestui gest.

Dionisie nu e oricine în schema infracțională a lui Pomohaci. E bodyguardul lui Pomohaci, născut în satul Drăguș, județul Brașov, o minte rătăcită și deosebit de violentă. Doarme în același pat cu Pomohaci de ani de zile, popa zice că e singurul care îl apără de diavolii care l-ar putea ataca noaptea, haha, ce o fi fost acolo doar ei știu, nu mă interesează ce fac doi adulți în pat.

Dar mă interesează să vă spun că Dionisie are la activ violențe cu carul și este un soi de ciocan pedepsitor pentru toți cei care interferează cu averea imensă a lui Pomohaci, care are de la oi la terenuri, cu nemiluita.

Pe cetățeanul din imagine l-a rupt în bătaie, dar, până la urmă, amenințat de Dionisie din nou, el a declarat că a fost atacat de urs, iar Pomohaci l-a pus și pe veterinarul din Moșuni să confirme.

Stați că mai am. Ăsta e „Ion de la vaci”, într-o ipostază mai umflată, ca să zic așa, marcă Dionisie. N-a depus plângere la vremea la care a fost bătut și azi lucrează la Pomohaci, are cazier și nu prea are unde să meargă.

Ăsta de mai jos, ce seamănă cu pișicherul de eurodeputat Mihai Tudose, e șeful IPJ Mureș, Constantin Mihalache.

Un papagal sinistru, stă împuternicit pe acolo de 4 ani. Ar fi trebuit demis când cu dispariția criminalului Emil Gânj.

De joi seară și până azi, nu am auzit nimic din gura lui despre Dionisie.

În 2017, publicam o listă cu cele 12 apartamente de top din Cluj-Napoca care, chiar și la acea vreme, valorau circa 2,5 milioane de euro. Un dezvoltator imobiliar îmi declara atunci că Pomohaci a venit la el cu o traistă cu 350.000 de euro vrând să ia două apartamente „la promoție”.

Dacă nu eram eu, nu se întâmpla chestia de mai jos. Oricum, a scăpat ieftin.

Ciordelile lui Pomohaci au continuat. A revenit mai puternic pe barosăneală. Doar Arhiepiscopia Alba a mai măcăit ceva. BOR a tăcut.

V-am spus, aia 2 milioane de euro găsiți cash în casa la Pomohaci sunt fix pix. Există informații ajunse la Poliție și ignorate cum că Pomohaci și Dionisie au ascuns o grămadă de alți bani în cutii speciale și le-au îngropat în pământ în locuri secrete.

Începând cu slujbele ținute în biserica din satul Moșuni, unde își desfășura activitatea în cadrul BOR, și continuând cu slujbele ținute în garaj, mai apoi în restaurantul transformat în biserică, Pomohaci încasa zeci de mii de euro lunar de la persoanele care îl contactau pentru servicii religioase gen descântece, pomeniri, bani care nu erau fiscalizați. Consider că autoritățile ar putea verifica sursele și nivelul veniturilor rezultate din aceste activități, deoarece, în baza promisiunilor de ajutor făcute oamenilor aflați în situații vulnerabile (boli, căutarea unui loc de muncă, infertilitate, lipsa unui partener de viață, neînțelegeri în familie, insucces în afaceri), solicita sume începând cu 500 lei/canon pentru „remedierea” problemei.

Acest canon reprezintă un program de rugăciune care se întinde pe o perioadă de la 9 la 13 săptămâni (poate varia și mai mult), pe care credinciosul îl urmează atât acasă, cât și prin participarea la slujbele lui Pomohaci.

În cadrul acestui canon se solicită plata unui anumit număr de lumânări (diferă de la caz la caz), a unor daruri la altar (făină, ulei, vin), precum și a unei sume pentru pomenirea la altar, care duc la un total începând cu 500 lei/canon. Dar suma poate crește.

Deși oamenii ăia amărâți plăteau lumânările și „darurile”, acestea nu existau în plan fizic. Adică oamenilor li se comunica faptul că pentru canonul urmat este necesară plata unui anumit număr de lumânări și a unui anumit număr de „daruri”, dar totul era o minciună, Pomohaci nu avea stocuri de lumânări sau depozite de ulei, vin, făină.

În audiențǎ la pedofil, mii de fraieri

În fiecare vineri și, în unele săptămâni, sâmbătă dimineața, Pomohaci avea program de convorbiri cu credincioșii care intrau în biroul lui în baza unei programări făcute cu 3 luni în urmă.

Persoana care îi gestionează programările este maica Maria, pe numele din buletin Rodica. După convorbirea din biroul lui Pomohaci, la ieșire, oamenii sunt preluați de maica Maria, care încasează contravaloarea „lumânărilor și a darurilor” specificate de Pomohaci în cadrul canonului, la care se adaugă și o sumă ce reprezintă „jertfa” credinciosului pentru pomenirea la altar. Contravaloarea canoanelor putea fi plătită integral către maica Maria la ieșirea din biroul lui Pomohaci, dar, generos al drecu, Pomohaci accepta și ca banii să fie aduși în tranșe.

În afara sumelor ce reprezentau canoanele, Pomohaci mai încasa lunar, până la reținerea de săptămâna trecută, 10% din veniturile oamenilor care erau dispuși să facă această donație către el.

Nu toți oamenii care îi frecventează slujbele plătesc această zeciuială, dar sunt foarte multe persoane care o fac.

La toate astea se adăugau bani pe care persoana anchetată îi solicita după slujbă, spunând că reprezintă donații către spitale, azile sau orfelinate. Hahaha, țeapă pe față!

Pedofilul nu ierta nici banii celor din diaspora. Persoanele ce sunt plecate din țară fac și azi plata canoanelor în conturi deschise pe numele de Ovidiu Ciobotă, acesta urmând să îi dea mai departe banii lui Cristian Pomohaci.

O altă sursă de venit o reprezintă veniturile din închirierea apartamentelor pentru care nu există un document legal, plata chiriei făcându-se la negru. Pomohaci avea persoane desemnate pe zone și orașe ce adunau banii în numerar de la chiriași.

În fapt, multiple proprietăți, apartamente, case, terenuri, mașini care îi aparțin lui Cristian Pomohaci sunt trecute în acte pe numele de Marius Pomohaci, Mădălina Pomohaci, Dionisie Jurcovan, Mihaela Jeculescu, Ovidiu Ciobotă, Raluca Ciobotă, Valentina Leancă și probabil mai sunt și alții.

Dacă i-ar scărmăna bine ANAF, aceștia nu ar putea justifica sursa fondurilor pentru achizițiile imobiliare sau a diferitelor afaceri (pensiune la Toplița pe numele lui Ciobotă, fabrică de lapte la Bistrița), inclusiv proprietăți achiziționate în Australia și Noua Zeelandă.

Lui Pomohaci îi plǎceau bancnotele noi de 500 de euro

Ca marii traficanți de droguri, Pomohaci era plictisit de bancnotele mici primite de la sărăntoci.

Mădălina Pomohaci, Otilia Matei (maica Maria Magdalena) și Rodica (maica Maria) erau desemnate special de Pomohaci ca responsabile cu schimbul valutar al leilor în euro.

Le cerea să cumpere doar hârtii de 500 de euro cât mai noi, în special de la două case de schimb valutar din Târgu Mureș, unde beneficiau de curs preferențial. O casă de schimb valutar e situată pe strada Horea, iar cealaltă pe str. Primăriei, lângă Casa Sindicatelor.

Dacă procurorul de caz are chef de muncă și nu vrea să îngroape dosarul, să verifice și clădirea și terenul aferente mănăstirii din Ernei, care au fost achiziționate de 12 familii ce ulterior au donat proprietatea către Pomohaci, dar banii inițiali erau proveniți tot de la pedofil.

Ah, și să nu uit de încasarea fondurilor APIA pentru cele 60 de hectare de teren aparținând parohiilor Moșuni și Veța, fiindcă informațiile mele spun că preotul numit de BOR ca paroh al acestor parohii i-a permis lui Pomohaci să utilizeze acest teren în interes propriu.

IPJ Mures, ANAF Mures, nu vǎ e, bre, ruşine cǎ ați acoperit un pedofil evazionist atâția ani?

Sunt singurul jurnalist din România care are la activ, în 28 de ani, peste 100 de dezvăluiri de amploare ce vizează corupție morală, sexuală, în rândul oamenilor Bisericii, al politicienilor, al medicilor și profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanți de droguri și fraude economice făcute de infractori rafinați și singurul care nu și-a tranzacționat pe bani subiectele.

Cu toate astea, multora li se pare că 26 de lei pe lună e o sumă imensă ca să susțină proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Poate că acum înțelegi că 26 de lei sunt un rahat pe băț în raport cu munca, oboseala și riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.

da, te sprijin, dau click

Primar de comuna din Cluj, 600 000 de euro pe festivisme

E pupincuristul lui Bolojan, numele său e Bogdan Pivariu, primar liberal de comună din județul Cluj. E drept, nu orice comună, ci cea mai mare din România, motiv pentru care și tupeul lui e mare să propună un ditamai bugetul pentru festivisme.

Nu sunt bani la bugetul național? În comuna Florești sunt!

Antivirusul-fantomă de la DEER: cumpărat, plătit și semnat ca să apere infrastructura critică, dar invizibil exact când au venit hackerii. Compania a fost salvată de noroc, nu de softul penibil al firmei furnizoare, Data Core Systems

Nu știu ce a vrut să zică conducerea DEER când, după atacul din decembrie 2024, ne-a liniștit pe toți că „sistemele critice nu au fost afectate”, dar impresia mea e că, dacă pe hârtie infrastructura critică era apărată de un antivirus plătit din bani grei, atunci antivirusul ăla a apărat-o cam cum apără un câine de pază care a fost cumpărat, hrănit, vaccinat — și care, în noaptea spargerii, era plecat la o șuetă.

Ati uitat ce e DEER? Este vaca de muls a lui Daniel Buda si a lui Emil Boc.

Este compania Distribuție Energie Electrică Romania, cu sediul la Cluj-Napoca, cel mai mare operator de distribuție a energiei electrice din România, parte a grupului Electrica. Compania se ocupă de rețeaua de electricitate (stâlpi, contoare, avarii, racordări noi) pentru peste 3,8 milioane de utilizatori din 18 județe.

Matuşa asta, Mihaela Suciu, conduce DEER.

Ea a contractat firma Data Core Systems ca să livreze niște produse software. Printre ele — atenție, că aici e tot şmenul — un antivirus pentru zona OT, „Operational Technology”. Vă traduc, ca să nu plecați de aici cu impresia că vorbim despre Office-ul de pe laptopul contabilei: OT e tehnologia care ține în viață infrastructura propriu-zisă, adică exact stratul de care depinde dacă aveți sau nu curent în priză.

Nu e softul cu care se trimit e-mailuri.

E softul care, teoretic, stă de pază între un hacker și butonul care stinge lumina la spitale.

Pentru un astfel de antivirus, plătești și ceri chitanță. Pentru că nu cumperi un program, cumperi liniștea unui întreg sistem energetic.

Și acum, vestea proastă: produsele n-au fost livrate așa cum trebuiau, adicǎ conforme. Dar — și aici începe partea care ar trebui să ridice din scaun pe oricine de la DNA — au fost plătite. Integral.

Antivirusul care lipsea exact când a venit atacul

Să refacem cronologia, că e savuroasă. Pe de o parte, avem — conform surselor din interiorul companiei — un antivirus pentru infrastructura critică, cumpărat și plătit. Pe de altă parte, avem decembrie 2024, când gruparea Lynx a lovit Electrica și DEER, iar Directoratul Național de Securitate Cibernetică a aterizat pe teren.

Vă mai aduceți aminte ce ni s-a spus atunci, pe un ton de videochatistǎ ce suflă în “rană”? Că „SCADA e izolat și complet funcțional”, că „sistemele critice nu au fost afectate”. Frumos. Liniștitor. O sulǎ de cal.

Numai că, dacă antivirusul plătit pentru fix zona asta critică „lipsea” din teren, atunci infrastructura n-a fost apărată de softul pe care l-am cumpărat cu toții. A fost apărată de noroc.

Iar norocul, v-am mai spus-o, spre deosebire de un antivirus, nu se reînnoiește prin licitație și nu vine cu factură.

Asta e ironia centrală a episodului de azi: ai plătit un câine de pază pentru cea mai prețioasă curte din țară, iar în noaptea cu hoți în grădină câinele era pe nicăieri. Și totuși cineva a semnat că l-a primit, l-a numărat și e mulțumit de el.

Uite ce as face eu daca as fi procuror DNA la Cluj: as lua toate contractele IT din ultimii trei ani. Nu o mostră, nu un eșantion „reprezentativ” ales convenabil. Toate. Apoi, as izola contractul DEER – Data Core Systems pentru produse software, inclusiv antivirusul pentru zona OT.

Apoi as lua caietele de sarcini și blueprint-urile tehnice — adică ce s-a cerut, pe puncte, ca să apere infrastructura. Pe urmă as lua documentele de recepție, procesele-verbale prin care cineva, cu nume și semnătură, a confirmat că a primit marfa.

Apoi as gasi factura achitată integral către Data Core Systems.

Și, la final, as face ceea ce orice copil de clasa a patra știe să facă: aş compara punct cu punct ce trebuia livrat, în coloana stângă, ce există fizic în teren, în coloana dreaptă. Acolo unde coloana dreaptă e goală, dar la plată coloana e plină, as nota infractiunea din Codul Penal.

Apoi i-as aresta pe Mihaela Suciu, Rotaru de la IT si pe patronii de la Data Core.

E atât de simplu!

Sunt singurul jurnalist din Romania care are la activ in 28 de ani peste 100 de dezvaluiri de amploare ce vizeaza coruptie morala, sexuala, in randul oamenilor Bisericii, a politicienilor, a medicilor si profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanti de droguri si fraude economice facute de infractori rafinati, si singurul care nu si-a tranzactionat pe bani subiectele.

Cu toate astea, multora li se pare ca 26 de lei pe luna e o suma imensa ca sustina proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigatii nr. 1 din Romania.

Poate ca acum intelegi ca 26 de lei sunt un rahat pe bat in raport cu munca, oboseala si riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.

da, te sprijin, dau click

Dar aș putea deveni lejer un profesor de viață, empowering și educație al copiilor voștri. Mi se zice că sunt un tată ideal, hai să nu mâncăm rahat, nu există așa ceva. Am cunoscut la viața mea tatăl ideal ideal, un prieten bun, care apoi și-a distrus relația cu fiica, fiindcă pe aia a luat-o un pic cam drastic criza pubertății și s-a stricat de cap.

Sunt un tată bun fiindcă am alături o mamă bună. E prima calitate a unui tată bun.

Sunt un tată bun pentru că rolul meu a rămas clasic, un rol sentimental, jobul meu este să fiu sentimental alături de copilul meu, să întrețin sentimentele pe care le am față de mama lui, să o conving și pe ea să facă la fel, și apoi, împreună, să începem să ne croșetăm toți trei un pulovăr de sentimente comune care să reziste în fața căcatului ăla de pubertate care pare să înghețe tot între părinți și copii.

Sunt un tată bun pentru că îi arăt copilului meu și când sunt puternic, și când sunt vulnerabil, și când sunt ferm, și când sunt generos.

Sunt un tată bun pentru că, în ciuda faptului că mai scap câte un pârț în lift intenționat, cum am făcut acum la Airbnb-ul de Milano, când am lăsat bomba în timp ce el era cu Miha în ascensor și am ieșit fix la timp ca să mă salvez, reunindu-mă cu ei trei etaje mai sus, pe care le-am alergat că acuma nu mai îs gras, şi am râs de ne-am spart, sunt un tată bun pentru că am făcut cu Ștefan separația între a glumi și a fi serios în viață, explicându-i pentru fiecare dintre situații ce și cum, de ce e important să nu iei chiar totul în serios, dar să nu uiți cumva să fii serios atunci când trebuie.

Sunt un tată bun pentru că am și reușit să cresc împreună cu mama lui un copil foarte bun, care nu a avut niciodată accese de furie, atacuri de panică, adehașdeuri și plm mai știe ce au copiii de azi. Nu râd de chestiile cu adehașde și atacuri de panică, dar, la câte studii de psihologie și psihiatrie am citit la viața mea, fără să mă dau expert, pot și singur să îmi dau seama când e o problemă medicală reală sau când devine o problemă medicală din cauza părinților, care sunt în majoritatea dăților de vină pentru comportamentul copiilor.

Sunt un tată bun pentru că mă tem mai ceva ca de moarte să nu ajung un tată rău, și de aia mă antrenez cât pot să citesc despre psihologia copilului, să fiu alături de el și cu mintea, și cu timpul, ba chiar să nu fiu alături de el, când simt că are nevoie de un timp al lui, chiar și să frece menta.

Sunt un tată bun pentru că nu mi-am lăsat niciodată copilul să mi se cace în cap, pentru că am stabilit foarte repede și foarte solid rolul meu în viața lui, rolul mamei lui în viața mea și a lui, dar şi rolul nostru ca familie.

Și acum, haha, să trecem la subiect. Căci până acum v-am ținut captivi doar ca să vă încălzesc pentru adevărata temă.

Tatăl ca figură de structurare a realitǎții a dispǎrut, azi avem tatǎl cu funcție socialǎ. Destructurarea tǎticiei

Una dintre cele mai canceroase probleme sociale ale prezentului este reducerea tatălui la o variantă opțională a mamei sau, mai rău, la un actor secundar de care se poate dispensa.

Nu discutăm doar de cazul în care, divorțat fiind, tatăl devine un punct pe orarul săptămânal, o „chestie” care trebuie să dea cashul pe lună, un soi de „și alții” dacă mama se recăsătorește, un om care nu va putea contribui real aproape niciodată la formarea sufletească esențială a copilului său, căci mama va avea „grijă” să îi fută icrele cu versiunea ei despre cum trebuie abordată viața.

Că nu doar tații divorțați au problema asta, ci chiar și tații căsătoriți, stați liniștiți.

În numele egalității – prost înțelese – rolul sentimental al tatălui a fost estompat până la dizolvare.

Tatăl nu este important pentru că este bărbat, ci e important pentru că îndeplinește o funcție diferită. Diferităăăă, băăăăă, nu superioară!

E o funcție care nu ține în primul rând de afecțiunea declarată, ci de structurarea realității pentru copil și, indirect, pentru el însuși. Tatăl este, istoric și cultural, figura care mediază ieșirea din cuib, contactul cu riscul, cu limitele, cu lumea exterioară, iar când această funcție dispare, pa şi pu, la revedere!, cǎci omenirea nu a inventat una echivalentă.

Reducerea tatălui la „adult suplimentar” este o cretinitate. Iubirea mamei este necesară, dar nu suficientă. Copiii au nevoie și de provocare, de expunere graduală la pericol, de învățarea gestionării fricii, eșecului și competiției.

Aceste lucruri nu sunt masculine prin esență, dar sunt cel mai frecvent oferite de tați, nu din construcție ideologică, ci din diferențe de comportament și raportare la risc.

Sigur, tot ce scriu eu acum e old school, teoriile progresiste ale egalității de gen și de rol mă fac în noua lume un papagal inadecvat. Mi se rupe.

Când tatăl dispare din viața copilului – fizic sau simbolic, efectele nu sunt imediate, dar se adunǎ în coşul cu rahaturi sufleteşti: băieții cresc fără o imagine concretă a responsabilității masculine integrate în familie, ca principiu, iar fetele cresc fără un reper masculin “de sânge”, care să le arate cum arată un bărbat stabil, predictibil, neamenințător (sigur, aici vorbim de situația în care tatăl exclus nu e, de exemplu, un jeg violent, drogat și alcoolist).

Oricum ar fi, golul este umplut ulterior de substitute: idealizări, frici sau caricaturi, le vor numi pentru ei mai târziu „traume” chiar psihologii desemnați să îi vindece de depresie.

Cred mult și într-o perspectivă pe care mi-am format-o observând transformările societății cretine de azi: tatăl ca funcție este esențial nu doar pentru copii, ci şi pentru bărbați.

Da, un tată își este necesar şi sieși ca bărbat, căci paternitatea este unul dintre ultimele mecanisme sociale care le oferă multor bărbați un sentiment clar de necesitate.

Un bărbat poate fi marginalizat economic, poate fi nesigur profesional, poate fi invizibil social, dar ca tată știe exact de ce trebuie să se ridice dimineața: pentru copil/copii, pentru a pune o pitǎ pe masǎ, pentru a avea rolul sǎu în societate.

Când această ancoră dispare sau este delegitimată cultural, bărbatul pierde una dintre cele mai puternice surse de sens.

Nasolică e faptul că societatea modernă a creat o formǎ paradoxalǎ de portret robot al “tatǎlui modern”: le-a cerut bărbaților să fie tați implicați, dar, ca şi Ministerul Finanțelor din România, a uitat sǎ dea şi “normele metodologice”, să definească ce înseamnă asta în termeni pozitivi, aşa cǎ avem pe lista de “to do” doar bla-bla-uri: să nu fie autoritari, să nu fie absenți, să nu fie duri. Dar ce înseamnă să fie prezenți? Ce înseamnă să fie buni? Fără idei clare, mulți bărbați se retrag din rol de teamă să nu greșească.

Zbiară femeia că tatǎl e autoritar și prea dur când o ceartǎ pe copilǎ cǎ mănâncă 3 Mecuri și bea un litru de Cola pe zi, de s-a făcut fetița cât o cisternă? N-o să mai zbiere!

Cam despre asta e vorba. Pot da tone de exemple.

Nu mai zic de discursuri culturale de tip “emancipat” cum că tații sunt interschimbabili sau secundari, de proliferarea LGBT...

Când un bărbat asimileazǎ mesajul că nu este esențial, comportamentul lui se modifică în consecință, fiindcǎ oamenii se implică acolo unde simt că sunt necesari, nu acolo unde sunt tolerați.

De aia, azi avem multe familii mai fragile, rate enorme de divorț, copii cu dificultăți de autoreglare, băieți care caută validare în afara familiei cu droguri sau violențǎ sau adoptarea curentelor de genul trans sau orice confuzie de identitate de gen, de aia avem tot mai multe fete care oscilează între idealizare și neîncredere față de bărbați.

Prieteni şi duşmani, ascultați la mandea Alexa, toate acestea nu sunt rezultatul „lipsei de iubire”, ci al lipsei de structură.

Să nu mă frece feministele la icre că susțin reafirmarea stupidă a importanței tatălui pentru a minimaliza rolul mamei sau pentru că mi-e dor de modele patriarhale, nu, bre, dar eu cred că egalitatea reală nu presupune uniformizare și azi de aia avem probleme cu fiii și fiicele noastre, fiindcă societatea nu mai știe ce să facă cu tații.

Nu îndrăzniți să veniți cu dume de sfertodocți că poate nu știu, că poate îmi dau cu presupusul, unless dacă citiți ca mine constant articole și analize despre probleme societale. Citiți despre ce se întâmplă în Japonia sau Coreea de Sud, citiți ce se întâmplă în China despre refuzul tinerilor de a face copii și lăsați-mă să vă zic constatarea lui Ștefan, 10 ani, de acum două săptămâni de la Berlin, când mi-a turnat scurt o constatare: „Cred că știu de ce am văzut așa puțini copii în parcuri și pe stradă, tata, fiindcă am văzut mulți gay și multe lesbiene!”.

Da, la 10 ani, știe ce și cum, discutăm despre LGBT, despre cum trebuie să fie tolerant, nu pentru că aș fi de acord, ci pentru că în lumea asta va crește și tot ce pot să fac e să privim cu echilibru totul până când își va forma el o părere, nu tac’su.

Sunt dovada modestă că tații nu au dispărut complet, dar problema este că nu mai știm ce să le cerem și nu îi mai lăsăm să fie decât „provaidări”, ciorchinei sociali.

Iar dacă ei nu mai sunt de folos, se refugiază în jocuri video, pornografie, pariuri, substanțe, online excesiv.

Luăm o scurtă pauză de muzică și revenim la fraza de mai sus, subliniată cu albastru.

Până atunci, fă și tu naibii un abonament de 26 de lei pe lună, dacă vrei să citești captivantele mele editoriale și anchete. Eu nu scriu pentru proști, dar nici nu îmi place să fiu luat de prost. Nu fii caccaro!

Dacă aș fi consultant la firma ta, la cât îs de deștept și modest, minim 26.000 de euro pe lună ți-aș cere, așa, mai ai cu doar 26 de lei! 😁

Ma abonez acum!

Am zis că luăm o pauză scurtă de muzică. Uite un cântec trist despre relația pierdută dintre un tată care nu a avut timp pentru fiul său și fiul care, atunci când a putut, i-a plătit înapoi moneda ignoranței tatălui absent:

Falsa explicație a „alegerilor proaste”

E o realitate: tot mai mulți bărbați de peste 40 de ani se îndreaptă spre jocuri video, pornografie, pariuri, substanțe, stat pe online excesiv. Sunt arătați cu degetul, despre ei se spune că nu mai au „coaie” să fie bărbați, „să lupte” pentru familie, că își pierd banii și timpul și sănătatea cu „alegeri proaste”.

Așa cum majestatea mea încerca să vă explice mai sus, retragerea bărbaților, mai bine zis refugiul în porn, pariuri, băutură, droguri, nu este cauza crizei, ci mecanismul de adaptare la ea.

Bărbații nu s-ar retrage niciodată dintr-o lume care le oferă sens, statut și perspective, dar sunt nevoiți să se retragă dintr-o lume care îi respinge, îi umilește sau îi face invizibili. Iar jocurile, online-ul, pariurile sau pornografia devin panacee, e drept, pline de adicție, dar universuri unde ei mai pot lupta măcar pentru progres, profit, recunoaștere, validare sexuală sau comunitate.

Nu e mare șmecherie cu aceste universuri, dar vă zic sigur că funcționează și vor funcționa tot mai bine (din păcate) pentru că oferă exact ceea ce societatea progresistă a încetat să mai ofere multor bărbați: o structură clară.

Nu râdeți, fiți cinstiți și recunoașteți că, orice am discuta despre pariuri sau porno sau jocuri video, măcar știi ce ai de făcut. La pariuri: știi dacă ai reușit. La jocurile StarCraft sau Total War sau FIFA 2025, ierarhie transparentă: știi unde te afli. La XHamster sau sex chat: recompensă rapidă, ești la mâna ta, cum se zice. Nu-i nicio șmecherie, tovarăși, daaaaar vă atrag atenția că discutăm de aceleași ingrediente care făceau munca, sportul, armata sau meseriile tradiționale atât de eficiente în integrarea masculină.

Cum viața reală nu le mai oferă nimic comparabil, retragerea devine permanentă. Cu politici oarbe, problema se va acutiza.

Ideea că dependențele sunt expresia unei lipse de voință individuală poate fi acceptatǎ, dar numai dacǎ corelǎm totul cu lipsa de scop.

Experiențe care ar fi trebuit să existe în lumea reală: muncă, echipă, mentorat, progres - s-au dus pe apa sulii. A venit pandemia, ideea de echipa a murit, AI intra tot mai tare in profesii, se duce dracu’ si ideea de munca, mentoratul inseamna azi cum sa slabesti in 30 de zile cat ai mancat 15 ani, adica imposibil.

Argumentul meu când vorbesc de lipsa de scop, că este o ruptură mai profundă decât pare la prima vedere, este acesta:

avem milioane de bărbați care se retrag simultan în aceleași tipare: pariuri, porno, jocuri video. Discut aici doar de România, dar în lume e la fel. Așadar, nu avem de-a face cu milioane de decizii proaste independente, ci cu un mediu care a devenit nociv pentru ideea de bărbat.

Din pǎcate, dependențele s-au transformat deja din anomalii în consecințe logice.

Tovarǎşi, frumoasǎ e viața!

Spectacol total. Doamne!

Povestea unui geniu muzical

Dați play la asta:

Când trupul lui Chet Baker a fost găsit strivit, pe un trotuar din Amsterdam, vineri, 13 mai 1988, sub fereastra de la etajul trei al hotelului în care era cazat, la început nimeni nu l-a recunoscut. Anii de abuz de droguri și alcool l-au făcut pe bărbatul de 58 de ani de nerecunoscut, față de tânărul elegant care, la începutul anilor ‘50, cu înfățișarea sa rafinată, era perceput ca personajul emblematic al jazz-ului cool de pe Coasta de Vest a Americii.

Deși moartea lui Baker a fost considerată oficial un accident tragic, dispariția trompetistului a fost una degradantă pentru un muzician de jazz a cărui carieră începuse atât de spectaculos.

Baker a fost remarcat alături de saxofonistul Gerry Mulligan în 1952 - asocierea lor fiind considerată revoluționară la acea vreme, deoarece nu aveau pianist. Configurația neortodoxă le-a permis celor doi instrumentiști mai multă libertate armonică și abordarea unui registru variat.

Concertele duetului au atras un interes imens, ceea ce i-a ajutat să înregistreze o interpretare instrumentală a celebrei melodii de jazz „My Funny Valentine” care a devenit apoi rapid hit.

Spre deosebire de majoritatea trompetiștilor care cântau rapid și agresiv, semnul distinctiv al lui Baker era o elocvență minimalistă. La fel ca și colegul său trompetist Miles Davis, el putea comunica în câteva note alese ceea ce alți muzicieni nu puteau exprima dacă ar fi avut o sută la dispoziție.

Baker a început să cânte solo când Mulligan a fost încarcerat pentru infracțiuni legate de droguri și a impresionat atât ca vocalist, cât și ca trompetist, lansând ‘’Chet Baker Sings’‘ în 1954. Vocea sa avea un timbru blând și languros, ceea ce a contribuit la creșterea popularității sale în rândul publicului larg.

Trompetist instinctiv, analfabet muzical, care a cântat mai ales după ureche, Baker a ocupat totuși în mod regulat primul loc în sondajele pentru cei mai buni trompetisti de jazz, depășindu-i pe Dizzy Gillespie și Miles Davis, ambii urmând scoli de muzică.

Dar a fi muzician de jazz avea pericolele sale și, din acel moment, drogurile au început să joace un rol major în viața trompetistului. Ca mulți interpreți de jazz din acea perioadă, Chet Baker fusese sedus de narcotice, probabil crezând că drogurile i-ar putea ajuta creativitatea. În schimb, însă, acestea au ajuns să-i distrugă viața.

Baker a părăsit SUA pentru Europa la sfârșitul anilor ‘50, căutând refugiu din fața autorităților americane care îl urmăreau pentru consumul său de droguri.

Europa s-a dovedit însă departe de a fi un refugiu sigur, deoarece, deși a fost primit cu entuziasm acolo, în 1960 a fost încarcerat în Italia pentru posesie de heroină și ulterior a fost dat afară din Marea Britanie și Germania din cauza problemei sale cu drogurile.

Înapoi în SUA, Baker a continuat să compună muzică pentru o varietate de case de discuri la începutul anilor ‘60, dar în 1966, cariera sa a luat o întorsătură proastă când i-au fost scoși dinții în timpul unei încăierări. Agresiunea i-a diminuat capacitatea de a cânta la trompetă atât de mult, încât a acceptat un loc de muncă ca operator la o benzinărie. Abia după ce i s-a montat proteză dentară a putut reveni la trompetă.

În anii ‘70, Baker a încercat să-și reconstruiască cariera.

Noile tendințe nu au făcut insă posibilă relansarea spectaculoasă a carierei sale în declin. În 1978 s-a mutat iar în Europa, unde a fost sărbătorit ca un erou care se întoarce. A rămas acolo până la moartea sa, în 1988.

Totuși, interesul pentru viața și muzica lui Baker nu a scăzut cu adevărat niciodată. A fost subiectul a două filme - Born To Be Blue din 2015, în care Ethan Hawke l-a interpretat pe Baker; și documentarul lui Bruce Weber din 1988, „Let’s Get Lost”.

De-asemenea, s-au scris mai multe cărți, despre el, inclusiv biografia revelatoare și completă a lui James Gavin, „Deep in a Dream: The Long Night Of Chet Baker”.

Și, bineînțeles, muzica sa continuă să intereseze oameni din întreaga lume și să fie reluată intens de cântăreți celebri

La aproape patru decenii de la moartea sa, fascinația lumii pentru Chet Baker este la fel de puternică ca întotdeauna.

Când era la apogeul său, muzica pe care o făcea cu trompeta sa era poezie pură și de aceea continuă să rezoneze cu ascultătorii, atât tineri, cât și bătrâni, și astăzi.

Eu îl ador.

Perspectiva unui avocat ce doreşte sǎ rǎmânǎ anonim.

“Noi realizam cit de important este aspectul detonarii acelei drone si mecanismului decizional din spate?

Eu ma tot uit pe FB si mi se pare ca nimeni nu sesizeaza acest lucru crucial. Noi facem totusi diferenta dintre

(A) normalitate:-- preluam drona, o analizam, descarcam feed-ul si traseul dronei, cerem concursul ucrainenilor samd

(B) si anormalitate:-- nu preluam drona, dam curs unui act de comandament din partea armatei ucrainene, drona este detonata pe teritoriul suveran impotriva vointei armatei romane cu consecinta imposibilitatii analizei militare samd

???

Nu putem sa intelegem gravitatea lucrurilor decit daca pricepem diferenta majora dintre ceea ce este ca fait accompli (situatia de la B) si ceea ce trebuia sa fie in circumstantele date (situatia de la A).

Bref, si cu asta incetez, mi se pare cu totul si cu totul remarcabil ca in „comentariatul” din RO nimeni nu se sesizeaza ca, in circumstantele date, Romania a fost fortata sa accepte

sau,

nu stim care din cele doua variante este mai grava,

a acceptat in mod voluntar executarea unui act de comandament militar pe teritoriul Romaniei de catre un stat care nu este nici Nato, nici UE,

constind in detonarea intr-o zona civila portuara a unei cantitati mari de explozibil, cu consecinta imposibilitatii desfasurarii unei anchete militare sau de orice alta natura asupra mijlocului care l-a transportat pina acolo.

I rest my case.”.

Poporul român a fost “spart”

de Liviu Alexa

„Ei” ne spun ce vor despre drona vieții, noi vedem că ce ne spun ei e minciună, căci nările noastre simt duhoarea falsului, a manipulării.

Golanii care conduc de circa doi ani România pe rămășițele unei lovituri de stat deloc ca la manual nu se mai tem că ne mint, nu se mai tem că poporul se va înfuria, că va ieși în stradă.

Fiindcă poporul nu mai iese în stradă, a fost „spart”. Așa cum „spargi” carcasa unui homar și extragi carnea dulce a unui crustaceu ce dăinuie pe pământ de mai bine de 100 de milioane de ani ca să îi halești tu carnea unsă cu mujdei de usturoi.

Poporul român a fost „spart”, carnea demnității i-a fost extrasă și pusă pe grătar. Hoții din fruntea statului au păstrat carcasa și au pus-o pe televizor pe post de trofeu, când vin invitații lor li se spune „acesta a fost poporul român, nu mai e, l-am mâncat”.

Ne-au injectat în ultimii 37 de ani cu atât de multe minciuni și manipulări încât am ajuns să credem sincer că minciuna nu e o eroare, ci o decizie, că adevărul e însă „o făcătură” și nu mai trebuie să îl căutăm, nici să îl înțelegem.

Ruptura asta în morala unei societăți este cea mai periculoasă boală, mai periculoasă decât sărăcia, decât corupția punctuală, decât chiar incompetența, pentru că pe toate celelalte le poți repara dacă mai există încredere. Pe asta, nu.

Caritas, minerii, FNI, Bancorex, City Insurance, prăbușirea avionului din Munții Apuseni, Colectiv, exploziile de la Crevedia, dosarul Microsoft, scandalul Coldea, scandalul Pfizer, baaaaaaaaaa, 37 de ani de țepe, escrocherii și tunuri, și nimeni nu zice nimic, totul e trecut pe un răboj al uitării, măcar că nu ăsta e rostul răbojului, știm bine.

Căci memoria colectivă nu funcționează ca memoria unui individ, care iartă și șterge. Ea se comportă mai degrabă ca un caiet de socoteli pe care nimeni nu-l ține anume, dar din care nu lipsește nimic. Iar într-o zi, la o presiune oarecare, uneori una măruntă, barajul ar trebui să cedeze. Și atunci puterea să descopere, uimită și indignată, că nimeni nu o mai crede nici când spune adevărul.

Dar în România memoria colectivă e și ea alterată. Abuzurile nu mai irită, hoția nu mai degenerează în răscolirea furiilor indivizilor, cum s-ar zice „oala nu mai dă în foc”, fiindcă ni s-a furat și gazul.

Știm „lecția”, cunoaștem teoria, vedem că alte popoare sar de cur în sus și își scutură conducătorii. Dar nu ne interesează mai nimic, chit că unii de genul Adrian Păunescu ne-au lăsat în avans și în scris lucruri la care să medităm, pe care să nu le uităm:

“Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca să nu fiți triști.

Bieți lampagii, prin veacul greu
Oriunde-am fi, lucrăm din greu
Dăm foc, dăm foc, felinarelor.

Voi le stingeți către ziuă,
Iar noi ne luăm adio,
Sărmani artiști.

Vine noaptea următoare,
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos.

Voi le stingeți dușmănește,
Vouă noaptea vă priește,
Vai, ce folos.

Cineva mereu ne ceartă
Că urmăm această artă
Fără de tumult.

Într-o noapte fără lună
Vă vom spune „Noapte bună",
Umiliți prea mult.

Dar ni se va face milă,
Vom da foc chiar la feștilă,
Nu vom rezista.

Căci flacăra alb-albastră
Este meseria noastră,
Ea și numai ea.

Contra nopții tutelare
Noi aprindem felinare
Până veți simți

Că în beznele profunde
Azi lumina se acunde
În lampagii.

Noi, artiștii fără vine,
Noi purtăm în mâini lumina
Să vă dăm 'napoi.

Însă dacă va fi cazul
Se va termina și gazul,

Vom arde noi.”

Bieți Lampagii - poem scris de Adrian Paunescu.

Mai sunt şi oameni ai momentului de acum care incearca sǎ ne scuture:

Io scriu de aproape treizeci de ani despre oameni care au ales să sape prăpastia asta între ei și popor, în loc s-o astupe, și am ajuns la o convingere care nu are nimic naiv în ea, zic eu.

Singura reparație posibilă e și cea mai neglamuroasă cu putință: e să spui adevărul, în special atunci când doare, atunci când nu-ți convine, atunci când recunoașterea unei greșeli te costă pe moment mai mult decât te-ar costa o minciună abilă.

Sunt sub proasta impresie a unei faze triste: după ce ieri am publicat detalii din acuzațiile înfiorătoare pe care oamenii legii le aduc pedofilului Pomohaci, wall-ul mi-a fost invadat de zeci de mesaje de la imbecili ce au cetățenia română și par să fie oameni care mă înjură și mă acuză că îl calomniez pe Pomohaci, că totul e o făcătură, că Pomohaci e un sfânt.

De aia am și dat mesajul video de mai jos pe TikTok, care a făcut aproape 500.000 de vizualizări:

de aici continutul e accesibil doar abonatilor platitori. Poate te induri si tu sa dai imensa suma de 26 de lei pe luna pentru un ziarist care nu mananca rahat, asa cum sunt eu, sau poate esti curios sa vezi ce loc INCREDIBIL am vizitat acum cinci zile:

da, 26 lei/lunǎ

Read more

Problema e că Zelenski e un cretin cocainoman care vrea să bage România cu forța în război și asta nu trebuie să se întâmple.

Ne aflăm așadar în fața unui plan concertat și susținut al Ucrainei de a atrage România în război.

de Florin Cojocariu

Toate detaliile din fotografia dronei arată că e vorba de o dronă ucrainiană. Am putea presupune că s-a rătăcit, dacă n-ar fi dotată cu un terminal Starlink, a cărui antenă e foarte vizibilă în fotografie.

Problema e următoarea: o astfel de dronă nu se rătăcește, pentru că e comandată de la distanță. Camera video din spate transmite prin Starlink un flux video permanent către operator. E foarte puțin probabil ca ea să fi fost deturnată pentru că fluxul Starlink e criptat (dacă ar fi posibil, rușii ar deturna toate dronele ucrainiene). Deci ea a fost condusă deliberat către port și probabil viza depozitul de îngrășăminte despre care Berceanu spune în altă postare că e aproape (tot el explică că drona s-a agățat accidental în țevile alea menite să prevină scurgerile de petrol). O astfel de lovitură în depozitul de îngrășăminte ar fi distrus portul cu totul, omorând și sute de oameni, fără să lase vreo urmă. Bineînțeles, ucrainienii ar fi dat vina pe ruși.

A doua problemă e că a fost comandată explozia ei de la distanță, probabil în încercarea de a șterge urmele și originea. Evident, nu a existat nici un fel de problemă față de eventualele pierderi de vieți omenești din partea celor care au ordonat detonarea.

Drona de la Galați a fost și ea cel mai probabil deviată de ucrainieni (acolo comunicațiile radio sunt mai ușor de interceptat și atacat).

Ne aflăm așadar în fața unui plan concertat și susținut al Ucrainei de a atrage România în război. Eu sunt destul de convins că autoritățile cunosc deja originea dronei și nu prea am dubii că planul ucrainian nu numai că va eșua dar va produce efectul invers. Am spus mai demult, am transformat o țară profund coruptă în cea mai formidabilă armată din Europa. Având în vedere cum merg lucrurile, nu mai e mult până când Ucraina ne va șantaja cu armata pe care Europa și America i-au construit-o. Povestea asta trebuie să se încheie cât mai repede.

Pomohaci a plǎtit un minor de 15 ani pentru sex oral

Am pus gheara pe ordonanța de reținere a pedofilului Cristian Pomohaci și vă ofer detalii în exclusivitate din acest dosar care, în mod foarte interesant, a început în mai 2025!

Dacă nu exista stăruința unui polițist de la Serviciul Investigații Criminale din IPJ Mureș nu s-ar fi întâmplat nimic!

Primele infracțiuni documentate de polițist se referă la toamna anului 2024, când jegul pedofil de Pomohaci a întreținut de-a lungul unei luni un număr de 3 acte sexuale orale cu V.R., un minor de 15 ani, pentru sume de bani cuprinse între 250 și 300 de lei. Actele sexuale au avut loc în incinta unui apartament deținut de pedofil pe strada Tudor Vladimirescu din Târgu-Mureș.

Violul despre care este acuzat pedofilul a avut loc acum 3 luni, mai precis pe data de 7 martie 2026 în același apartament, unde Pomohaci i-a oferit numitului B.F. băuturi alcoolice în exces după care a pipăit victima pe interiorul coapsei în direcția organelor genitale, după care… mă opresc în a vă da alte detalii, căci sunt îngrozitoare.

Mai vreti asemenea exclusivitati? Atunci sustineti-ma cu 26 de lei pe luna, nu mi se pare ca e efort supraomenesc sa o faceti! Daca platiti pe un an in avans, primiti gratuit cartile mele!

da, vreau!

Blonda de la întâlnirea dintre ministrul Energiei și CEO-ul Concelex este Ana Iancu Sălăjanu, fiica cântărețului care e și președintele CJ Sălaj.

Fătuța lui tata a fost proptită în Ministerul Energiei de la începutul anului, încadrată pe postul de consilier în cadrul Direcției Generale Investiții. Consilier, my ass, că toată ziua stătea la cabinetul ministrului Bogdan Ivan și se ocupa de șmecherii. A propos, de când nu mai e Ivan ministru, beizadeaua politică nici nu mai vine la muncă.

Al treilea atac cibernetic la DEER, compania care „nu are voie” să rămână fără secrete, dar are voie să rămână fără rușine: tabletele chinezești au fost oprite în extremis, contractul a fost plătit integral, iar conducerea s-a făcut că plouă.

Nu știu ce a vrut să zică domnul Bolojan când a cerut, recent, „mai multă competență” de la firmele care lucrează în zona de energie, dar impresia mea e că, dacă ar fi știut ce s-a întâmplat miercuri dimineața la Distribuție Energie Electrică România (DEER), ar fi cerut direct cătușe, nu competență.

Pentru că, în timp ce premierul vorbea frumos despre competență, iar la granița de est războiul ne arată în fiecare zi cât de fragili suntem, DEER, cel mai mare distribuitor de curent din țară — patru milioane de români, optsprezece județe — a încasat al treilea incident cibernetic grav. Și a încercat să-l îngroape de tot.

Hai să vă spun ce s-a întâmplat, că presa „mare” tace, iar DEER idem.

Miercuri, 3 iunie 2026, dis-de-dimineață, toți angajații de la divizia operațiuni rețea — adică exact oamenii care țin curentul pe sârmă — nu s-au mai putut autentifica pe tabletele de muncă. Pentru cei care nu sunt din domeniu: când oamenii care operează rețeaua rămân pe dinafara propriilor dispozitive, nu e o pană de curent, e o pană de control.

Iar partea pe care, din interior, ne-o povestesc oameni speriați, dar cu coloană vertebrală, e și mai apetisantă pentru orice procuror care s-ar trezi din amorțeală: producătorul chinez al tabletelor ar fi fost oprit, în extremis, de un ultim firewall, să nu care cumva să plece cu datele acasă.

Subliniez „ar fi”, pentru că asta e versiunea pe care o avem din interior și pe care DEER are toată libertatea să o dezmintă public, dacă poate.

Spoiler: nu va dezminți nimic. Pentru că tactica aleasă, de data asta, n-a fost dezmințirea. A fost tăcerea. Mușamalizarea integrală.

De ce tace DEER? Păi, e an de alegeri, conducerii DEER ii expira mandatul, iar PNL-ul, partidul care a pus „competențele” pe la vârfurile companiei, e cam pe ducă de la guvernare.

Un incident de securitate la infrastructura critică, recunoscut public chiar de companie, în an electoral, ar fi exact genul de cadou pe care nimeni de la etajele cu mochetă groasă nu vrea să-l facă adversarilor. Așa că soluția a fost simplă: dacă nu vorbim despre el, nu există.

Numai că noi vorbim. Și o să vorbim mult.

Ce a învățat DEER din decembrie 2024? Vă spunem noi: nimic.

Să ne amintim.

În decembrie 2024, grupul Electrica — din care DEER face parte — a fost lovit de un atac ransomware atribuit grupării Lynx. Atunci, Directoratul Național de Securitate Cibernetică a sărit pe teren, iar comunicatele oficiale ne-au liniștit pe toți, pe un ton de mămică ce suflă pe rană:

„Sistemele critice pentru furnizarea energiei electrice nu au fost afectate și sunt funcționale (…) sistemul SCADA este izolat și complet funcțional.”

Rețineți sintagma asta, „SCADA este izolat și complet funcțional”, că o să ne mai jucăm cu ea pe parcursul articolului meu. Pe scurt, SCADA e sistemul prin care se controlează, practic, curentul. Iar publicul a fost asigurat, negru pe alb, că e „izolat”.

Din interior, ni se spune exact pe dos: că rețeaua IT aferentă controlului SCADA nu e separată cum ar trebui între zone, că în decembrie 2024 n-am pățit prăpădul doar fiindcă atacatorii n-au știut, pur și simplu, ce butoane să apese ca să stingă lumina la sute de spitale și centre medicale.

Adică n-am fost salvați de „izolarea” SCADA. Am fost salvați de noroc. Iar norocul, spre deosebire de un firewall, nu se reînnoiește prin licitație.

Cine are dreptate — comunicatul liniștitor sau omul din interior — rămâne de stabilit. Dar tocmai pentru asta există procurori. Teoretic.

Și acum, partea care ar trebui să-l ridice din scaun pe orice om de la DNA.

Incidentul de miercuri s-a petrecut fix în zona unui contract despre care avertizorul care a sesizat deja Parchetul susține că e un matrapazlâc în toată regula: livrat în teren undeva la 50%, dar — atenție — plătit integral.

Repet, pentru cei de la instituțiile statului care poate citesc cu degetul pe rând: funcțional, pe teren, jumătate. La plată, sută la sută. Și, conform aceleiași sesizări, nu e nici pe departe singurul contract construit pe acest principiu sănătos — „semnat, plătit, livrat pe jumătate sau deloc”.

Eu, deocamdată, doar semnalez și citez ce s-a depus deja, oficial, la procurori. Verificarea e simplă pentru cine are voință: iei contractul, iei caietul de sarcini, iei procesul-verbal de recepție și te duci în teren să numeri ce există fizic. Cifrele vorbesc singure, n-au nevoie de mine.

Nu pot să nu mă întreb, ca tot omul.

De ce tace DNA Cluj? De ce tace Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție? De ce tace DIICOT Cluj — pentru că, dacă vorbim de un producător străin oprit în extremis să nu plece cu datele dintr-o infrastructură critică, nu mai vorbim de o simplă șpagă pe contract, ci de siguranță națională?

Sesizarea către parchete are deja vechime. Răspunsul instituțiilor are, până acum, fix zero cuvinte. Incidentul are două zile. Tăcerea conducerii DEER are aceeași vârstă.

Așa că o luăm noi metodic, contract cu contract, nume cu nume, lot cu lot. Avem o licitație cu aceleași patru firme care nimeresc miraculos fiecare lotul „potrivit”, avem un antivirus-fantomă cumpărat fix pentru infrastructura critică, avem un proiect de douăzeci și trei de milioane de euro căruia i-a „dispărut” exact piesa esențială și avem o excursie în strainatate care miroase a decizie luată dinainte.

Eusebiu Gabriel Rotaru, păstorul digitalizării de la DEER, și-a făcut din zona de IT o stână privată unde fiecare oaie știe singură pe ce lot să pască: o licitație de milioane de euro în care patru firme „se bat” politicos, dar niciuna nu calcă pe bătătura celeilalte. Episodul 2

Nu știu ce-a vrut să spună domnul Eusebiu Gabriel Rotaru, omul despre care ne-a șoptit o vrabie că păstorește de ani buni toată zona de IT și digitalizare a celui mai mare distribuitor de curent din țară, când a botezat probabil pe undeva „competiție” ceea ce o să vă arăt mai jos. Dar impresia mea, după ce am răsfoit dosarul, e că domnul Rotaru și „competiția” au cam același raport pe care îl are un cioban cu lupii pe care i-a pus el însuși să-i păzească turma

Azi despre o licitație cu patru firme care nimeresc miraculos, fiecare, exact lotul „potrivit”. Am ajuns la ea. Și e, ca să folosesc un cuvânt blând, fermecătoare.

Hai să vă spun cum am dat peste turma asta cuminte de ofertanți.

Cei care mă citesc de ani de zile știu că am o pasiune ușor patologică: citesc licitații pe e-licitatie.ro așa cum alți oameni citesc romane polițiste. Cu diferența că, în romanul polițist, măcar nu ghicești ucigașul din prima pagină.

Aici, în zona tehnică a DEER — adică exact feuda pe care, ne-au confirmat oameni din interior, o administrează de ani de zile Eusebiu Rotaru — am dat peste o procedură care, vizualizată pe portalul oficial, arată ca un manual de bune maniere între firme care, teoretic, ar trebui să se calce în picioare pentru bani.

Niste nume revin obsesiv în dosar, ca patru invitați la aceeași nuntă care s-au înțeles dinainte cine stă la ce masă: Data Core Systems, AS Computer Craiova și Focality. Firme mari, serioase, cu oameni de vânzări care, în mod normal, ar tăbărî pe fiecare leu dintr-un contract de milioane.

Spun „în mod normal”. Pentru că aici nu e nimic normal.

Magia administrativă: toți vor totul, dar fiecare ia exact ce trebuie. Fără să se înghiontească.

Așa cum mi-au descris-o surse din interiorul companiei, mecanica e de o frumusețe care îți taie respirația. Pe hârtie, toate firmele par interesate de toate loturile. Se uită la tot, dau din coadă la tot, par gata să se bată pe tot.

Și totuși — minune! — când se trag cortinele și se deschid plicurile, fiecare oaie a nimerit fix pe lotul ei. Data Core dincolo, AS Computer pe partea cealaltă, Focality unde mai rămăsese loc. Niciuna pe lotul celeilalte. Niciun ghiont. Nicio bătălie. Nicio scădere de preț din aia urâtă, care strică profitul tuturor.

Pentru cei care n-au stat niciodată într-o cameră de licitație, traduc: când nişte firme chiar se luptă pe un contract gras, plicurile arată ca o încăierare. Prețuri tăiate până la os, oferte agresive, contestații, plângeri, scandal. Aici, în schimb, avem liniștea desăvârșită de stână bine păzită, unde fiecare animal știe singur unde să pască, fără să-l mai mâne nimeni. O coincidență, ce-i drept. Doar că e o coincidență prea perfectă pentru niște milioane de euro.

În orice țară normală, o licitație unde toți „nimeresc” lotul potrivit ar fi deschisă de la coadă la cap.

Hai să fim corecți și să ducem ipoteza până la capăt, în favoarea domnului Rotaru, cum îmi place mie. Hai să zicem că e pură coincidență. Hai să zicem că firme rivale, din pură întâmplare, s-au ferit reciproc de loturile celorlalte cu precizia unui balet de la Operă. Hai să zicem că niciodată, dar niciodată, nu a existat vreo discuție, vreun semnal, vreun „lasă-mi mie lotul ăsta că-ți las eu pe ălălalt”.

Dacă duci ipoteza asta până la capăt, ajungi la o singură concluzie: ori am asistat la cel mai mare miracol statistic din istoria achizițiilor publice românești, ori ciripește lumea pe culoare cu temei și competiția a fost o piesă de teatru pusă în scenă cu actori care își știau replicile pe de rost.

Eu, unul, am vaga impresie că nu miracolele statistice țin curentul pe sârmă în optsprezece județe.

În orice țară unde achizițiile publice nu sunt un sport de echipă, un asemenea tipar — patru firme, toate interesate de tot, fiecare nimerind exact lotul ei, fără să o supere pe vecina — ar declanșa automat o verificare. Nu pentru că ar fi, neapărat, ilegal. Ci pentru că miroase. Iar instituțiile statului, teoretic, sunt plătite tocmai să adulmece.

Și uite-așa ajungem la întrebările pe care mi le pun, ca tot omul.

Deci, ca să recapitulăm ce e fapt și ce e, deocamdată, suspiciune. Faptul, public și verificabil de oricine pe portal, e că procedura există, că aceste firme apar în ea și că rezultatul, lot cu lot, e public. Atât pot afirma sec, negru pe alb.

Restul — că împărțirea loturilor ar fi fost aranjată, că „bătălia” ar fi fost regizată, că zona ar fi fost păstorită ca o feudă personală — sunt lucruri pe care ni le-au confirmat mai multe surse din interior. Eu doar le semnalez. Rămâne de verificat dacă păstorul chiar și-a mânat oile sau dacă, întâmplător, oile sunt cele mai disciplinate din Europa.

Verificarea, de altfel, e copilărească pentru cine are voință. Iei procedura. Iei lista ofertelor pe fiecare lot. Te uiți cine pe ce a depus, la ce preț, și cât de „întâmplător” s-a ferit fiecare de teritoriul celuilalt. Pui alături și celelalte proceduri din zona tehnică, unde, am aflat, revin aceleași nume. Și apoi tragi linie.

Poate se uită cei de la DNA Cluj la dosarul ăsta înainte să se umple de praf. Poate se trezește și ANAP, instituția care, în teorie, supraveghează exact felul în care se cheltuie banii pe achiziții. Și poate, în sfârșit, Consiliul Concurenței își amintește că există tocmai pentru momentele în care niste firme par să danseze prea frumos împreună. Pentru că dacă patru concurenți se feresc reciproc de loturi cu o asemenea grijă fraternă, nu mai vorbim doar de o achiziție dubioasă — vorbim de fix genul de comportament pe care Consiliul Concurenței ar trebui să-l vâneze cu lumânarea.

Eu, deocamdată, doar semnalez. Cifrele și plicurile vorbesc singure, n-au nevoie de mine.

Un detaliu pe care îl las să atârne, pentru mai târziu.

Apropo de păstorul nostru. O vrabie de pe stâlpii DEER ne-a ciripit că același Eusebiu Rotaru apare drept președinte de comisie și la un alt proiect din zona tehnică a DEER — unul cu inițialele VPP, despre care o să vă povestesc pe îndelete într-un episod viitor. Rețineți numele și rețineți rolul de „președinte de comisie”. O să ne mai jucăm cu ele.

Deocamdată, închei aici, pentru că am promis că o luăm metodic, lot cu lot, nume cu nume.

În episodul următor: un antivirus cumpărat fix pentru infrastructura critică a unei companii care păzește curentul a patru milioane de oameni — un antivirus despre care ne-a șoptit o vrabie că pare mai degrabă o fantomă decât un produs. Și, ce coincidență, pe zona aia sensibilă, de tehnologie operațională, revine un nume cunoscut din turma de mai sus: Data Core Systems.

Aveti aici inregistrarea, din motive de politici abuzive ale Substack, nu mai pun aici decat LINK.

Pana sa continui cu dezvaluirile de azi, un anunt.

4800 de români și moldoveni au ales să se aboneze în ultimele 72 de ore la Strict Secret. Mulțumesc

Din ei, doar 100 au ales să mă susțină și cu 6 dolari pe lună.

Sunt tare bucuros pentru toți, dar vă spun că, în lumina întâmplărilor din ultimele zile, voi relua restricționarea accesului la conținut total doar pentru plătitori.

E și o formă de respect a mea pentru efortul celor ce mă ajută, dar și pentru că, nene, dacă în 2026 te caci pe tine pentru 26 de lei (adică nici 6 dolari) și vii cu „e vremuri grele”, apoi să știți că și pentru mine sunt vremuri grele, căci EU, nu voi, îmi pun în cap toți greii României.

M-am săturat sincer de „Liviu, te susțin și te admir”, dar doar cu gura, nu și cu fapta. Cine se jignește n-are decât să părăsească acest site și să citească propaganda.

26 de lei pentru Alexa

Să revenim la Pomohaci. Știți ce mi s-a întâmplat acum nouă ani? Două lucruri. Primul nasol au fost amenințările și presiunile din partea Patriarhului Daniel și a acoliților lui: m-au sunat politicieni, prieteni, artiști, oameni de afaceri, ca să o las baltă, că nu știu ce. Cum, mă, să las baltă un pedofil? Voi sunteți de acord cu asta? – le-am zis atunci.

Dar cel mai nasol a fost faptul că sute de mii de români cretini m-au înjurat și condamnat moral că vreau să distrug Biserica. Baaaa, vă dați seama ce imbecili? Ar fi preferat ca pedofilul Pomohaci, care după aceea a fost cercetat pentru asta și a scăpat doar pentru că faptele se prescriseseră, nu pentru că era nevinovat, ar fi preferat ca Pomohaci să rămână preot și să slujească în continuare.

Ancheta mea nu dezvăluia doar asta la acea vreme, ci și faptul că Pomohaci, folosindu-se de faima de cântăreț de muzică populară, dar și de preot rebel, își făcuse un soi de sectă a lui în interiorul BOR și îi prostea pe oamenii vulnerabili sau loviți de soartă, cerându-le bani enormi pentru iertarea păcatelor, cică, sau chiar să îi doneze lui casele și pământurile.

La acea vreme, am publicat DOVEZI în Ziar de Cluj că numai în Cluj-Napoca, cel mai scump oraș pe imobiliare din România, Pomohaci deținea nu mai puțin de 12 apartamente luxoase pe numele lui, din bani pe care nu îi putea justifica.

Scandalul a fost prea mare la acea vreme pentru ca Patriarhul să îi mai poată ține partea, pentru ca Mitropolitul Clujului, Andrei, să îl mai poată proteja. Cel mai probabil, Pomohaci își „cumpăra” rebeliunea cu șpăgi enorme date superiorilor bisericești. În fața dovezilor mele, l-au dat afară din Biserică, dar foarte, foarte greu.

Ani de zile după, am continuat să îl urmăresc și EU am fost primul care am scris că Pomohaci nu numai că nu s-a cumințit, ci că și-a făcut de data asta o biserică paralelă, ilegală, un loc ilegal de rit, unde continuă să prostească oamenii, să le ia banii și unde sunt suspiciuni de violuri în continuare.

Preafericite Daniel, șef al Bisericii Ortodoxe Române, de ce nu ai luat măsuri împotriva acestui escroc? Pomohaci ajunsese să slujească în rit ortodox PE FAȚĂ în biserica ilegală! Nu se ascundea deloc, uite ce posta acum nici o lună și jumătate:

Eu scriam de toate astea în 2019. Li s-a rupt în cur tuturor procurorilor români.

Până azi, când, în mod inexplicabil pentru mine, de dimineață, pe procurorii României i-a apucat subit hărnișagul:

Băiatul ăsta trebuia închis demult pe viață. Băiatul ăsta jegos trebuia prins acum mulți ani cu tehnică de servicii secrete, cu filaje, cu microfoane și înfundat. Ăștia de la DNA folosesc tehnica de supraveghere pentru toți căcații de primari de comună care iau șpagă 2000 de euro, dar nu au chef să lucreze la cazurile grele.

Contează foarte puțin că procurorii au găsit în casa lui 2 milioane de euro cash. Cel mai tare contează că acest individ este acuzat că a violat mulți copii de-a lungul anilor și nu a fost prins decât foarte târziu.

Și acum mă adresez cititorilor moldoveni care s-au abonat la Strict Secret cu miile să mă citească în ultimele zile.

Prieteni moldoveni, aveți multe întrebări să vă puneți vouă înșivă și preoților voștri.

Mai întâi, prieteni moldoveni, să remarcați voi singuri că societatea românească nu a avut niciun fel de reacție de protest la faptul că Pomohaci era pedofil și preot ortodox. La nici patru luni după dezvăluirile mele, primarii din România îl invitau la concerte de zilele orașelor din bani publici, oamenii își făceau poze cu abuzatorul de copii Pomohaci:

Sunt convins că pentru cetățenii moldoveni dezvăluirea MEA, pe care 90 la sută din presă nu a avut curaj să o preia, iar restul mi-au furat efortul, sunt convins că moldovenii au fost șocați să vadă că ditamai Mitropolitul Basarabiei, căruia i-au pupat dreapta 30 de ani, o lua la papacioc la 79 de ani!!! Mai ceva ca un actor profesionist de pe Pornhub!

Dar să știți, prieteni moldoveni, că SIS (Serviciul de Informații și Securitate al Moldovei) știa, că Maia Sandu știa, că episcopul Veniamin știa de practicile orale ale lui Petru, mitropolitul pervers cooorist, deși azi are tupeul să MINTĂ ca un porc fariseu despre asta.

Vreți videouri similare cu Veniamin? Ohoooo, au și rușii, și SIS! Nu vor să le scoată acum, că e bătaie între Maia Sandu, care vrea să își pună episcop progresist, și ruși, care vor să pună un om de-al lor.

Sigur că am agitat cuibul de viespi. Să îl mai agit încă un pic și azi.

Ia uitați cine era azi la amiază la Huși, să se consulte cu episcopul Ignatie: chiar mitropolitul sugător, aici fiind prins de serviciile secrete pakistaneze mergând la un bancomat să scoată niște bani.

Dar zic sa agitam putin mai multa apele in Republica Moldova inca o data.

Ştiați cǎ nenorocitul mincinos de Episcop al Basarabiei de Sud, Veniamin, are o firmǎ de construcții, ca cele ale Patriarhului României, despre care voi vorbi imediat?

Firma se numește KEFA CONSTRUCT, este făcută în 2020 de către consilierul pe construcții al Episcopiei Basarabiei de Sud, Petru Andon, care e săgeata lui Veniamin.

Ia uitați ce frumos a crescut firma lui Veniamin la cifra de afaceri de când e băgată la lucrări pe bază de trafic de influență: cu doar patru angajați are cifră de afaceri de aproape un milion de euro în 2024, căci financiarele pe 2025 nu le-au pus! Să nu vă gândiți că și muncesc ei ceva, nu, e doar parandărătul!

Mesaj:

Moldovenilor, nu vă lăsați amețiți de minciunile lor! Întrebați-vă preoții de ce acceptă asta, mă refer la cei curați trupește, întrebați-vă politicienii de ce tac ca pulile în păpușoi? Voi, ca societate, faceți bine, moldovenilor, să nu mai greșiți ca românii și să întoarceți capul de la problemele reale ale ortodoxiei de la voi.

Lăsați, dragi ortodocși români, nu fiți supărați. Patriarhul României e și mai bazat ca Veniamin.

La el fac „ascultare” personaje grele din Statul Român. De exemplu, un slugoi celebru era Marian Enache, fost judecător al CCR. Când a fost să fie înlocuit, Preafericitul Daniel l-a înlocuit cu Mihai Busuioc, fostul președinte al Curții de Conturi a României, care, chiar dacă nu se califica pe dosar, a fost „calificat” de șeful BOR și făcut jude la CCR!

Atât de mare e puterea Patriarhului Daniel.

Sigur ca astia din SRI ar trebui sa se intrebe daca e normal ca BOR sa aiba judecatorul EI in CCR. Dar nu mai intreb, ca intreb degeaba.

Puterea Patriarhului e foarte mare, dar şi firmele lui sunt tot mai mari. Adica XXL.

Danlin XXL SRL

Patriarhul e atât de tare încât s-a înfipt și la autostrăzi. Toți greii României din construcții au rămas mască atunci când au văzut că Danlin a luat licitația de mai jos, dar tac din gură că nu au chef de probleme. Numai pe firma asta se face profit de 31 de milioane de euro.

Dar stați că nu e singura firmă a Patriarhului Daniel. Mai avem și Simion Tehnoconstruct SRL, un rahat de firmă din Botoșani care este regina neîncoronată a Companiei Naționale de Investiții, de unde a supt până acum tone de licitații:

Mesajul sotiei mele pentru cenzorii mei

Tolomac premier

Situația la zi

de Dan Pavel

Contract istoric pentru Digi, contract istoric pentru Rheinmetall, contract istoric pentru Pfizer, facilități istorice pentru corporațiile care exportă profitul, inflație istorică, fiscalitate istorică, imobilitate economică istoricâ.... Bolojan e un prim ministru istoric. Are un singur defect. Nu e Dragnea. Dacă era Dragnea, acum ieșeau toți în stradă și se băteau cu jandarmeria ca să-l dea jos. Dacă lua Sebi Ghiță sau Voiculescu 196 de milioane de coco, dădeau reziștii foc la mașini în Piața Victoriei, dar acum nu mai zice nimeni nimic. Toată lumea ciocu’ mic, că noi suntem la putere acuma!

Bolojan e mult mai tare decât Dragnea pentru că e deja dat jos și încă mai dă tunuri. Cât jaf și prăduială s-a făcut în țara asta, de la pandemie încoace, cu Ciolac peste Ciucăză, cu Cîțu și Omul, numai otomanii mai reușiseră. Bă, eu sunt de acord să fim un stat client, dacă nu ne duce capul să facem altceva, dar hotărâți-vă dracului al cui client suntem! Nu se poate să fim client la cinci stăpâni. Dăm dracu’ faliment. Se alege praful de țara asta.

Aș fi zis că vin alegerile și vom mai scăpa de unii alții, dar efectiv nu mai contează. Și când nu le iese combinația cum vor ei, anulează alegerile, mai bagă un clovn la înaintare și s-a rezolvat problema. Înlocuim paltonul gol al SRI cu paltonul gol al SIE și ne jucăm de-a democrația prin curtea școlii ajutătoare. Suntem public captiv, nu electorat, să mor dacă nu!

În nici trei săptămâni:

• am primit 200.000 de euro amendă de la o judecătoare useristă care a considerat că am dăunat-o moral pe vicepremierul României, Oana Gheorghiu;

• duminica trecută mi-a fost tăiat fără avertisment cel mai puternic cont de TikTok pe care îl aveam;

• vinerea asta Facebook mi-a suspendat pe o lună contul principal;

• duminică, de ziua mea, Substack, platforma aia care zicea acum patru ani că va fi casa jurnaliștilor năpăstuiți, că va proteja libertatea de exprimare, mi-a interzis fără avertisment Strict Secret.

Mă întorceam duminică seara de la Murano, eram fericit că, de ziua mea, am fost înconjurat de iubirea Mihaelei și a lui Ștefan și că putusem să îi ofer băiețelului meu de 10 ani, pasionat în mod inexplicabil de sticlărie, șansa de a petrece o oră într-un atelier de artiști în sticlă fix la Murano, unde a văzut live cum se fac bijuterii din sticlă, cum se fac pahare, chiar a făcut și el unul, a suflat în sticlă, ce mai!, nebunie!

Când deschid laptopul să văd audiența de pe urma celor două bombe detonate sâmbătă - adică întâlnirea imorală a ministrului Energiei cu omul lui Trump și cu patronul Concelex, rechinul banului public - și videoul în care ditamai Mitropolitul Basarabiei și membru al Sfântului Sinod, Petru, lua la papacioc de la „mitraliera” altui popă, să îmi pice fața: tocmai Substack îmi anulase publicația Strict Secret, nr. 1 în România, newsletter de investigații cu 300.000 de abonați și 1500 de abonați plătitori.

M-am prins că a fost o făcătură de nivel înalt. Și știți de ce? Primul mesaj de la oficialii Substack era că Strict Secret a fost interzis pentru spam sau phishing, hahaha, apoi a venit că am încălcat politicile lor de conținut.

Ce nenorociți!

Am migrat toată noaptea cele ȘASE SUTE de newslettere scrise în cei 4 ani de existență a Strict Secret, norocul meu e că Substack nu se poate atinge de abonații plătitori, căci ei sunt pe altă platformă, și noroc că am reușit să am backup la baza de date cu cititorii abonați free pe care i-am mutat într-un cloud protejat.

Tot un noroc chior a fost că am avut un moment stelar de inspirație. Eram cătrănit duminică târziu în noapte când mi-a venit în cap că acum câțiva ani am cunoscut în împrejurări ciudate un avocat american cu care am mai păstrat legătura informal de-a lungul timpului. I-am scris pe WhatsApp, i-am explicat pe repede înainte ce și cum, iar omul mi-a zis - „Mă bag!”, chiar dacă era zi de odihnă pentru el, și mi-a construit el apelul la Substack cu argumente „amercianești” și mici amenințări legale, așa cum se practică acolo, că dacă scriam eu, un pârlit de român, se pișau pe mine.

Sincer, nu speram la nimic bun, dar am zis că tot e ceva în plus și că aș fi regretat să nu apelez și la asta. M-am culcat supărat și, dis-de-dimineață, cu bagajele în spate, în drum spre trenul de Milano, mi-am tot scris pe agendă planuri de bătaie, de back-up, ce trebuie să fac în viitorul apropiat ca să nu mai fiu la cheremul cenzurii, fiindcă nu mai există loc sigur pe pământ pentru jurnaliști ca mine, ci doar case temporare. Pe la 9 dimineața, au început să îmi scrie prieteni, cititori, politicieni, aflând că nu pot deschide Strict Secret și că el nu mai există. Am decis să fac un anunț public despre asta. Mesajele de la cititori tot veneau. Apoi a venit și surpriza, plăcută de data asta: primul mesaj a venit de la o veche fană de-a mea: „Mergeee!”. Nu mi-a venit să cred, dar așa era.

Avocatul american reușise. No, ce să zic, m-am foarte bucurat. Asta a fost jobul meu în ultimele 1500 de zile. Și va mai fi multă vreme de acum înainte, dacă mă ține Dumnezeu sănătos.

Câteva lucruri sunt clare:

• Substack s-a schimbat total în ultimul an, nu mai e de stat nimic. Mă voi muta în curând într-un loc foarte sigur, al meu, unde nu îmi poate nimeni interzice nimic

• Voi nu veți simți nimic, nicio neplăcere, experiența voastră de citit nu se va schimba în rău, ci doar în bine, căci acum sunt și mai motivat să le-o dau sus, mai ales celor care mi-au copt-o, așa că azi încep cu Patriarhul Daniel

• am nevoie mai mult ca oricând de sprijin financiar de la voi. Aia 26 de lei nu sunt cerșeală, ci o necesitate, dacă vreți ca Liviu Alexa, jurnalistul de investigații nebun și curajos, să vă mai detoneze nucleare.

faceți, bre, acum un abonament de 26 de lei pe lună, până mea, e chiar așa o gaură în cer?! Faceți acum și reveniți la citit ce e mai jos, după ce activați acest sprijin.

da, fac!

Știți și faza: dacă plătiți în avans pe un an, adică 72 de dolari, primiți cadou cărțile mele cu autograf și transport gratuit.

• am multi patroni de firme care ma pot sprijini cu sponsorizari, nu vreau avioane, ci sume lunare in orice cuantum, dar sa vina constant. ati terminat la iunie declaratiile pe 2025, poate gasiti acolo ceva si pentru Strict Secret

Efectul cenzurii Substack?

4200 si ceva de noi abonați free, din care foarte multi români din Republica Moldova. Aproape 100 de abonati platitori. Locul 6 IN LUME pe Substack la sectiunea World Politics

Dar, pentru mine, Substack nu mai existǎ. M-au dezamagit total.

Nu mǎ voi lasa cǎlcat in picioare de nimeni.

Hai să trecem la dezvăluiri.

Mâine, avem așa: despre firmele Patriarhului Daniel, despre blonda de la întâlnirea cu ministrul Energiei, despre cadoul de 200 de milioane de euro pe care Bolojan l-a făcut patronului Digi24 pentru pupatul în cur la teve din ultima lună. Și, doar pentru abonații plătitori, detonez astăzi încă un popă cu obiceiuri cooooriste. Nu e mitropolit, e la Teologie în anul 2 în Constanța. Știți de ce îl ard? Fiindcă ăștia cu volan pe dreapta ce devin preoți trebuie stârpiți din fașă, după aia îi vedem, drecu’, mitropoliți.

Ce am mai pictat în ultima sǎptǎmânǎ

Măcar cu pictura îmi merge bine. Mă apropii de sold out la seria „Noi suntem Apocalipsa”, mai am o treime disponibile doar din „Filcăi” și am vândut deja un sfert din „The Daffodil Lament”, în condițiile în care am terminat doar 10 din cele 21 de pânze din serie. Uau. 12.000 de euro per pânză, da?

Sunt mai mult decât hotărât să ies cu seria de mai jos „afară”, dar nu mai vreau oriunde. Ci undeva unde contează. Vă țin la curent.

When you’re gone

Piesa asta superbǎ a fost scrisă inițial de regretata solistă a trupei The Cranberries, Dolores O’Riordan, ca un medicament sufletesc la moartea bunicului ei, dar, ulterior, artista a mărturisit că versurile și emoția cântecului au căpătat noi valențe pentru ea de-a lungul anilor, adicǎ dorul față de tatăl ei sau dorul de familie resimțit în timpul lungilor turnee. 

Ne tot zicem sǎ trǎim clipa, dar nu prea ştim cum sǎ o prețuim. În loc sǎ legalizǎm marijuana, mai bine am legaliza nostalgia. Ador sǎ îmi fie dor de timpuri şi momente, chiar dacǎ mǎ dor amintirile.

În pânza mea, cea de a zecea din seria “Lamentatia narcisei”, mi-am închipuit pentru voi cum aratǎ dorul pentru cineva plecat din aceastǎ lume. Nu trebuie sǎ vǎ dau alte explicații pentru aceastǎ picturǎ. Dacǎ ați simțit vreodata “acel” dor pentru mama sau iubirea sau fericirea pierdutǎ, cuvintele n-au rost.

“Sunday”

Am avut luptele mele grele cu negreala sufletească pe care o numim mai modern „depresie severă”. Simțeam atunci că mă prăbușesc în sus.

Noi credem greșit că a te prăbuși e despre jos, prăbușirea adevărată e când te desprinzi de tine însuți și nu mai înțelegi care e direcția corectă a lumii, care e cerul și care e pământul.

Și atunci plutești cu capul în jos într-o catedrală goală, într-o duminică în care Dumnezeu a uitat să vină la slujbă.

Tabloul ăsta e a unsprezecea pânză din „Lamentația narcisei” și nu-i despre sinucidere. Când mi-era greu, și nu mint, mă ascundeam amiezile într-o biserică, căutam liniște sau priveam în sus. Și am tot căutat până m-am regăsit. Dolores n-a mai avut puterea asta.

Le-am văzut pe toate, le-am scris pe toate, aproape treizeci de ani, iar lucrul care m-a salvat de cinism — boala profesională a meseriei mele — n-a fost optimismul, ci curiozitatea.

La 47 de ani încă mă uimește un om, o întâmplare, o floare, un val de ocean.

La 47 de ani însă, mă simt ilegal de tânăr ca minte. Mi-e ciudă că s-au acumulat anii, că apar riduri de labă de gâscă la ochi, că părul mi-e tot mai argintiu, dar mă doare la caras de toate astea, SIMT și ȘTIU că sunt tânăr, sau fără de vârstă, un sentiment pe care nu pot să îl explic cu tot talentul meu la scris.

Aș putea să scriu că la vârsta asta nu mai am timp de fandoseli sau că m-am săturat de oamenii care se prefac sau că răbdarea mea pentru prostie a scăzut teribil. Dar, hahahaha, n-am avut niciodată timp de fandoseli, că aveam 17 sau 37 de ani, am detestat proștii încă din adolescență, iar lista mea cu oameni ipocriți scoși din viața mea e foaaarte lungă, ca un roman de Balzac.

Un lucru bun e că am rămas la fel de viu, poate și mai viu, și că nu mai sunt atât de trist ca în alți ani, ba, din contră, aș putea să spun că am alungat tristețea din mine în proporții majore. Sigur, e ca după o curățenie generală, ai aruncat tone de prostii, ai aspirat viguros, tot o să mai rămână urme de praf. Dar e bună și niște tristețe câteodată.

Cățelul meu, Alo, are cancer. Un maidanez care nu era sortit să trăiască nici un an pe stradă a trăit cu noi 14 ani câinești de senzație, ne-a fost pansament și arbitru atâția ani și acum trebuie să plece. Alaltăieri seară, când pictam în garaj, de fapt, era unu noaptea, s-a apropiat de mine scâncind ca și cum ar fi vrut să zică ceva. I-am luat urechile în palme și l-am pupat pe creștet și i-am zis: „Alo, dacă vrei să pleci, du-te, nu mai sta după mine aici, sunt ok, o să plâng, evident, dar nu-s supărat dacă pleci, fiindcă m-am bucurat cât ai stat, sper că și tu, bulangiule!”. Probabil că mai are câteva zile, cât își rezolvă cu Dumnezeu pașaportul.

Azi e ziua mea și mi-am început-o îmbrățișat de Miha și Fane, și sunt cel mai fericit.

Nu mă gândesc că am 47 de ani, fiindcă nu îi simt, nu mă gândesc cât o să mai trăiesc, mă gândesc doar ce ficat bun de vițel cu ceapă marinată am mâncat ieri, cum ne-am plimbat pe un ponton din Venezia la un apus superb și, vrând eu să le fac o poză, iubiților mei de Ștefan și Miha, cum stăteam așa cu mobilul deschis, gata să apăs pe foto, m-a căcat un pescăruș de m-a rupt, hahahaha, și am fost iarăși fericit.

A fost semnul lui Dumnezeu că îs norocos. Norocos că am întâlnit o femeie superbă și caldă, iubitoare și veselă, norocos că am un copil sănătos cu combinația perfectă de blândețe (de la mama) și șmechereală (de la tata), norocos că mi-am păstrat coloana vertebrală, norocos că îs liber să cred și să simt și să scriu ce vreau (ieri am făcut festival pe Strict Secret – am dat două dezvăluiri nucleare și o muie celor ce au zis că n-am mai scris anchete tari demult, hahaha), norocos că am prieteni super sufletiști și că încă mai întâlnesc an de an oameni cu suflet ce îmi vor deveni prieteni, norocos că am ținut aproape de Dumnezeu și de ideea de a face bine.

Mai sunteți și voi, cititorii mei, sunt norocos că vă am, n-am primit niciodată vreun premiu de la organizațiile profesionale, că, deh, nu-s „conform”, dar, de fapt, voi sunteți premiul meu de zi cu zi și sper că vedeți și simțiți că nu îmi bat joc de încrederea voastră prin comoditate, că muncesc și scriu ca să ținem împreună sus steagul principiilor noastre.

Nu cred în bilanțuri la zile de naștere, mai ales la o cifră atât de neceremonioasă ca 47 — nu e nici rotundă, nici tragică, nici un prag. E o vârstă cinstită, nu m-am resemnat să visez la pensie și odihnă.

Dacă există un loc bun de stat, ăsta e, aici, pe Strict Secret, și pentru mine, și pentru voi. Și de aici, din locul ăsta, vă mulțumesc că sunteți de partea cealaltă a paginii.

Dacă vreți să îmi faceți un cadou de ziua mea, abonați-vă cei care sunteți free cu doar 26 de lei pe lună. Pic cu pic se face mult, da, știu, dar aia 26 de lei nu vi-i cer pentru ideea de bani, ci pentru legitimarea respectului vostru pentru mine.

Da click pentru 26 lei/luna

Actorii au aplauze. Eu nu am. Scena mea e virtuală. Aplauzele mele sunt fiecare abonament plătit, care înseamnă că cineva cu adevărat mă respectă și mă susține.

Dacă ai deja abonament plătit, dar tot vrei să îmi faci un cadou de ziua mea, susține-mă ca artist. Cu ce sumă îți tihnește. Îmi voi cumpăra de acești bani culori, rame pentru tablouri, tequila sau poate, dacă se vor strânge mai mulți, voi participa în iulie la Roma cu patru tablouri la un mare târg de artă, unde numai transportul și asigurarea lor mă costă câteva mii de euro, dar unde pot fi văzut și de un public internațional.

Acesta e IBAN-ul meu:

Alexa Liviu

RO43BTRLRONCRT00N5212203

Un poem scris de mine pentru ziua de azi

Poneiul din Marlboro

de Liviu Alexa

am avut străzile mele.

bănci goale,

femei prea dornice,

trotuare în lacrimi

nopți fără de casă

și ochi care spuneau „te cred”

dar n-aveau timp.

n-am semnat contracte cu Viața niciodată.

doar promisiuni de vânzare.

cu sânge, cu vin, cu Guinness,

cu „mâine fugim”

și n-am fugit.

doar m-am pierdut

eu de mine

în același oraș.

calul meu din Marlboro era tăcut.

era, de fapt, cǎmila din Camel.

mint. calul meu era, de fapt, un ponei si nu venea din reclame.

nu era un cowboy falnic.

era un ponei cu căcat la coadă, un circar plictisit.

veneau din el pădurile,

râsul meu de la 3 dimineața,

răspunsurile care nu s-au dat niciodată.

și mergeam cu el, mergeeeeam,

că n-aveam ce dresa la un ponei.

poneii nu-s cai adevǎrați, ei poartǎ doar copii ca mine.

e singura lor povară.

dar poneii au alte calități.

al meu așteaptǎ.

să-mi treacă furia.

să-mi treacă mândria.

să-mi treacă prostia

că o să-mi iasă totul,

doar pentru că vreau.

azi, poneiul meu din Marlboro stă.

într-un colț de vers

și nu se mai mișcă.

dar respiră.

și când trag fumul ăsta de Camel,

îmi zice când mai gâfâi:

„ești încă viu.

nu-i nimic.

doar mergem mai încet.”

Nota pentru posibilii colegi de presa ciorditori. Daca preluati cele de mai jos, veti cita asa: “Liviu Alexa, jurnalist de investigatii la Strict Secret”. E corect sa fie asa, nu ma faceti sa vin dupa voi si sa va muiesc.

Intram abrupt in subiect.

Avem un cuvios sugator de carici. Nu e unul oarecare. Ditamai Mitropolitul Basarabiei.

Cred ca sunt cel mai detestat jurnalist de investigatii de catre Patriarhul Daniel, bossul Bisericii Ortodoxe Romane, mai detestat ca aia de la Recorder. Fiindca de 20 de ani ii “curentez” nume inalte din popimea cu staif a Bisericii, numai poponari farisei care tin Crucea in mana.

Sunt credincios ortodox, copilul meu isi spune seara de seara rugaciunile, nu ma dau curva virgina, dar nu suport ipocrizia, pedofilia si poponarismul din BOR.

Am inceput cu pedofilul Pomohaci acum multi ani si am terminat cu Marcel Bolos, popa poponar care imparte fonduri europene. Nimic nu s-a schimbat pe acest subiect in 20 de ani, Preafericitul Daniel n-a inteles nimic din pericolul pe care acesti jegosi il reprezinta pentru Biserica.

Inainte il avea pe Banescu ca purtator de cuvant, om care, intelectual de rasa fiind, mai facea pe paratraznetul.

Stiindu-se ca videoul o sa ajunga la mine si ca il public, probabil ca de aia actualul membru al CNA, fost pazitor de flamura comunicationala a BOR, Vasile Banescu, a scris acum cateva minute asta:

Mi-ar fi placut ca Vasile Banescu sa fi fost la fel de coios si acum multi ani, cand l-am dat in vileag pe Pomohaci.

Revenind, acum doua saptamani, am primit videoul asta: UN MEMBRU AL SFANTULUI SINOD DIN BOR II SUGE PULA UNUI PREOT SI E FILMAT!

Mitropolitul Basarabiei, Petru, canta la flaut cu bile si trage din mielu’ cu o nara, manca-v-as!

E dur limbajul? Sunteti tampiti cei care ziceti asta? Sau adevarata problema e ca BOR stia si Patriarhul STIA demult de problema, doar ca acum s-a intamplat sa si ajunga sa fie filmat poponarul cu functie bisericeasca?!

N-am pus watermark, fiindca nu am vrut sa imi pun numele de ziarist pe asa ceva:

Ca sa o mermeleasca, pe 27 mai, mitropolitul Basarabiei caruia ii place sa cante la clanaretul cu piele si-a dat cica demisia, demisie care cica ar fi fost acceptata pe data de Preafericitul Daniel.

Hahahaha, un rahat impachetat, o mizerie de rezolvare, cata vreme despre jegul asta Patriarhul stia de multa vreme!

L-am sunat si pe papariciul de mai jos, popa moldovean nesimtit si purtator de cuvant care m-a luat initial cu dume ca “suntem in cercetare”, ca poate o fi AI, pana cand am zbierat la el si am zis ca stiu de demisia muistului de mitropolit al Basarabiei din 27 mai.

Nici n-am apucat sa inchid cu asta de mai sus, ca a si aparut asta:

Ideea e asa. Despre acest poponar de rang inalt bisericesc se stia, de ce Preafericitul Daniel nu a actionat?

De ce in continuare pedofilul Pomohaci nu e dat pe mana politiei caci si-a facut biserica privata si ii escrocheaza pe prosti in continuare?

De ce Daniel, ditamai Patriarh, unul dintre cei mai puternici oameni din Romania, nu colaboreaza cu SRI sau alte institutii de profil ca sa ii elimine pe poponarii din preotimea ortodoxa?

Iar o sa imi faca slujbe de bozgoane cretinii din manastirile ortodoxe. Nu ma ating. Dumnezeu ma apara de ele, chiar daca nu-s cel mai virtuos credincios: fiindca asta e misiunea mea, sa ii dau in vileag pe curistii din BOR si asta voi face pana cand crap.

Vrei sa ma sustii cu doar 26 de lei pe luna in acest proiect?

Da, ba, dau 26 de lei/luna

Dati share!

E 3 aprilie 2026, la restuarantul de fite Fish House, detinut de libanezul evazionist Said Baaklini, e agitatie mare - urmeaza sa vina stabi mari: omul lui Trump, Paolo Zampoli, “trimis special” al presedintelui SUA pentru “parteneriate globale”, adica ciordeli pe trafic de influenta.

Domnul Zampoli e mare fan de Romania in ultima vreme, desi ar trebui sa se ocupe “global” de smantaneli si prin alte tari, aici ii place tare. Si e mereu la vantoare de notabilitati.

Mai trebuie sa soseasca la masa si “Premierul”, noua porecla a lui Bogdan Ivan, ministrul Energiei. Au treburi de discutat. Nu despre bunastarea Romaniei, stati calmi,

Si soseste. E precaut “premierul”, coboara dupa momente de asteptare din masina, priveste iepureste in dreapta sa nu fie pozat. Ghinion.

Inauntru mai sunt niste securisti de top top, activi, care vor participa la cina.

In fine, soseste si o blonda ravisanta. Discutam despre ea mai tarziu.

Soseste si beizadeaua patronului CONCELEX, firma intepata la banul public atat de tare incat a ajuns sa “aresteze” sectoare intregi din Capitala. De exemplu, sectorul 4 al lui Baluta, prietenul lui Zampoli, de unde CONCELEX a supt “numai” cateva licitatii in valoare de 112 MILIARDE de lei!

Sa nu credeti ca am gresit cu suma: CONCELEX are castigate contracte imense cum e cel de mai jos:

Raducu Piturlea, desi e mai rubicond si are fata de fatalau, e pus pe fapte mari. Nu e atat de inchistat ca “batranul”, taica-sau, si vrea sa faca lucruri tari si pe energie. In plus, pe Radu Piturlea il cam enerveaza concubinajul cu Cristi Erbasu, pe care il considera un prafuit cand vorbeste in particular despre el. Erbasu inca e mare si are nevoie de el deocamdata, dar pufosul viseaza sa fie si mai mare in curand.

Dar cel mai interesant este cat de vanduti moral (sigur si financiar) ministrii Romaniei. Piturlea l-a scos in acea seara pe interval pe ministrul Energiei, Bogdan Ivan, ca sa discute biznis greu cu blonda ravisanta anonima (daca stiti cine e, va rog sa imi scrieti).

Fiindca blonda asta l-a fermecat tare pe Bogdanel. Sigur, are si el acasa o blonda, la Bistrita, dar parca blondele de Bucuresti au altfel de miere in pasarica.

Galant, Bogdan Ivan o imbarca pe blonda in masina cu care a venit: se vor intalni mai tarziu in noapte.

Zampoli e in verva, si el e mare amator de pasarica, doar a fost sef de agentie de futomodele, dar ce e al lui e pus deoparte:

Bogdan a revenit dupa ce a trimis-o pe blonda sa se pregateasca de o “curentare”, si acum se ocupa servil ca un ospatar sa il conduca la masina pe Zampoli. Asta e ministrul Energiei al Romaniei, un sclavete umil:

O sa ziceti ca sunt rautacios, ca e totusi oficialul lui Trump. E o duma. Functia lui Zampoli e inventata fix pentru a legitima ciordeli. Ce facea prost Hunter Biden pentru tac-su face excelent Zampoli pentru familia Trump si, da, si pentru SUA.

PS: Cine avea aceste filmulete initial sa nu se supere ca i le-am furat cat a fost plecat la baie, cand mi le-am forwardat pe Air Drop. Stiu ca nepublicarea lor mi-ar fi adus niste bani buni, ca asta e “sportul” in jurnalismul de “investigatie” al santajului si tranzactionarii din Bucuresti. Am preferat sa le public in loc sa iau un plic gros de bani, fiindca nu mi se pare normal ca un ministru al Energiei (era plin acum doua luni) sa stea la masa cu un rechin al banului public care e CONCELEX si sa abatorizeze de bani Romania.

Vrei sa ma sustii in acest proiect - Strict Secret - care e newsletterul de investigatii numarul 1 al Romaniei pe Substack, cu 300 000 de abonati?

doar 26 de lei pe luna

British School care a otrǎvit elevii cu somon afumat de atâta expirare are o problema mai aparte: pute de datorii si e ghidonat de pe un off-shore din Cipru

de Liviu Alexa

Saptamana trecuta a fost show pe televiziuni si presa online: scoala de fite British School a fost luata cu asalt de inspectorii ANSVSA care au gasit in camari alimente deosebit de periculoase, inclusiv pește expirat încă de anul trecut, servite zilnic elevilor și copiilor de grădiniță.

Au inceput sa curga telefoanele, papagalul asta de mai jos, Andrei Atanasiu, care pastoreste institutia de invatamant de unde ia tone de bani pe an de la parinti ca sa ofere servicii de calitate, a avut tupeul sa sune pe la smecherii liberali din conducerea mare a PNL ca sa il opreasca pe dr. Alexandru Nicolae Bociu, președintele ANSVSA, sa mai faca declaratii sau sa continue cu controalele.

Nenorocitul asta cu moaca de tocilar nu trebuie sa va fraiereasca cu bonomia zambetului, caci e un zambet de hiena. Dobitocul, in loc sa isi ceara scuze public pentru cacatul otravitor servit copiilor de bogati, a avut tupeu sa mai si dea comunicat de presa. Nu mai zic de unii parinti din scoala aia, niste parinti cretini, care bagau pe grupuri ca nu e normal sa fie atacata scoala. Ba, cat de imbecil trebuie sa fii ca parinte sa crezi asa ceva, cand copilul tau se caca si vomita de la alimentele expirate?

ia uitati, ba, tupeu, la muianul asta:

Apropo de parinti, ca acolo discutam de oameni cu stare, cu functii, cu business-uri mari, ca sunt antreprenori sau CEO: voi ati vazut in ce harneala financiara se zbate mizeria asta de scoala cu staif fals? E pe pierderi de ani de zile, si a acumulat datorii incredibil de mari, mai mult decat dublul cifrei de afaceri anuale.

Cacacelul ala de mai sus, Andrei Atanasiu, care nu stie nici macar tine cabanosul cu penseta e o sageata incompetenta a mamei sale.

Mamica se numeste:

si gestioneaza totul din umbra Ciprului, adica pe bune din Cipru, unde e mutata, dar, mai rau, gestioneaza totul de pe o teapa de off shore

Dar, stati, ca nici dracu’ nu poate zice efectiv de pe ce e gestionat SRL-ul pe care functioneaza scoala, caci la ANAF avem situatiunea asta:

Sa le luam pe rand, dar de jos in susul tabelului:

Crawford House LTF filiala București SRL pare un soi de punct de lucru al off-shoreului din Cipru - infiintata in 2024 si nu a depus nicio situatie financiara la ANAF.

In Cipru, gasim o societate cu numele de mai jos, detinuta de matusa Corda:

La ANAF, figureaza doua entitati cu acelasi nume, dar CIF-uri diferite:

Si acum incepe distractia. Desi pe SRL - ma refer la BSB Sport and Services - exista datorii de aproape 4 milioane de euro, caci, deh, statul e fraier, pe ONG-ul asta Fundatia Crawford House sunt venituri pe 2025 de…

102 milioane de lei!

Din care matusa Adriana Corda sparge in 2025 circa 101 milioane de lei!

Intrebarea e: i-a spart, adica cheltuit, sau i-a extras din tara?

Nu pare sa ii fi cheltuit pe binele elevilor si calitatea educatiei si mancarii:

Am zis sa fiu totusi baiat gigea si sa verific si anul 2024. Poate ca 2025 a fost un an exceptional, pana mea. Dar nu, si 2024 a fost exceptional, adica au incasat matusa Corda si plozii ei incompetenti 20 de milioane de euro si au spart 19 milioane.

Pentru parintii mai destepti ce isi duc acolo copiii, nu ma refer la nevertebratele care au pus batista pe tambal, am cateva sugestii:

• instalarea transparenta a unui mecanism de control asupra alimentelor, usor de verificat de orice parinte

• solicitarea adresata conducerii reale a scolii de a clarifica ownershipul, si ma refer la tot ce inseamna SRL si/sau fundatie, precum si explicatii pentru datoriile imense de pe SRL, dar si ceea ce pare o scurgere controlata a incasarilor de la parinti de pe ONG-ul Crawford. E imposibil ca la venituri de 20 de milioane de euro tu sa le dai copiilor somon expirat. E imposibil pentru orice parinte normal la cap sa accepte asa ceva:

Dupa cum intreb tot eu:

Ce scoala e aia unde nu poti sa vezi moaca profesorilor?

Va rog sa nu ma sustineti cu 26 de lei pe luna. Nu are sens. Dati banii la ziarul lui Tapalaga sau la Tolontan. De ce sa sustineti Strict Secret, care e newsletterul nr. 1 din Romania pe dezvaluiri si analize, dar si ca trafic, cu 300 000 de abonati??!

Nu, bre, ii dau lui Alexa

Austeritatea și criza economică sunt niște baliverne, vă zic eu.

de Liviu Alexa

Dacă ar fi greu pentru români, boborul ar fi în stradă, dar nu e cazul, românii se pregătesc de concedii, își verifică biletele de Wizz Air, caută cazări bune pe Airbnb, nu sunt interesați de inflație, de faptul că nu avem guvern sau că Mungiu ăla a mai luat o Palmă de Aur la Cannes.

Și cum să creadă altfel când îl văd pe însuși bossul țării, Nicușor Dan, dând 565 000 de dolari pe lună unei firme de lobby care să ajute țărișoara în relația cu SUA și să ne învețe cum să îl pupăm eficient în cur pe Trump?!

S-au spus multe despre acest contract de lobby, lobby pe care dacă îl faci în România se numește trafic de influență și iei de la 3 la 10 ani de pârnaie, dar dacă îl face Nicușor Dane „în consens” trebuie să aplaudăm ca focile. Din astea multe sunt de acord doar cu o perspectivă: și anume că, tehnic, nu mai avem nevoie de Ministerul Afacerilor Externe, de vreme ce munca lor cu partenerul strategic reevaluat de Nicușor Dan, mă refer la SUA, o face o firmă de avocați-rechini. Să dea Domnul să nu fie în van acest contract, chiar mă rog la Dumnezeu, să se vadă după el lucruri benefice pentru România, fiindcă dacă o să avem beneficii, voi fiu primul care să susțină privatizarea ministerelor:

as da Ministerul de Interne poliției sârbești

ministerul Dezvoltării l-aș da Norvegiei

ministerul Agriculturii l-aș da Chinei

ministerul Transporturilor l-aș da Danemarcei sau Austriei

ministerul Culturii l-aș da fundației Prada

ministerul Educației l-aș da Olandei

În fine, ați înțeles, dar, pe bune că nu glumesc.

PS: Si poetul Dinescu s-a enervat şi a scris niste stihuri pe aceastǎ temǎ:

Încǎ un securici din pǎlǎria Sistemului scos la reşapare politicǎ

Nu v-ati saturat, prieteni si dusmani, sa vedeti from time to time ca securistanul scoate din palarie cate un securici vechi si sters si ni-l prezinta ca pe o “solutie”? E incredibil, ba, ce popor slugoi si acceptator avem!

Pe ordinarul de Dacian Ciolos l-au parcat consilier prezidential…

… acuma vor sa ni-l bage pe gat pe Tomac ca premier…

Ungurul care chiar a ținut cu România

de Sorin Faur

Demeter Andras a relatat, cu ani în urmă, într-o ședință de CA de la Radio România, ce i-a spus unei doamne procuror care îl interoga în legătură cu achiziția postului de RADIO CHIȘINĂU, post care azi există și care emite în limba română în Republica Moldova, dar care putea fi rusesc:

Demeter Andras: „Zic: Doamna procuror, puteți să vă jucați cât vreți, dar dacă eu mă enervez, eu mă duc acum, că încă suntem în consiliul de administrație – toți ceilalți care am votat banii ăștia încă suntem în conducerea radioului -, mergem frumos, îi anunțăm pe ruși, vindem radioul cu 5 milioane (n.red., de euro), dumneavoastră nu mai aveți pretinsul prejudiciu, statul român va câștiga, va fi pe profit. Și îmi bag p(…)la în interesul național, pentru că eu sunt ungur! Deci dumneavoastră ar trebui să-mi dați o statuie, că am făcut ce voi n-ați fost în stare, și dumneavoastră mă futeți cu pula îndoită aicea”.

La 1 Decembrie 2021, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la nașterea Radio Chișinău, cu contribuția sa, Andras Demeter spunea între altele:

“Pentru mine personal, ca un cetățean român de etnie maghiară, a fost deosebit de importantă această provocare, pentru că și eu fac parte din acea categorie de cetățeni care înțeleg importanța unui astfel de vehicul, unui astfel de instrument pentru a promova interesul național al României într-o comunitate care vorbește aceeași limbă, care are aceeași istorie. De aceea nu m-am lăsat intimidat de niciunul din obstacolele pe care sistemul sau diferența dintre cele două sisteme de drept, adică dreptul românesc și dreptul moldovean, ni le-au adus în cale. Am reușit, împreună cu sprijnul Consiliul de Administrație, dar și a multor tehnicieni, să avem o comunicare excepțională cu Parlamentul și cu Guvernul României, cu comisiile de specialitate, cu serviciile secrete inclusiv, dar la fel de bună a fost colaborarea fără de care nu ar fi fost posibilă această achiziție a unui post de radio la cheie, funcțional, cu autoritățile publice din Republica Moldova, cărora acum la 10 ani de când am încheiat acele eforturi de pregătire, trebuie să le aduc încă o dată mulțumiri pentru întregul sprijin pe care l-am primit.”

Nu-l cunosc pe Demeter Andras. Am făcut însă parte, pînă anul trecut, din Consiliul de Administrație al Radioului Public. Doar în această fostă calitate mă simt dator să spun lucrurile acestea, în strictul beneficiu al unei instituții publice românești de care nu ar trebui să-și bată joc nimeni, începînd cu propria ei conducere.

Apropo. Oare cine și de ce să fi decupat tocmai acușica “antica” povestire a lui Demeter Andras din vasta arhivă a înregistrărilor audio ale ședințelor CA de la Radio? Ședințe cu dezbateri despre care, la începutul mandatului, toți am jurat cu mîna pe Biblie în Parlament că le vom păstra confidențialitatea. Oare pentru că nici Radioul, nici Televiziunea publice NU AU astăzi Consilii de Administrație (deci conduceri) legale, în urma deciziei CCR, care a invalidat recent actualele mandate? Oare asta nu e o băgare deloc retorică de pulă fix în interesul național al României, executată fix de cetățeni români de etnie română?”

Cu cine seamǎnǎ Ştefan?

S-a iscat aceasta intrebare cand am fost la tuns duminica. Parerea mea e ca nu conteaza.

Va rog sa nu ma sustineti cu 26 de lei pe luna. Nu are sens. Dati banii la ziarul lui Tapalaga sau la Tolontan.

Nu, bre, ii dau lui Alexa

Îmi merge bine cu seria dedicatǎ lui Dolores de la The Cranberries

Am forta in mine si ma duc bine de tot cu ea. Am noua panze pictate din serie si deja am vandut patru, de pe urma expunerii pe facebook sau aici pe newsletter. Uau, nu imi vine sa cred.

“Will You Remember?” (Praznicul miresei pǎrǎsite)

Pânza a șaptea este rugul pe care arde ultima fărâmă de iubire a lui Dolores. Nu este doar o mireasă părăsită, este o mireasă care se dezintegrează fizic sub privirea noastră, aşa cum se întâmplǎ în cântec care începe vesel cu un vals de flaşnetǎ ce anunțǎ şampania bucuriei şi se închide pe acelaşi ritm, dar al morții iubirii.

Rochia din vitralii care se destramă nu este piesa centrală a acestui dezastru. Dacă în „Empty” vitraliul era închisoarea copilăriei, aici el este însăși substanța din care e făcută femeia-Dolores. Dar sticla nu mai stă legată; se sfărâmă, curge de pe ea ca niște lacrimi solide, lăsând în urmă un gol pe care nicio rochie de mireasă nu-l mai poate acoperi.

“Viitorul planificat” cade la picioarele ei în mii de cioburi tăioase.

În locul chipului pe care ea îi cere iubitului să şi-l aminteascǎ, tronează un ochi ciclopic orb, o lentilă uriașă și fixă a dezamǎgirii.

E ochiul care nu mai clipește, e blestemul iubirii mutilate.

Din spatele acestei mirese-fantomă erup brațe de caracatiță, tentaculele negre ale unei memorii parazite, tentacule ce nu o îmbrățișează, ci o revendică, brațele faimei care o sufocă, sunt „limuzinele” care au venit să o ia nu spre nuntă, ci spre uitare.

Ca orice mireasǎ pǎrǎsitǎ ce nu vrea sǎ accepte asta, mireasa mea neagrǎ ține cu o disperare mută un tort mortuar cu o singură lumânare în formǎ de cruce, luminând praznicul absenței.

De-acum, poate sǎ vinǎ nu limuzina, ci dricul, care sǎ ducǎ mireasa definitiv în adâncuri.

„Ridiculous Thoughts”

„Ridiculous Thoughts” este a opta pânză din seria dedicată personificării bolilor psihice şi lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries trecută în neființă la 46 de ani.

Este momentul greu din viața unui artist când presiunea publicului şi presei îți cere să te oferi total pe tava lumii, cu trupul fizic şi cu sufletul, să accepți să fii feliat şi tranşat, ironizat şi chestionat sub toate aspectele.

Cântecul cu acest nume s-a dorit la acel moment un protest al lui Dolores față de intruziunea presei britanice în viața ei, dar versurile arată că exista mult mai mult în spate: un „twister”, o tornadă de gânduri reci ce începea să se creeze pentru a desăvârşi paranoia.

Lumea o voia cu totul, problema e că Dolores s-a şi oferit acestei lumi cinice cu carnea, mintea şi, până la final, şi cu viața.

Paranoia este o boală obositoare, aparte, când mintea e ținută în priză de gânduri ridicole care te înfricoşează secundă de secundă până când te dezintegrezi, oglinzi interioare care se hrănesc cu tine până când ajungi să refuzi să mai fii om. N-ai ieşire, pentru că uşa salvatoare e în spatele pleoapelor tale, iar acolo e deja întuneric.

“I Will Always”

“I Will Always” e al nouălea tablou din seria dedicată cutremurelor sufletești din noi și din Dolores O’Riordan, solista The Cranberries care avea o voce unică, paradoxală, și căreia îi dedic pe post de tribut efortul meu artistic.

Cântecul ăsta e special pentru că, deși durează mai puțin de trei minute, te face să pici într-o transă stridentă ascultând un cântec de leagăn al morții despre sinele care a fost și sinele care a devenit.

Tabloul ăsta e și un autoportret de-al meu între două timpuri, dar poate fi și biportretul tău, sigur e și al lui Dolores.

Mai ales al lui Dolores matură pe care am îmbrăcat-o în uniforma copilăriei — cămașa albă cu două dungi ca într-un caiet de clasa întâi, pe care au rămas petele vieții.

Dolores e aici un craniu ciclopic, e sinele ars care nu a plecat din viață, care încă mai vrea să se joace cu tigrul de pluș, și el cu un singur ochi ce vede tot și nu uită nimic.

O oglindă ciudată încadrată într-o cruce roz cu sclipici reflectă icoana unei Dolores copil — e sinele vechi, sinele de dinainte de toate, cu care Dolores cea arsă vorbește: “Voi fi mereu lângă tine”. Nu știm care sine a spus asta prima oară și care sine s-a ținut de cuvânt.

Tabloul meu nu-i despre moarte, ci despre faptul că nu suntem o singură persoană în timp, că suntem o conversație stranie între eu de acum și eu de ieri, și că amintirile noastre se țin unele pe altele de mână, așa cum își țin foștii iubiți mâinile peste masă într-un bar ieftin, privindu-se în tăcere, când nu mai e nimic de spus, dar nimeni nu vrea să plece primul.

Bǎşinile lui Liiceanu

de Nuculus

M-am uitat pentru voi la podcastul lui Pătraru cu Liiceanu. În presă apăruseră frânturi din care reieșea că Liiceanu l-a pus la punct pe Pătraru. Nici vorbă. Pătraru a fost extrem de combativ, vertical, argumentat, în timp ce Liiceanu a fost nesigur, agresiv în lipsă de argumente și depășit total de situație.

Departe de mine gândul că Liiceanu nu e un intelectual valoros, redutabil. L-am mai ascultat în diferite podcasturi și sunt convins că e un tip cult, inteligent, cu o profunzime de gândire respectabilă. Nu e un geniu, e mai degrabă un tocilar cu memorie foarte bună, dar care are și un aparat bun de analiză. Îi lipsește sclipirea, e evident. Totul e foarte atent lucrat la Liiceanu, ca și la prietenul lui, Pleșu. Se vede că are multe lecturi în spate.

Chiar am reținut din podcastul cu Pătraru că un om are trei meserii în lumea asta, potrivit lui Steinhardt. Prima e meseria de bază, profesia din care se întreține, a doua este meseria de cetățean al cetății, iar a treia e aceea de „om de lume”. Aici Liiceanu a spus că cea de-a treia meserie a omului e cea mai importantă și are legătură cu felul caracterului. Ori eu, dacă consider că îi lipsește ceva lui Liiceanu, e chiar acest lucru: caracterul.

Mie, în permanență, omul ăsta mi s-a părut genul de coleg de birou gata să te toarne la Securitate, gata să te lucreze pe la spate, care în față îți râde, dar pe la spate te bârfește. Un tip alunecos, vâscos, lipsit de verticalitate. În mod clar sunt influențat în judecata mea de faptul că, după Revoluție, Liiceanu a făcut eforturi gigantice să fie recunoscut ca un fel de dizident de sertar, când el n-a fost decât unul dintre cei mai mari lași.

Va rămâne memorabilă întâlnirea lui Liiceanu cu Herta Müller, când singura laureată a Premiului Nobel pentru Literatură originară din România i-a reproșat colaborarea pasivă, prin inacțiune, cu partidul și cu Securitatea. Nu numai lui, tuturor. Bravo, Herta Müller, exact așa a fost. Toți anticomuniștii ăștia vârtoși n-au fost decât unelte ruginite ale dictaturii comuniste.

Liiceanu a făcut o pasiune vulgară pentru Băsescu și acum pentru Bolojan. Foarte bine i-a spus Pătraru: nu e OK să-ți faci idoli din oamenii politici. Să nu uităm, Băsescu a fost membru PCR și colaborator al Securității. Nu se poate să-l iei în brațe și să nu-l mai lași jos. Băsescu poate fi admirat pentru anumite lucruri, așa cum poate fi detestat pentru altele, nu există un cec în alb perpetuu.

Iar în ceea ce-l privește pe Bolojan, împărtășesc de multă vreme, chiar pe această pagină, părerea lui Pătraru: a tăiat de la categoriile vulnerabile ca să-i protejeze pe protejați. Ăsta e rezultatul guvernării Bolojan și nu altul.

Argumentele lui Liiceanu au fost de domeniul grosolăniei. I-a spus lui Pătraru că n-are suficiente lecturi, de parcă ar ști Liiceanu câte lecturi are Pătraru, sau eu, sau oricine. O exprimare de cizmă. A observat foarte rapid Pătraru că, practic, Liiceanu l-a făcut prost, fără să vrea probabil, dintr-o eroare necontrolată.

Liiceanu nu era nici înainte vreo lumină de urmat, caracterul lui a lăsat foarte mult de dorit, nu a fost un om vertical. Acum însă e pur și simplu expirat, consumat. Cu părere de rău.

Geme România de fraieri

Ultima duma e “ritritul” dacic. Te doare bila. Si is convins ca gasesc idioti sa le dea doua mii de euro per week end.

Ciucu, judecat de magistratul care s-a însurat cu protejata lui Bolojan

DnaMedia publica ceva foarte interesant. Sigur, acum nu e la moda sa il injuri pe Bolojan, numai Alexa si inca cativa o fac, acum e bine sa ii faci lui Bolojan o statuie. Dar… asta e si ideea. Nu vreau sa fiu pe trend.

Ia sa vedem ce zic jurnalistii de la DNA Media:

Primarul Ciprian Ciucu are un noroc fantastic: dosarul care vizează terenul închiriat de PNȚCD unei firme va fi judecat, de urgență, de magistratul care s-a însurat cu purtătoarea de cuvânt a lui… Ilie Bolojan.

Mâna dreaptă a lui Bolojan, Ciprian Ciucu, a nimerit la fix: dosarul în care o firmă cere anularea unui document semnat de el va fi judecat de magistratul Alinel Bodnar, care s-a însurat cu apropiata lui Bolojan. De altfel, Ilie Bolojan a fost invitat de onoare la nunta judecătorului care va da o hotărâre în procesul lui Ciprian Ciucu.

Nunta a avut loc toamna trecută, iar proaspăta soție a judecătorului Alinel Bodnar este Bianca Firezar, fostă consilieră și purtătoare de cuvânt a lui Ilie Bolojan.

POZĂ DE ALBUM: Ilie Bolojan, consiliera Bianca Firezar, judecătorul Alinel Bodnar și Ioana Fâșie, concubina lui Bolojan

https://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000001253310&id_inst=3

În perioada în care era președinte interimar, Ilie Bolojan a numit-o pe actuala soție a judecătorului Alinel Bodnar consilier de stat.
„Bianca-Teodora Firezar este Consilier de Stat în Cabinetul Președintelui interimar al României, începând cu 14 februarie 2025. Cu o experiență de 8 ani în jurnalism și comunicare instituțională, și-a construit cariera la intersecția dintre media și administrația publică. Înainte de a se alătura Administrației Prezidențiale, Bianca-Teodora Firezar a ocupat funcția de director în cadrul Cancelariei Președintelui Senatului. Anterior, a activat timp de aproape patru ani ca jurnalistă de televiziune, specializată în domeniul economic și guvernamental, unde a dezvoltat abilități de analiză și sinteză a informației. Din noiembrie 2020 și până în ianuarie 2025, a fost consilier al Președintelui Consiliului Județean Bihor și purtător de cuvânt al instituției, coordonând și implementând strategia de comunicare publică”, se precizează pe site-ul Administrației Prezidențiale, de unde, în mod bizar, poza Biancăi Firezar a fost ștearsă.

https://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/consilierii-presedintelui/firezar

Comunicatul Primăriei Capitalei, despre cazul care acum este judecat de soțul protejatei lui Bolojan:

„Afaceri cu proprietăți AFI subînchiriate!

Vă dăm un exemplu! Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat a primit de la PMB, prin Administrația Fondului Imobiliar, în anul 2015, o clădire și o curte. Pentru sediu! Ambele în Piața Rosetti, pe Bd. Carol I, de 1.833,69 mp, respectiv 959,36 mp. La un tarif conform contractului de 6.851,45 lei/lună (TVA inclus).

Câteva luni mai târziu, în septembrie 2016, partidul a subînchiriat unei firme, fără drept, o parte din spațiu. La rândul ei, firma a închiriat spațiul unei alte societăți – LGR CONCEPT IDEEA SRL, care a deschis o terasă, apoi a ridicat un restaurant. Totul pe un spațiu de aproape 180 mp, plus curtea de aproape 252 mp.

https://www.pmb.ro/interes-public/arhiva/get-press-releases-menu/2026/2025

Fișa de calcul întocmită de AFI arată un tarif lunar de aproape 4.500 EUR/lună în extrasezon, respectiv aproape 6.000 EUR/lună în sezon. Calculul a fost făcut în baza HCGMB 426/2018, privind reglementarea raporturilor contractuale privind spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în administrarea Municipiului București. Suma ar fi trebuit încasată de stat pentru utilizarea spațiului construit și a curții.

Dar din 2016 până în 2024, cei cu restaurantul din curtea PNȚCD nu au plătit. Astfel că datoria se ridica la 480.000 de euro. Abia din 2024, după controale, AFI a pus societatea comercială să plătească pentru spațiul utilizat. Nu a făcut-o nici de data aceasta! Astfel că la finalul lunii trecute, SC LGR CONCEPT IDEEA SRL înregistra un debit total de 2,3 milioane de lei, cu tot cu penalități.

Mai mult decât atât, în 2023 instanța a dispus evacuarea PNȚCD din respectivul imobil pentru expirarea contractului și neachitarea chiriei acumulate de-a lungul timpului. La finalul lunii aprilie, și partidul figura în evidențele AFI cu o datorie: 329.074 lei, cu tot cu penalități.

Acum, prin dispoziția primarului general Ciprian Ciucu, toate aceste ilegalități încetează! Spațiul care aparține patrimoniului Municipiului București este recuperat și va intra în legalitate. Iar debitele restante vor fi recuperate! Colegii de la Poliția Locală a Municipiului București au început săptămâna trecută să dezafecteze restaurantul. Și vor continua zilele acestea. Accesul în curtea imobilului le-a fost blocat pe 16 mai cu o mașină, iar pe 18 mai cu un lacăt pe poartă”.

Plus, tot ziceți că aveți probleme. Băăă, ce are Răducu Budeanu de gestionat îs probleme, nu ale noastre, se ceartă SRI cu SIE în ograda lui Răducu de zici că vine sfârșitul lumii. Aşa cǎ l-a dat afara pe Tapalagǎ.

Mai avem cu CTP conferențiind la universitatea de medicină din Cluj-Napoca despre îngeri și misterul arestării pentru șantaj a unui pseudojurnalist într-un flagrant la restaurantul cablat Zaitoone.

Liviu Alexa, țintă totală. Al 5-lea cont de TikTok, cu 1,2 milioane de likes, șters fără drept de apel.

O să ziceți că mă mǎdǎresc (în traducere din ardelenească - mă răsfăț), dar chiar sunt cel mai vânat jurnalist din România în acest moment.

După ce judecătoarea useristă de la Tribunalul București m-a încălțat cu daune morale imoral de mari de 200 000 de euro ca să îi facă pe plac opăritei de vicepremier Oana Gheorghiu, cenzura românească s-a gândit ce mai poate să îmi facă.

Și mi-au anulat azi la amiază contul de TikTok de mai jos, al cincilea în nici un an și jumătate, pe care îl crescusem la 1,2 milioane de like-uri.

Nu e adevărat că aș fi făcut apel, cum zic jegurile, nici măcar nu mi s-a dat acest drept: pur și simplu mi l-au ras cu tupeu. Ce bine e în România, câtă libertate de expresie avem!

Și voi ziceți că cerșesc când vă cer sprijinul ca să pot supraviețui: să nu dați click pe dreptunghiul albastru.

26 de lei/lunǎ? Un fleac, mǎ ciuruiesc!

Cotoarba Roxana Ilie este victima unui fake news

Surioara de hahaiala a Sorinei Docuz se numeste Roxana Ilie. Fata care ar putea oricand falimenta CarVertical.ro, una care se prafuieste maxim si plange de nefericita ce e, desi ea s-a adus in situatia in care, la 35 de ani, e vai mama ei din punct de vedere sufletesc, ca sa nu mai zic ca pana si Simona Trasca pare mai casatoribila (ca dovada ca a si gasit un fraier recent sa o ia).

Acum 15 ani, Roxanica avea dume roz bon bon in cap: dorea sa fie sotie tanara. Ahahahahahahaha!

Intre timp, numa’ cine n-a vrut dintre greii cu bani nu a facut noaptea nuntii temporare cu ea.

Dar exista si fake news-uri care ii strica imaginea. Baietii de la 60m.ro zic ca s-a combinat cu gibonelul de Ciprian Serban, fostul ministru al Transporturilor, ala pe care, cu putin inainte de iesirea de la guvernare a social democratilor, nu-l gasea partidul la telefon, nene, ca era plecat la vanatoare de elefanti in Africa! Nu, tovarasi, daca Roxana Ilie era combinata cu clapaugul de mai jos, insemna ca sta mai mult decat i s-a indicat cu el!

Dar Roxana Ilie e a altcuiva acum. E in manejul lui Dragoş Dobrescu. Omul ala de afaceri mega stresat sa nu ii fie pomenit numele, ca nu mai doarme noaptea, si care si-a facut un site de autor cu arhitectura de ev mediu si care…

… si-a pus poza asta stil Ciresarii, cum se facea la final de clasa a doispea in anul 1988, ahahaha, cu ochelarii tinuti intre jejete, ahahahaha:

Dar sa trecem de la Dobrescu la prietenul sau, Radu Budeanu, nu inainte de a va arata ce am mai pictat zilele astea.

Ce am mai pictat

Pai, ce sa fac, neicusorilor, azi maine n-oi mai putea sa fac meseria de jurnalist, o sa ma sprijin pe pensula si culori sa imi castig traiul, asa ca trag tare si pe partea asta.

programul meu zilnic acum inseamna asa: dimineata, cam de la 7 pictez vreo 3 ore, o ora sport, ca sa nu ma ingras, 5 ore de citit si scris pentru diverse, o ora de somn ca sa nu crap, ca stau si pictez si noaptea pana pe la 1-2,, seara emisiune, teme copil, citit cu copilul, si apoi in garaj la pictat.

“And the daffodils look lovely today. (The Dolores Portrait)

M-am gândit ce portret aş putea sǎ îi fac lui Dolores O’Riordan, vocea atât de stranie a trupei Cranberries, câteodatǎ mǎtǎsoasǎ, câteodatǎ stridentǎ ca țipǎtul unui bebeluş înfometat?

Cum sǎ o imaginez ca sǎ nu îi jignesc memoria, dar sǎ nici nu cad în penibil? Sǎ fie şi memorabilǎ arta mea despre ea…

“And the daffodils look lovely today” (The Dolores Portrait) este pânza-ancoră a seriei, un portret esențializat proj care mi-am zis sǎ refuz trăsăturile fizice ale unui tribut, mi-am dorit sǎ redau spiritul ei pur.

Ineditul conceptual al lucrării rezidă în transformarea stativului unui microfon — unealta muncii sale de o viață — într-o narcisă vibrantă.

Dolores a fost o narcisǎ.

Stativul nu mai susține vocea, ci devine el însuși Dolores, înflorind solitar pe o scenă mortuarǎ a tăcerii.

Narcisa e floarea ghinionistă a primǎverii, fragila rivală a lalelei, o floare care, deși de o frumusețe hipnotică, este condamnată să se stingă repede.

Ea nu supraviețuiește timpului, ci arde intens și scurt.

Aceasta este metafora supremă pentru Dolores O’Riordan: a compus și a cântat arzându-se pe sine.

E adevărul dureros din spatele legendei — Dolores a fost o voce mult prea mare pentru un trup atât de mic.

Asemenea narcisei care se înclină sub propria greutate, ea a purtat povara unui geniu vocal ce i-a mistuit mintea, lăsând în urmă, pe scena întunecată a lumii, doar această amintire de petale galbene care refuză să se ofilească în memoria celor ce au înțeles-o.

“No need to argue”

„Cea de-a şasea pânză, „No Need to Argue”, este imaginea resemnării în fața paraliziei sufletești, atunci când iubirea pierdutǎ iremediabil devine o vânǎtaie permanentǎ, iar amintirile sau “ce ar fi fost dacǎ” devin roțile unul scaun rulant care te imobilizeazǎ mental.

Conexiunea mea cu acest cântec e şi mai puternicǎ, aveam 15 ani când a apǎrut cel mai straniu album al The Cranberries şi pentru cǎ iubeam o inimǎ imposibilǎ la vârsta primelor încercǎri, am simțit altfel versurile şi ideea lui Dolores despre durerea unei inimi ce vrea sǎ iubeascǎ chiar dacǎ a greşit.

Figura centrală, așezată într-un scaun cu rotile ale cărui roți sunt bântuite de propriul chip, ne vorbește şi despre imposibilitatea de a mai lupta a lui Dolores, diagnosticatǎ cu tulburare bipolarǎ.

În mâna personajului confuz, un yo-yo descrie drumul chinuitor al bipolarității: sus și jos, speranță și prăbușire, totul sub privirea goală a unei fețe care și-a pierdut identitatea în favoarea durerii. Este punctul în care Dolores, obosită de „războiul din cap”, acceptă că uneori suntem purtați prin viață de propriile noastre resturi şi devenim blocați în fotoliul singurǎtǎții, cǎci cine vrea sǎ iubeascǎ un nebun?!

Dupa ce SRI (Tapalagǎ) cu SIE (Cristache) s-au pizdit in public din ograda lui Rǎducu Budeanu, Ghițǎ mai face o victimǎ şi Tapalagǎ e scos pe silent din G4Media.

Nu, nu e fonfleu. Tapalagǎ hes giast left da bilding of trustul Arcmedia. Vǎ explic aici tot.

Io v-am zis acum un an că Sebastian Ghiță e cel mai ziarist de investigații din România. Lăsați-mă pe mine sau pe Nedea de la Recorder. Cine l-a scos din schemă pe Coldea? Mogulul din Serbia!

Băiatul ăsta e letal când are apariții publice, că îs la televizor, cum a fost cu Coldea, că-s pe interceptări aruncate intenționat la presă, cum a fost cu Georgescu, sau acum, cu decalogul motivaționalo-geostrategic din 20 mai.

Ce s-a întâmplat de a ieșit mogulul RTV la aer, pe un cont de Facebook prăfuit pe care nu mai scrisese din 2019?

Presa sorosistă din România a preluat un căcat împachetat de “anchetă” a unui paparici de jurnalist din marele stat influent Armenia în care ăla bagă o dumă absolut penibilă: că numele lui Ghiță apărea într-un raport pe care numa’ agariciul ăla de jurnalist armean l-a consultat, dar pe care nu îl poate face public, în care un agent rus, nu știm care, i-a raportat nu știu cărei pizduline din administrația putinistă că trebe să se vorbească cu Ghiță.

E ca și cum ar scrie Tapalagă, și jegul a fost în stare să scrie fake news despre mine, că, dacă am fost la Belgrad acum două săptămâni cu socrii și cu Ștefan, musai m-am întâlnit cu exilatul, căci, nu-i așa, pe logia tapalagiană, orice jurnalist vizitează Belgradu’ tre’ să meargă la mogul.

Bun. “Dezvăluirea” curului a fost rostogolită repejor de papagalii sorosiști și asta era tolerabil din partea patronului RTV, căci era un cadou nesperat pentru el. Dormea într-o anonimitate prăfuită în Belgrad și nu îl mai înjura nimeni prin România și, dintr-o dată, i-au reactivat karma sorosiștii. Ghiță a răspuns cum a răspuns, ați citit mai sus, și s-a poziționat de partea președintelui ND și a SUA.

Între timp, nu mai știu unde, cred că la Dan Andronic, sau nu mai țin minte, a apărut poza de mai jos, făcută recent, care îl arată pe putinistul de Ghiță, mai rubicond decât îl văzusem noi la TV prin 2017, alături de juniorul pe partea de business al lui Donald Trump.

În loc să stea pe micropenisul lui profesional, Tapalagă scrie un text de doi bani despre Sebastian Ghiță. Bă, da’ efectiv de doi bani, un rant de căcat, nici măcar cu ştaif scris. Asta pentru că Tapalagă nu are pană de jurnalist, e un trichiflichi.

Mogulul RTV îi răspunde magistral lui Tapalagă. Îl muiește pe Dănuț cu sula îndoită, așa cum spunem noi în Ardeal, și, mai trist pentru Talpalingeblide, textul este foarte bine scris, semn că Ghiță ar putea ține și o rubrică de editorial dacă ar avea chef.

Mai mult, Sebi Ghiță s-a pişat pe Tapalagă cu jet și i-a lăsat un comentariu senzational dându-l în gât că, în calitate de mare deontolog, lua prânzul săptămânal cu Ciolacu! Hahahaha!

În paralel, marți, 19 mai, începuse altă diaree în ograda lui Radu Budeanu. Ionuț Cristache de la SIE nu a mai rezistat și le-a futut una în dinți colegilor de trust de la UM G4media, adică atât lui Tapalangă, cât și lui Fantozzi, zis și Pantazi, certându-se pe chiloții Deliei Velculescu.

Ce-o fi fost în sufletul lui Răducu Budeanu! Vaaaai!

Una peste alta, gradul lui Sebi Ghiță din SRI care, cel mai probabil, e și mai mare chiar dacă e plecat din țară, combinat cu forța însăși a serviciului, adică SRI, plus ura lui Budeanu pe Tapalagă, care i-a împroșcat cu căcat toți prietenii de șpriț și business, l-au îndemnat pe Răducu Budeanu să îi dea un șpiț în coaie, dar pe silent lui Tapalagă. De ce? E fizic explicabil. Coaiele lui Tapalagă îs mici, au fost mici mereu, și de aia dacă le lovești, nu sună, că e ca și cum ai da în două boabe de linte casante.

Bref, vă zic clar, și vă și zic de unde știu imediat, Tapalagă a fost ejaculat din G4 Media. Finuț, să nu iasă zaveră. De aia a scris textul de mai jos:

Nu, nu ne vom mai revedea cu Tapalangă în august-septembrie, e doar un stunt de comunicare.

Cristian Fantozzi Pantazi s-a spart recent într-un cadru credea el intim și a confirmat că Dănuț este istorie pentru G4Media.

Vă veți întreba de ce doar Tapalabă, și nu și Fantozzi? Pentru că Fantozzi, tare ca fularul, s-a predat total mogulului, mai ales că, vorba lui, “io n-am făcut nimic, boss, eu i-am zis că sare calu’!”.

Ceea ce trebuia să se întâmple… s-a întâmplat. Budeanu a fost mare naiv că a acceptat situația inițială, și-a făcut numa’ belele cu prietenii pe tema acestor doi papagali.

26 de lei/lunǎ? Un fleac, mǎ ciuruiesc!

A fost arestat pentru şantaj un pseudojurnalist. Dar flagrantul de la Zaitoone s-a cam fâsâit

A fost inca o stire interesanta, dar nedumicata corect de presa slaba din Bucuresti. Un pseudoziarist, patron al unui domeniu .ro de-si zicea ziar, a fost retinut pentru santaj la adresa unui om de afaceri bucurestean.

Agariciul ǎsta de Iancu Cristian a facut parte din vechea echipa de paparazzi a Cancan, desigur, de acolo, a avut ce invata despre cum se “mulg” subiectele fierbinti, ca doar de unde credeti ca are Radu Budeanu vila in cartier select in capitala si maibah, plus toate milioanele de euro de si le tine numai in conturi din strainatate?!

E si normal ca asta se credea mare ziarist, daca primea si reclama de la Bilbor, fabrica de apa minerala detinuta de patronul restaurantului Zaitoone.

Ca în filmele cu proști, la Zaitoone a fost făcut și flagrantul. Cumva, Iancu ăsta de aia s-a dus să îl mulgă pe șantajabil la Zaitoone, că își zicea că e safe zone, că e pe teritoriul unui prieten influent și că nu are ce păți.

Dar povestea reală e așa.

Pseudoziaristul îl prinsese pe afacerist că dădea cu stickul la USB-ul uneia, în fine, nu dezvolt, știu povestea, și se întâlnise la Zaitoone să îl fezandeze pe ăla.

Ăla era cablat bine de tot, dar Iancu nu a vrut musai să ia banii, afaceristul i-a cam împins banii în brațe, banii au căzut pe jos, circul de pe lume. De aia, flagrantul s-a fâsâit și, deși reținut 24 de ore, Iancu Cristian a fost eliberat.

Asta nu înseamnă că nu a șantajat. Vă zic ce știu din sursele mele: există înainte de această întâlnire cu flagrant eșuat multe dovezi concrete (mesaje, comunicări) între Iancu și afaceristul șantajat care îl vor înfunda până la urmă pe pseudoziarist.

Măcar că, sincer, după părerea mea, pseudoziaristul ăsta de Iancu Cristian se mișca cu TabloidVip mai bine ca tot Cancanul lui Budeanu pe ce înseamnă zona de paparazzi, vă puteți convinge dacă îi răsfoiți puțin publicația.

N-ar fi rău ca patronii Bilbor să scoată reclama de pe site-ul TabloidVip, să nu zică lumea bună că ei susțin un site de șantaj. Aoleu, stai că Bilbor apare și pe site-urile unui alt mogul ce se ocupă cu paparazzi și care tocmai a rămas fără de Tapalagă!

26 de lei/lunǎ? Un fleac, mǎ ciuruiesc!

CTP, un Dan Puric mumos, aşa cum trebe la uaminii buni

Când nu-i dă lui Erbașu contracte de 118 milioane de lei…

… și când nu cumpără monitorizare media de aproape 5000 de euro de la o firmă abonată la ciordeli din bani publici (by the way, la ce căcat îi trebuie unei universități de medicină monitorizare media?)…

… doamna rector a Universității de Medicină și Farmacie din Cluj, Anca Buzoianu, face conferințe, mânca-ți-aș: recent, am înțeles de pe site-ul universității că însuși CTP a conferențiat la Cluj-Napoca. N-a fost presa invitată, că poate punea întrebări nașoale, gen cât a “cuastat” prestația ateului care conferențiază despre îngeri de gardă:

E cumva ironic rău să îl vezi pe CTP, ateu tupeist, că ține conferințe în universitatea…

… condusǎ de o amazoanǎ a ortodoxiei clujene:

Dar, la Cluj-Napoca, totul e posibil: e posibil ca Ancuța Buzoianu, prof. univ. și rector al UMF Cluj-Napoca, să fie și ortodoxă și filoprogresistă, și cu cumnat pe care Daniel David, rectorul UBB Cluj, să îl salveze de la faliment cumpărându-i cu 9 milioane de euro hotelul falimentar, în bunul spirit al întrajutorării practicate de membrii Grupului de la Cluj:

Tot ce mă deranjează e că nu au relatat ăștia de la UM DIGI 24 despre conferința noului Puric pe stil “corect”, deși, când bătrânul de Puric conferenția acum trei ani, se zbârleau amarnic:

Diferența

de Ivan Grigorievicj

,Z’drastie.

Când își întâmpină oaspeții, China folosește întotdeauna un limbaj simbolic. Asta s-a întâmplat când Donald Trump s-a întâlnit cu președintele chinez.

Vizita Prezidentului Vladimir Putin în China a avut, de asemenea, propriul cadru. Dar, nuanța a fost diferită.

Am comparat vizitele lui Trump și Putin în China și putem spune cu siguranță: Xi a jucat-o impecabil.

Iată, de exemplu, servirea ceaiului pentru a demonstra diferențele dintre recepțiile președinților american și rus în China. În cazul lui Donald Trump, practic nu a existat niciun fel de ceai. Dar a fost o cină la masă, practic identică cu ceea ce am văzut astăzi cu Prezidentul Vladimir Putin.

Să începem.

Prezidentului i s-au oferit un ceainic și o ceașcă de aur, la fel ca gazdei sale.

Vedem și o vază imensă cu trei tipuri de flori, simbolizând bogăția și pacea. Toate acestea sunt un semn de respect special pentru oaspete, la fel ca și coșul cu prăjituri.

Lui Trump nu i s-a oferit niciun ceainic și nicio ceașcă, ci un bol separat cu bomboane. Iar în centru se afla o orhidee mare.

Adică, dă-te în.....х@у de țărănoi yankeu. Cu tot neamul tău.

Când președintele chinez a stat lângă Trump, umerii lui sunt încordați. Mâinile lui chiar strâng brațele scaunului (probabil s-a abținut să nu se comporte dur.)

Mai mult, jacheta lui este încheiată. De altfel, Donald Trump este conștient că nu este tocmai binevenit - are umerii lăsați, iar mâinile împreunate.

Întâlnirea dintre Xi Jinping și Vladimir Putin a fost o cu totul altă poveste.

Liderii erau relaxați. Au reușit să discute tot ce plănuiseră. Și, după cum știm, a fost semnată o valiză de acorduri - acesta a fost volumul de documente.

Deci, meritǎ sǎ îl susții pe Liviu Alexa?

Subscribe now

Asta mă întrebam dis-de-dimineață în timp ce mă ștergeam la cur, moment în care mi-a venit ideea de a scris un text despre dictatura perfectă, un concept inedit pe care să îl creionez EU pentru voi în strictsecretul de azi, dar nu pornind de la puțin cunoscutul film mexican „Dictatura perfectă” (La dictadura perfecta) din 2014, pe care vi-l recomand, ci de la o întrebare perversă: dacă am lua tot ce s-a întâmplat bun în dictaturile trăite de până acum și am face o dictatură “cu de toate” ar ieși o dictatură perfectă?

Da, neicusorilor, alternativa istorică la haos a fost mereu o formă de autoritarism, dar ce s-ar întâmpla dacă am imagina o dictatura perfecta, perfect acceptabila, perfect nereptilian-asumat-gonflabila?!

Ne, ne, ne, textul meu de azi nu e o pledoarie pentru dictatură, ci un exercițiu de adult zbanghiu. Diferența contează.

Pledoaria pentru dictatură o fac analfabeții de pe Facebook care cred că Ceaușescu i-ar fi salvat de inflație și că Putin e un mare lider pentru că merge călare.

Exercițiul de adult zbanghiu înseamnă să accepți că lumea conține și gânduri periculoase, și că singura modalitate de a le controla e să le privești de îndeaproape.

Cum n-am avut niciodată bunici, mama mă mai “dădea” la țară câteva zile în grija unei prietene cu care fusese la casa de copii, Lina, o femeie uscățivă și înaltă, frumoasă și la cei 60 de ani, și care mă iubea nespus făcându-mi clătite cu gem în fiecare seară.

Cel mai tare mă fascina însă cum pregătea mâncarea pentru porci, din resturi de la masă, cartofi putreziți, făină și ce mai avea aruncat prin mica bucătărie, totul era pus într-un soi de ceaun și mirosea ciudat de bine, atât de bine că aș fi mâncat și eu dacă se putea, mai ales că mă lua cu salivă când îi vedeam pe porci cum înfulecau din fiertura răcită.

Așa îmi închipui și eu acum poporul român privind la România ca la un ceaun ruginit în care se face zamă pentru porci: e atât de apetisantă circăreala în care Grindeanu zice, Bolojan dă replica, Hunor intervine, Elena Udrea rezolvă criza politică și Adrian Minune ne vorbește despre divorț, încât știrea că un primar din Bihor a fost prins în flagrant luând o mită de 200 000 de lei pare un căcat plictisitor.

România are nevoie de o conversație onestă despre putere, nu despre forme constituționale, pentru că forma democratică, după treizeci și șapte de ani de la Revoluție, a produs un stat care fură de la el însuși, o justiție care își bate joc de propriile decizii, o școală care produce nefuncțional analfabeți funcționali pe bandă rulantă, o sănătate publică în care mori dacă nu cunoști pe cineva, o cultură care confundă vulgaritatea cu autenticitatea, o presă care s-a vândut din toate pozițiile.

Democrația în România chiar a ajuns un căcat împachetat.

Facem un pișpauze scurt, să vă arăt ce am mai pictat din seria “The Daffodil Lament” dedicată lui Dolores O’Riordan, fosta solistă a trupei The Cranberries, și a personificării artistice a bolilor psihice.

„Shattered” (Sfărâmat)

… este a treia pânză din cele 21 ale seriei „Daffodil Lament” („Lamentația narcisei”), pe care o dedic cântăreței Dolores O’Riordan, solista trecută în neființă a legendarei trupe The Cranberries. Așa cum am spus la debut, fiecare pânză va purta numele unei melodii cântate de ea, dar va reflecta și zbaterile ei psihice, traumele, chinurile sufletești cu care viața a încercat-o din plin.

Pânza mea e tulburătoare și pentru că oglindește vizual depresia majoră, un vid intern ca o gaură mare a sinelui, dar și imensul sacrificiu pe care artiștii adevărați îl fac pentru lume, aici sacrificiul fiind exemplificat prin naiul compus din coastele personajului pânzei.

Așa a fost și Dolores la un moment dat, o carcasă acustică a durerilor ei, o cutie de rezonanță care striga prin note după liniștea izbăvitoare a morții.

Zombie

Cea de-a 4-a pânză din seria „Lamentația narcisei” („The Daffodil Lament”) poartă numele de „Zombie”, cea mai cunoscută piesă a trupei The Cranberries, considerată o capodoperă a rock-ului alternativ, cântec compus chiar de Dolores O’Riordan, marcată de un eveniment trist în care doi copilași irlandezi și-au pierdut viața într-un atentat cu bombă.

Este o pânză puternică în care mă „leg” mult de versul celebru „in your head” din refren și conceptualizez o infrastructură a durerii unde totul se întâmplă în capul devenit o colivie, cap care nu mai gândește, căci demonii, ideologiile, amintirile, traumele și ura sunt cele care preiau controlul nostru total și ne devorează trupul.

În pânza mea, tema violenței inutile e dusă în mod ironic spre praștie, jucăria copilăriei acum transformată în armă mortală și coordonată de tot ce se întâmplă greșit în capul nostru. Praștia, arma inocenței, este proiecția exterioară a conflictului intern care ne zombifică „dincolo de tâmple”.

Revenim la eseul meu despre dictatura perfectǎ.

Dictatura perfectă, în viziunea pe care vreau să o explorez aici, nu are nimic de-a face cu omul providențial, cǎ nu există om providențial.

Toți cei care au fost vânduți ca fiind providențiali au sfârșit fie ca tirani de operetă, fie ca tirani serioși care au lăsat în urmă fose comune pline cu rahat ideologic sau cadavre.

Modelul Stalin, modelul Mao, modelul Ceaușescu, modelul Kim - toate au pornit de la ideea că un om providențial are suficientă claritate ca să decidă pentru o sută de milioane.

E o eroare antropologică, mâncați-as: niciun creier uman, oricât de strălucit, nu poate cuprinde simultan complexitatea unei economii moderne, a unei rețele de relații internaționale, a unei culturi naționale și a vieții de zi cu zi a unui țǎran din Vrancea. Cine pretinde că poate, minte, iar cine îl crede pe cel care pretinde, e un bou. Deci sǎ nu mai vorbim despre providențiali.

Sǎ privim aşadar, şi asta e propunerea mea, Statul care funcționează ca pe un sistem de operare. Ca pe un Windows sau iOS: un sistem în care regulile sunt scrise o singură dată, sunt scrise bine, sunt aplicate fără excepție, iar excepțiile produc consecințe imediate și ireversibile.

Dupǎ pǎrerea mea asta e definiția minimală a unei dictaturi în secolul XXI: nu absența opoziției, ci absența impunității, pentru că nu puterea concentrată ucide o societate, ci puterea iresponsabilă.

Or, în România de azi, puterea e fragmentată ca un borcan cu gogonele căzut pe parchet, unde fiecare ciob din el e absolut iresponsabil.

Știți care e lucrul comun pe care îl share-uiesc ca mentalitate miniștrii cu securiștii și cu procurorii de la DNA? Certitudinea că nu vor răspunde niciodată cu adevărat pentru ce fac. Asta e adevărata dictatură românească actuală: dictatura impunității de sistem.

Hai să vedem ce ar putea împrumuta o societate bolnavă din regimuri pe care, în mod corect, le considerăm odioase.

Din maoism, eu zic cǎ nu colectivizarea forțată și foametea, ci ideea că un stat are dreptul și obligația să intervină atunci când elitele tradiționale au devenit paraziți.

Mao greșea în diagnostic, dar punea o întrebare corectă: cine deține mijloacele simbolice de producție? În România, răspunsul e jenant. Le dețin treizeci familii, două servicii secrete și un grup de maxim 50 de oameni de afaceri.

Dintr-o societate de douăzeci de milioane, viața publică e dirijată de cel mult două sute de oameni. E o oligarhie, nu o democrație.

O dictatură perfectă, în accepțiunea acestui text, ar începe prin a recunoaște și a desface această oligarhie - nu prin gulag, ci prin transparență radicală, prin impozit pe avere ferm aplicat, prin interdicția contractuală perpetuă pentru oricine a furat o singură dată de la stat.

Mao se înșela când voia să-i împuște pe oligarhi, dar avea dreptate când spunea că o societate nu poate avansa câtă vreme tolerează o castă care își transmite privilegiile genetic.

Din Singapore-ul lui Lee Kuan Yew - și aici fiți antenǎ, că Singapore e exemplul preferat al tehnocraților papagali care îl dau de exemplu fără să-l fi înțeles - sǎ împrumutăm nu autoritarismul electoral, ci două lucruri precise.

Primul: salariile mari pentru funcționarii publici de elită.

Lee a înțeles din prima cǎ un ministru plătit cu trei mii de dolari pe lună într-o economie în care un avocat de top câștigă zece mii pe sǎptǎmână, va fura, şi asta nu pentru că e ticălos, ci pentru că devine ticǎlos dacǎ e supus unei tentații matematic insuportabile. Singapore plătește azi un ministru cu 800 000 de dolari pe an și îl execută profesional dacă fură.

Al doilea lucru e rigoarea birocratică. În Singapore, dacă ceri o autorizație, primești fie un da, fie un nu, fie o amânare - dar primești în scris asta, cu termen și cu numele celui responsabil, iar dacă termenul nu e respectat, funcționarul răspunde.

În România, ești trimis acasă de patru ori, se pişǎ pe tine un funcționar de șase și plătești șpagă a opta oară.

Din Coreea de Sud împrumutăm modelul chaebol-urilor, dar inversat.

Io nu vreau fuziunea dintre stat și marile capitaluri private, care a creat acolo probleme imense de corupție și concentrare, ci aş vrea ca noi, stat sărac, să ne alegem deliberat sectoarele strategice și să ne concentrǎm toată inteligența pe ele timp de o generație.

Coreea n-a devenit ce e azi prin libera piață, ci pentru că Park Chung-hee, un dictator pe care n-am dori să-l avem la Cotroceni, a decis că țara va face semiconductori, oțel și nave, și a turnat toți banii statului în asta.

România n-a făcut niciodată o asemenea alegere. Sau, mai exact, a făcut-o pe invers - a decis că Dacia rămâne Dacia, că petrochimia se vinde, că IT-ul se descurcă singur, dǎi drecu de aitişti.

O dictatură competentă, dacă ar exista în România, ar alege cinci industrii pe care le-am face mai bine ca oricine - poate energia nucleară de mică putere, cǎ tot se încearcǎ distrugerea proiectului de la Doiceşti, poate agricultura ecologică de export, poate inteligența artificială aplicată în medicină, poate biotehnologie, poate cinema de autor - și ar concentra douăzeci de ani de bani publici și inteligență universitară acolo dictatorial, cum nu se poate mai dictatorial. Dar fac pariu cǎ ar fi rezultate.

Şi mai e Tito.

Tito a fost un dictator despre care am citit mult. Un dictator pur sânge, dar care umbla cu Rolls, fuma cigar, toatea astea în timp ce bǎga oameni în pușcărie, falsifica alegeri, adica făcea ce face orice dictator de cursă lungă. Și totuși, sub regimul lui, iugoslavii călătoreau liber în Vest, aveau o monedă convertibilă, o industrie cinematografică care concura cu aia italiană, un sistem universitar respectat în Europa, o politică externă demnă, fǎrǎ pupincurisme, o agricultură care exporta masiv.

Românii din anii șaptezeci, când veneau în Iugoslavia cu Trabantul, intrau într-o altă lume.

Tito a fost unul dintre cei mai interesanți dictatori din istoria recentǎ a lumii.

Ce a făcut Tito diferit? A separat puterea politică de gestiunea economică: Tito conducea statul, dar fabricile erau conduse de consilii muncitorești care aveau putere reală.

Sistemul a sfârșit prost, i-adevărat, dar nu pentru că ideea era proastă - ci pentru că Tito a murit fără să lase o structură de succesiune și pentru că naționalismul suprimate a explodat în absența unui arbitru.

Ce putem împrumuta de la Tito? Ideea că între statul atotputernic și piața abandonată ei înseși există o a treia cale: instituții autonome, profesionale, supravegheate strict de un stat care nu le dirijează, ci le controlează prin regulile jocului, bine stabilite de la început.

Asta nu a avut România niciodată. Avem fie monopol de stat, fie privatizări catastrofale. Niciodată instituții publice autonome cu management profesionist și răspundere directă.

Şi de la porcul de Pinochet, dictatorul din Chile, un criminal, avem ceva de furat vizavi de succesul economic avut: separarea ireversibilă a băncii centrale de puterea politică, sistemul de pensii privat cu garanție minimă publică, descentralizarea radicală a deciziei economice către regiuni.

România post-1989 a făcut exact opusul: Banca Națională, deși formal independentă, joacă politic, pensiile sunt o combinație încurcatǎ între public și privat, regiunile nu există ca actori economici reali.

Indiferent de porcǎriile dictatorilor menționați de mine, anumite decizii structurale luate corect au supraviețuit dispariției lor în tenebrele istoriei. Pinochet a plecat, democrația a revenit, dar instituțiile bune pe care le-a lăsat, paradoxal, au continuat să funcționeze.

Ce putem pune pe masǎ cu aceastǎ analizǎ?

Politicul, în România, suferă nu de prea multă democrație, ci de prea puțină reprezentare reală, avem partide care nu mai reprezintă pe nimeni - sunt vehicule electorale construite în jurul unor sigle şi a unor lideri care își vând mandatul cui plătește mai mult.

Dictatura perfectă, în sens politic, ar însemna desființarea finanțării publice a partidelor, interzicerea totală a finanțării private peste un prag minim, desființarea pragului electoral, introducerea votului uninominal pur, cu posibilitatea revocării deputatului de către circumscripția lui printr-un referendum local oricând.

Dictatură? DA. Dar o dictatură împotriva oligarhiei de partid, care e dictatura reală sub care trăim, oligarhie ce nu va ceda niciodată nimic din proprie inițiativă. Pentru a o desface, e nevoie de o presiune brutală, nu de blablauri #declic.

În justiție, situația e mai dramatică, pentru că aici structura formală e bună, dar oamenii care o populează au fost selectați prost timp de trei decenii: avem judecători care semnează orice sentințǎ cu ochii închiși, avem procurori care fac dosare la comandă.

Soluția tehnocrată - „să avem judecători algoritmici” - e o prostie. Algoritmii nu există în vid; ei sunt scriși de oameni și antrenați pe date care, în România, sunt deja contaminate.

Soluția pe care o propun e brutalǎ: refondarea castei juridice printr-un examen național unic, sub supraveghere internațională, cu epurarea celor care au comis erori grave repetate, cu transparență totală a hotărârilor și cu interdicția pe viață pentru cei prinși cu un singur dosar trucat.

Singura dictatură pe care o tolerează un cetățean civilizat e dictatura unei legi care nu face excepții.

În economie, mi-e clar cǎ piața liberă nu funcționează în România.

Nu funcționează pentru că nu există o piață liberă - există, dar e o piață capturată de rețele politico-economice care își alocă reciproc contractele publice și își protejează reciproc proprietățile dobândite ilicit.

Soluția nu e statul socialist - aia am încercat-o cu cizmarul, n-a mers. Soluția e statul ca arbitru implacabil, adicǎ o naționalizare temporară și parțială a sectoarelor strategice care au fost privatizate prost între 1992 și 2010.

Nu pentru a le ține veșnic la stat, ci pentru a le retrage din circuitul oligarhic, a le restructura cu management profesionist și a le re-privatiza către capital instituțional real, cu condiții clare. Ce s-a făcut greșit la Petrom, la Electrica, la Distrigaz, la Romtelecom poate fi corectat, dar numai prin acte de autoritate.

În cultură, dictatura perfectă culturală ar elibera, nu ar îngrădi. Ar trebui dublat bugetul cinematografic național, dar nu dat tot lui Tudor Giurgiu, ar trebui finanțate o sută de doctorate anual în istoria artei și a literaturii române, ar trebui trimişi anual 1000 tineri la cele mai bune universități de profil cultural din lume cu obligația de a se întoarce,

Un guvern dictatorial perfect ar despărți serios cultura de divertisment în orice sector cultural. Statul nu e obligat să subvenționeze tot ce există. Statul are dreptul - ba chiar datoria - să aleagă ce promovează cu banii noștri.

În educație, dupǎ ce am construit treizeci şi şapte de ani o școală care produce ignoranță şi ignoranți, soluțiile reale nu necesitǎ IQ-ul lui Elon Musk.

O dictatură perfectă a educației ar însemna trei lucruri. Primul: triplarea salariului profesorilor din învățământul preuniversitar, dar cu evaluare anuală riguroasă și posibilitatea concedierii rapide pentru incompetență sau abuz. Profesia trebuie să redevină atractivă, dar trebuie să fie și exigentă.

Al doilea: rescrierea curriculei de la zero, cu eliminarea materiilor balast și introducerea unei pregătiri reale în științe, limbi, gândire critică și meserii.

Al treilea: descentralizarea radicală a deciziei pedagogice. Fiecare școală să-și aleagă manualele, fiecare profesor să-și construiască programul în limite largi, fiecare comunitate să poată influența ce se predă copiilor ei. O libertate organizată e exact ceea ce democrațiile slabe nu produc - pentru că sunt blocate de sindicate, de inspectorate județene de cǎcat, de un minister inept.

În presă, o sǎ vǎ surprindǎ propunerea mea, aş aplica o mǎsura dictatorialǎ şocantǎ. Azi, avem aproximativ trei mii de publicații în România. 10 la sutǎ fac jurnalism real, restul sunt fie organe de propagandă ale unor patroni cu interese, fie bordeluri de PR plătite la articol, fie agregatoare de știri preluate care există doar pentru bannere.

O dictatură perfectă a presei ar însemna mai puțin stat în presă, adicǎ interzicerea totală a publicității de stat în presa privată.

Fiecare leu de la primării, ministere, regii, companii de stat, dat unei publicații, sǎ fie interzis.

Suprimarea acestei publicități ar omorî în trei luni nouăzeci la sută din ce numim azi „presă” în România - și ar fi cea mai bună veste pentru jurnalism din ultimii treizeci şi şapte de ani. Ce ar rămâne? Ar rămâne ce există acum sub forma de modele alternative: publicații cu abonament, modele de tip newsletter independent, fundații finanțate de cititori, cooperative de jurnaliști - un peisaj mic, sărac, dar curat, pe care s-ar putea reconstrui ceva.

Serviciile de informații. România are mai multe servicii decât are școli funcționale în mediul rural - șase, dacă numărăm cu degetele de la o mână și un pic. Și nimeni, niciodată, nu a făcut o reformă reală a acestei zone. Atât instituțional, cât și uman. Cadrele care în 1989 erau căpitani și colonei sunt astăzi consilieri ai consilierilor, șefi de catedre universitare, patroni de firme, mentori ai unor politicieni vizibili. Statul paralel din România nu e o conspirație - e un fapt sociologic observabil cu ochiul liber. Sub democrațiile noastre slabe, autoritatea reală s-a mutat treptat în zone neelectorale, neresponsabile, neauditabile. O dictatură perfectă - aici fac o pauză, pentru că enunțul e periculos - ar putea însemna nu desființarea acestor servicii, lucru care e oricum imposibil într-o lume în care războiul informațional e mai mortal decât cel cinetic, ci punerea lor sub un control parlamentar și judiciar atât de strict încât să devină inutil să te plângi de „stat paralel”. Câteva măsuri concrete: parlamentari ai opoziției obligatoriu majoritari în comisiile de supraveghere a serviciilor. Hotărâri de instanță pentru orice interceptare, fără excepție, cu jurnalizare publică agregată anuală. Interdicția pe viață pentru orice fost ofițer SRI sau SIE de a deține funcții publice de decizie - politice, judiciare, în mass-media de stat. Plafonarea bugetelor secrete la un procent rezonabil din PIB, cu audit Curtea de Conturi. Toate astea sună a măsuri democratice - și sunt. Dar pentru a le impune într-o țară în care serviciile au o influență difuză și omniprezentă, ai nevoie de o concentrare temporară de putere democratică de tip aproape autoritar. E paradoxul fundamental: ca să faci democrația să funcționeze, ai nevoie de un moment de autoritate care nu seamănă cu democrația obișnuită. De la o reformă constituțională serioasă, până la o decizie pe muchie de cuțit care nu va fi populară, dar va fi necesară.

Dictatura perfectă, în accepțiunea pe care am construit-o eu, nu e o formă de guvernare, ci o formă de exigență, cǎci după treizeci și șapte de ani de improvizații, România ar putea încerca, pentru zece ani, să fie serioasă, adicǎ să taie cu o mână fermă tot ce e parazitar, oligarhic, leneș, tot ce e lașitate instituționalizată.

Ne lipsește curajul de a suferi pentru câțiva ani consecutivi, mestecǎm temǎtori bomboana unui paradox dulce, cǎci democrația noastră - exact pentru că e atât de slabă - face imposibile reformele care ar salva-o, cam ca un pacient cu cancer cu şanse mari de vindecare ce refuză chimioterapia pentru că ar putea să-i cadă părul. Nu înțelege cǎ rahatul ǎla de cancerul îi va lua tot, inclusiv părul.

E o utopie ce scrie aici Liviu Alexa? V-am zis cǎ da.

Utopii ca a mea au mereu un punct slab, mereu același: oamenii.

Cine implementează această dictatură perfectă? Cine garantează că cei zece ani de mǎsuri nu devin cincizeci, că tehnocrații nu se transformă în nomenclaturiști, că examenele riguroase nu sunt trucate la un moment dat de cei care le supraveghează, că salariile mari ale funcționarilor nu devin pretexte pentru concentrarea unei noi caste?

Nimeni şi nimic nu garantează asta. Niciodată.

În istorie, fiecare dictatură care a pornit cu intenții bune - iar unele chiar au pornit așa, vezi Erdogan, a degenerat.

Puterea concentrată e o substanță alchimică incompatibilă cu morala umană obișnuită, cine o atinge îndelung, se schimbă. Nu există excepții.

Singapore-ul lui Lee a degenerat lent într-o oligarhie familială, China lui Deng a devenit China lui Xi, Cehoslovacia lui Havel - ea însăși un experiment, dar de un soi diferit - s-a destrămat în două state mediocre. Nimic nu durează.

Diferența între democrație și dictatură nu e că prima nu se altereazǎ, ci că prima permite corectarea fără sânge vǎrsat.

Am scris atâta, dar trebuie sǎ vǎ spun ca stiam inca de la inceput ca dictatura perfectă nu există. Se poate construi teoretic, am construit-o aici, pas cu pas - dar oamenii care ar implementa-o sunt aceiași oameni care au stricat democrația, fiindcǎ nici o țarǎ nu are un rezervor secret de cetățeni virtuoși care așteaptă să fie chemați la putere. Existăm doar noi, cei care suntem, cu defectele noastre acumulate generațional, cu deformările noastre comuniste și post-comuniste, capitaliste sau post-capitaliste, cu lipsa noastră de încredere reciprocă, cu obsesia noastră pentru șmecherie și slǎnină.

Dictatura românească ideală ar fi gestionată de aceiași Liviu, Marcel, Cătălin, Klaus, Nicușor, Sorin, George, Ilie pe care îi vedem la televizor de ani buni, doar că fără opoziție.

Dar ar fi o greșeală să închid acest text cu „deci democrația, oricât de putredă, e tot ce avem”.

Chiar cred cǎ avem nevoie de instrumente dictatoriale puse în mâini democratice, avem nevoie de o democrație care să poată tăia adânc fără să degenereze, care să poată impune lucruri nepopulare fără să se transforme în autocrație, care să admită că majoritatea nu are mereu dreptate, dar nici expertul nu are mereu dreptate, și că soluția stă undeva într-un dans dificil între cele două.

Avem nevoie de un președinte cu puteri reale, cu mandat scurt și nereînnoibil. Maxim trei ani.

Avem nevoie de un parlament restrâns, dar incoruptibil.

Avem nevoie de un sistem judiciar independent cu adevărat, nu de unul care doar zbiară că e prin asociațiile magistraților.

Avem nevoie de o presă care sǎ nu poate fi cumpărată, nu pentru că e virtuoasă, ci pentru că modelul ei economic îi permite să nu fie.

Dar, la dracu’, nu le vom avea niciodatǎ. Nu în România.

Suntem prinși între două imposibilități. Iar timpul, măsurat în decenii pierdute și în generații emigrate, lucrează împotriva noastră.

România nu are nevoie de un dictator.

Are nevoie de zece milioane de cetățeni care să refuze să mai dea o șpagă, să nu mai voteze cu năravul, să nu mai tolereze hoțul de la șefia firmei, să nu mai râdă cu cinism când vede alt scandal la știri.

Am vrea mereu să ne salveze cineva, pentru că nu vrem să facem treaba noi înșine.

Noi nu suntem un popor adult, un popor cumpǎtat, înțelept, dornic de mai bine prin propria muncǎ.

Un popor înțelept n-are nevoie să-l împingă cineva de la spate. Și nici nu are nevoie de un text ca acesta, al lui Liviu Alexa.

Desigur, nu e nevoie nici să dai 26 de lei pe lună ca să mă susții ca jurnalist independent și smart ce îs, dă-l în morții lui pe Alexa, deși îți place să îl citești moca, că așa e românul, dacă mere, mere.

Subscribe now

Analiza celei mai discrete şi interesante mutări de business din România ultimului deceniu

de Liviu Alexa

La sfârșitul lui aprilie 2026, într-o sală de la sediul central AnimaWings din București, s-a semnat un acord care a fost relatat pe canalele economice cu temperatura unei știri oarecare: trei investitori instituționali români preiau 50% din compania aeriană AnimaWings, iar fondatorii — frații Cristian și Marius Pandel, oamenii din spatele Christian Tour — își păstrează cealaltă jumătate. Marius Pandel rămâne CEO. Tranzacția trece repede prin Consiliul Concurenței și Comisia pentru Examinarea Investițiilor Străine Directe. Filip & Company și PwC asistă procesul. Atât. Aia e, ura şi la garǎ, scuze, adicǎ la aeroport.

Deşi au scris despre asta toate publicațiile economice, niciuna nu a explicat cu adevărat care sunt dedesubturile acestei tranzacții, fiindcǎ povestea reală nu e în comunicat.

Pentru a înțelege cât de importantǎ e aceastǎ mutare de business, trebuie strânse într-un singur cadru câteva fapte care, separat, par fǎrǎ de legǎturǎ: cum arată acționariatul nou al AnimaWings, ce s-a întâmplat cu prețul kerosenului din martie 2026 încoace, ce a declarat Michael O’Leary despre Wizz Air refent într-un studio Bloomberg și ce termen-limită inflexibil a fixat Comisia Europeană pentru ajutorul de stat acordat companiei aeriene naționale Tarom. Puse împreună, aceste piese alcătuiesc o imagine diferitǎ: cineva tocmai și-a poziționat foarte calm o piesă puternicǎ pe tabla de şah a unei partide care se joacǎ haotic, dar care e pe cale sǎ îşi joace finalul.

Acționariatul, sau cum arată o investiție care nu vrea să arate ca o achiziție

Primul lucru care trebuie spus despre tranzacție este că nu e ceea ce pare. Pare un consorțiu de trei jucători independenți: BT Asset Management SAI, divizia de administrare de active a Băncii Transilvania; Winners Holding Investments; și EVERGENT Investments, fond listat la Bursa de Valori București sub simbolul EVER.

Pe hârtie, trei entități diferite, cu statute, conduceri și acționariate distincte.

În realitate, structura e construită cu foarte multǎ inteligență.

BT Asset Management e parte din Grupul Financiar Banca Transilvania, lider de piață pe administrarea de active.

Winners Holding Investments e o societate de investiții al cărei nume nu spune mare lucru până când deschizi structura de acționariat: e controlată de Horia Ciorcilă, omul care a fondat Banca Transilvania și care rămâne președintele consiliului de administrație al băncii. Omul care a fǎcut dintr-o bancǎ micǎ nǎscutǎ în provincie banca numǎrul 1 în România, pigulind cu rǎbdare şi discreție, dar mereu cu stǎruințǎ oportunitǎți, contexte, oameni valoroşi, mereu şi mereu atent la echilibru.

În fine, EVERGENT Investments, cu active de peste 4 miliarde de lei și o capitalizare bursieră de peste 2,6 miliarde, e fondul de investiții cel mai mare din categoria sa, listat și tranzacționat — dar cu o relație de coabitare istorică cu BT prin participații încrucișate și interese comune pe mai multe paliere ale economiei românești.

Trei vehicule juridice, o singură sferă de influență economică.

Nu Banca Transilvania cumpără AnimaWings — banca propriu-zisă nici nu apare în acționariat, ci satelitul ei de administrare a banilor clienților, vehiculul personal al fondatorului ei, și fondul listat care orbitează în jurul ei.

Perfect legal, perfect ca timing.

Toate trei împreună fac jumătate din companie şi, cel

mai probabil, dacǎ în 10 ani lucrurile merg bine, vor lua şi cealaltǎ jumǎtate de la fondatorii Pandel.

Aici, o micǎ pauzǎ de cafea. Dacǎ BT Asset Management s-a “uitat” la biznisul AnimaWings pentru o achiziție înseamnǎ cǎ au scanat compania şi în elice, Doamne, iartǎ-mǎ, cǎci acolo existǎ specialişti şmecheri în controlul tomograf economic al unei companii. Dar, cel mai important, dacǎ Horia Ciorcilǎ a decis sǎ îşi bage şi banii personali în “sindicatul” care a preluat jumǎtate din AnimaWings înseamnǎ cǎ cei doi frați i-au inspirat încredere enormǎ ca oameni. Horia Ciorcilǎ e din zodia Gemeni, n-aveți decât sǎ râdeți de perspectiva mea, şi eu sunt Geamǎn, iar exponenții puri ai acestei zodii au un skill special la a citi oameni.

Gata pauza.

Arhitectura asta de “sindicat” investițional e cheia întregii poveşti a Animawings ce tocmai se rescrie dintr-un sheet de Excel într-o poveste de business de tip Bildungsroman: când discutǎm de orice implicǎ chiar şi umbra BT sau a lui Ciorcilǎ, discutǎm de proiecte long-term: 15-25 de ani. Am atâtea exemple sǎ vǎ dau, poate cel mai vizibil e implicarea în proiectul de baschet masculin U-BT care a devenit dintr-un proiect sportiv oarecare o nebunie superbǎ de proiect de comunitate.

Pe acest stil de a vedea businessul al multiversului BT, adica long term, mǎ bazez în analiza pe care o scriu azi şi pe speculația pe care o lansez, o sǎ vedeți despre ce e vorba.

Arhitectura asta de investiție despre care am aflat cu toții subit schimbă complet textura “operațiunii” AnimaWings, fiindcǎ discutǎm despre nişte entitǎți care din asta trǎiesc şi fac performanțǎ: evaluarea corectǎ a riscului, adecvarea modelului de business, ameliorarea expunerii.

Inclusiv felul în care a fost fǎcut anunțul aratǎ cǎ va fi vorba de o construcție de o sobrietate neostentativă, tipicǎ comportamentului BT.

Sobrietate în vremuri de haos şi rǎzboi? Pǎi, da, cine-i de rugǎ, trebuie sǎ fie şi de fugǎ. În vremuri de haos şi rǎzboi, sobrietatea poate aduce un succes şi mai mare.

Războiul pe care nu îl vedem la televizor: kerosenul

Pe 18 mai 2026, într-un interviu la Bloomberg Television, Michael O’Leary, CEO-ul Ryanair și omul cu cea mai bună ratǎ de predicție din industria europeană de aviație pentru toate falimentele pe care le-a prezis, a spus că, dacă războiul din Iran continuă și strâmtoarea Hormuz rămâne închisă până în noiembrie, două sau trei companii aeriene europene vor da faliment, numind explicit Wizzair și airBaltic. Evident, a zis asta cu cinismul care îl face detestabil pentru adversarii din branşǎ: “un lucru bun pentru afacerea noastră, pentru că vor fi mai puțini concurenți.”

Înainte ca războiul din Iran să escaladeze la mijlocul lui martie 2026, kerosenul de aviație se tranzacționa în jur de 800-900 de dolari tona. După închiderea strâmtorii Hormuz, prețul a urcat la aproximativ 1700 de dolari.

Ryanair, care își “hedge-uiește” combustibilul cu disciplină militară, are 80% din nevoile sale acoperite la prețuri foarte bune, cu acoperire până în martie 2027. Asta înseamnă, în limbaj de business, o asimetrie brutală: în timp ce concurenții plătesc prețul pieței, Ryanair plătește prețul de acum 18 luni.

O’Leary spune că, doar în aprilie, criza a costat Ryanair 50 de milioane de dolari în plus la combustibil. Dacă prețurile rămân sus, costul suplimentar anual ajunge la 600 de milioane. Și Ryanair e jucătorul cel mai bine acoperit. Pentru restul, calculul e mult mai naşpa.

Ryanair hedge-uiește în general 80-90% pe 12-18 luni înainte, foarte sistematic. Asta îi dă predictibilitate pe care o transformă în prețuri agresive la bilete. Wizz Air, paradoxal, a avut perioade lungi în care n-a făcut hedging deloc — pariind că flota lor nouă, mai eficientă, le dă suficient avantaj structural ca să poată absorbi volatilitatea. În 2023 le-a explodat în față.

Compania trage după ea, de aproape trei ani, problema motoarelor Pratt & Whitney GTF — un defect descoperit în 2023 la motoarele PW1100 care alimentează familia A320neo, defect care a impus inspecții la 600-700 de motoare în decurs de trei ani.

Wizz, având o flotă aproape integral A320neo cu motoare GTF, a fost disproporționat şi grav afectată: la 9 mai 2025 raporta 37 de aeronave la sol, cu o estimare că 34 vor rămâne neoperabile până în septembrie. Inspecția unui motor durează în medie 300 de zile. Compania a fost obligată să închirieze avioane de pe piața spot, la prețuri peste piață, ca să-și acopere capacitatea.

În iulie 2025, Wizz raporta un profit operațional trimestrial de 27 de milioane de euro, mult sub cele 87 de milioane așteptate de analiști.

Asta înseamnă cǎ azi Wizz Air e o companie cu marje subțiri, cu 20% din flotă imobilizată, care plătește dublu pe motoare de schimb și costuri de leasing peste piață, şi gâfâie tare în momentul în care prețul combustibilului se dublează.

Wizz spune că rezistă. Sǎ vedem. O’Leary spune că, dacă jocul se prelungește, Wizz va fi de vânzare.

În peisajul ăsta, AnimaWings — la momentul 30 aprilie 2026, cu o flotă predominant Airbus A220 (motoare Pratt & Whitney PW1500G, o familie diferită, neafectată de criza GTF) — pare un proiect de jucărie. Și chiar e.

Dar e o jucărie care tocmai a primit o garniturǎ financiară dintre cele mai solide într-un moment în care concurenții ei regionali sângerează.

Prima mişcare?

Acum douǎ ore, AnimaWings a anunțat extinderea flotei la 8 aeronave moderne Airbus, peste 50 de rute regulate şi charter operate în 2026, şi pe legenda Simona Halep, ca Brand Ambassador.

Forța multiversului BT s-a pus în mişcare.

Sinergii, sinergii, sinergii

Premisa asta “BT poate susține AnimaWings cu cash” — e adevărată, dar spusă cam grosolan. Vreau sǎ o despachetez tehnic, pentru că aici stă o parte din inteligența operațiunii.

Aviația comercială low-cost și hibridă, ca model de business, e un joc cu trei variabile dure: prețul combustibilului, costul de leasing al aeronavelor, și costul de capital.

Pe prima variabilă, nimeni nu poate să facă mare lucru în afara hedging-ului — și hedging-ul, la rândul lui, costă bani pe care nu toți îi au. Plus fler.

Pe a doua, există un cerc vicios cunoscut: companiile aeriene care au probleme de cash sunt percepute ca fiind mai riscante, deci lessorii — companiile care le închiriază avioane — le cer prime de risc mai mari, ceea ce le strânge marja, iar asta le face și mai riscante. Pe a treia variabilă, costul de capital, separarea dintre cei care au și cei care nu au e cea mai brutală.

Aici intră discret BT în ecuație. Nu pentru că “banca pune cash”, ca într-o piesă de teatru cu eroi salvatori.

Ci pentru că, în spatele AnimaWings, există acum o sferă financiară care poate face patru lucruri care, în industria asta, sunt aproape decisive.

Întâi: predictibilitatea costului de finanțare. Un operator aerian care vrea să-și extindă flota negociază cu lessorii dintr-o poziție mult mai bună dacă lessorul știe că în spatele companiei stă o instituție care nu va lăsa proiectul să cadă.

Asta nu înseamnă neapărat că BT va garanta direct contracte de leasing. Înseamnă că diligența reputațională a lessorului — “există vreun risc ca această companie să dispară la următoarea criză?” — se face mai repede și cu un cost de risc mai mic.

Pentru un operator care vrea să dubleze flota de la 8 la 14 (sau, conform unor declarații, până la 18) aeronave în doi ani, asta înseamnă rate de leasing cu zecimi de procent mai mici. Pe durata unui leasing de zece ani, zecimile de procent devin multe milioane de euro.

Al doilea: cash-flow pentru sloturi și pre-finanțări. În aviația de low cost, e foarte important sǎ ai de unde sǎ plǎteşti up front sloturile orare pe aeroporturile europene, depozitele de garanție, plățile către handler-i, tot lanțul de costuri operaționale aeroportuare. O companie care plătește la timp, în avans, fără să se zbată pentru o linie de credit, primește condiții mult mai bune. O companie care întârzie sau care e percepută ca risc primește condiții mai proaste, în orice.

AnimaWings poate, acum, să joace în prima categorie.

Al treilea: capacitatea de a absorbi un șoc dacǎ apare o crizǎ neprevǎzutǎ. Iată ce face Wizz în acest moment: reduce capacitatea, anulează rute, redirijează aeronave între baze, închiriază avioane de pe piața spot - toate astea costă pasageri și costă reputație.

Un operator care, într-un moment de criză, poate să nu reducă “motoarele”, poate să mențină prețul în loc să-l urce într-o spirală impredictibilǎ, câștigă pasageri, mai ales de-ai concurenței.

În anul 2026, sezonul de vară, dacă Wizz va fi nevoită să taie rute din România din motive de capacitate (ceea ce e plauzibil), AnimaWings poate să preia. Nu în volumul Wizz — nu va putea deocamdată — dar pe rute specifice, în orașe specifice, la momente specifice. Asta nu se vede în trimestrul curent. Se vede în doi-trei ani, în datele de cotă de piață.

Al patrulea, și cel mai important pe termen lung: pierderile strategice pentru a urca cota de piațǎ.

Un operator susținut de capital răbdător poate să nu fie obligat să fie profitabil în primii ani de expansiune, poate construi rețea, poate cumpăra cotă de piață pierzând bani controlat, poate aștepta consolidarea care vine după fiecare criză, poate “aspira” un concurent (BT a “aspirat” mulți dintre concurenții sǎi în ultimii doisprezece ani)

Toate companiile aeriene low-cost mari au fost construite în pierdere câțiva ani la rând - Ryanair, EasyJet, Wizz - cine n-a avut capital pentru pierderea controlată inițială a dispărut.

AnimaWings, prin noua structură, are acum o poziție şi mai interesantǎ, mǎ refer la capital, pentru pierderea controlată.

Piața românească: ce s-a întâmplat în cinsprezece ani și de ce contează acum

Piața de aviație românească nu e mică, nici periferică, nici neinteresantă în raport cu marile bătălii europene. România este, după traficul de pasageri, una dintre piețele cu cea mai rapidă creștere din Uniunea Europeană în ultimul deceniu, iar componenta de tranzit a forței de muncă românești în Europa o transformă, structural, într-o piață cu o cerere de bază care se reînnoiește lună de lună.

Aproximativ patru milioane de români locuiesc în străinătate, majoritatea în Italia, Spania, Germania și Marea Britanie, iar fluxul lor de călătorie spre țară — pentru sărbători, evenimente familiale, vacanțe lungi — generează o capacitate de transport care nu există în piețe comparabile ca dimensiune.

Această cerere a fost construită, în mare parte, de Wizz Air și de Ryanair. Asta trebuie recunoscut din start.

Cele două au făcut, în ultimii cinsprezece ani, o muncă pe care nici un guvern și nicio companie națională nu o făcuse până atunci: au transformat zborul într-un act banal pentru clasa medie românească.

Ruta București-Londra, care în 2005 era o cheltuială de câteva sute de euro, a devenit, prin operatorii low-cost, un drum săptămânal pentru zeci de mii de oameni. Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Bacău, Sibiu, Oradea — toate au devenit aeroporturi cu trafic semnificativ, cu rute internaționale directe, fără să mai fi avut nevoie să treacă prin București.

Fraților, ǎsta nu-i un mic detaliu logistic, e o transformare a geografiei economice românești.

Dar transformarea asta a avut un cost. Pentru o piață educată exclusiv de operatori care optimizează pe preț, calitatea serviciului a fost o variabilă.

Întârzierile, anulările cu compensații obținute greu sau deloc, taxele pentru bagaje, taxele pentru check-in, taxele pentru selecția locului, schimbările unilaterale de orar, mutarea zborurilor între aeroporturi — întreaga “gramatică” a low-cost-ului european s-a impus pe piața românească exact ca pe oricare alta. Pasagerul român s-a adaptat, dar adaptarea a generat un nivel constant de frustrare care nu se vede în datele de trafic, dar se vede în studiile de satisfacție și în comentariile pe rețelele sociale.

Românii au uitat repede cât stăteau la vămi prin autocare infecte, s-au obișnuit foarte repede să ajungă la Milano cu 35 de euro în nici două ore.

Provocarea pentru AnimaWings, adică asta e percepția mea, este cum vor împlini ce și-ar dori o parte semnificativă a pasagerilor de la un low-cost, pasageri care nu sunt încă dispuși să dea bani în plus pentru a urca la bilete de full-service, pentru că prețul rămâne factorul dominant pentru majoritatea pasagerilor.

Nu știu dacă așa vor face, dar îmi încerc norocul și zic că AnimaWings pregătește în secret, fiindcă e spațiu mare de așteptare, o transformare a sa în operator hibrid — adică oferă un serviciu cu zeci de puncte procentuale peste low-cost-ul clasic, la un preț cu zeci de puncte procentuale sub full-service-ul tradițional.

Aici va fi interesant de văzut cum se va implementa experiența fondatorilor AnimaWings, care știu că nu e suficient ca produsul tău să fie bun când ai firmă de transport, trebuie ca rețeaua să fie suficient de densă pentru ca pasagerul să o găsească la momentul potrivit, pe destinația potrivită, la prețul potrivit.

Extrapolând la aviație, frecvențe — mai multe zboruri pe zi pe rutele principale, conexiuni care funcționează între orașele românești și hub-urile europene, programe care permit călătoria de afaceri într-o singură zi. Zic și eu.

Aici se închide cercul economic al tranzacției AnimaWings. Operatorul are produsul, are echipa cu experiență acumulată (frații Pandel sunt în business-ul aviatic într-o formă sau alta din 2005), are baza de clienți consolidată prin Christian Tour.

Îi lipseau, până în aprilie 2026, două lucruri: capitalul pentru a-și dubla flota în doi ani, și credibilitatea financiară pentru a negocia în condiții favorabile cu lessorii, aeroporturile, partenerii. Tranzacția cu cele trei vehicule instituționale rezolvă, dintr-o singură mișcare, ambele lipsuri.

AnimaWings poate “pescui” Tarom

Compania națională de aviație a României este, la data când scriu, într-o budǎ de nedescris, scuze, sǎ folosesc termeni mai spǎlați: “o situație juridică foarte specifică”.

În aprilie 2024, prin decizia Comisiei Europene C(2024) 2968, statului român i s-a aprobat un ajutor de stat individual de restructurare pentru Tarom în valoare de până la 226,8 milioane de lei, sub formă de alocație bugetară.

Ajutorul a fost încadrat juridic ca “restructurare unică”, conform principiului “one time, last time” — un principiu de drept european al concurenței care interzice unei companii să primească de două ori ajutor de stat de restructurare într-un interval de zece ani. Decizia 2025/775 a confirmat acest cadru pentru cazul Tarom.

Adicǎtelea, Tarom are timp până la 31 decembrie 2026 să își atingă viabilitatea operațională. Hahahahahaha!

Dacă nu o atinge, statul român nu mai are voie să toarne bani în companie pentru cel puțin zece ani - nu e o opțiune politică, e o constrângere juridică pe care nici cel mai pupǎtor guvern de fund de Bruxelles n-o poate ocoli fără să declanșeze proceduri de infringement.

Tarom n-a îndeplinit țintele asumate prin plan. A trimis Comisiei o scrisoare de monitorizare în care a recunoscut neîndeplinirea, invocând concurența low-cost, tensiunile geopolitice, perturbările în lanțul de aprovizionare, întârzierile la livrarea aeronavelor noi. Vicepremierul Oana Gheorghiu, care coordonează reforma companiilor de stat, a declarat public că “modelul de business al companiei nu este sustenabil” și că Tarom face parte din grupul-pilot de 22 de companii strategice care intră în procesul de restructurare-listare-privatizare administrat de AMEPIP, Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanței Întreprinderilor Publice.

Într-o vreme, se vorbea despre Qatar ca ar fi în lojă să cumpere Tarom. Loja a cam ars însă de la o dronă iraniană.

Cine mai vrea Tarom acum?

Nu prea mulți. Tarom rămâne un activ cu o flotă în mare parte îmbătrânită, cu sindicate puternice, cu datorii la furnizori de aproximativ 400 de milioane de lei și la bugetele de stat de încă 100 de milioane, cu o cultură organizațională muci formată în treizeci de ani de management politic.

Rămâne, ca opțiune realistă, scenariul în care un grup de investitori instituționali români preia ceea ce mai poate fi preluat — anumite rute, anumite aeronave, brand-ul, hangare, licențele de operare, anumite contracte — și le integrează într-un operator deja existent, suficient de mic pentru a absorbi activele fără să fie strivit de costurile sociale, suficient de bine capitalizat pentru a face investiția să stea în picioare, și suficient de “național” pentru a fi acceptabil politic într-o țară în care orice privatizare e tratată cu duşmǎnia lui “nu ne vindem țara”.

AnimaWings se calificǎ structural şi financiar şi emoțional pentru o asemenea achiziție.

Sintagma “proiect de țară” este deja, în limbajul public românesc, un clișeu privit cu neîncredere.

Daca sunteti insa atenti, Banca Transilvania este un proiect de tara, si unul reusit, fiindca, macar aici, in acest sector, locul 1 a ramas cumva Romaniei.

Dacă infrastructura strategică de conectivitate aeriană a României urmează să fie deținută de cineva, e probabil mai bine să fie deținută de un capital românesc cu interese economice de durată în țară, decât de un fond suveran arab sau de un consorțiu turcesc care optimizează pentru rute spre hub-uri proprii.

Nu m-a plătit Ciorcilă să scriu asta, nici frații care au fondat AnimaWings.

Există o doză mare de patriotism în comunicarea de brand a Băncii Transilvania, dar aici discutăm și de pragmatism de capital.

Capitalul autohton, când are dimensiunea necesară (și BT o are), are un interes structural diferit de cel al capitalului străin: nu mută profitul în jurisdicții fiscale mai prietenoase, nu privește piața românească ca o piață de extracție, și nu poate închide șandramaua peste noapte dacă lucrurile nu mai merg, pentru că restul portofoliului său e în țara asta.

Repet: nu am nicio informatie ca AnimaWings vizeaza in viitor o preluare a TAROM, fiindca poate se vizeaza preluarea Wizz Air, nu glumesc, nimeni nu stie ce e in capul lui Ciorcila si al sfatuitorilor sai.

Dar momentul și actorii implicați configurează exact tipul de poziționare pe care un grup de capital ar trebui să o aibă dacă ar urma să intre, peste șase sau douăsprezece luni, într-o discuție serioasă despre preluarea unor active esențiale ale Tarom.

În aviație, ca în șah, cele mai bune mutări nu sunt cele care atacă direct, ci alea care îți pun piesele în poziții flexibile, multifuncționale, care păstrează deschise mai multe linii de joc.

Dacă scenariul Tarom se materializează, AnimaWings cu sfera BT în spate e AZI singura entitate românească pregătită structural să preia compania naționalǎ.

Dacă scenariul nu se materializează, AnimaWings rămâne, oricum, un operator regional cu capacitate de creștere ENORMǍ într-un moment în care concurența ei e slăbită. În ambele cazuri, investiția face sens.

That’s what I call business!

Cum sä susțineți un jurnalisti ca mine cu imensa sumǎ de 26 de lei pe lunǎ? Nuuuu, donați tot la Tapalağâ sau Töløntan. Sau apasati pe butonul albastru!

Subscribe now

ND - nu e Pǎcalǎ

Foarte urât din partea celor care l-au comparat pe Nicușor Dan cu Păcală, în ultima vreme, de când l-au văzut cu ghiozdanul în spate! Nu se cade așa ceva!

Păcală nu merită să fie retrogradat în halul ăsta, până la nivelul lui Harpalete și ar trebui să facem lumină pe interval.

Lumea a uitat că pe lângă Păcală mai apare un personaj care se potrivește mult mai bine cu olimpicul vieții: TÂNDALĂ.

Haideți să le facem inventarul la amândoi, să vedeți că rolul jucat de Sorboneață este cel de Tândală, iar Păcală a picat aiurea în povestea asta:

Păcală e șmecherul cu diplomă, creierul de pe zonă, are profil de bizon, de combinator de elită.

Nu e prost deloc, joacă la intimidare. Se preface că-i picat din lună ca să te facă să lași garda jos. Schema lui e să activeze modul „băiatul de la țară”. Tu pui botul, iar când clipești, te-a lăsat fără portofel.

Tândală e total diferit. Un fel de campion al eșecului.

Și el joacă teatru, dar faptul că e împiedicat e ceva natural. Are softul neatins de logică. Tândală e băiatul ăla care dacă pleacă după pâine, îl găsește poliția peste trei zile în alt județ, mirat că n-a găsit brutăria.

Are Zero tactică. E definiția vie a mersului cu spatele. Se-mpiedică de bordură pe trotuar drept, merge pe lângă covorul roșu, își dă cu stângul în dreptul, dar are mereu carnețelul și pixul la purtător, ca să pară că are ceva important de făcut.

Așteptăm un semn de viață de la cei care au pus ștampila pe Tândală. Vă place ce-ați adus la Cotroceni? Sunteți mândri de el când se duce pe la întâlniri cu alți oameni de stat?

Nu mai comentați nimic?

Culmea e că dacă mâine ar fi de ales, tot pe el ați pune ștampila și nouă ne-ați spune că n-avem habar și că suntem pleava societății.

Cine ești tu, oare, rock românesc?

de Dragoş Cojocaru

Bă, ce rușine!!!

În 2009, Metallica deschidea show-ul de la București cu un cover după “De vei pleca” a lui Iris. Ăștia care ați mai citit năzbâtiile mele (sau ăștia care aveți oarece cultură muzicală) știți deja că “De vei pleca” este un plagiat ordinar după “We wish you well” a lui Whitesnake.

În 2026, Metallica a deschis concertul de la București cu un cover după “Cine ești tu oare?” a lui Compact. Mi-e mi-a stat inima. E timpul să aflați (dacă nu știați) că și “Cine ești tu oare?” este un plagiat de cea mai joasă speță. După “Somebody save me” a lui Cinderella.

Aseară am avut posibilitatea să schimb oarece vorbe cu niște băieți care abia ieșiseră de pe scenă. Și am întrebat (direct) dacă în spatele acestor cover-uri după cover-uri nu se ascunde un mesaj.

Răspunsul a fost, însoțit un zâmbet trist, cam așa: “Unii muncesc ani de zile pentru o piesă și alții le fură munca. La Atena s-a cântat ceva specific Greciei, la București s-a cântat (din nou) ceva specific României.” Eu, cât sunt de mare, m-am făcut mic. Mic de tot. Pentru că, la noi, cover-urile nu sunt prezentate ca atare. Ci ca piese originale. Adică plagiaturi ordinare. Și niște unii devin superstaruri pe furăciune. Și asta au înțeles patru străini că este specific României.

Acu’ vreo 5 ani am tot postat plagiaturi. Vă asigur că peste 50% din superpiesele rock românești ale anilor ‘70-’90 sunt doar niște plagiaturi ordinare.

Îmi doresc ca Metallica să nu mai vină niciodată la București. Pentru că nu aș vrea să deschidă concertul cu, de exemplu, “Destin” a lui Black Sabbath. Pardon, a lui Cargo. Sau, mai trist, cu “Mugur de fluier” a lui Jethro Tull. Pardon, a lui Phoenix.

Mii de români se plâng pe rețelele de socializare că nu au putut intra la concertul Metallica, deși și-au cumpărat bilete de la reselleri cu reputație internațională foarte bună. Ce s-a întâmplat? O mizerie. Cine a pus-o la cale?

Împuțita asta de jos se numește Laura Coroianu și îi voi face plângere la DIICOT pentru grup infracțional organizat, căci cămila asta, împreună cu soțul său, Guido Janssens, și împreună cu muiștii de la iabilet.ro și-au bătut joc de mii de români miercuri, blocându-le intrarea la concertul Metallica pe motiv că biletele cumpărate de la reselleri (culmea, cu reputație impecabilă) sunt false.

De fapt, au interzis ei biletele de la reselleri, punându-i pe mii de oameni, din care sute de copii și adolescenți, într-o situație de umilință și frustrare.

Cu cine a facut balabusta asta totul? Cu ajutorul acestor doi jegoşi: Emil Ionescu si…

Rǎzvan Manta de la Iabilet.ro.

Muiștii ăștia trei — Laura Coroian (de fapt, patru, că soțul ei, Guido, un mârlălog obosit e creierul, ea e o imbecilă), Emil Ionescu și Răzvan Manta, au manipulat vânzările de bilete cum au vrut ei, creând o presiune de nedescris pe prețul biletelor de pe piața neagră sau de pe piața resellerilor.

Cel mai probabil căcații ăștia și-au păstrat sau pus deoparte un batch important de bilete ca apoi să speculeze pe marginea lui.

Cum știm asta? Fiți atenți la filmarea de mai jos primită de mine de la un participant la eveniment. Exact cu un minut înainte de intrarea trupei, locația era goală, căci, nu-i așa, mii de oameni fuseseră blocați abuziv de forțele de control ale eMagic pe motiv că bilete cumpărate de exemplu de la StubHub (lăsați gluma cu Viagogo și Horia Constantinescu, fostul șef al ANPC) sunt false.

Ce au făcut împuțiții de Laura Coroian de la eMagic, cu Emil Ionescu și Răzvan Manta de la iabilet.ro? Au pus mii de bilete la vânzare din nou pe site, deși, vezi Doamne, totul era sold out de mai bine de două luni. De unde știm? Băiatul de mai jos, influencerul Sergiu Biriș, a aflat de pont și și-a cumpărat bilete de pe site-ul iabilet.ro, căci și ale lui fuseseră refuzate.

Discutăm de o fraudă imensă, dar una care s-a lăsat cu timp și bani pierduți pentru mii de români, cu lacrimi de copii supărați că au fost umiliți.

Am 300 000 de abonați la Strict Secret, acest Substack este numărul 1 din România. Vă adresez acest warning: NU mai cumpărați bilete de la iabilet.ro și nu mai mergeți la concertele organizate de eMagic decât dacă vreți să o luați sus și să fiți umiliți de acești nenorociți!

Eu sunt unul dintre păgubiți. Concertul cu Metallica trebuia să fie cadoul meu pentru mama care face 75 de ani, o nebunie pe care să o facem împreună.

Lacrimile băiețelului meu de 10 ani și oboseala inutilă a mamei mele, Crăciunica, împreună cu umilința altor doi copii din familii mai modeste cărora doream să le fac o bucurie vor fi combustibilul perfect pentru mine pentru a le-o plăti acestor oameni cu vârf și îndesat.

Bă, sulfuroșilor, vă voi urmări activitatea până la capătul vieții mele și vă voi produce surprize nebănuite. Dacă nu știți cât de dilău e Liviu Alexa, o să aflați.

Laura știe deja, că cu ea am organizat Iron Maiden acum 15 ani când m-a înțepat financiar din toate pozițiile.

Pentru fiecare lacrimă a copilului meu, vă voi pregăti mui inimaginabile exact când nu vă gândiți.

Toti cei care ați fost țepuiți la concertul cu Metallica sǎ imi scrieți mesaj pe 0720 00 88 88.

Mitul salvatorului ne-a fost servit în diferite rețete cu cǎcat de-a lungul istoriei acestei țǎri mereu în reconstrucție

În filmul genial “Nuntǎ mutǎ” egizat de Horațiu Mǎlǎele, doi papagali comunişti dintr-un sat profund anti-comunist din România anilor ‘50, mǎrşǎluiesc zilnic pe ulițe strigând:

“Unde sunt americanii?

Au fugit ca şobolanii!”

Ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Lipaev, îşi dǎ singur un interviu la Tass de genul “E adevǎrat cǎ cerul e albastru?” în care pizduie poporul român cǎ nu îşi cunoaşte istoria.

Lipaev insistǎ despre poporul român zicând chiar cǎ refuzǎ adevǎrurile de genul tristului nostru parteneriat cu naziştii sau laşitatea din “întoarcerea armelor” de la 23 august 1944, domnul Lipaev uitând sǎ menționeze şi adevǎrurile alea nasoale despre muile date de ruşi românilor în anii ‘50. Şi nu numai atunci.

Ştefan Alexa, 10 ani, îi povesteşte unui amic firul roşu din Titanic, filmul celebru, la fiecare minut cǎutând validarea mea sau a mamei lui. E noua mea “luptǎ” cu el, sǎ nu ne mai caute aprobarea din priviri, ştiu cǎ e încǎ mic, dar vreau sǎ începem încǎ de pe acum sǎ lucrǎm la coloana lui vertebralǎ.

Cum se leagǎ aceste trei lucruri total diferite despre care v-am vorbit cu tema analizei mele de azi, despre mitul salvatorului la români? Se leagǎ, o sǎ vedeți.

Ni se spune: “Românii așteaptă mereu un salvator pentru că sunt un popor pasiv, infantil, lipsit de demnitate civică, incapabil să-și asume răspunderea propriei istorii.”

Da, e adevǎrat, elitele intelectuale chiar cred asta şi, dacǎ zic Liiceanu sau Pleşu asta, cine plm suntem noi sǎ îi contrazicem?

TREBUIE sǎ credem cǎ suntem slabi, pasivi, infantili, poporului român i se serveşte duma asta cam de prin 1850 încoace. Când timp de 170 de ani eşti “educat” sǎ spui despre tine cǎ eşti slab şi de rahat, vei imprima încetul cu încetul aceastǎ mentalitate fix în ADN-ul viitorilor tǎi copii.

Pe stil nou, teoria cǎ suntem slabi, vai de mama noastrǎ a făcut carieră în spațiul public românesc, vehiculată de elite intelectuale formate la școlile bune ale Bucureștiului și Clujului, finanțate ani la rândul de Georgicǎ Soros printr-o rețea de fundații, institute, programe de burse și ONG-uri care au turnat sute de milioane de euro într-o infrastructură ideologică foarte specifică, având în centru exact această idee — că România are nevoie de o salvare, iar salvarea va veni din altă parte, niciodată dinăuntru, niciodată de la oamenii săi, de la poporul sǎu.

Asta ni s-a bǎgat în cap: salvarea va veni mereu dintr-un loc care, deși nu este numit tot timpul la fel, este foarte limpede situat undeva în vest, undeva în acel tezaur sacru de bune practici democratice către care țara, biata, trebuie convertită cu forța fricii inculcate, dacă nu se poate cu forța faptului.

Dar mitul salvatorului, în varianta sa contemporană, nu-i un mit autohton, ci un covid mental produs în laboratoarele de manipulare, fabricat cu răbdare, distribuit cu metodă, injectat în doze unui popor care nici măcar nu-și mai dă seama că e îmbolnǎvit spiritual în mod controlat, pentru că bietul a uitat cum arată o gândire neintoxicată de narative.

Salvatorul propus românilor în ultimii treizeci și şapte de ani a luat forme variate, dar funcția lui a rămas identică.

La început a fost “Occidentul”, o entitate abstractă, fără chip, dar înzestrată cu toate virtuțile pe care românii, sugera mesajul subliminal, nu le aveau. Mai zbiera pe vremuri bietul Eminescu cǎ nu e bine, dar cine sǎ îl asculte?

Au fost apoi “americanii”. Când sǎ vinǎ, au plecat, abia acum revin mai serios, chemați gudurǎtor de preşedintele Nicuşor Dan care, în deschiderea Summit-ului B9 a zis la conferința de presǎ de la mijlocul acestei sǎptǎmâni a zis asta:

“România își dorește oricât de mulți soldați americani… “

Anii 2000 au adus apoi salvarea prin “integrarea europeană”, gândită nu ca un proces tehnic de armonizare legislativă, ci ca un soi de botez tardiv al unui popor pe jumătate barbar care, prin atingerea apelor sfințite ale “acquis-ului comunitar”, urma să se transforme într-o națiune cumsecade.

Dar mitul salvatorului are termen de expirare, nu e conservabil mult timp sub aceeaşi formǎ, are nevoie mereu de update-uri.

Aşa cǎ ni s-au dat alte rețete de salvare la meniu: reformele, mereu reformele, prezentate ca rețete miraculoase venite de la experți de mucava pe care toți trebuia să-i ascultǎm.

Apoi a fost “societatea civilă”, cuvânt-talisman care desemna, de fapt, o foarte mică pătură de papagali snobi cu acces la finanțare externă, care vorbeau în numele unui popor de care se loviserǎ exclusiv în studiile sociologice și în taxiurile pe care le luau către aeroport în drum spre o conferințǎ de reciclare mentalǎ în “occident”.

S-a copt apoi altǎ prǎjiturǎ cu jeleu - mitul salvatorului tehnocrat, apoi au fost trendy magistrații providențiali, procurorii salvatori, instituțiile-far, președinții jucători, partidele de reset.

Fiecare injecție de manipulare a venit cu promisiunea că, în sfârșit, vom fi vindecați de noi înșine, dar mereu cu o regie identică, cu o publicitate identică, cu același vocabular de catehism laic în care cuvintele cheie — democrație, statul de drept, valori europene, lupta anticorupție — funcționau nu ca noțiuni cu un conținut concret, ci ca formule mistice menite să mobilizeze afectul “boborului” fără să-i implice intelectul.

Aderența acestor construcții la mintea românească nu este, cum se spune, dovada că românii sunt naivi, ci ca wuhan-urile soroşiste care au gândit-o cunoșteau foarte bine câteva realități psihologice profunde ale acestui popor.

Românii au trăit secole peste secole sub câte o dominație străină, mai întâi otomană, apoi austro-ungară, apoi germanǎ, apoi sovietică, iar tot acest exercițiu de durată al supraviețuirii sub ocupație a sedimentat în psihicul colectiv o ambivalență fundamentală față de putere.

Pe de o parte, avem o neîncredere viscerală în orice autoritate locală, văzută mereu ca o trădătoare a poporului în slujba unui interes mai puternic.

Pe de altă parte, pǎstrǎm o speranță tăcută, niciodată mărturisită deschis, că ceva mai mare, ceva mai sus, ceva venit de departe va corecta într-o zi nedreptatea sub care ne aflăm.

Inginerii sociali angajați de Soros sau, mai apoi, de securiştii de tip nou au accelerat în ultimii ani pe alte nuanțe: i s-a spus românului că tot ce e local — politicianul român, judecătorul român, profesorul român, ziaristul român — este compromis prin definiție, că singurul reper veritabil este modelul exterior, iar singura speranță reală este atunci când acel model exterior coboară până la noi sub forma unui ambasador, a unui raport, a unei delegații, a unui consultant.

De exemplu, consecința acestei injectǎri a fost cǎ în politicǎ ne-am umplut de puleti de genul Dominic Fritz, Allen Coliban, Cristian SZeidler, de janghine precum Clotilde Armand sau Roxana Wring sau Cosette Chichirǎu.

Mecanismul psihologic care a făcut posibilă această manipulare este cel pe care psihiatrii îl numesc identificare cu agresorul, dar care, în cazul românilor, ar trebui vǎzut mai degrabă ca o identificare cu observatorul.

Nu conteazǎ de unde - OMS, FMI, OSCE - observator strǎin sǎ fie, iar aici sǎ discute cu pârâcioşii locali, sclavi redenumiți “raportori”.

Românul a fost dresat, prin repetiție și prin condiționare emoțională, că singurul lui mod de a-și demonstra valoarea este să fie aprobat de cineva din afară. Azi, e musai sǎ ținem cont de Bruxelles, acum 80 de ani iconizam Parisul sau Londra, pe vremea lui Ponta trebuia sǎ fim echilibrați şi sǎ pupam o bucǎ de Washington şi o bucǎ de Bruxelles, deşi unii ca Bǎsea preferau mai bine sǎ sugǎ o sulǎ de licurici, care o fi mai mare, ca sǎ “se merite”.

Banalul reflex al elevului care se uită spre profesor pentru o încuviințare a fost ridicat la rang de filozofie națională.

De aia lupt acum cu Ştefan al meu sǎ nu ne mai caute aprobarea din ochi.

România a făcut sau nu a fǎcut lucruri nu pentru că era bune sau rele pentru ea, ci pentru că trebuia să dea bine în rapoartele celor care o monitorizau.

Reforma justiției nu era despre justiție, era despre nota pe care urmau să o primim în raportul GRECO sau Transparency International.

Lupta anticorupție nu era despre corupție, era despre cum ne vedeau stǎpânii de la Bruxelles luptând împotriva corupției, în timp ce ei furau liniştiți.

Am devenit docili foarte, ca un câine Malinois pe care îl îmbraci în tutu roz şi îl iei cu tine la plimbare la o paradǎ Pride.

O națiune dependentă de aprobarea exterioară este o națiune care nu va lua niciodată decizii suverane, indiferent câtă suveranitate formală i s-ar acorda pe hârtie.

Sǎ nu uitǎm nici de relația noastră complicată cu ideea de eroism, fiindcǎ, asta cred eu, cultura populară românească e o cultură a eroilor solitari, dar vagi.

Hagi Tudose, Pintea Viteazul, Iancu Jianu, chiar și Mihai Viteazul în reprezentările folclorice — toți sunt figuri ambigue, prin care nedreptatea se corectează rareori prin acțiune organizată și aproape niciodată prin instituții.

Românul nu a crezut niciodată cu adevărat că lucrurile se schimbă pentru că un grup de oameni vrea să le schimbe. A crezut, în schimb, că lucrurile se schimbă atunci când apare cineva neașteptat, providențial, înzestrat cu o forță aproape supraomenească, care taie “rǎul de la rǎdǎcinǎ”.

Mitul lui Vlad Țepeș — durul venit să facă dreptate cu țeapa, scutind poporul de munca anevoioasă a justiției obișnuite — este reciclat în fiecare generație sub alte forme. Comuniștii l-au folosit, naționaliștii l-au folosit, monarhiștii l-au folosit, post-comuniștii l-au folosit, Georgicǎ Simion s-a nevoit şi el.

Iar wuhan-urile despre care vorbesc au înțeles că pot folosi exact aceeași structură arhetipală, doar înlocuind personajul.

În locul voievodului justițiar a fost pusǎ procuroarea Luminǎ Kovesi, în locul voievodului “redresator” a fost pusă instituția occidentală, de exemplu Comisia de la Veneția, în locul lui Eminescu care “sǎ ne judece” a fost pus Tudor Chirilǎ.

Forma a rămas, s-a schimbat doar costumul, mereu altul pe catwalk-ul urii de sine colective. Românii au fost, decenii la rând, învățați să-și disprețuiască propria țară.

Tehnica contrastului permanent a funcționat perfect - tot ce era românesc apărea în mass-media ca fiind rușinos, înapoiat, balcanic, eheeeei, şi tot ce era venit de afară era prezentat fiind drept, civilizat, modern, decent.

Țăranul român era un personaj nespǎlat şi inadecvat despre care se făceau bancuri, fermierul olandez era model de civilizație.

Acest contrast a fost servit zilnic, ani de zile, până când o întreagă generație a crescut cu un sentiment fundamental, că a te naşte român este o boalǎ de care te poți vindeca doar emigrând, doar renunțând la obârşie.

De aia Spania sau Italia au devenit algocalmine temporare.

Dar algocalminul nu rezolvǎ decât temporar durerea concretǎ, rana fundamentală a rușinii de a fi tu însuți rǎmâne, fiindcǎ ai fost deja “amprentat” cu ea.

Singurul nostru defect cu adevǎrat real a fost corupția.

Dar acest defect e prezent şi în devenirea americanǎ sau francezǎ sau germanǎ.

Diferența este că românii au fost convinși că, în cazul lor, corupția este existențială, definitorie, biologică aproape, un fel de păcat originar pe care îl pot ispăși doar prin penitența de a accepta tutela unor instituții care le sunt impuse din afară.

Lupta anticorupție a fost rama psihologică perfectă pentru a pune in tablou salvatorii de care v-am vorbit.

Duma elitistǎ a anticorupției, ca temǎ a propagandei, are avantajul că nimeni nu poate fi împotriva ei în mod public, pentru că asta ar însemna să fii de partea hoților. Și are superbul atu că poate fi folosit pentru orice — pentru a elimina politic adversari, pentru a impune cadre legislative absurde, pentru a forța alianțe guvernamentale, pentru a transfera puterea de la instituțiile alese la instituțiile numite.

Mai departe.

Românii sunt un popor cu o inteligență vie, observatoare, ironică, dar și cu o profundă neîncredere în această inteligență, atunci când e vorba să o aplice în viața publică.

Există o teamă, o convingere că lucrurile sunt prea complicate pentru a fi judecate de un om obișnuit - vezi “suntem prea mici” - că lumea politicii și a economiei și a justiției este accesibilă doar unor inițiați, iar inițiații tre’ sǎ fie mereu cei de “afarǎ” sau şcoliți “afarǎ”.

Această întreagă arhitectură mentală a fost servită prin presă într-un mod atât de mişto încât oamenii și-au pierdut pânǎ și capacitatea de a recunoaște momentul în care li se livrează pe tavǎ cheseaua cu magiunul manipulǎrii.

Avem deja generații întregi care au luat drept cunoaștere sau “norme” de bun simț ceea ce, de fapt, fusese încărcat în creierul lor de redacții finanțate strategic.

Așa s-a ajuns la situația absurdă în care, dacă cineva pune la îndoialǎ un singur element din narațiunea oficială — fie că e vorba de modul în care funcționează justiția, de poziționarea geopolitică a țării, de calitatea unor lideri, de natura unor parteneriate internaționale — primește imediat eticheta de extremist, de rusofil, de antieuropean, de obscur.

Etichetele acestea sunt arme psihologice extrem de eficiente, pentru că lovesc înainte ca argumentele să poată fi rostite sau analizate sau mǎcar prezentate.

Nu trebuie să arăți că ai dreptate. Trebuie doar să arăți că adversarul este toxic, adicǎ periculos.

Acest fenomen pervers de alterare a gândirii poporului român a funcționat nu împotriva celor educați, ci tocmai prin ei. Țăranul, muncitorul, pensionarul, patronul de magazin de cartier au continuat, în general, să trăiască ferindu-se de aceste poveri narative, având bunul simț de a privi politica cu cinism și de a nu se atașa de niciun salvator.

Cei care au îmbrățișat cu cea mai mare ardoare mitul salvatorului au fost absolvenții de facultăți, intelectualii de presă, scriitorii, artiștii, profesorii universitari, juriștii de carieră, doctorii, programatorii, antreprenorii cu studii în străinătate, adică exact straturile care, în orice societate sănătoasă, ar fi trebuit să formeze pătura critică, pătura care examinează, pătura care rezistă încercǎrilor de manipulare.

La noi, aceste straturi au fost cucerite integral, pentru că prin ele se distribuia accesul la finanțări, la burse, la festivaluri, la invitații, la premii, la rețele de prestigiu, la conferințe, la viața bună a unei elite care se hrănea, în mod conștient sau nu, din economia subterană a aprobării internaționale.

Iar atunci când o întreagă elită simte că supraviețuirea ei socială depinde de menținerea unei “poveşti”, povestea devine sacră, a o contesta înseamnă să ieși din castă, a o accepta înseamnă să ai avantajele ei. Decizia, pentru cei mai mulți, a fost rapidă.

Mitul salvatorului a creat, în treizeci şi şapte de ani, o societate care nu mai știe să-și producă propriile referințe morale.

Laboratoarele acestea de care vǎ vorbesc - wuhanurile manipulǎrii - nu sunt o ficțiune, sunt instituții reale, cu sedii reale, cu bugete reale, cu obiective reale, cu rapoarte anuale, cu beneficiari documentați, cu strategii pe termen lung.

Open Society Foundations, Carnegie, German Marshall Fund, National Endowment for Democracy, plus zeci de fundații satelit europene, plus o întreagă rețea de mici ONG-uri locale finanțate prin granturi succesive, au constituit, vreme de aproape patru decenii, o infrastructură ideologică al cărei scop nu a fost niciodată un secret, era declarat în programele lor, era detaliat în rapoartele lor: construirea unei societăți civile orientate către anumite valori, prin formarea unei elite locale capabile să o conducă, prin finanțarea unei prese capabile să o susțină, prin instruirea unor magistrați capabili să o protejeze juridic.

Tot acest aparat a funcționat în văzul lumii, dar lumea fusese educată să nu-l vadă, sau, mai exact, să îl vadă doar ca pe un fenomen benign, filantropic, de modernizare democratică.

Cine îl numea cu numele lui real era declarat instantaneu inamic al democrației.

Ceea ce, dacă privim cu atenție, este chiar paradoxul fondator al întregii operațiuni — pentru că o democrație în care anumite chestiuni nu pot fi discutate fără sancțiune socială nu mai e o democrație.

Mitul salvatorului servit românilor a făcut, prin toate aceste mecanisme, exact ceea ce era proiectat să facă: a produs o populație incapabilă să se gândească pe sine în afara unor norme morale livrate, a produs o societate dependentă de validare externă, ostilă propriilor sale resurse, atașată afectiv şi pervers de figuri succesive care i-au prezentate ca fiind “singura soluție”.

Proiectul de manipulare soroşist are insa un bug, v-am zis - salvatorii nu prea confirma long term, bunastarea promisa de ei, reformele promise de ei, se lasa asteptate, fiecare “singura solutie” esueaza lamentabil. Azi traim finalul proiectului sorosist, fiindca, desi a rezistat mult in Romania, 37 de ani, el a generat prin esecurile sale succesive o frustrare cronica in randul celor deja “injectati” si asta se vede inclusiv prin slaba aderenta pe care o mai au miscarile de strada initiate de Declic/#rezist.

Am ajuns cum e mai rǎu: cine nu promite imposibilul nu interesează, cine promite imposibilul minte.

Nimeni nu crede că ar putea exista, undeva, o a treia variantă, a unor oameni obișnuiți care fac împreună lucruri obișnuite, fără promisiunea Raiului și fără frica Iadului, doar cu o suficientă încredere în ei înșiși de a nu mai aștepta pe nimeni sǎ ne scoatǎ din rahat.

Tocmai fiindcǎ această variantă este simplă, banală, profund umană, ei bine, e imposibil de imaginat sau acceptat.

V-a placut analiza mea? Pai, da. dar sa stiti ca a o citi gratis nu e fair play. 26 de lei pe luna e o suma nenorocit de mica, ma poti sustine cu adevarat asumandu-ti-o. Pic cu pic se face mult, iar daca tot zbieri ca vocile adevarate trebuie sa rezista, fa ceva in acest sens!

Nota: cei care platesc pe un an in avans vor primi cartile mele si pachetul artistic cu carti de joc “Filcai” in mod gratuit (inclusiv transportul)

Apasa pe butonul de mai jos:

Subscribe now

Apare fenomenul „Karen” și la noi

de Vlad Tomoş

The Urban Dictionary definește o „Karen” ca fiind un bărbat sau o femeie de vârstă mijlocie care se plânge de orice și are un sentiment nerealist de îndreptățire. Îl/o vedem în multe filmulețe de pe rețelele sociale urlând, crezând că i se cuvine să facă dreptate. Am observat că și în orașe care s-au scuturat de inhibiții, cum e Clujul, apar tot mai multe personaje de tip Karen. Îmi spunea cineva recent că a rămas fără permis pentru o greșeală făcută în trafic: cineva cu cameră de bord din spate a trimis filmarea la poliție, cerând inclusiv copie după procesul-verbal, ca să se asigure Karen că permisul chiar s-a luat și că s-a aplicat amenda maximă.

Vedem că mulți Karen își fac conturi de YouTube și se filmează. De exemplu, apar bicicliști care fac content din vânarea greșelilor altora. Eu circul cu bicicleta în Cluj de peste 15 ani. Pe când eram mai tânăr și aveam mai mult timp, mergeam chiar zilnic, fie că ploua, fie că ningea. Pot spune că lucrurile au evoluat în bine: șoferii sunt mai politicoși și mai atenți cu bicicliștii, există mai multe piste și zone sigure. Dacă mergi preventiv, totul e în regulă. Dar când ești Karen, normal că găsești mereu ceva de care să te legi.

Karen la școală va veni să-i spună profesorului că nu predă bine. Karen în corporație se va lega de orice procedură și de termenele care nu sunt respectate și îi va pune în CC pe toți din companie, doar ca să sublinieze că nu s-au șters birourile. Dar Karen în Biserică…? Cum arată?

Acest sentiment nerealist de îndreptățire vine din speranța că aici și acum, pe acest pământ, se poate realiza o societate perfect dreaptă și corectă. Niciun sistem politic nu poate promite asta, adică desăvârșirea. Desigur, toți ne dorim ca regulile să fie respectate și e firesc să luptăm pentru o justiție corectă, neafiliată politic. Nu despre asta e vorba aici, ci despre isterie. Când începi să gândești ca un Karen, ajungi să crezi că tu trebuie să rezolvi toate problemele omenirii… Potolește-te.

1.Un gând de noapte

Îmi place să fiu singur. Nu îs, de fapt, niciodată singur la câți am în mine.

Dar prefer mereu să tac și să stau singur, deși nimeni nu ar spune asta, așa cum se vede din afară.

Eu, când stau singur, mă uit în jurul meu. La amintiri, la ce am spus mai devreme, câteodată, mă uit chiar la covor.

E liniștea aia mică de noapte când pot să mă uit și la mulții din mine, fiindcă sunt zi de zi diriginte de șantier pentru viețile altora. Nu mă răsfăț. Asta sunt. N-am macarale argintii, adeseori nu găsesc nici pentru mine o simplă vidanjă.

Stau și tot stau cu un Rothmans în dinți și mă uit la pereți, în aievea mea poate și ațipesc privind la pahare goale. E starea mea unică de vulnerabilitate, momentul în care văd ce a fost acum o oră: gălăgie, muzică, lipăit de rădăuțeană, eu, mereu, o scrumieră în care mă ard singur gândindu-mă flaubertian ce bună e Azuga. Noaptea îmi place cu mine, nu există decât mici scărpinături pe pielea nasului, poate o brichetă pe care am rătăcit-o sub cur.

Știu gustul tânjit a ceea ce nu poți avea: liniștea.

Și, deși o am, liniștea mea nu există. Într-un flavour bible, io îs rețeta cu mult monoglutamat.

Tasty, but în afara secundei.

2.S-a terminat “Filcăi”, dar începe “Plângerea narcisei”. Nu pot sta să o frec. Încep ceva și mai special.

A doua expoziție personală a mea — “Filcăi” — a luat sfârșit în această seară. A fost ceva extraordinar totul, toate cele trei săptămâni, mi-au scris tone de oameni mesaje după ce au văzut-o, pare-se că le-a plăcut.

Foarte mulți vizitatori, undeva peste 3000 în cele trei săptămâni, dar no, e totuși capitala României, publicul e mai dornic de artă contemporană.

Mulțumesc din inimă galeriei Kulterra pentru găzduire și pentru profesionalism. Nu știu dacă voi mai expune vreodată în România, dar dacă da, sigur va mai fi la Kulterra.

Nu am fițe în cap, dar mi-e clar că arta mea e mai… conceptuală și că doar “afară” pot găsi aderența necesară pentru ce vreau eu să fiu ca artist. Îmi pare rău să zic asta, dar publicul educat în artă contemporană din România e ultra infim.

Acestea fiind zise, vă dați seama că următoarele rânduri despre noua mea temă artistică o să vă indice că îs și mai nebun decât credeți. Fiindcă duc conceptualizarea într-o zonă și mai nișată, lucru ce aparent ar însemna că îmi tai craca de sub picioare, pe când eu cred că mă va lansa foarte bine în plan internațional.

Încep azi o serie de 21 de pânze ce sper să atragă atenția unei galerii internaționale pentru o expoziție personală în afara granițelor României. Seria se numește “The Daffodil Lament” (Lamentația Narcisei) și este dedicată unei cântărețe deosebite, solista trupei The Cranberries.

Dolores O’Riordan, un suflet chinuit cu o voce inconfundabilă, a folosit adesea muzica pentru a procesa traume personale și, din păcate, a avut din plin parte de-a lungul scurtei sale vieți, de la abuz sexual în copilărie, până la depresie, sindrom de abandon, tulburare bipolară, accente schizofrenice, toate potentate de episoade de consum de alcool și droguri.

Dolores mi-a marcat adolescența în anii ’90, a marcat, de fapt, sufletele a milioane de oameni, prin cântecele sale ciudate, bitter-sweet sau furioase, depresive sau naive. Mulți știți despre ea doar din faimoasa “Zombie”, dar Dolores a fost infinit mai mult. A fost un multivers sufletesc.

Cele 21 de pânze, aluzie la melodia “Twenty One”, își propun o proiecție vizuală artistică asupra fragilității minții omenești, dacă vreți personificări conceptuale ale bolilor psihice. V-ați gândit vreodată cum arată depresia sau abandonul? O să vă arăt eu cum le văd de-a lungul a 21 de pânze.

Aduc prin acest exercițiu artistic un tribut acestei artiste excepționale, ca un reminder obsedant al fragilității noastre sufletești. Mulți o ascundem cu rușine, mulți dintre noi refuzăm să căutăm în noi sau cu alții alinare, Dolores a reușit să vâslească o vreme prin viață datorită cântecelor, până când “barca” i s-a scufundat într-o cadă dintr-o cameră de hotel.

Azi vă prezint două din primele 21 de pânze.

Prima se numește “Empty” și face referire la trauma abuzului sexual, Dolores fiind victima unui asemenea abuz de la 8 la 12 ani din partea unui prieten apropiat al familiei ei. În această pânză, durerea apare sub forma unor cioburi colorate care transformă corpul într-un vitraliu straniu, în interiorul corpului fiind captiv un copil ce pare că nu mai poate ieși niciodată de acolo. Așa suntem mulți dintre noi

A doua pânză se numește “Linger”, după melodia care i-a făcut celebri pe The Cranberries și care e povestea superbă și tristă a celor ce rămân blocați în ei înșiși sau undeva în peisajul vieții, nemaiputând înainta sau fi fericiți, rămânând captivi în propriile sforicele care sunt scuzele și regretele.

Voi reuși să găsesc înțelegere în plan internațional la o galerie mișto? Nu știu, am mare încredere în mine și în steaua mea. Un lucru e cert: am în cap toată seria de 21, am scrise notițe pentru tot, o “văd” deja în minte și o să facem ca la “Filcăi”, veți fi martorii exclusivi ai zbaterilor mele până vom vedea seria de 21 de pânze că e completă.

Vedem mai apoi ce va alege timpul pentru mine.

Enjoy!

3.Linger - aşa sunǎ Dolores

4.Tot Dolores - dar un sound şi mai special

O să vă obișnuiți cu această voce stranie, știți că nu vă aduc pe masă rahaturi. Eu o ascult de peste 30 de ani. Musai sǎ ajungeți la refren când strigǎ EMPTY!

5.Ceva amuzant

Irina Vlad e superbǎ, ador ironiile ei la adresa parentingului “modern” care permite copiilor sǎ se cace în capul pǎrinților.

6.De ce ne stricǎm sufleteşte?

Probabil că noi, oamenii, suntem ca BMW-urile: imediat cum suntem făuriți, începem să ne stricăm pe dinăuntru.

Nu vorbesc despre bolile care vin ca un trăsnet, despre acele clipe în care creierul cuiva o ia razna fără avertisment, fără biografie, fără explicație — acelea există și sunt o tragedie aparte, una a hazardului biologic în fața căreia rămâi mut.

Vorbesc despre celălalt fel de stricăciune, despre ruina lentă, despre felul în care un suflet se subțiază în timp până când într-o zi te trezești că nu mai recunoști pe nimeni înăuntrul tău.

Începem să ne stricăm sufletește, cred, din clipa în care învățăm că ceea ce simțim cu adevărat nu e binevenit. Un copil care plânge și cǎruia i se spune să tacă învață, în acea secundă, prima minciună pe care va trebui să și-o spună singur până la moarte:

că ceea ce este înăuntrul lui nu trebuie să iasă afară.

Învață că dragostea celor din jur e condiționată de capacitatea lui de a fi “cuminte”/convenabil. Și pentru că nicio ființă nu poate trăi fără dragoste, va începe să-și mutileze propriile reacții, propriile dorințe, propriile spaime, ca să nu piardă singurul lucru care îl ține în viață.

Apoi vine școala, care în mintea noastră e un loc al cunoașterii, dar, în realitate, pentru cei mai mulți, e prima instituție în care înveți că ai o valoare măsurabilă și că ea fluctuează zilnic. Mai ceva decât cursul euro-leu din vremea lui Isǎrescu.

Înveți că ești cu atât mai prețios cu cât performezi mai bine, că dragostea profesorilor și prietenia colegilor se distribuie în funcție de rezultate, de aparențe, de capacitatea de a te integra.

Un copil bâlbâit, un copil gras, un copil sărac, un copil prea inteligent, un copil prea sensibil… ei bine, nu e aşa bine pentru ei: toți acești copii primesc, ani la rândul, mesajul că există ceva în ei care nu e ok, ceva care îi face mai puțin demni de spațiul pe care îl ocupă.

Iar acel mesaj nu se va șterge niciodată complet.

Începem să ne stricăm și în clipa în care învățăm să iubim oameni care nu pot să ne iubească înapoi.

Un părinte distant, un părinte absent, un părinte care iubea pe altcineva, un părinte care era prea ocupat cu propriile lui demoni — copilul nu va înțelege niciodată că problema nu este la el. Va trage concluzia, logic în fond, că dacă oamenii care ar trebui să-l iubească necondiționat nu o fac, atunci el trebuie să fie cumva “de vinǎ”. Și va petrece…

… de aici doar abonații plǎtitori pot citi. Dar vezi cǎ am aici o propunere.

Am lansat azi ediție nouǎ Gizǎs Craist - un newsletter unic în România, cu știri ciudate, dar adevărate:

o tipa a fost data disparuta .

Dacă plătești pe un an de zile abonamentul Strict Secret, newsletterul nr. 1 în România, adicǎ doar 350 de lei, primești ceva și mai grozav: un abonament de acces gratuit pe un an a Gizǎs Craist, și tot gratuit cărțile mele cu transport inclus!

Dar stai, facem ca la teleshopping, dacǎ te abonezi pe un an, primeşti tot gratuit, pachetul artistic de cǎrți de joc Filcǎi!

dǎ click pe boxul albastru, alegi plata de 72 usd pe un an şi marți ai cadoul!

vreau TOT plus EXTRA

Read more

În primul rând, fac curățenie printre amici, cunoștințe, susținători. Nu se poate să dai like aberațiilor Oanei Gheorghiu despre privatizările companiilor de stat, și apoi să vii să îmi zici că mă susții și pe mine. Femeia aia e un fake.

Dacă 26 de lei pe lună ți se pare o sumă de netrecut în 2026, părăsește acest newsletter, dă unsubscribe, și bye bye.

26 de lei are în buzunar și un cerșetor pe stradă, dacă te dai lovit cu asta în 2026, că 26 de lei e prea mult pentru bugetul tău, nu e problemă, dar pentru mine ești un ipocrit care îmi folosește munca gratuit și nici nu știe să fie solidar cu cei ce luptă pe bune cu Sistemul.

26 de lei fix pix in 2026

Apasǎ pe link sau fuck off.

Koveși îl atacă meltenește pe Nicușor Dan, ceea ce înseamnă adio, șefia SRI!, dar și adio pentru soroșiștii din România, care sunt decuplați de la Sistem, cel puțin pentru următorii patru ani.

„Faptul că ai obținut un scor bun la olimpiade internaționale de matematică nu te califică să faci astfel de afirmații. Cu siguranță, funcția de președinte al României este o funcție dificilă, stresantă, obositoare. Îi doresc președintelui mult somn, un somn bun. Țara are nevoie de el să revină în formă bună” a comentat Laura Codruța Kovesi declarația președintelui Nicușor Dan referitoare la presupuse abuzuri ale DNA din timpul mandatului acesteia la șefia procurorilor anticorupție din România.

Iatǎ videoul şi apoi comentariul meu:

Zeița Justiției și-a scos de sub unghii noroiul de baștină și s-a scuipat de o manieră incalificabilă la Nicușor Dan, președintele României.

Desigur, pentru mine e super amuzant să vă văd chiar și pe voi, mulți dintre cititorii mei ce l-ați votat pe ND, contrariați de tot ce (vi) se întâmplă în ultimele săptămâni: președintele „vostru” urinează pe încrederea primită de la voi fix acum un an și face blat cu PSD, președintele „vostru” se comportă ca un George Simion mixat cu Iohannis și adoptă o agendă suveranist-conservatoare, vezi apropierea de SUA din ultimele zile și anularea Zilei Europei, unde a făcut-o de căcat pe vedeta principală, Roberta Metsola, președintele Parlamentului European, care trebuia să vină cu această ocazie la București, în fine, președintele vostru a făcut blat cu Sistemul și s-a transformat în noul Viktor Orbán al Europei.

DAR…

Mă simt nevoit să îi iau apărarea, chiar dacă îl consider un clovn aburcat pe funcția prezidențială. Bun, prost, cum e, e președintele țării, și dacă din gura unui jurnalist acid ca mine mai merge să îl iau în tărbacă, din gura Laurei Codruța Kovesi toate vorbele de mai sus sunt absolut stridente și nesimțite.

Ipocrita asta care se crede atât de mare profesionistă încât, auzi, bă, vrea să dea traininguri tinerilor procurori, consideră că a ajuns șefă de parchet național și apoi șefă de parchet european pentru cât era ea de competentă. Nu, fă, ai ajuns pentru că ai fost produsul combinațiilor politice, politicul, că e românesc sau bruxellez, te-a așezat acolo, fiindcă la capitolul competență ai fost varză cu carne.

Dacă Nicușor Dan își dădea cu părerea despre abuzurile DNA din postura de primar al Bucureștilor, era o greșeală. Dar a făcut-o din postura de președinte al României și a exprimat o evidență, căci asta e datoria lui, să izoleze de zgomotul asurzitor evidențele: DNA a fost un ciomag de distrus cariere politice, cariere de business, companii, destine. DNA a rămas un ciomag de distrus în continuare, și încă la comanda lui Kovesi, vezi cel mai recent caz de la Bistrița-Năsăud, unde marele desant al procurorilor români la comanda Parchetului European condus de Kovesi s-a terminat cu un mare pârț: „baronul” Radu Moldovan, nominalizat în comunicatul oficial al DNA, nici măcar nu a fost AUDIAT în speță, dar a fost bine calomniat de DNA, căci s-au dus la el acasă, ca să aibă ce poza presa, și au diseminat despre el că are proprietăți ascunse gen castele în Franța - la trei săptămâni de la percheziții, unde sunt, bă, LAURA CODRUȚA KOVESI, dovezile cu casele din Franța ale lui Radu Moldovan?

Lătratul strident al Codruței pentru niște ziariști anume aleși, căci sunt și ei parte din „contextul” progresist, ne arată însă cât de tare a durut demufarea sistemului soroșist de la ciolan prin debarcarea lui Bolojan de la Palatul Victoria.

Sigur că Laura Kovesi a lăsat la o parte sceptrul neutralității și și-a scos din buzunar punga cu semințe, scuipându-ne cu coji și arătându-ne susținerea pe față a lui Bolojan, frățiorul său protejat, dar trebuie să vedeți mai departe de atât: Nicușor Dan le-a tras o țeapă de proporții nu numai votanților progresiști, dar și sistemului soroșist global. Soros și păpușarii lui credeau că România e „casa noastră” încă de acum un an, văzând în Nicușor Dan un idiot bleg și inadecvat, ba, mai mult, erau deja pe cai foarte mari după victoriile prin măsluirea VAR-ului din Republica Moldova și Ungaria, două țări de doi bani, infinit mai puțin valoroase ca România ca potențial de ciordeală, dar numai bune de trompețit pe plan european pentru a arăta că MAGA e un curent ce nu are aderență și că soroșismul recuperează și chiar va deține Europa: o laie! Trump și băieții grei din energie și armament le-au dat soroșiștilor o țeapă de zile mari, lucrând în secret la dezlipirea președintelui Nicușor Dan de șantajul soroșisto-bruxellez. În fapt, cred că ND nu era deloc lipit, ci doar indecis, iar acum s-a decis și a făcut-o cu o brutalitate care șochează, la rândul ei, căci să anulezi evenimentul de Ziua Europei, oricum, o labă tristă de aniversare, e un act de rebeliune și o declarație de intenție foarte, foarte puternică.

LCK se răsfață zicând că ea nu vrea să intre în politică. Hahaha, păi nu, că ea voia șefă la SRI, să redeseneze câmpul tactic din justiție și să mai creeze unul „al lor” în politică. ND tocmai i-a arătat degetul mijlociu, și de aia s-a ofensat Zeița. Sigur, ND chiar poate să se ducă la culcare patru ani, și-a aranjat apele pentru acest mandat, dar am impresia că nu o va face. Din contră, am și două argumente pentru a îmi susține ideea că ND va deveni cel mai jucător președinte din istoria României, deși nu părea să aibă aceste date:

• În spatele lui ND s-au strâns în ultimele două luni niște forțe foarte interesante, atât din România, cât și din SUA.

• ND e matematician de top - a descifrat mai greu super complicata ecuație a posturii de președinte al României, o țară cu mii de nuanțe. Ca la ecuațiile „premium” matematice, adică foarte complicate, ND a avut de „luptat” cu următoarele:

  • Operatorii diferențiali și derivatele parțiale: Acestea descriu cum se schimbă o cantitate în raport cu mai multe variabile (spațiu și timp) simultan. De exemplu, ele măsoară viteza, presiunea sau curbura spațiu-timpului în puncte specifice. În practică, când ai acces la informații bine sintetizate din partea serviciilor secrete naționale și internaționale, „cantitatea” devine calitate, scutești timp pentru sinteza lor, ai perspectivele mai repede „pe masă”.

  • Termeni neliniari: Aceasta este cea mai mare sursă de complexitate. Într-o ecuație neliniară, variabilele necunoscute sunt înmulțite între ele sau ridicate la putere, ceea ce înseamnă că sistemul nu respectă principiul superpoziției (schimbările mici nu produc mereu rezultate mici). Lui ND i-a luat ceva timp sa se prinda ca Romania a devenit prea plinǎ de variabile necunoscute, un mix de poli de putere subterani, naționali şi strǎini, care pot mişca imorevizibil placile arhitectonice ale țǎrii.

  • Vectori și Tensori: Spre deosebire de simplele numere, tensorii descriu mărimi fizice complexe care au direcție și intensitate (precum tensiunea într-un fluid sau curbura spațiului) în mai multe dimensiuni. De exemplu, sǎ zicem ca o marime fizica complexa e capacitatea de manipulare a unui popor. ND a fost pus in situatia de a elucida cine sunt vectorii si cine tensorii. Cred ca acum stie si ii va neutraliza.

  • Condiții inițiale și la limită: Ecuațiile complexe necesită informații despre starea inițială a sistemului, care sunt extrem de dificil de definit cu precizie pentru sisteme haotice precum vremea sau curgerea turbulentă. Sau conducerea unei țǎri aflate în colaps politic, economic şi moral. Acum, ND are aceste informații.

Nu-i va fi ușor lui Nicușor cu hidra soroșistă. De exemplu, planul inițial ca PNL își va ucide politic liderul, pe Bolojan, pentru a-l aduce pe Predoiu interimar și premier, deja a fost blocat de șantajele cu dosare ale soroșiștilor la adresa „trădătorilor” din PNL. Bolojan încă nu a fost scos din schemă. Mai jos aveți un super text despre cum se fabrică „bolojanii” în România, cât de proști sunteți mereu înghițind „salvatorul național”.

Personal, mă doare în cur de ND, Bolojan, Kovesi, Grindeanu, eu am o problemă enormă cu țara asta la a cărei cetățenie vreau să renunț, fiindcă am ajuns ca jurnalist de investigații să nu îmi mai pot face meseria după 28 de ani.

Dacă aș fi ND, l-aș pune pe Victor Ponta premier tehnocrat. Vă garantez că țipetele isterice ale soroșiștilor din aceste momente se vor tripla ca decibeli cu Ponta premier.

Efectul Bolojan - Curtea Veche, editura romaneasca de traditie, s-a vandut unei firme din Ungaria

Curtea Veche Publishing, una dintre editurile cu tradiție din România, a fost cumpărată de compania Libri-Bookline, cea mai mare librărie online din Ungaria. Compania ungară a achiziționat 51% din acțiunile editurii Curtea Veche, transmite Profit.ro.

Compania Libri-Bookline, care deține și o rețea de librării fizice, cu venituri anuale nete de peste 20 milioane euro, a cumpărat editura Curtea Veche Publishing.

Sa aflǎm şi motivul, chiar de la proprietari:

„Legislația actuală face dificilă viața curentă a oricărei edituri private din România. Timp de șase luni am analizat dacă este sau nu oportună această tranzacție și am analizat viitoarele sinergii generate de intrarea în acționariat a Libri-Bookline”.

Sigur, dacă te numești Humanitas, e altceva. Primești sedii aproape gratis în centrul Oradiei de la Bolojan.

SLAPP ucide jurnalismul

de Romeo Couți

Cazurile recente în care jurnaliști precum Victor Ciutacu și Liviu Alexa sunt amenințați în justiție cu daune uriașe nu mai pot fi tratate ca simple dispute civile. Ele sunt semnalul unei patologii publice. Când un vicepremier sau un om politic cu acces la putere cere sume astronomice de la ziariști, mesajul transmis întregii prese este limpede: „Dacă îi lovim pe cei vizibili, ceilalți vor tăcea singuri.”

În ziua de azi presa nu mai este redusă la tăcere cu pumnul în gură. Metoda a devenit mai rafinată, mai occidentală în aparență și infinit mai perversă: procesul de tip SLAPP.

Este noua cenzură a secolului XXI, adică folosirea justiției ca armă de intimidare împotriva jurnaliștilor care deranjează. Nu pentru a face dreptate, ci pentru a transmite un avertisment public.

SLAPP vine de la Strategic Lawsuits Against Public Participation . Altfel spus „acțiuni judiciare strategice menite să reducă la tăcere participarea publică”

În practică, termenul desemnează procese folosite abuziv pentru intimidarea: jurnaliștilor, activiștilor, ONG-urilor, avertizorilor de integritate, sau a oricărei persoane care exprimă opinii de interes public.

Sunt procese intentate nu pentru a câștiga pe fond, ci pentru a intimida, a epuiza financiar și a reduce la tăcere jurnalistul.

SLAPP-ul nu urmărește neapărat câștigarea procesului. Asta este marea manipulare. Scopul real este epuizarea adversarului. Să îl îngropi în cheltuieli, să îl transformi din jurnalist în client permanent al avocatului, să îi consumi timpul, energia și resursele psihice. Este o armă pentru bogați și puternici împotriva celor care nu au decât întrebări și documente.

SLAPP-urile nu sunt despre justiție. Sunt despre putere. Jurnalistul devine o țintă legală – nu pentru că a greșit, ci pentru că a spus ceva ce nu trebuia spus.

SLAPP-ul funcționează perfect într-o țară ca România, unde justiția este lentă, costurile proceselor sunt sufocante, iar solidaritatea profesională aproape inexistentă. Nu trebuie să câștigi procesul. Trebuie doar să distrugi jurnalistul pe drum. Să-l ții ani întregi prin instanțe, să-i consumi resursele, sănătatea și timpul. Este o execuție lentă, cu antet oficial și ștampilă.

Mai grav este că o parte a clasei politice românești pare fascinată de acest modelul oligarhic est-european: controlul presei prin frică economică și juridică. Nu întâmplător, în ultimii ani, România a început să semene tot mai mult cu state unde presa este tolerată doar dacă este obedientă.

Uniunea Europeană vorbește frumos despre protecția jurnaliștilor, dar reacționează birocratic și lent. Între timp, în România, realitatea este brutală: jurnalistul independent ajunge să fie mai vulnerabil decât politicianul suspectat de corupție. În mod pervers, cel care pune întrebări riscă mai mult decât cel care administrează puterea.

Iar efectul pe termen lung este devastator. O societate în care presa este intimidată devine o societate oarbă. Corupția crește în liniște. Rețelele de influență devin mai agresive. Instituțiile scapă de control public. În final, SLAPP-ul nu ucide doar jurnalismul. Ucide capacitatea unei democrații de a se apăra singură.

Despre asta şi atacul nedrept al instantelor hastagiste la adresa mea, 26 de minute din emisiunea de joi cu Cozmin Guşǎ:

Cum se fabrică „salvatorul național” în politica românească

de Costin Burducea

Cazul Ilie Bolojan spune mai mult despre mecanismele sistemului decât despre un singur om politic. În jurul lui s-a construit, ani la rând, imaginea perfectă a administratorului providențial: omul serios, eficient, tăcut, disciplinat, „gospodarul” care vine să repare statul. Doar că această imagine nu apare spontan. Ea este produsă, întreținută și protejată printr-o adevărată arhitectură de influență.

Dr. Andrei Stoiciu, specialist în persuasiune socială și comportament colectiv, explică foarte clar mecanismul: nu vorbim doar despre PR politic, ci despre fabricarea sistematică a unui „salvator tehnic”. Nu liderul cu o viziune istorică, ci administratorul prezentat drept soluție de urgență pentru un stat aflat permanent în criză.

Rețeta este simplă și eficientă:

Read more

Ce am spus asearǎ la România TV despre abuzul la care ne-a supus judecǎtoarea nesimțitǎ de la Tribunalul Bucureşti

284 de voturi. O altǎ perspectivǎ a acestei cifre

Este foarte clar, enunțul cheie al săptămânii vine din gura lui Nicușor Dan - nu mai suntem pro-europeni, ci TREBUIE să fim pro-occidentali.

Adică pro-americani.

Ce l-o fi întors pe ND din drum, cu ce l-au sensibilizat americanii? Poate că l-au amenințat cu dezvăluiri publice referitoare la anularea alegerilor, poate că i-au dat, pe lângă o palmă după cap, și o prăjiturică - garanția că, cel puțin mandatul acesta, poate fi președinte al României. Dar dacă nu e cuminte, poate fi suspendat oricând.

ASTA înseamnă cele 284 de voturi de la moțiune, nu numai un șut în cur la adresa lui Bolojan, ci și exercițiul de forță subteran al administrației americane care, băaaaaa, așa ceva nu ați văzut niciodată, în nici o săptămână au curentat guvernul României, i-au pus cu botul pe labe pe Kovesi, Coldea, Macron, DNA, și își vor impune agenda cu toată forța în România. Care e mesajul?

Nicuşoare, 284 de voturi se pot strânge chiar şi pentru tine, sǎ te trimitem cu Mirabela înapoi în chirie!

De aia e relaxat Mucușor Dan, de aia nu îi pasă că s-a pișat pe electoratul său taliban, știe că americanii îi țin spatele. Să vedeți ce repede va numi și șefii de servicii secrete, probabil consilierul său prezidențial Florin Vlădică, omul americanilor, va deveni șef la SRI.

Florin Vlădică se află în punctul central al securității naționale încă de la începutul mandatului lui ND, rămas de la Iohannis, unde a fost impus tot de americani. Băiatul ăsta are acces direct la toate informațiile secrete ale SRI, SIE, DGIA și DGPI și are puterea de a decide ce informații ajung pe masa CSAT și ce amenințări să fie considerate prioritare pentru România, așa cum constată Mihai Moraru într-o analiză pe care v-o linkuiesc. AICI.

Personal, mă doare în cur de alegerile lui ND, nu îmi dau seama ce putere va mai avea Donald Trump dacă se arde la alegerile din mid-term, dar sigur mă bucur că progresiștii isterici din România - soroșiști borați - și-au luat-o sus de la americani. Ca jurnalist, am avut mereu de suferit din cauza lor, amenda de 200 000 de euro (prima instanță) e răzbunarea haștagiștilor pe anchetele mele, așa că de ce să nu mă bucur că „vin americanii”?!

Nu vă mai uitați la televizor la declarațiile papagalilor de politicieni români, totul se va întâmpla de acum, cel puțin o vreme, cum vor Trump și oamenii săi.

Arestǎm şi noi pe cineva? De exemplu, pe Mugur Isǎrescu?

Avem ştirea asta:

Turnǎtorul la Securitate Manole, adicǎ Mugur Isǎrescu, vezi link AICI, e mai matusalemic decât Matusalem.

Problema e că acest mârlog se joacă deja prea des cu focul „isterificării” populației. Anul trecut, în prag de alegeri prezidențiale, cursul euro a fost manipulat cu nesimțire ca să creeze o stare de temere votanților, vezi Doamne, dacă vine bătrânul de George Simion, leul se va duce de râpă. Cum a ieșit ND, cum s-a stabilizat cursul.

Acuma, mârlogul Isărescu se joacă iar cu focul, nu e mulțumit că progresistul lui Kovesi, Bolojan, a fost aruncat de la Palatul Victoria, și ațâță iar focul cursului.

Asta e mai mult decât manipulare prin inginerie socială, e mai mult decât penal.

Isărescu ar trebui să primească o „rachetă” în cap și să fie trimis la pensie definitiv. E deja prea mult - 37 de ani is prea mulți.

de aici incolo, doar pentru cititorii platitori. va asigur ca sunt numai chestii interesante. plus emisiunea de azi cu Turcescu.

Subscribe now

Multumesc, UZPR! - “Despăgubiri de milioane de lei împotriva jurnaliștilor – un precedent care riscă să reducă presa la tăcere”

Dupa ce judecatoarea sorosista de la Tribunalul Bucuresti m-a incaltat cu 200 000 de euro ca i-am produs “daune morale” scofalcitei de Oana Gheorghiu, vicepremierul Romaniei,

COMUNICAT DE PRESĂ
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR)

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România consideră că hotărârea pronunțată de Tribunalul București (TMB), prin care trei jurnaliști au fost obligați la plata unor despăgubiri în cuantum de milioane de lei ridică o problemă majoră pentru funcționarea liberă a presei în România.

Fără a comenta corectitudinea hotărârii instanței în ceea ce privește soluția pe fond – aspect care ține exclusiv de controlul instanțelor superioare – UZPR subliniază că dimensiunea acestor despăgubiri depășește cazul concret și transmite un mesaj de intimidare generalizată: nu mai este vorba doar despre răspunderea unor jurnaliști, ci despre riscul ca întreaga presă să fie redusă la tăcere.

Când sancțiunea pentru un demers jurnalistic atinge asemenea proporții, nu mai vorbim despre responsabilitate, ci despre descurajare sistemică, în care teama devine normă profesională. Nu doar cei sancționați sunt afectați, ci toți jurnaliștii care, văzând aceste consecințe, vor evita subiecte sensibile, investigații sau critici legitime. Este mecanismul clasic prin care libertatea de exprimare este limitată indirect: nu prin interdicție, ci prin frică.

UZPR avertizează că sancțiuni de acest tip riscă să producă exact efectul pe care legislația europeană încearcă să îl combată – un „chilling effect” profund, în care presa nu mai este liberă, ci precaută până la autocenzură.

Acest context este cu atât mai grav cu cât intervine chiar înainte de data de 7 mai 2026, termenul-limită pentru transpunerea Directivei (UE) 2024/1069, al cărei scop este protejarea jurnaliștilor împotriva acțiunilor judiciare abuzive menite să îi intimideze sau să îi reducă la tăcere.

În loc ca acest moment să marcheze consolidarea protecției libertății de exprimare, asistăm la soluții judiciare care, prin amplitudinea sancțiunilor, pot avea un efect contrar spiritului directivei europene.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România solicită autorităților:

–să acorde o atenție sporită principiului proporționalității în cauzele care privesc activitatea jurnalistică;

–să accelereze implementarea mecanismelor prevăzute de Directiva anti-SLAPP;

–să asigure un cadru real de protecție pentru exercitarea libertății presei.

Libertatea presei nu se pierde doar prin cenzură directă. Se pierde și atunci când costul acestei libertăți devine atât de mare încât nimeni nu și-l mai poate permite.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

București, 5 mai 2026

Am fost la Turcescu în emisiune şi a fost foarte fain

Nicușor Dan - președintele polului conservator sau când propria ”sectă” se întoarce împotriva ta

A fost anulată recepția de Ziua Europei de la Administrația Prezidențială: sarmalele nu mai pot fi aduse înapoi.

de Vasile Ernu

Nu-mi place să am dreptate dar am spus încă de la început - când era doar candidat - că între Nicușor Dan și George Simion structural nu există o deosebire esențială.

Ca să clarific: structural înseamnă nu omul, persoana cu calitățile și defectele lui, ci omul politic reprezentat de cumulul de factori și structuri de putere care predetermină un anumit tip de decizii. Ba chiar o genealogie politică comună - ambii veneau din zona protestului civil și a elementului ong-istic activist.

Un președinte e o instituție, nu un om, și cu atât mai mult nu e un magician, nu e o religie: e structură politică – e despre putere, reprezentare și negociere în cadrul unor reguli.

Atenție: cred că ND avea rădăcini mai profunde în dreapta conservatoare pe modelul Piața Universității 90, cu un amestec de părintele Galeriu și Hayek – rugăciunea Tatăl nostru cu libertarianism feroce, capitalism hard core, pe buget de stat.

În România de multe ori sub haina oricărui progresist și ”soroșist” se ascunde un conservator. Și invers - sunt destui suveraniști hard core cu lungă tradiție bursieră Soroș. Pro-anti: sunt doar etichete de fumigene – cu foarte puțin conținut. Conținutul la noi este dat de altceva, nu de poziția ideologică.

Stânga - dreapta în politica românească înseamnă mai degrabă poziția din care ai prins loc la ”troaca financiară” a statului. Așa cum cei mai mari libertarieni la noi sunt cei cu două-trei sinecuri la stat. La noi libertarieni autentici sunt doar maneliștii: nu cer nimic de la stat - nu plătesc nimic la stat. Respect coerența.

Gălăgia imensă în jurul etichetelor pro-UE – anti-UE, pro-occidentali – anti-occidentali, patrioți verzi – vânzători de țară – e ca în vorba lui Șcendrin aplicată estului: când se vorbește mult de patriotism (sau etichete precum pro-ue-anti-ue) înseamnă că undeva, ceva s-a furat. Adică ele nu au o realitate, un conținut în spate ci o funcție pentru a produce un fum care să ascundă problemele reale ale societății noastre.

Vorbim de factorii politici, influensării, media, intelectualitatea. Nemulțumirile populare au alt conținut – de obicei conținutul nemulțumii populare nu se afla pe agenda establishment-ului. Cel sătul nu înțelege pe cel flămând. Iar ruptura e tot mai mare - iar nemulțumirea va crește: pentru că agendele și nevoile nu se intersectează.

Revenim la Nicușor Dan. În campanie aceea, ”secta” – nucleul dur din jurul lui - ni-l vindeau ca pe ”ultimul salvator”. De o manieră foarte agresivă cam cum au făcut cu Băsescu și Iohannis.

Eu înțeleg să fii fan – nu am proleme de acest gen: dar nu accept agresiunea și rușinarea publică a electoratului pe model: dacă nu votezi X ești ”specie inferioară”, care împarte lume în ”vot superior” și ”vot inferior”. În democrație nu există așa ceva: votul e liber, universal și egal. Votul oricărui cetățean X pentru orice candidat – că erau legali, totuși – este egal cu oricare altul indiferent ce a votat.

Violența ofertei din ”secta” Pro Nicușor Dan era foarte virulentă: dacă nu votezi se oprește planeta, dispare țara și te face vinovat de Apocalipsa. Nici Judecata de Apoi nu te salva.

Atunci am ironizat forțând puțin nota și spunând: Nicușor Dan, după ce va fi ales și va merge pe la mănăstiri, va deveni președintele AUR. Evident că exageram voit pentru că în politică lucrurile sunt mult mai complicate. Dar trăgeam un semnal avertizând că Nicușor Dan e foarte prost înțeles, mai ales de ”secta” lui.

Da, mulți au votat Nicușor Dan pentru că nu aveau un contracandidat care să justifice votul plus imensa presiune de rușinare publică. De asta ziceam că Nicușor Dan are un electorat cam jumătate din cei ce l-au votat: ceilalți i-au dat credit.

Teza mea că ND are un fond mult mai conservator decât se credea – s-a adeverit repede ba chiar zilele astea au confirmat cu vârf și îndesat. Eu nu-l judec: eu doar constat pe baza a aceea ce știu și știam. Așa cum are multe sensibilități pe zona liberal-socială prin deschiderea postcomunistă a generației noastre.

Acum văd că președintele dă dovadă de mai multă maturitate decât mă așteptam. Nu a căzut pradă isteriilor ”sectei” lui care se dă cu fundul de pământ cu un exces de emoție și lipsă totală de rațiuni practice. Multe lozinci – mantre religioase.

Și acum cine-l atacă cel mai virulent? Cei care acum un an ziceau radical opusul a ce zic acum. Nici un an nu a trecut și Nicușor Dan este declasat de la rangul de Salvator al României la rangul de ”Primul pesedist al țării” – un fel de șeful suprem al PSD. Poftim? Nici o ciumă nu e mai gravă decât această declasare în România ”lumii bune”.

Practic ”nucleul dur” al nicușoriștilor se revoltă că președintele nu face ce doresc ei – cam profund antidemocrați în toată isteria lor – și îl declară nefrecventabil, ba chiar eretic.

Nu m-aș mira să propună ei să-l dea jos. La cum gândesc politica ca pe o religie – e cumva logic: erezia trebuie scoasă din cetate iar ereticul ars pe rug. Întrați pe la ”VIPurile nicușloriste” dezamăgite și asta vedeți.

În realitate președintele Nicușor Dan – nu pot fi bănuit de mare fan – face cât poate, cât îl duce mintea și cât îi permite contextul jocului politic care se reduce la negociere, căci e despre putere nu despre sfinți și demoni, nu despre sfinți și eretici. E un joc de putere în cadrul unui câmp democrat: cu o compoziție parlamentară matematică care nu permite multe combinații. Asta dacă mai ții cont și de electorat și reprezentare. Nu poți conduce o țară cu 25% din votul celor reprezentați în parlament. La noi cei cu Pro-UE isteric - cred c se poate conduce țara și cu 12% - dacă e ”de partea bună”. Ei bine, nu se poate. Deocamdată.

Poate că bătălia asta nici nu a fost între PSD și PNL sau între Grindeanu și Bolojan ci între Dan și Bolojan? Habar nu am. Sau poate că așa se răzbună electoratul prin ce am semănat atunci când partidele mari au jucat la toate capetele și au anulat alegerile? Nimic nu rămâne fără urme. Acea anulare nejustificată ne va urmări încă trei generații. Fiți siguri: și cu prima ocazie se va răzbuna.

Suntem un popor cam rural și ar trebui să știm că sigur culegem ce semănăm mai ales dacă nu mai avem de mult sisteme de irigare.... Nu poți fugi de umbra ta. Așa că Nicușor Dan, ca și ceilalți lideri de partide, nu pot fi foarte diferiți de humusul social din care ies.

Și vorba unui amic înțelept: în Est se schimbă multe în 20 de ani și aproape nimic în 200. Sau poate că deocamdată suntem copii în politică și fiind mai din rural – gândim magic politica: chiar dacă avem smartphone. Facem politică magică cu smartphoneul în mână.

PS: Între timp a fost anulată recepția de Ziua Europei de la Administrația Prezidențială - să nu vină ”secta” să aducă înapoi sarmalele de acum un an.

Vă tăiați venele că a crescut Euro cu 3,5%. Prețurile au crescut cu peste 200%, ați uitat?

Vă uitați la televizor și puneți botul la toate prostiile.

În ultimii 5 ani, 2021-2025, inflația însumată a fost de aproape 50%. Preturile, știm cu toții, au crescut de fapt cu peste 200%. Asta deși Euro a stat pe loc…..

Nu am avut nici o criză politică in 5 ani iar prețurile au luat-o razna, au crescut cu 200%, deși Euro a stat pe loc. Ați uitat asta?

Acum Euro crește cu 3,5% – și sunt de vină crizele politice.

Când nu avem criză politică prețurile cresc cu 200% și când avem criză politică Euro crește cu 3,5%? Nu mai puneți botul la toate prostiile.

Dacă am avea mai multe fabrici, uzine și combinate, dacă am cumpăra fabricat în România, dacă am munci mai mult, dacă am aștepta mai puține pomeni – ar merge economia și finanțele mult mai bine. Și ne-ar merge și nouă mult mai bine.

Dar în loc de toate astea noi stăm la cozi și cumpărăm, din import de bunăseamă, mâncare pe care o aruncăm și tâmpenii de care nu avem nevoie. Nu muncim, așteptam pomeni.

Nu inflația și devalorizarea contează, ci faptul că lăsăm datorii copiilor și nepoților noștri. Pentru că nu muncim, așteptăm pomeni.

Mare atenție! Pe 22 mai Euro mai crește cu 1% pentru se lansează în cinematografe ”Star Wars: The Mandalorian and Grogu”.

Un comentariu de Dragos Damian, CEO Terapia

Generația cu cheia la gât, „avantaj adaptativ dispărut”.

de Ildi Topai

Generația cu cheia la gât, copiii anilor ’70-’90 care veneau de la școală singuri, cu cheia legată de gât, și stăteau ore în șir fără supraveghere adultă, a fost un experiment social accidental. Și, paradoxal, a produs niște mecanisme psihologice pe care acum psihologia dezvoltării le numește „avantaj adaptativ dispărut”.

Necesitatea te învață lucruri pe care confortul nu le predă. Copilul lăsat singur 3-4 ore pe zi trebuia să rezolve singur probleme reale. Nu știai când vine mama de la serviciu și învățai să stai cu incertitudinea fără să te panichezi. Te-ai lovit, te-ai speriat, te-ai plictisit crunt, dar n-aveai adult care să-ți regleze starea pe loc. Creierul tău învăța să-și scadă singur cortizolul. Trebuia să-ți planifici tema, mâncarea, timpul, ca să nu te prindă părinții cu casa întoarsă, și cortexul prefrontal se antrena ca un mușchi. Fără telefon, fără 200 de canale, plictiseala devenea spațiu de imaginație și joc autonom. Asta construiește rețeaua neuronală care procesează sinele și sensul. Te urcai în copac, făceai rost de foc, negociai cu copiii mai mari. Feedback-ul era imediat: cazi, te doare. Așa se calibra sistemul de frică. Studiile longitudinale arată că cel mai bun predictor pentru succes la 40 de ani nu e IQ-ul, ci autocontrolul în copilărie. Exact ce antrena cheia la gât.

Adaptarea aia nu era culturală, era ambientală. Dispare mediul, dispare adaptarea. După 2000 au intrat trei factori mari. Anxietatea părinților și știrile non-stop despre pericole au dus la supraveghere continuă. Copilul de azi are aproape zero ore nesupravegheate pe săptămână. În 1980 avea 15-20 ore. Nu mai ai unde să exersezi autoreglarea dacă un adult îți rezolvă orice disconfort în 30 de secunde. S-au închis maidanurile, s-au golit scările blocurilor. Spațiul de joc nestructurat a dispărut. Totul e activitate cu înscriere: afterschool, sport, meditații. Copilul nu mai negociază reguli cu alți 10 copii pe maidan. Negocierea și conflictul între egali sunt sala de forță pentru reziliență. Telefonul și tableta au adus dopamină la discreție. Plictiseala, care înainte era declanșatorul creativității și al planificării, acum e anihilată în 2 secunde cu un swipe. Creierul nu mai învață să stea cu golul, să-l umple singur, să-și regleze frustrarea.

Asta a lăsat o vulnerabilitate în era digitală. Când ești obișnuit ca orice disconfort să fie rezolvat extern, imediat, de un ecran sau un adult, stresul real de la 20 de ani te lovește fără antrenament. Incertitudinea economică, respingerea socială, eșecul profesional nu au buton de „skip ad”. Fără funcțiile executive forjate devreme, anxietatea și depresia cresc. Rata de anxietate la 18-25 de ani s-a dublat față de generația cu cheia la gât, deși nivelul de siguranță obiectivă e cel mai mare din istorie.

Nu e vorba că „înainte era mai bine”. E vorba că înainte, mediul cerea niște abilități pe care acum nu le mai cere, dar viața de adult tot le cere. Generația cu cheia la gât nu a primit un manual de reziliență. A primit 3 ore pe zi în care, dacă nu se descurca, suporta consecințele. Azi protejăm copiii de consecințe mici și îi lăsăm descoperiți în fața celor mari.

Azi, a fost randul meu, cu IMENSA suma de 200 000 de euro pe care cica trebuie sa ii dau vicepremierului Oana Gheorghiu, lingoaica lui Bolojan ce vrea sa vanda firmele romanesti, uscatei de Oana Uscatu, fosta colega de ONG, si asociatiei “Daruieste Viata” - teapa aia oengistica prin care se alimenteaza toata fauna de influenceri sorosisti din Romania.

“Factura” finala e de 3,1 milioane de lei, caci pe rabojul judecatoarei hastagiste au intrat si colegii de breasla Victor Ciutacu, Ioan Korpos, Iosefina Pascal si postul de televiziune Romania TV.

Asa cum bine sublinia Lumea Justitiei, asemenea daune se dau doar la pierderi de vieti omenesti, bine, nu musai, daca te cheama Mario Iorgulescu poti scapa lejer.

Decizia tarancii morale de LAZǍR BERNEA DENISA FLORINA, judecator la Tribunalul Bucuresti, nu e definitiva si, evident, vom face apel.

Interesant e ca fiinta asta care decide cu roba de jude pe ea falimentul jurnalistilor incomozi l-a mai “curentat” pe Victor Ciutacu acum patru ani, alaturi de Andreea Cretulescu, si atunci, scotand de sub fusta o suma imensa.

Sunt evidente cateva lucruri:

• filonul sorosist din Justitie a actionat in acest caz pentru reprimarea libertatii de exprimare a postului Romania TV pe care il vor falimentat economic. Pe cei de la Realitatea Plus i-au facut cu CNA-ul, pe cei de la Romania TV ii ard cu sute de mii de euro “daune morale”

• Cu totul intamplator, avocata cotofenelor de la Daruieste Viata este Nicoleta Popescu, care este si avocata Laurei Codruta Kovesi. Pai, nu? Victor Ciutacu remarca bine:

- Ancheta pe care o publicam in 16 decembrie 2023 despre fetele astea are baza factuala, are sens jurnalistic, are legitimitate profesionala. “Daunele morale” sunt o laba trista a judecatoarei #rezist, o exagerare infricosatoare pentru ideea de libertate a presei. Daca eu sunt “condamnat” ca imi fac meseria de jurnalist de investigatii si supus la sentinte de 200 000 de euro, bani pe care nu ii are niciun jurnalist de pus pe masa, cum sa mai indraznesc sa fac anchete despre oameni politici sau membri ai guvernului, asa cum e Oana Gheorghiu? Cine mai indrazneste in tara asta sa se lege de securistii sorosisti?

• intrebarile din 2023 puse de mine raman in picioare. De ce gaitele astea tin banii donati de romani in conturi?

In 2024, zeci de milioane de lei excedent, dar venituri de nivel de mega corporatie. Cand a controlat ANAF ONG-ul asta ultima oara? Sau nu e voie?

• Asociatia Daruieste Viata avea active circulante nete de 160 milioane lei cand am scris eu ancheta. Azi are cu 110 milioane de lei in plus! Activele circulante se impart, in mare parte, in stocuri, creante, investitii pe termen scurt si casa si conturi in banci si pot consta in: investitii pe termen scurt, numerar, echivalente de numerar, stocuri, creante, plati anticipate, venituri cumulate, active pentru vanzare, active pe impozitul pe profitul curent, moneda straina, cheltuieli platite in avans.

CUM SUNT GESTIONATI ACESTI BANI? Caci sunt si banii romanilor ce doneaza cu increderea ca vor fi folositi pe proiecte caritabile, nu pe salariul de 20 000 de lei pe luna pe care il lua de la ONG actualul vicepremier Oana Gheorghiu.

• inca un lucru evident e ca nu imi mai pot face meseria in aceasta tara. Cred ca am un dosar suficient de relevant sa pot cere azil in SUA, Austria sau Turcia, si voi face tot ce pot in aceasta privinta.

• tot evident este ca si eu, si colegii de breasla de la Romania TV ne vom bate cu demnitate la Curtea de Apel Bucuresti. Toti zic “lasa, ba, ca acolo o sa va scada daunele si aia e”. Nu, nu ar fi trebuit sa primim niciun fel de “amenda”, ancheta mea jurnalistica sta in picioare, “vina” Romania TV e doar ca a comentat-o ca subiect de dezbatere. Scaderea cuantumului la Curtea de Apel Bucuresti ar fi tot o infrangere a ideei de libertate de exprimare.

• poa’ sa isi franga mainile de bucurie toti cretinii din presa nationala care sunt pe factura securistilor sorosisti. Sa ii dea Dumnezeu sanatate si prostoiului de Ovidiu Vanghele, istericul ziarist care s-a dus “martor” in procesul nostru sa spuna instantei cat de afectate au fost cotofenele de la Daruieste Viata. Cenzura tot mai stransa din Romania va afecteaza si pe voi, “baetzi”. Latul s-a strans tot mai tare. Nu va dati iguane, cacatilor, fiindca ieri au fost Rise Project, azi am fost noi, maine puteti urma voi.

• E foarte posibil ca si in Curtea de Apel Bucuresti sa nimerim un complet hastagist. Lasati glumele cu “suna Lia”, sistemul securist are caile lui de a duce dosare la judecatori rezistaci: chiar sunt curios cum a ajuns dosarul nostru in labele judecatoarei LAZǍR BERNEA DENISA FLORINA care, daca ar putea, ne-ar omori fizic tot prin sentinta?!

• daca suma se mentine, nu am cum sa o achit. Nu am de unde. Si daca as avea, as prefera sa las familiei mele suma asta, nu sa o dau acestor cotofene. Mai bine ma sinucid.

  Trista tara a ajuns Romania daca se intampla asa ceva. In 28 de ani de meserie, le-am trait pe toate - mi-au distrus traficantii de droguri masina, am fost amenintat de politicieni grei, am fost ostracizat de “breasla buna”, trebuia sa vina si momentul in care sa se doreasca si asasinarea economica a mea si a celor care nu vor, dom’le, sa intre in turma sorosista.

Ce sa va mai zic, haha, va ziceam la misto acum un an sa imi sustineti Strict Secret - newsletterul nr. 1 in Romania - cu suma amarata de 26 de lei ca sa imi iau un Ferrari. Era, evident, o gluma. Dar e posibil ca in curand sa va rog sa donati 26 de lei pe luna ca sa am nu pentru Ferrari, ci pentru familia mea, sa aiba bani de cosciug si o masa copioasa la inmormantarea mea profesionala.

Subscribe now