Am decis să fac asta cu toți cei ce mă citesc gratuit de peste un an (și mai mult).

Probabil voi da jos peste 200.000 de cititori, asta e, mi se rupe, urăsc românii mocangii și nesimțiți.

Dacă 26 de lei pe lună în 2026 li se pare unora o sumă enormă, atunci înseamnă că acești mocangii îmi insultă inteligența.

Or fi situații excepționale de sărăcie extremă, dar până și ultimul cerșetor de pe stradă are 26 de lei. Dacă tu nu ai, atunci fuck off de pe site-ul meu.

Aseară, de la atâta muncă și stres, mi s-a tăiat softul, cel mai probabil un sindrom de burnout. Asta vine pe fondul unei epuizări psihice și fizice, am exagerat în ultima vreme cu entuziasmul și m-am „ars”, io care îi predam prietenului meu Alin, alt workaholic de campionat olimpic, lecții despre zen.

Așa că în această dimineață mi-am luat nevasta și copilul, ne-am suit în mașină și am fugit în lume câteva zile, fără azimut (stați calmi, o să scriu în continuare).

Nu e treaba nimănui că am sau nu 1.600 de cititori care îmi plătesc 6 dolari (alții și mai mult) în fiecare lună, după o muncă de 5 ani, ZI DE ZI în majoritatea timpului.

Dar e treaba mea să mă asigur că acestor 1.600 de cititori le asigur respectul meu, livrându-le universul meu, cunoștințele și viziunea mea despre viață, cu prețul stresului și oboselii mele.

Că-i vară, că-i iarnă, că-i duminică sau Crăciun, eu vă scriu aici mereu, cu aceeași pasiune.

De la meseria asta futută mi-am pierdut aproape complet auzul, dar nu accept să îmi pierd și demnitatea sau să îmi folosească niște papagali munca moca (ieri îmi scria unul că are bani să plătească, dar nu vrea, fiindcă el consideră că ziariștii trebuie să servească comunitatea, fmm).

Aveți aici butonul de subscribe, decideți voi în consecință dacă vă interesează sau nu ce scriu.

Subscribe now

Voi dedica aceastǎ duminicǎ lucrurilor frumoase, dar şi lucrurilor triste sau “urâte” care sunt (şi ele) frumoase.

Azi vǎ ies cu plinu-n cale

Acuma că nu e o găleată cu lapte, aia e. De dimineață, Sabin, prietenul meu, mi-a trimis cel mai recent „cadou” al pisicilor sale. El stă undeva „la țară”, în Cluj-Napoca, într-un loc senzațional, și a devenit master of cats, mai precis al unui efectiv de 15 feline.

Le-a făcut culcușuri, iar pisicile, recunoscătoare, dându-și seama că fraierul de Sabin nu știe să vâneze, dar că-i om bun, s-au gândit că poate ar mânca și el un șoarece la grătar.

Sau un şarpe.

Cât talent pentru un gag ce pare simplu!

Azi, picturǎ nouǎ, pe aia de ieri am vândut-o deja cu suma de…

Incredibil e că nici nu apuc să le fac reclamă prea mult picturilor din seria „Violatorul de vrăbii”, că le și vând.

Pânza „Pisălograme” (asta de jos) am vândut-o ieri cu 15.000 de euro. Nu-i rău. E superbă, are doi metri pe unu cincizeci și va sta într-o casă minunată a cuiva foarte special. I-am și zis cumpărătorului că ar trebui să îi dau eu bani, fiindcă în casa lui sunt invitați numai oameni de vază care sigur o vor remarca și (sper eu) îmi vor deveni clienți.

Azi, mai scot una pentru voi.

Seria “Violatorul de vrǎbii” o sǎ vǎ intrige. Am şansa enormǎ sǎ vǎ fac sǎ citiți şi poeziile mele, dacǎ nu le-ați citit deja, dar şi sǎ le vedeți transpuse pe pânzǎ.

Poezia-pânzǎ de azi se numeste: “Yo no soy perfecta!”. (200x 145 cm, acrylic and oil stick on canvas, mixed media)

Dar care e poemul dupǎ care am creat pânza?

E un poem ciudat, haha, l-am scris pe la 25 de ani, finalul o sa îi intrige pe pudibonzii ipocriți. Mi se rupe.

Yo no soy perfecta!

de Liviu Alexa

așa cântă ea dimineața,

mișcându-și sfârcurile umflate

ba în baie,

ba în bucătărie,

să vadă de ce nu e încă gata cafeaua.

yo no sooooy perfecta!

și trece nepăsătoare pe lângă mine,

lăsând în urmă dâre de somn și vanilie.

eu cred că-i perfectă,

poza perfectă a unei femei ce ține în mână o cană și privește pierdută pe geam:

„Iubi, ai lăsat în mine?”

PS: Cine e interesat sǎ o cumpere sǎ îmi scrie pe “privatǎ”.

Au mai fost nebuni ca Alexa în istoria Artei care au transpus poeme pe pânzǎ? Ba bine cǎ nu! Uite-l pe Fuseli

Pictura romantică Mad Kate a lui Henry Fuseli din perioada 1806–1807 este ilustrarea vizuală directă a unui fragment celebru din lungul poem The Task publicat în 1785 de poetul englez William Cowper. Versurile spun povestea tragică a unei tinere servitoare care își pierde mințile din cauza suferinței extreme după ce logodnicul ei marinar…

de aici, doar abonații plǎtitori merg mai departe.

Tu, carele eşti mocangiu, bye bye.

Subscribe now

Read more

Nu, e o scuză inadecvată. Mândruță e genetic un imbecil, desigur, pe factură, că numai așa i se îndoaie coloana vertebrală.

Mǎlǎele a fost nostradamic: iatǎ descrierea lui Mândruță

Internetul l-a abțiguit imediat pe imbecil:

E un om mișto Lucian Mindruta!

de Mihai Radu

E pozitiv, e plin de viață, zâmbește în toate pozele, cred că se trezește râzând, se urcă pe bicicletă și începe să dea Sărutmâna doamnelor pe stradă. Viața e frumoasă cu Lucian, capitalismul un vis frumos, iar democrația e salvată în fiecare zi prin mobilizări civice și postări în care Lucian invocă anticomunismul și anticorupția.

Azi, țara îi cere să pută dacă e nevoie. Iar Lucian acceptă provocarea.

Înainte mă enervau prostiile lui Mîndruță, acum mă distrează. A îmbătrânit, a albit, dar mintea îi este mereu tânără, foarte tânără, adolescentină și nu vrea nici de-a dracului să se maturizeze.

A făcut Lucian anticorupție până s-a făcut corupția de două ori mai mari, dar luptă mai departe, viitorul patriei îl cere.

S-a închinat Lucian la icoana privatului până când și privatului i-a fost cam jenă.

A îngenunchiat în fața lui Adrian Năstase, ceea ce niciun alt bărbat n-a mai făcut asta în public.

S-a scăldat cu Norica Nicolai și cine știe ce alte nebunii n-am fi văzut cu Lucian dacă șefii lui n-ar fi hotărât că a venit vremea să fie om de radio.

Mai puțin spirit critic decât la Lucian poți găsi doar la Lucian mâine.

E mișto Lucian Mîndruță! Găsește mereu o cale nu neapărat să se facă de rahat, cât să atragă atenția: ”Hei, hei, ia uitați aici cum vreau să sar peste acest gard, însă voi da cu dinții de bordură!” Și dă cu dinții de bordură, dar zâmbește mai departe, cutezător, neînfricat, plin de borș pe la bot. Lucian, ai tricoul plin de sânge, și nici nu mai speli, ce-o să faci?

E mișto Mîndruță. E limpede că face totul cu inima deschisă: efectiv crede în tot ce i se aruncă, e dedicat, pune suflet, își dă inima pe tavă pentru toate momelile pământului, pentru toate șmecheriile dreptei. Nu e boală a capitalismului pe care Lucian să nu o fi luat-o zâmbind pionieresc, mândru că l-au penetrat, a mia oară, cele mai ieftine crănțănele ale establishment-ului și biznisului. Cred că și Serviciile testează chestii pe Lucian, în sensul: dacă mușcă Lucian e ok, cam ăsta e nivelul.

Și mușcă Lucian al meu din suflet. E mișto. Copilul lui Forrest Gump cu Anamaria Gavrilă. Sorry, Forrest!

Respect, Lucian, mulțumim că ne salvezi și azi. Și iartă-mă că am consumat atâta curent cu această postare despre nimic.

Seria “Violatorul de vrǎbii”

Nu-mi aduc aminte să-mi fi fost dor atât de tare să fac ceva în toată viața mea cum mi-a fost recent dor să pictez, să intru din nou în studio, și vorba aia, abia plecasem de acolo acum două sau trei săptămâni.

Iubesc meseria de jurnalist și scriu în fiecare zi de 28 de ani, dar intru în transă doar când pictez și, cum se zice, mă uită Dumnezeu acolo, în garajul meu.

Azi încep altă serie despre a cărei soartă nu știu ce să zic, dar până la urmă nu cred că trebuie să pictez pentru a ajunge la Paris sau la Roma, ci tre’ să pictez pentru mine, și asta și fac. Dar astăzi fac ceva mai mult, fac ceva ce nu cred că s-a mai făcut foarte des în lume.

Am decis ca în noua mea serie - “Violatorul de vrăbii” - să transpun în imagini primul meu volum de poezii, început la 17 ani, da, ați auzit bine, cele mai aparte poezii pentru mine din primul volum vor deveni pânze.

Seria asta e una din rarele șanse pe care le aveți ca să îmi vedeți sufletul așa cum e și mintea mea “fără perdele”.

Acesta e primul tablou din serie.

Aşa mi-am imaginat eu poezia “Pisălograme”, ale cărei versuri scrise de mine le atașez. În seria asta, nu voi mai oferi explicații pânzele mele, consider că poeziile mele vor reflecta întru totul arta mea.

PS: Am postat tabloul joia asta pe Facebook. Vineri l-am şi vândut cu 15 000 de euro.

Pisălograme

de Liviu Alexa

vrei să facem dragoste?

vrei să facem ură?

vrei să facem fructe?

vrei să facem ploaie?

vrei să facem dreapta?

vrei să facem pace?

vrei să facem versuri?

vrei să facem becuri?

vrei să facem spume?

vrei să ne prefacem?

Seria “Noi suntem Apocalipsa” - vânduta integral. Sunt cel mai bine vândut artist emergent român pe 2026 in plan intern

Si nici cu seria “Filcǎi” nu ma plâng. Mai am opt panze disponibile din 20 la “Filcai”.

Normal ca sunt bucuros, am vandut totul fara galerie, doar pe eforturile mele. Si pot dovedi sumele si tranzactiile, in caz ca vreun curator sau galerie de top contesta ceva.

Cel mai important pentru mine e ca oamenilor le place arta mea si de aia o cumpara.

Am primit o sugestie interesanta de la cineva: sa fac o reducere mai mare pentru cei care nu au cumparat niciodata arta pentru casele lor, dar ar vrea sa inceapa cu mine. Adica sa impulsionez achizitia in randul celor ce nu vor face specula cu tablourile mele, ci le vor cumpara doar pentru ca le place si le vor pastra. Si cred ca e un argument pertinent.

Daca sunteti interesati, puteți vedea AICI ce e disponibil.

O emisiune EXCELENTǍ! Musai de citit/vǎzut!

M-a bucurat invitația lui Marius, a ieşit o emisiune top.

Marius Ghilezan:

Ziua bună!

De dimineață vorbim cu Liviu Alexa. Sper să fiți cât mai mulți în apropierea noastră, pentru că pe Liviu Alexa îl prindem rar și îl vedem des în postări.

Eu aseara am fost la Robert Turcescu și discutam despre cât de strâmț e cercul nostru al
ziariștilor liberi, care nu depind nimeni și de nimic și nu sunt obedienți pădurilor.
Și zic, bă, dar dintre toți, Liviu Alexa e cel mai ciuruit pe tabla juridică a țării.
Băi, nu-mi zice, copiază ceva de pe un site și îl cheamă la criminal.
Deci îl las pe El să-mi spună. După aia vă spun și eu ce am pățit azi noapte, pe la unul noaptea m-a oprit în trafic. Aceeași poliție, miliție din Buftea, m-a prins că, și mașină nouă fiind, m-a prins că n-am ITP, că expirase de o săptămână. Mi-a dat 1.900 de lei, 9 puncte, trimiterea talonului la București.
Și zic, dom’le, dar am ucis vreun câine pe stradă. Vă rog, frumos, fiți mai îngăduitori. Probabil că nu știți ce-i cuvântul îngăduitori. Pedeapsa maximă.
Vorbesc cu fratele meu la Timișoara și îmi spune, bă, dar acolo poliția ne oprește noaptea și ne spune, vezi că a expirat ITP-ul. Du-te și fă-ți! Cum e în Cluj?

Liviu Alexa:

Ce să zic, frate? Măcar noi suntem bine. Adică, față de băiatul ăla de la Constanța, care s-a certat cu un procuror în trafic și i-a făcut dosar și n-a scăpat de acuzații decât după 8
ani, noi suntem. ca să fac mișto, bine.
Vă salut, prieteni. Uite, suntem și pe TikTok cu Marius Ghilezan. Să-i dați like la canalul dumnealui de YouTube.

Niciodată n-am avut conștiința asta că sunt vânat până anul ăsta.
Adică, după ce am furat-o cu procesul cu Oana Gheorghiu, ce să mai zic? Ostracizat, vânat? Suntem toți așa, de fapt. Am tras eu bățul mai scurt, cu 200.000 de euro, dar, până la urmă, dacă suntem corecți, pentru că eu nu sunt un smiorcăit, fiecare ziarist proeminent din țara asta, cu clanță mare, Ghilezan care o fi, într-un fel sau altul, este ostracizat.

La nivel de Europa, libertatea de exprimare este deja o vulnerabilitate continentală după părerea mea.
Uite ce se întâmplă în Germania. Există o tonă de delicte de opinie, o tonă care sunt condamnate. Nu mai ai voie să-i zici la Merz nimic.
Unul a primit poliția acasă, pe post de cadou, că a scris, vine Pinocchio în oraș, adică referindu-se la Merz.
Astea sunt vremurile. Un pic miroasea hitlerism pe aici, prin continent. Dar ce să zic? Se pare că e libertate mare și că dictatura este în China sau nu mai știu cu unde.

Marius Ghilezan:

Bun, noi care am prins perioada comunistă știm că de cenzura comunistă mai puteai scăpa. Printr-o ironie, printr-un roman, printr-o poezie, prin artă. Iată că acum nu poți nicicum.
În Marea Britanie sunt 12.000 de britanici la pușcărie pentru delict de opinie.
Când zici despre Germania, la începutul războiului am avut trei ziariști: de la Frankfurt, de la Allgemeine Zeitung, de la The Zeitung și de la postul public de televiziune. Și zic, bă, mă, dor șelele, sunt la tratament, la Eforie Sud. Dacă vreți, veniți aici. Ce vreți de la mine?
Să-i ajut să afle informații, să ajungă mai repede la informațiile legate de caravanele ucrainiene. Pe Siret, pe unde mergeau, portul Constanța. Le-am facilitat la Ministerul Transporturilor, porturile, să poată să filmeze, să facă nu știu ce.
După o săptămână se întâlnesc cu mine, mulțumesc frumos, dăm și noi o masă, că ne-ai ajutat și zice, dar nu te superi.

Liviu Alexa:

Marius, știi ce mă deranjează pe mine cel mai tare, apropo de comunism?
Că poporul ăsta de căcat, care de una până alta avea o viață destul de bună în comunism, până când se-l apuce pe Ceaușescu problemele psihice, cu datoria, poporul ăsta zâmbrea și zbiera în continuu cu apartament de la fabrică sau de la partid, cu serviciu de la partid, cu un concediu pe an, făcut cum se poate, zâmbrea după libertate de exprimare.
Că de-aia au făcut dracu Revoluția, nu? Că nu ne puteam exprima.

Marius Ghilezan:

Nu m-ai lăsat să termin. Și atât mai am, o propoziție de spus.
Zice, nu te superi pe noi. Mi s-a tradus în fiecare zi editorialele tale din România Liberă.
Zice, tu în germane n-ai fi putut să scrii ce scrii aici.

Zic, știu că acolo e totul sub cheie, totul e pe bază de narativ oficial.
Asta e diferența între mine și voi. Eu iau 700 de euro că scriu în fiecare zi, voi luați 7.000 de euro că faceți o anchetă la 3 luni.

Liviu Alexa:

Păi de-aia e foarte trist. Foarte trist. Sincer.
Și atunci întreb poporul ăsta care a luptat, vezi Doamne, dar nu a prea luptat poporul, au luptat numai câțiva, câteva mii de români în stradă, la Timișoara, Sibiu, etc., București.
Poporul ăsta care zbiera și făcea, vezi, Doamne, că nu avea pe unde să debușeze nevoia de libertate de exprimare. Poporul ăsta astăzi asiste inert la legea Wexler, la rahatul de la IICCMER cu Adrian Păunescu și cu statuia lui amărâtă, că aia e problema papagalilor de la IICCMER, o statuie, da? Statuia lui Păunescu.
Și atunci am zis că poate facem un proces de insistenție. eu sper să vină și vremea lui Eminescu, în care nu-l mai considerăm poet național. Eu sper să fie șterse interviurile cu Paul Goma despre evrei. Sper să ne îndreptăm și spre Mircea Dinescu, cât e în viață, să-l ostracizăm pentru că l-a pupat în cur pe Băsescu.
Am spus într-un TikTok, care a avut mare succes, că un popor care își editează trecutul, este un popor lipsit de coaie. Un popor care asiste inert la acest progresism, acest cancelism împuțit, este un popor lipsit de demnitate. Asta e, să se supere cine vrea.

Marius Ghilezan:

Sigur că trăim o vreme de cenzură la nivel european și încă noi mai avem libertatea, faptul că sunteți acum în live public…

Liviu Alexa:

Dar nu e cenzură. Nu e numai cenzură, e dictatură, Marius. O să vină vremea dictaturii digitale, o să vină vremea dictaturii financiare digitale. Românii, de proști ce sunt, habar n-au ce li se întâmplă.
Acum două săptămâni a fost expandat termenul ăla de, nu știu cum îi zice, la legea europeană, de către toți parlamentarii noștri. Inițial, legea supravegherii, nu știu cum, era dată pentru a suprima foarte rapid pedofilii. Dar, de fapt, era o cale, sau a fost și este considerat, o cale incredibilă de intromisiune în tot ce înseamnă viața europenilor.
De la toate aplicațiile, poți să ai tu Signal, poți să ai tu ce vrei, pentru că de acum înainte…

de aici doar abonatii platitori au acces. hai, ca 26 de lei in 2026 nu e mult.

Subscribe now

Read more

Dar se vede că tupeul de sinecurist cultural și pupincurist de gulere albe al domnului Liiceanu s-a transferat și la angajații săi de top. De exemplu, la domnul Gârmacea care ia la mișto activitatea poetică a lui Adrian Păunescu, mare parte a ei condamnabilă, fără îndoială, dar fără să echilibreze lucrurile și cu perspectiva valoroasă a acesteia. Sau cu alte perspective.

Într-un bricabrac de idei aruncate la întâmplare pe Facebook, domnul Gârmacea devine chiar dezechilibrat când minimizează fenomenul Cenaclului Flacăra la un, citez: „setting de festival rock pentru cultul personalității lui Ceaușescu”, fără să mai adauge și context.

Un intelectual atât de fin ca dumnealui care este și redactor-șef la prețioasa editură Humanitas ar fi putut măcar să-și aducă aminte ce a însemnat cu adevărat Cenaclul Flacăra fiindcă, născut în ‘75 fiind, îmi e greu să cred că n-a fost atins de fenomen prin părinții săi, fără să am pretenția că îi știu situația familială.

Ironizându-i pe cei din generația părinților mei care au pus, vezi Doamne, botul la fenomenul Cenaclului Flacăra, am zis că poate n-ar fi rău să vă explic, așa cum mă pricep, contextul în care milioane de români s-au lăsat amprentați de Flacăra, astfel încât ei să ajungă astăzi în viziunea lui Gârmacea, viziune prea dură, niște oameni de care „propaganda lui Păunescu” s-a prins „ca râia de scroafă”.

Cenaclul “Flacăra” la Sala “Siderurgistul”, în anul 1978. 📷 Foto: Călin Corpaciu

Din punctul de vedere al domnului Gârmacea, ideea de ideologie naționalistă nu poate exista decât aditivată cu adjective, deci doar naționalism-comunism, naționalism-legionar, naționalism-hitlerist și, cei care aderă cu această mișcare de naționalism, astfel că cei care consideră că sunt importante interesele unei națiuni, suveranitatea și autodeterminarea ei, sunt niște cretini, niște analfabeți, niște nespălați, niște oi manipulabile.

De când îi cunosc eu mai bine pe părinții mei, adică de vreo 47 de ani, nu mi-au dat impresia că sunt analfabeți sau nespălați și am ajuns să fiu convins că tata, care a terminat Facultățile de Istorie și de Biblioteconomie cu 10, a avut mereu capacitatea la purtător de a discerne între propagandă și valoare culturală. Nu știu dacă domnul Gârmacea a crescut la țară sau la bloc, dar știu cum s-au născut și au crescut părinții mei: la casa de copii.

Când mulți spuneți că părinților voștri le-a fost greu în anii aceia de după cel de-al Doilea Război Mondial, am certitudinea că într-un fel aparte părinților mei le-a fost la orfelinat cumva și mai greu.

În 1951 toți copiii din orfelinatele României se chinuiau, fără să știe, să supraviețuiască, la propriu, atât din punctul de vedere al mâncării, care era strict controlată, puțină și în forme de rații, cât și din punct de vedere fizic fiindcă nu exista un prea mare interes, cel puțin în perioada de influență stalinistă, pentru îmbunătățirea stării de sănătate a copiilor, lucrurile liniștindu-se cât de cât doar după 1957–1958.

Dacă vă puteți închipui, totuși, și ăsta este un episod absolut necunoscut din istoria recentă a României, din puținul pe care îl avea statul român pe la 1950 pentru orfanii săi cetățeni, tot s-a găsit îndestulă mâncare și destule medicamente, paturi comune și un acoperiș de orfelinat pentru miile de copii greci care au fost forțați la exil împreună cu părinții lor de-a lungul războiului civil grecesc dintre 1947–1949, un episod îngrozitor de trist prin care 6000 de copii au ajuns în România speriați, dezorientați, plini de râie, păduchi, febră și traume psihice neșterse vreodată până la moartea lor.

Comuniști sau nu, stalinizați sau nu, cei din conducerea României de atunci nu au închis ușa țării acestor năpăstuiți ai soartei.

Mama și tata n-au cunoscut altă viață timp de 18 ani decât cea a caselor de copii, indiferent pe unde i-a trambalat statul, la „închisorile” de la Prundul Bârgăului sau Beclean, mereu și mereu ai nimănui, până când la 18 ani, adică undeva în 1969, statul i-a aruncat în stradă pe toți.

Doi dintre ei, Crăciunica și Ioan, deși nu aveau în buzunar nici măcar o lingură și o furculiță, au reușit cumva să facă școli superioare, să încropească o casă, o bibliotecă și să crească doi copii, fără să divorțeze, fără să se bată, ieșind din colivia vieții cu niște pensii de tot căcatul și cu eterna întrebare în suflet, mereu nerostită: cu ce am greșit de a trebuit să trăiesc o asemenea viață?

Cele mai vii amintiri ale vacanțelor din vremea comunismului, adică din 1986 până la Revoluție, că după aia am trecut la minunata tranziție, sunt cu mine și cu fratele meu jucându-ne dame sau colorând, în sunetul vinilurilor cu Mirabela Dauer, Hrușcă, Șeicaru, Ducu Bertzi, Marius Țeicu, Bănică SR, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Corina Chiriac, în estam-urile cupletelor și scheciurilor interpretate de Dem Rădulescu, Stela și Arșinel. Cu vinilurile întoarse la nesfârșit, poate chiar de un miliard de ori, ale celor de la Phoenix, Holograf, Iris, sau de ce nu, cu înfricoșătoarele transpuneri radiofonice ale Omului invizibil sau ale romanelor polițiste ale Agathei Christie.

În 1969 propaganda oficială comunistă începea să fie creionată sub auspiciile unor directive ideologice pentru construirea „omului nou” de care își bate cu atâta superioritate joc domnul Gârmacea astăzi.

O să râdeți, dar politicile, cel puțin din zona editorială, care vizau tineretul au mers foarte mult la începutul anilor ‘70 spre ceea ce putem numi astăzi o liberalizare a exprimării literare și artistice, mai ales după momentul ciudat al anului 1968, al rebeliunilor studențești, nu numai din occident, ci și din lagărul socialist, „momente” care nu au avut cum să nu-l facă pe Ceaușescu să se gândească că trebuie să facă ceva în privința „tineretului” care nu mai putea fi considerată o categorie sigură din punct de vedere cultural-ideologic, ci una puternic tentată să imite curente, tendințe și mode din lumea occidentală.

Până să ajung să vă vorbesc despre Flacăra ca fenomen, e important să vă spun că în 1969, când tata împlinea 18 ani, tocmai s-a luat decizia reorganizării Editurii Tineretului din care s-au născut în acel an Editura Ion Creangă dedicată copiilor și adolescenților și Editura Albatros, consacrată elevilor de liceu, studenților și tinerilor scriitori. De editura asta s-a ocupat scriitorul Mircea Sântimbreanu timp de aproape 26 de ani și sper, fiind malițios, ca cei de la IICCMER să-l treacă pe catastiful oprobriului public și pe el și poate chiar să ardem împreună cu trotinetiștii toate volumele cu Recreația Mare, într-un foc al epurării în Piața Victoriei.

Ce vreau să spun este că nu Păunescu a fost inițiatorul programului ideologic inițial de conformare artistică a „Generației de mâine”, ci personaje de genul Dumitru Popescu „Dumnezeu” sau Ion Dodu Bălan care s-au ocupat cu „eficiență educativă și politică” de eliminarea tuturor „manifestărilor cosmopolite, sexualizante și onirice” pentru o nouă estetică populară, o „estetică a maselor” cu scopul „modelării gândirii și sensibilității tinerei generații, formării ei în spirit patriotic și comunist”.

Baza Cenaclului Flacăra ca fenomen artistic de masă a fost pusă prin editarea la început de cărți revoluționare, cu eroi exemplari, de preferință din rândurile clasei muncitoare, unul dintre „directorii de marketing” ai noii estetici proletare fiind penibilul Aurel Baranga, scriitor conformist și dramaturg de doi lei, un dezlănțuit adversar al literaturii onirice. Pe toată această retorică agresivă și-a construit Baranga teza, spunând că „literatura pe care o facem noi este plătită de clasa muncitoare și de poporul nostru cu sânge și trebuie creată o artă legată de popor”, la zidul acuzațiilor, fiind așezat pe post de exemplu rebelul Dumitru Țepeneag.

Este și momentul în care asistăm la primele ieșiri publice de importanță majoră ale unui tânăr poet, pe numele său Adrian Păunescu, cel care debutase cu puțini ani înainte prin trei volume de poezii senzaționale: Ultrasentimente – 1965, debutul său editorial, Mieii primi – 1966, și Fântâna somnambulă – 1968, care l-au urcat cu viteză cosmică pe tânărul poet în topul poeziei contemporane, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, pentru lirismul pur, metafora liberă și sensibilitatea versurilor sale.

Era ceva paradoxal în acest tânăr poet ce apărea în mijlocul unei furtuni dogmatice dure a postcomunismului stalinist din anii ‘50. Un temperament exploziv combinat cu o șocantă delicatețe a sentimentelor intime și familiare. Era doar o felie din personalitatea acestui om talentat. Lucrurile aveau să se schimbe cu el și pentru el.

În 1971, însuși Ceaușescu se implică fățiș „în dezbatere”, înfierând ploconirea în fața modelului cultural vestic, cerând Ministerului Culturii să combată aceste „tendințe” în rândurile tineretului.

Anturajul lui Ceaușescu l-a convins pe acesta și de faptul că, pentru a câștiga bătălia ideologică, nu e nevoie numai de instituții rigide și rutină programatică, ci și de personalități puternice care să îndrume tineretul pe linia „corectă”, folosind însă în mod surprinzător metode neconvenționale prin promovarea unei literaturi și a unei muzici care să semene cu ritmurile occidentale, dar care să se revendice de la surse artistice autohtone și folclorice, mascând o diversiune naționalistă.

Estimând orgoliul său imens și dorința de a ieși în evidență, crengile uscate politice ale lui Ceaușescu i-au făcut lui Adrian Păunescu o ofertă greu de refuzat – să devină vectorul, „îndrumătorul unei mișcări naționale”, care să modeleze o nouă generație.

Astfel apărea, la 17 septembrie 1973, la nici o săptămână după puciul de la Santiago, operațiunea Cenaclul Flacăra, un soi de copie ideologică, artistică a curentului chilian Nueva Canción, demolat decisiv în zilele fierbinți ale acelei veri, când lovitura de stat care l-a instalat pe dictatorul Augusto Pinochet a dus la căderea regimului Allende și la asasinarea pe Stadionul Chile a lui Víctor Jara, vocea cea mai iubită a mișcării. La nici o sǎptǎmânǎ dupǎ ce la Santiago se “împușca” conceptul original, la București se lansa copia de laborator.

Nu e o asociere forțată cea pe care o fac și nici o acuză inedită, și anume că Flacăra a fost un soi de rebranding al mișcării chiliene. Incipiența Cenaclului Flacăra a fost bine documentată în anii trecuți de cercetători importanți precum Mioara Anton sau Bogdan Cristian Iacob, Cosmin Nasui sau Cristian Vasile.

Destul să vă spun că pentru crearea fenomenului Cenaclul Flacăra s-au depus eforturi extraordinare, fiindcă ideea de „om nou” a fost în fapt, la acel moment, cel mai important obiectiv al cizmarului pentru noul proiect societal.

S-au depus eforturi imense de logistică, finanțare și modelare pentru a controla timpul liber, pentru a direcționa lecturile, muzica și informarea „generației tinere”.

Autoritățile comuniste și-au dat seama repede din rapoartele Securității că mai ales curentele pop-rock sunt „ce trebuie” și că se impune să fie în așa fel „amenajate”, prin raportare la cultura oficială, încât să dea impresia tineretului că discutăm despre o nouă cultură recreațională la fel de rebelă și frumoasă, ba chiar la fel de subversivă ca și cea vestică, astfel că muzica pop-rock „nouă” trebuie să fie pentru moment singurul focus al propagandei, pentru tinerii care căutau o alternativă la existența cenușie și plină de restricții din regimul socialist.

Sub aparența unor manifestări locale autentice, cu iz subversiv, evident și el aparent, Securitatea și instituțiile specifice de propagandă coordonau instituțional și logistic totul, până la detalii penibile, mai ales că acum aveau figura impunătoare a lui Adrian Păunescu pe post de dominator histrionic al maselor.

Știa Adrian Păunescu că este un instrument? Îmi e greu să spun, dar revin din nou la contextul temporal, căci el este mereu și mereu important.

Aflat la începutul conducerii sale, în 1972, Ceaușescu nu putea fi considerat musai un dictator comunist sadea, din contră, era chiar o vedetă rebelă a comunismului european.

Cu nici cinci ani în urmă, Ceaușescu comisese un act șocant de sfidare la adresa Uniunii Sovietice, condamnând public invazia Cehoslovaciei și refuzând să trimită trupe, România fiind singurul stat din blocul sovietic care nu a participat la intervenția militară.

Tsunamiul de admirație în plan extern, venit până și de la „dușmanii capitaliști”, a înecat și ultimele îndoieli interne ale poporului despre faptul că Ceaușescu ar fi putut să fie un dictator în devenire.

Exact de asta Cenaclul Flacăra a lovit exact, fiindcă percepția majorității covârșitoare a societății românești era că Ceaușescu e un lider patriot.

Ceaușescu a fost cucerit în prealabil de ideile lui Adrian Păunescu, care petrecuse în 1970 un an în Statele Unite și care povestise în mai multe cercuri despre mișcările culturale ale tineretului de acolo, despre manifestările exterioare ale tinerilor din campusurile americane.

Cel mai probabil că liderului comunist i s-a părut interesant și nimerit să hrănească aparența unui fals festival flower-power, lăsându-i pe artiști să se exprime pe scene cu haine lăbărțate și părul lung, pentru a devia energia și potențialul de rebeliune al unui tineret care ar fi putut deveni o armată adversă.

Chiar cred că lui Ceaușescu i s-a părut un act de rebeliune inclusiv copierea mișcării Nueva Canción, căci această mișcare culturală de masă cu puternic accent socialist, avusese ca efect instalarea la putere a regimului de stânga al lui Salvador Allende, devenit apoi o legendă când a murit în timpul loviturii de stat ce a dus la instalarea dictaturii lui Pinochet. Nueva Canción nu era la acel moment doar un fenomen cultural chilian, ci devenise un fenomen global de influență a culturii de masă, instrumentalizată politic, sigur, cu diferența că ea fusese spontană.

În blocul comunist, evenimentele din Chile erau altfel receptate având în vedere tensiunile din Războiul Rece și mai ales implicarea recunoscută de CIA în lovitura de stat din Chile.

Și din acest punct de vedere, poporul român a fost fermecat.

De aia a „prins” în România un fenomen de renaștere culturală, recuperarea trecutului și folclorului creat în laborator.

Similaritățile cu Nueva Canción ale Cenaclului Flacăra pot fi considerate cu adevărat un plagiat tehnic ordinar. Nueva Canción recicla muzica populară, instrumentele muzicale tradiționale, recuperând folclorul în cântece folk, toate împachetate și livrate sub aparența rebeliunii maselor tineretului comunist. Asta a făcut și Flacăra.

Așadar ideea Cenaclului Flacăra a fost atât de puternică la lansare, încât a format și influențat, aproape instantaneu din punct de vedere cultural, o generație, căreia i s-a oferit iluzia libertății.

Dacă asta este vina a milioane de români care au participat la aceste manifestări, ei bine, pentru această vină există niște explicații serioase.

Însă nu cred că e o vină cu nimic diferită de vina poporului român de a fi picat, 60 de ani mai târziu, în propaganda altor Cenacluri Flacăra de tipul UNTOLD, Beach, Please!, sau a altor ideologii precum progresismul.

Poate de aia nervii fierbinți ai actualilor promotori ai progresismului, fiindcă un lucru e sigur: Cenaclul Flacăra a amprentat atât de bine generația părinților noștri, încât nostalgia după acele timpuri, acele momente iluzorii de libertate, a rămas solidă și azi.

Sigur că era treaba societății românești, nu numai a IICCMER, ca în ultimii 36 de ani să fi șters cu o cârpă muiată în spirtul realităților istorice uleiul nostalgiei de pe hainele sufletești ale părinților noștri, nu numai prin crearea unui Muzeu al Comunismului, cum există la Praga, ci prin asumarea concretă a trecutului rușinos la care a fost părtaș și poporul în multe momente ale sale.

Să decideți voi dacă a fost mai bine că Ceaușescu i-a mințit pe tinerii de atunci că sunt rebeli, dacă e nociv că Phoenix a reșapat folclorul românesc, sau Iris și Holograf au plagiat hituri internaționale, și dacă e mai bine că „tineretul de azi” ascultă DJ faimoși în timp ce își bagă droguri în venă, susținând că sunt femei în loc de bărbați și câini în loc de oameni, să dați voi cu ciocănelul sentinței care grad de libertate posibilă a fost și e mai mare: atunci sau acum?

Ce sigur se poate remarca în aceste momente de libertate nețărmurită din actualele vremuri este că educația românească e praf și pulbere, cultura românească este inexistentă (nu datorită ei avem două Palme d’Or), că bibliotecile au devenit muzee, iar muzeele și teatrele n-au bani să-și plătească curentul. Și un lucru la fel de cert este că împuțiții de comuniști au găsit resursele financiare și logistice de a crea structuri culturale, evenimente, clădiri, manifestări artistice chiar dacă erau folosite pentru îndoctrinare ideologică.

De la cluburile studențești la Cenaclul Flacăra, de la atelierele școlare la cercurile de pictură și știință, măcar exista o preocupare.

În nici câțiva ani, piticul sinistru Nicolae Ceaușescu avea să inventeze o altă măgărie și anume „generația în blugi”, injectând al doilea val de mizerie propagandistică ascunsă sub expresii pompoase precum „rezistența prin cultură”.

Dar răul fusese deja inoculat și dictatorul începea, la începutul anilor ‘80, deceniul în care nici nu mai avea nevoie să-și mai pună masca manipulării. Submisivi românii tineri „s-au aliniat” structurilor de tipul UASCR, UTC, BTT, „răbdând” inimaginabilele lipsuri fără să crâcnească fiindcă, să fim serioși, la episodul Brașov 1987, poporul s-a ascuns sub pat, și dacă nu exista un ungur episcop reformat să facă gură, cel mai probabil lansat de „agenturili străine”, după plata datoriilor internaționale și moartea cizmarului analfabet, astăzi ne-ar fi condus violatorul Nicu Ceaușescu pe modelul nord-coreean, iar România ar fi avut atâția bani economisiți din foamea și sângele poporului, încât am fi devenit un FMI balcanic de întrajutorare a altor „popoare pretine”.

Vedeți, m-aș fi așteptat de la redactorul-șef al Humanitas la o astfel de abordare în cazul Păunescu, și nu zic asta pentru că ar fi neatacabile toate premisele mele, ci pentru că prin textul de față măcar ofer încă o perspectivă.

Dezamăgirea și nostalgia generației de tineri a anilor ‘70, astăzi aflată la faza finală a senectuții, seamănă unu la unu cu dezamăgirea generației #Rezist, care în 2017–2018 ieșea în stradă, manipulată în același fel ca și părinții noștri, pentru a-și vedea zece ani mai târziu „întinate” „nobilele idealuri” de haosul puturos în care navighează prin România distrusă a anului 2026.

Eu nu-l consider pe tata un fraier al vremurilor, nu o consider pe mama o oaie manipulată și nu pot să condamn cu lejeritate o întreagă generație că are aceste nostalgii inutile, câtă vreme, în ultimele patru decenii „de libertate”, cei care astăzi se dau cocoși arată lumii doar una dintre bucile curului istoriei, aia fără vergeturi.

Închid cu îndemnul de a mă susține în acest proiect editorial, Substackul nr. 1 din România! Doar 26 de lei pe lună!

Subscribe now

Cu toate astea, solidaritatea reală a plutonului e sub 1 la sută. Mă refer la cifra de abonați plătitori. Restul, jenant, se complac în mocangeală.

Măcar atât să faceți, cei ce citiți Strict Secret pe gratis: precomandați-vă și voi o bucată din Școala Vietzii. Poate că cele 100 de lecții de viață pe care le predau publicului o să vă ajute să fiți mai înțelepți și mai șmecheri.

Puteți precomanda o carte sau chiar mai multe pentru prieteni și familie la liviu@ncn.ro.

Frații ăia care nu se văd prin ziare, mai inimoși decât Dedemanii și net mai cinstiți decât Buzoianu și Oancea

Acesta e unul din articolele alea care vă plac mult, în care vă dezvălui nu numai lucruri despre care presa mainstream nu vorbește, ci și aspecte intime sau secrete despre români foarte interesanți pe care nu i-ați văzut niciodată la televizor, dar care, pe lângă bani, au o istorie concretă și, rar pe timpurile astea, mult bun-simț.

Nu e un articol sponsorizat, mă doare în cot dacă mă credeți sau nu. Mai sunt securiști care verifică conturile instituțiilor mass-media, dacă-s curioși vor vedea că zic adevărul.

În fapt, personajele principale ale acestui articol – frații Teofil și Simion Mureșan – au avut întotdeauna o relație rezervată nu numai cu presa, ci și cu ideea de a comunica public.

Multă vreme le-a mers pe silent și chiar au trecut pe sub radarul presei din București, dar când au trecut cu grupul lor de firme de jumă’ de miliard de euro cifră de afaceri, îndreptându-se spre un miliard, cel mai probabil atins anul ăsta, au devenit brusc subiectul de interes al presei de șantaj prin „dezvăluiri” (care sunt adeseori crochiuri de informații sau chiar fake news) și etichete de genul „băieții deștepți din energie de la Cluj”.

Problema e că acești doi oameni de afaceri, cu origini foarte modeste, și-au păstrat modestia chiar și azi, și asta nu e o limbă în cur de la un ziarist proeminent ca mine. Întrebați-i pe toți oamenii de afaceri tari din Cluj-Napoca și o să vă dea cu toții aceleași adjective despre cei doi – „foarte serioși”, „foarte la locul lor”, „foarte modești”.

Aș adăuga eu și „foarte deștepți”, dar nu genul acela de deștept marketat prost de presa de scandal, în care insinuarea e că sunt hahalere și hiene de bani publici.

Eu îi cunosc de circa 20 de ani la nivel de „bună ziua” și le-am urmărit cu mare atenție afacerile, fiindcă acești doi frați sunt, de exemplu, un alt aluat, ca profil de business, decât frații Pavăl sau „Frații Dedeman”.

Frații Pavăl, campionii români ai businessului românesc, deocamdată, au o afacere destul de simplă – retail de bricolaj pe sistemul McDonald’s – unde afacerea juicy în sine e proprietatea terenurilor pe care dezvoltă magazinele, abia apoi marginile din vânzarea de lavabilă și piulițe. Fantezia fraților Pavăl în business sau skill-urile se apropie de zero – ei își bagă banii în pereți de clădiri de birouri și acțiuni pe bursă, nu au decât puține complicații, deci foarte clasici.

În schimb, Teofil și Simion Mureșan au pornit în 1997 la drumul antreprenorial mereu cu gândul inovației și al diversificării. În 30 de ani de business, băieții ăștia au făcut lucruri incredibile (15.000 km de fibră optică proiectată, instalată și pusă în funcțiune, peste 1.500 de site-uri și turnuri de telecomunicații și peste 2.500 de rețele de acces radio instalate) și au investit mereu în cele mai moderne „jucării” tehnologice potrivit timpului lor, trecând de la construcția de infrastructură telecom până la achiziția proiectului Netcity, pe care l-au scos din budă, căci era în budă la propriu.

Ziceam că, deocamdată, frații Dedeman sunt campionii businessului autohton, dar estimarea mea e că în maximum cinci ani vor fi detronați de clujenii Simion și Teofil Mureșan. Dacă li se și năzare să listeze firma Nova Power and Gas, numa’ și firma asta singură va deveni pe dată singurul unicorn cu o valoare de 1,5–2 miliarde de euro.

Fiind așa de hot acești doi frați, n-au mai putut, la acest nivel de dezvoltare și cash, să stea sub radar, așa că au fost nevoiți, spun sursele mele, să își ia o cunoscută firmă de PR din București pe post de bodyguard media. Din păcate, de-aș fi fost în locul lor, aș fi ales alt nume, nu o agenție de PR ca AMICOM despre care se spune că e „agenția securiştilor” și că toate firmele șmechere sunt „alocate” acolo.

Cei doi frați puteau fi mai atenți la această nuanță, căci, evident, genul acesta de pseudoacuzații, și anume că toți băieții deștepți din energie sunt protejați de servicii, se spală greu cu tot PR-ul din lume, mai ales că acum aproape douăzeci de ani, cei doi frați au fost subiectul unui episod ciudat când s-au asociat cu fiul lui Virgil Ardelean, fostul șef al serviciului secret al Ministerului de Interne.

Voi reveni cu propria opinie la întrebarea dacă se poate performa după un anumit nivel de cifră de afaceri în România fără „sprijin” de la servicii, stați calmi, că nu mă tem de subiect.

E momentul în care intrăm în actualitate, ca să zic așa, căci frații Mureșan n-au devenit, prin reușitele lor în business, doar ținta presei, ci și ținta politicienilor grei. De exemplu, ținta lui Bolojan.

Și de aia mă citiți sau priviți voi, cu circa 300.000 de oameni pe ediția de Substack, cu 4,7 milioane de vizualizări pe TikTok și 3,2 milioane de vizualizări pe Facebook, fiindcă vă aduc perspective unice asupra unor lucruri speciale.

Daca v-a plǎcut povestea cu viitorul Animawings, asta o sǎ vǎ placǎ şi mai mult.

Ştiu cǎ e târziu în noapte când veți primi newsletterul, dar nu am putut sǎ scap de scris, am avut supraveghere durǎ:

Atacul lui Bolojan nu e la adresa unor oameni de afaceri români, ci la însuşi viitorul României

În aceastǎ searǎ, Corpul de control al premierului Ilie Bolojan a finalizat controlul la Nuclearelectrica cu privire la proiectul pentru dezvoltarea reactoarelor modulare mici în România, o sinteză a raportului elaborat fiind publicată, luni seară, de către Guvern.

Bolojan este premier demis, atribuțiile sale sunt golite de legitimitate, dar el continuă să joace și, mai ales, să atace public și politic proiectul nuclear de la Doicești, insinuând că firma Nova Power, a fraților Mureșan, a fost selectată neavenit ca asociat în compania de proiect RoPower pe baza a două argumente pe care Bolojan le ia în derizoriu: că deținea terenul de la Doicești și că avea experiența grupului E-INFRA în construcția de infrastructură energetică.

Trei lucruri să țineți minte de la mine, fiindcă raportul Corpului de Control al lui Bolojan e mai puțin valoros ca o hârtie igienică:

A contesta că experiența grupului E-INFRA, deținut de frații Mureșan, în construcția de infrastructură energetică e o porcărie, un act de calomnie. Exact de aia

A spune că de aia a fost băgată firma Nova Power a clujenilor Mureșan în proiectul nuclear de la Doicești, fiindcă avea terenul, e o grosolănie absolut gratuită.

A spune, cum face Bolojan, că „proiectul acesta are probleme” și că i-a informat pe „partenerii” americani despre ele e nu numai o mitocănie, ci și o minciună sfruntată. Proiectul nuclear de la Doicești nu are nicio problemă reală, ci doar una inventată de Bolojan.

Nu mă credeți? Nu mă credeți că americanii susțin OFICIAL, dar subtil, nu numai proiectul nuclear de la Doicești, ci și prezența fraților Mureșan ca asociați în el?

Păi, vă arăt dovada: fotografia de mai jos a fost făcută acum fix trei zile. La mijloc, înconjurat de frații Mureșan, este chiar noul ambasador al SUA la București, Darryl Nirenberg, care a vizitat cea mai nouă investiție a fraților Mureșan din județul Cluj, resortul ultra-premium Issa, unde s-au băgat peste 50 de milioane de dolari într-un ansamblu hotelier unic în Europa.

Pǎi, dacă mă ascultați, genul acesta de „semnale” nu numai că sunt intenționate, dar sunt și declarații subtile de intenție: un oficial american de rang înalt transmite clar că frații Mureșan sunt legitimi și că beneficiază de sprijinul SUA în proiectul de la Doicești.

Ce nu vă spune Bolojan, care este un susținător al lui Soros (tot ce scot pe gură eu dovedesc) și un progresist sadea…

… e cǎ NuScale este un proiect de importanță națională pentru Statele Unite, susținut masiv din umbră de Departamentul de Energie și de agențiile de export.

Să vă zic CÂT de important este NuScale pentru guvernul american și de ce nu este un simplu proiect antreprenorial. Apoi vă zic CÂT de important este că România a fost aleasă pentru implementare și CÂT de bou este Bolojan.

NuScale este extrem de bine conectată la nivelul aparatului guvernamental și strategic al Statelor Unite, fiind considerată un element central în politica energetică externă a Washingtonului.

Nu mă luați cu duma că NuScale e susținută acum de americanii republicani, căci vă arăt și asta: democratul Obama, când era președinte, a dat un puternic mesaj de susținere pentru reactoarele modulare nucleare mici și nu numai mesaje de susținere, ci sute de milioane de dolari de la guvern pentru a le sprijini.

Și vine imbecilul de Bolojan și zice că proiectul de la Doicești e „cu probleme”…

Probleme? Ce probleme?

Până în prezent, designul NuScale este primul și singurul proiect de SMR care a primit certificarea finală din partea Nuclear Regulatory Commission (NRC), autoritatea federală de reglementare nucleară din SUA (în 2023). Acesta este un pașaport tehnic extrem de greu de obținut.

Iar acționarul majoritar istoric și partenerul principal pentru dezvoltare este Fluor Corporation, un gigant global în construcții și inginerie, cu un istoric masiv de contracte inclusiv cu guvernul și armata americană.

Cât de bine sunt relaționați sunt cei de la NuScale în SUA?

Relațiile NuScale depășesc simplul networking de afaceri; ele au o profundă componentă de stat și geopolitică.

De-a lungul anilor, Departamentul de Energie al SUA a investit sute de milioane de dolari sub formă de granturi și acorduri de cooperare direct în NuScale, pentru a se asigura că această tehnologie americană ajunge pe piață.

Guvernul SUA tratează tehnologia NuScale (inclusiv proiectul din România) ca pe un atu strategic.

Exportul de tehnologie nucleară americană este văzut la Washington drept metoda principală de a contracara dominația Rusiei și a Chinei pe piața energetică globală și de a crea alianțe strategice pe termen lung cu statele partenere.

Pentru proiectul de la Doicești, Banca de Import-Export a SUA (US EXIM Bank) și Corporația Internațională pentru Finanțarea Dezvoltării (DFC) s-au angajat să ofere finanțări de miliarde de dolari. Acest lucru demonstrează că aparatul de stat american își pune propria greutate financiară în spatele companiei.

Hahaha, și vine țărănușul din Bihor, premier demis al României, să ne zică că le va zice el americanilor câteva și că proiectul „are probleme”.

Și că Electrogrup e firmă fără experiență și neprofesională. E atât de neprofesională, Bolojene, că, acum trei săptămâni, danezii de la CIP, niște grei, au desemnat Electrogrup să construiască întreaga infrastructură civilă, electrică și de racordare a proiectului de 392 MW de la Peștera II, unul dintre cele mai mari parcuri eoliene din România. Fantastic de prost și de prost-intenționat ești, Bolojane!

Pe scurt, ce-s astea, SMR-uri?

Reactoarele nucleare modulare mici, cunoscute sub acronimul SMR, reprezintă o inovație tehnologică esențială pentru viitorul energetic mondial, iar implementarea acestora în România, prin proiectul de la Doicești, are o importanță strategică majoră pentru securitatea și dezvoltarea țării.

Spre deosebire de centralele nucleare tradiționale, reactoarele modulare de mici dimensiuni sunt proiectate cu un grad avansat de standardizare, ceea ce inseamnǎ reducerea complexității și a timpului de construcție.

Proiectul de la Doicești, coordonat de compania de proiect RoPower Nuclear împreună cu Nuclearelectrica, utilizează tehnologia americană dezvoltată de NuScale Power.

Această centrală va avea o capacitate instalată de 462 MW, obținută prin operarea a șase module a câte 77 MW fiecare.

La nivel internațional, tehnologia SMR este recunoscută drept o soluție eficientă care asigură atât securitatea energetică de bază, cât și complementaritatea necesară cu sursele de energie regenerabilă, care au un caracter fluctuant.

Importanța acestui proiect pentru viitorul României trebuie privită din mai multe unghiuri strategice.

În primul rând, SMR-urile oferă o soluție viabilă pentru reindustrializarea pe baze nepoluante a zonelor în care au funcționat vechi centrale pe cărbune, un exemplu concret fiind chiar platforma de la Doicești.

Această tranziție este vitală pentru ca România să își atingă obiectivele de decarbonizare, garantând în același timp un flux de energie curată și constantă în sistemul energetic național.

În al doilea rând, Uniunea Europeană și-a schimbat recent perspectiva, readucând energia nucleară în sfera infrastructurii strategice esențiale, iar Comisia Europeană și-a exprimat clar intenția de a sprijini investițiile private în tehnologii nucleare inovatoare cu emisii reduse.

Prin asumarea rolului de pionier la nivel european, România are șansa de a deveni un centru regional de excelență și know-how în implementarea tehnologiilor avansate SMR.

Dincolo de producția propriu-zisă de energie, dezvoltarea acestui sector generează un lanț complex de aprovizionare local și oferă oportunități substanțiale pentru sistemul educațional, contribuind direct la formarea unei noi generații de specialiști.

Construirea primei centrale SMR din Europa plasează România într-o poziție robustă de independență energetică și consolidează parteneriatul transatlantic, transformând țara într-un pion cheie în viitoarea arhitectură energetică a regiunii.

Sigur, dacǎ nu se opune “specialistul” Bolojan.

Frații Mureşan au depǎşit faza sprijinului “pe servicii secrete”, joacǎ demult la nivel global

Am zis că voi reveni la eterna acuzație a experților de Facebook și TikTok români, de la școala ajutătoare de părerisme, să vă răspund la întrebarea dacă se poate performa în România după un anumit nivel de cifră de afaceri fără „sprijin” de la servicii.

În România, serviciile secrete protejează anumite afaceri, că vă dați voi sau nu cu părerea, că sunteți sau nu de acord.

Probabil că startul fraților Mureșan nu a avut nevoie de niciun securism. Episodul cu fiul lui Virgil Ardelean, celebrul șef Doi ș’un Sfert, de acum peste un deceniu, îl pun pe seama dorinței celor doi oameni de afaceri de a deschide mai repede „uși”.

Chiar dacă nu-s guralivi, frații Mureșan au o prezență puternică în comunitatea clujeană:

Dar, de câțiva ani încoace, grupul de firme a depins exclusiv de tupeul diplomatic al unuia dintre frați, și anume Teofil, care și-a construit în mai puțin de un deceniu un branding incredibil de solid nu numai la Washington și în sânul guvernelor americane, ci și în Marea Britanie.

Cine îi știe pe cei doi frați știe și chimia dintre ei, dar și particularitățile. Simion preferă de o mie de ori mai mult să stea în ploaie pe șantier decât să stea îmbrăcat la costum la ceva dineu simandicos.

Teofil, în schimb, se simte ca peștele în apă dacă e invitat la Buckingham și nu are nicio problemă de românism să stea la o poveste cu Elon Musk.

Și, în ultima vreme, Teofil Mureșan (foto jos, stânga) e tot mai cunoscut și într-o țară puternică din Asia. Că am uitat să vă zic: atât de prost e proiectul NuScale din România, că până și fraierii de sud-coreeni s-au băgat în el.

Adică ditamai Samsung C&T Corporation, divizia de construcții și inginerie a gigantului Samsung, cu o experiență vastă în construirea de centrale nucleare!

Bine, probabil că Bolojan consideră că și ăștia-s fraieri.

Îl tot pomenesc pe Bolojan cu ironie, dar și furios, fiindcă vreau să vă intre bine în cap că proiectul de la Doicești nu e businessul privat al clujenilor de la Electrogrup, ci că ei sunt asociați acolo cu o parte, dar că SMR Doicești e un proiect super mare, sprijinit și legitimat de ani de zile de statul român și de guvernul american, de acum și de sud-coreeni.

În vara anului 2023, Samsung C&T a semnat un Memorandum de Înțelegere alături de Nuclearelectrica, RoPower, NuScale și Fluor Corporation. Rolul lor vizat în proiect este de a colabora la implementare, mai exact pe segmentul de inginerie, achiziții și construcție (EPC), aducând rigoarea asiatică pe șantier.

În SUA, companii precum NuScale sau SpaceX a lui Musk sunt sprijinite strategic de guvern, ba cu cash, ba cu scutiri de taxe, ba cu logistică de intelligence, și nu consideră nimeni că e greșit sau că e „securistic”.

În România, știți ce se întâmplă.

Atacând NuScale, Bolojan atacă viitorul energetic al României. Eu nu cred că va avea șanse de reușită acest bou-vagon. Inclusiv demiterea sa din postura de premier are legătură cu atacul la NuScale, fiindcă i-a enervat pe americani rău de tot și, cel mai probabil, după faza din această seară cu raportul Corpului de Control, guvernul american și lobbyștii săi subterani vor „rezolva” foarte curând o majoritate care să îl scoată pe monosprâncenat de la Palatul Victoria definitiv.

Diferenta dintre fratii Muresan si Buzaianu de la Energy Holding sau Oancea de la Tinmar e ca dupa clujeni raman lucruri palpabile pe pamant, nu in conturi.

Probabil că acesta este cel mai consistent și util articol despre oamenii de afaceri clujeni, unul care explică poziția lor reală în peisajul economic și social al României. V-am spus: nu este un articol plătit, iar cei doi frați nici măcar nu știu că intenționam să public un astfel de material.

Eram tentat să îl public încă din martie, când grupul lor de firme era supus unui atac mediatic și politic intens, dar am considerat că nu avea rost să adaug încă o voce într-un zgomot deja asurzitor.

Am așteptat un moment mai potrivit, iar acesta a venit în această seară, odată cu raportul mizerabil al Corpului de Control al lui Bolojan.

Vreau să vă rămână foarte clar în minte un lucru: frații Simion și Teofil Mureșan nu pot și nu trebuie comparați cu „băieții deștepți din energie”, precum Bogdan Buzăianu sau Augustin Oancea de la Tinmar.

Nu seamănă cu Augustin Oancea, patronul Tinmar, omul care m-a dat în judecată pentru că am publicat informații despre activitatea lui și despre felul în care și-a construit averea în sectorul energetic. Din perspectiva mea, averea lui s-a construit profitând de un sistem care a împovărat milioane de români prin costurile energiei.

Gunoiul ăsta antreprenorial a fost pus mereu pe rapt și pe ciordeli. În urma lui, nu a rămas NIMIC, nicio investiție de seamă, niciun lucru bun făcut pentru societatea românească.

Să vă mai aduc aminte și de bulangiul ăsta de Bogdan Buzăianu de la Energy Holding, evazionist fiscal, mituitor și câte și mai câte?

Buzăianu, Oancea și mulți alții au dat tunuri în tradingul cu energie și au fugit cu banii.

Hai să vedem ce au lăsat pe pământ până acum acești doi frați, Simion și Teofil Mureșan.

Nova Power & Gas a inaugurat la Florești cea mai mare instalație de stocare în baterii din România. Poate nu intelegeti ce inseamna asta. Cu investitia de la Floresti, fratii Muresan au dublat capacitatea totală de stocare a energiei din România. Proiectul va contribui direct la stabilitatea rețelei naționale.

Mai mult, anul asta, spre final, vor termina prima etapă la lucrările la centrala pe gaz de 160 MW în ciclu combinat de la Câmpia Turzii. 350-400 de milioane de euro. Mamă, ce mişto poveste are investiția asta!

Ceva ce trebuia să facă statul român în măcar patru puncte-cheie din România o să facă cei doi frați Mureșan, care au construit un pilon concret al strategiei de tranziție energetică a României.

Investiția majoră derulată de Nova Power & Gas la Câmpia Turzii constă într-un proiect energetic mixt și integrat de amploare, având în centru o centrală electrică pe gaze naturale de 160 MW, completată de capacități fotovoltaice și unități moderne de stocare a energiei.

E un proiect energetic mixt și extrem de modern care integrează producția de energie electrică pe bază de gaze naturale cu sursele regenerabile și tehnologiile avansate de stocare.

O minunăție de proiect și ca strategie de business, și ca design de business, căci Teofil Mureșan și fratele său l-au făcut oarecum în sistem custom.

Nucleul acestei platforme industriale este format dintr-o centrală electrică pe gaze cu o putere instalată totală de 160 MW, concepută pentru a asigura o producție flexibilă și stabilă de electricitate în regiune.

Această componentă pe bază de combustibil fosil este completată în mod strategic de un parc fotovoltaic extins cu o capacitate de peste 51 MW, care captează energia solară și reduce amprenta de carbon a întregului complex.

Pentru a optimiza fluxurile de energie și pentru a asigura echilibrarea rețelei în momentele în care soarele nu luminează, proiectul include și unități mari de stocare în baterii cu o capacitate de zeci de megawați.

Prin această abordare tehnologică triplă, grupul E-INFRA a creat în județul Cluj un nod energetic rezilient și de ultimă generație, capabil să livreze electricitate constantă și sigură atât pentru consumatorii industriali, cât și pentru cei casnici.

Locația este un avantaj tactic uriaș. Pentru a construi o centrală, ai nevoie de două autostrăzi energetice uriașe, iar Câmpia Turzii le oferă pe amândouă. Zona dispune de o conexiune excelentă la magistralele Transgaz, asigurând volumul enorm și presiunea necesară de gaze naturale pentru a alimenta centrala. Plus: există infrastructură Transelectrica de înaltă tensiune în proximitate, ceea ce înseamnă că energia produsă poate fi injectată imediat și fără pierderi mari în Sistemul Energetic Național (SEN).

Impactul direct al acestei investiții masive derulate de Nova Power & Gas se resimte puternic pe trei planuri esențiale, începând cu stabilitatea rețelei naționale și terminând cu avantajele economice aduse comunității din Câmpia Turzii.

Pe plan tehnic și regional, complexul funcționează ca un pilon de echilibrare pentru întregul județ Cluj și zona Transilvaniei, deoarece combinarea panourilor solare cu unitățile moderne de stocare în baterii și cu flexibilitatea centralei pe gaz permite livrarea de electricitate fără întreruperi, indiferent de variațiile vremii.

Această siguranță în alimentare transformă direct municipiul Câmpia Turzii într-un pol de atracție major pentru marii consumatori industriali și parcurile tehnologice de tip „data centers” destinate inteligenței artificiale, companii care caută rețele reziliente și acces direct la energie verde pentru a-și reduce costurile operaționale.

Din perspectivă economică locală, proiectul generează locuri de muncă sigure pe perioada construcției și a operării pe termen lung prin implicarea companiilor din grupul de firme ⁠E-INFRA, stimulând business-urile din zonă și crescând semnificativ încasările la bugetul local prin taxele și impozitele plătite de investitor.

Nu în ultimul rând, rețeaua proprie de distribuție de medie tensiune alimentează deja agenții economici existenți din parcurile industriale învecinate cu energie curată produsă chiar la fața locului, oferindu-le un avantaj competitiv uriaș în piață.

Ăia din Câmpia Turzii ar trebui să le facă statuie celor doi oameni de afaceri clujeni.

Înțelegeți la ce mă refer când zic că frații Mureșan sunt cu adevărat băieții deștepți din energie?

În urma lui Teofil şi Simion Mureşan o să rămână lucruri mega utile pentru România, lucruri concrete, nu evaziune fiscală, ciordeli și pistoale, cum e cazul aluia de la Tinmar.

Aș putea să vă mai spun despre seriozitatea lor ca angajatori. Despre podgoria lor, unde fac incredibilele vinuri ISSA, despre cum sunt ei ca oameni.

Dar n-are sens acum, poate o să o fac altădată. Am vrut demult să clarific cele de mai sus în ceea ce îi privește, fiindcă ei nu au vrut sau nu au fost în stare.

Sunt mulți bogați în România, dar foarte puțini care și construiesc ceva palpabil și util. Foarte puțini care lasă urme vizibile pe pământ, nu doar în conturi.

Liviu Alexa

Nu uitați că puteți să mă susțineți cu 26 de lei pe lună în proiectul Strict Secret.

De cinci ani de zile, că-i vară sau iarnă, weekend sau vacanță, sărbători sau nopți cu lună plină, vă scriu aproape zi de zi despre România, despre suflet, despre lucrurile care nu se văd, deși sunt sub nasul vostru.

Apăsați Subscribe. Pic cu pic se face independența unui jurnalist rebel ca mine.

Subscribe now

36 de papagali angajați ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc – o labă tristă de organizație care n-a investigat nimic serios de când există – toacă 2 milioane de euro pe lună ca buget. Ca să își justifice sinecura impotentă primită de la analfabetul Nicolae Ciucă în 2022, șeful IICMER, Daniel Șandru, s-a gândit să iasă și el în evidență în aceste zile cu propunerea de mai jos, ca să nu fie doar Oana Țoiu sau Mîruță imbecilii de serviciu ai verii:

36 de papagali, da? 2 milioane de euro pe lunǎ, da?

Despre memoria culturală și maturitatea unei națiuni

Daca mai treceti prin Praga, nu evitati Muzeul Comunismului. Ei l-au facut, fara rusine si fara cardeala morala, l-au facut pentru prezent si viitor, pentru ca pruncii lor sa stie ce s-a intamplat in Cehoslovacia de-a lungul perioadei regimului totalitar.

Muzeul prezintă comunismul din multe unghiuri de abordare, cum ar fi viaţa cotidiană, politica, educaţia, arta, Miliţia populară, armata, poliţia (inclusiv serviciile secrete alte StB), justiția şi alte instituţii de presiune.

Copiii și tinerii care vizitează muzeul pot vedea acolo sloganurile comuniste, procesul de naționalizare, pe panouri expoziționale care explică problemele „chiaburilor”, condamnarea a peste 50 de mii de agricultori din 1950 până în martie 1951, mutarea forțată a peste 4.000 de familii.

Sunt prezentate, în imagini elocvente, distrugerea brutală a naturii, transformarea peisajului din cauza exploatării masive a cărbunelui, poluarea solului, eroziunile.

Pot vedea răul pe care l-au făcut comuniștii, cum și-au bătut joc de prelați, de intelectuali, de artiști.

Dar pot vedea și realizările oamenilor de știință sau cum au ținut piept cei mai curajoși dintre ei Uniunii Sovietice.

Copiii cehilor pot vedea în acel muzeu cum națiunea cehoslovacă, una complicată ca mentalitate, s-a trezit și s-a ridicat în picioare, alături de Václav Havel.

De 37 de ani, românii, popor de slugi nostalgice, se mint când condamnă comunismul. Nefiind condamnat ferm, iar comuniștii rămânând la putere îmbrăcați în haine noi, de la Iliescu la Băsescu, de la Năstase la Ioan Rus sau Boc, românii au început să îi ducă dorul.

Asta e o discuție – ce nu a făcut România în privința comunismului și, mai precis, ce NU a făcut acest IICMER pentru a condamna comunismul cu eficiență, ci doar din denumire.

Am tăcut la diareea de lege Vexler, au zbierat alții. Sunt prea sictirit de România, pe bune, ca să mai sper în ceva bun, dar asta cu Păunescu mă atinge tare.

Îmi atinge copilăria, iubirea pentru poezie, îmi atinge limitele de suportabilitate în fața acestui val de absolutism moral cu care se tratează trecutul de niște căcați cu ochi care vor să rescrie istoria. Nu problema statuii mă irită, ci întreg ansamblul demersului.

Adrian Păunescu a fost un personaj complicat, dar un poet superb. A fost un intelectual alterat, dar un poet superb. A fost un lingău al ceaușismului, dar unul dintre primii critici ai derapajelor lui nea Nicu.

Tot ce îmi doresc e ca el și mulți alți români proeminenți și complicați din secolul trecut să fie priviți DIN TOATE PERSPECTIVELE și să lăsăm la latitudinea copiilor noștri ce vor crede despre ei.

Urăsc amnezia selectivă, detest cretinismul societal. Și scriu aceste rânduri nu pentru că am crescut cu poeziile lui Păunescu, nu pentru că am ascultat cântecele lui Hrușcă, Socaciu și Șeicaru scrise pe versurile lui Păunescu, ci pentru că mi-e frică de exacerbarea excesului și că, de exemplu, azi-mâine, vine Fritz și zice că Octavian Hoandră nu mai trebuie să iasă din casă decât o oră pe săptămână pentru că e un scriitor îngâmfat ce fumează trabucuri, simbolul clar al tupeului burghez postdecembrist (dacă ar ști că Hoandră joacă și golf, l-ar închide la Jilava useriștii când ajung la guvernare).

Un popor cu coaie și conștient de sine (nu e cazul românilor) nu se teme de propria istorie și nu încearcă să o epureze retrospectiv, hahaha (e un hahaha trist), fiindcă asta au făcut și comuniștii, remember?

Vreau să ne asumăm în plm personalitățile marcante cu toate luminile și umbrele lor, înțelegând că valoarea culturală nu poate fi anulată de conjuncturile sau loialitățile politice ale unei epoci.

Ce urmează, bă, ăștia de la IICMER? Să interziceți poeziile lui Păunescu? O să vină DIICOT-ul și la mine să îmi ia integrala grasului bărbos, din care citesc MEREU, și o să mă ducă la țuhaus?

Bă, băieți, știți cine a fost băiatul ăla a cărui statuie vreți să o dați jos? Un scrib penibil de ode ceaușiste, DAR și autorul acestor versuri:

Tu, Ardeal, tu, Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Că tu ne ești vatră și din piatră-n piatră,
E tăria unui neam de moți,
Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă,
Horea nostru-i risipit pe roți.

Măi, iicmeriști borați, voi vreți să îl anulați pe ăla care a scris „Steaguri albe”?

Puteți voi scrie aşa?

Mă rog cu putința mătușilor
Contra venirii cenușilor,
Mă rog cu blândețea din flaute
Un happy end să ne caute.

Baaaaa, iicmeristi cacati cu ochi, voi stiti cine a fost Adrian Paunescu al romanitatii? Virgiliu, nu stiti, ca voi sunteti cum zicea Ciutacu aici:

Băăă, iicmeriști triști, voi știți că minunata Eneida, azi considerată o epopee, a fost o comandă literară pentru a legitima puterea împăratului Augustus și a oferi Romei o origine divină?

Jos Virgiliu, huoo!

Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici și iubiți poeți români ai secolului XX. Cu umbre enorme și dese.

Dar datorită lui îi avem azi pe Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Tudor Gheorghe, Mircea Vintilă, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Magda Pușkaș, Zoia Alecu, Valeriu Penișoară, Marcela Saftiuc, Adriana Ausch, ca să nu-i mai pomenesc pe Hrușcă, Șeicaru și Victor Socaciu.

Statuile sunt repere ale memoriei, nu caziere, sunt o recunoaștere a amprentei majore pe care acea personalitate a lăsat-o asupra identității colective.

Dărâmați statui, dar nu veți șterge trecutul, ci veți priva societatea de reperele sale și de posibilitatea unui dialog matur cu propria istorie.

Adrian Păunescu face parte din cultura română. Cu versurile sale memorabile, cu spiritul său vulcanic, dar și cu toate contradicțiile vremii sale, locul lui în memoria colectivă este deja stabilit, nu ni-l anuleazǎ un institut sinecurist.

Acesta este şeful IICMER, Daniel Sandru…

un ciugulitor de bani publici şi sinecuri, un coi cu cioc:

În loc de mult prea meritatul „multă muie”, am decis să îi dedic lui Șandru poezia „Bieți lampagii”, scrisă de Păunescu. Papagalul ăsta e născut la țară, în satul Horpaz din Iași, e mai mare ca mine cu 4 ani, ar fi trebuit să nu uite niciodată versurile astea, căci sigur s-a „lovit” de ele, până să ajungă mare domn la IICMER:

Bieți lampagii

de Adrian Pǎunescu

Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca să nu fiți triști.

Bieți lampagii, prin veacul greu
Oriunde-am fi, lucrăm din greu
Dăm foc, dăm foc, felinarelor.

Voi le stingeți către ziuă,
Iar noi ne luăm adio,
Sărmani artiști.

Vine noaptea următoare,
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos.

Voi le stingeți dușmănește,
Vouă noaptea vă priește,
Vai, ce folos.

Cineva mereu ne ceartă
Că urmăm această artă
Fără de tumult.

Într-o noapte fără lună
Vă vom spune „Noapte bună",
Umiliți prea mult.

Dar ni se va face milă,
Vom da foc chiar la feștilă,
Nu vom rezista.

Căci flacăra alb-albastră
Este meseria noastră,
Ea și numai ea.

Contra nopții tutelare
Noi aprindem felinare
Până veți simți

Că în beznele profunde
Azi lumina se acunde
În lampagii.

Noi, artiștii fără vine,
Noi purtăm în mâini lumina
Să vă dăm 'napoi.

Însă dacă va fi cazul
Se va termina și gazul,
Vom arde noi.

PS1: 26 de lei pe lunǎ ca sǎ mǎ susții în proiectul meu de aici - Strict Secret. Dacǎ eşti mocangiu sau calic, dǎ skip.

Subscribe now

PS2: Mi-am adus aminte cǎ la Praga am vǎzut cea mai ciudatǎ instalație ever:

Dacă sunteți genul de părinți imbecili ce tolerează obezitatea la propriii copii, dacă sunteți inerți când bagă în ei o șaorma întreagă, băiatul din video-ul de mai jos vă explică clar care e problema:

Când telefonul mobil devine pumnal

Franta a interzis recent in premiera europeana accesul copiilor sub 15 ani la retelele sociale. Pana si comunistii din Vietnam, de altfel o tara superba si smart, au de gand sa faca repede aceasta miscare.

In Romania, ciu-ciu, canci, nexam, ne intereseaza mai mult pe unde si-a facut bou-vagonul de Miruta concediul.

Alienarea sociala din mediul online a copiilor si adolescentilor este un flagel atat de pervers, incat situatii precum cea de mai jos pot oricand sa apara.

Acum o lunǎ, o comunitate liniștită din Meerstad, lângă Groningen (Olanda), a fost zguduită de o dublă crimă. O adolescentă de 15 ani a fost arestată pentru că și-a ucis ambii părinți, Johan Enting și Mathilda Diemel (ambii în vârstă de 53 de ani), în locuința familiei.

Cum a aflat Politia? Pai, simplu: adolescenta si-a pozat parintii ucisi si a trimis pozele prietenilor pe un grup de whatsapp al scolii.

Chiar si câinele familiei, un Golden Retriever, a fost înjunghiat, dar a supraviețuit atacului.

Adolescenta se confrunta de mult timp cu probleme de identitate. Aceasta ar fi oscilat între a se identifica drept băiat (transgender) și, ulterior, ar fi adoptat un comportament de “therian” (persoană care se identifică spiritual sau psihologic cu un animal), comportându-se ca un câine.

Colegii de şcoalǎ au descris episoade în care fata purta urechi și coadă de câine la școală sau lătra pe holuri. Vecinii spun ca fata obisnuia sa stea seara ascunsa in tufisuri si sa sara din ele pe neasteptate latrand cand treceau pe acolo oameni.

Fapta e consumată, părinții sunt deja reci, ea e la ospiciu și Justiția olandeză va decide ce și cum.

Ce cred eu? Păi, e meritat că părinții sunt reci acum. O să sune malefic, dar, frate, având în vedere vârsta lor, 53 de ani ambii, înseamnă că fata a fost făcută târziu, cam pe la 38 de ani, deci înseamnă că erau „părinți bătrâni”, cum se spune, deci mai înțelepți totuși (aparent) decât o garnitură de părinți la începutul vieții.

Deci nu au nicio scuzǎ cǎ nu au intervenit imediat cu terapie specializatǎ. În societăți extrem de liberale precum cea din Olanda, linia fină dintre respectarea autonomiei copilului și intervenția forțată de urgență este extrem de greu de navigat pentru orice părinte, indiferent de vârstă. Dar…

Dar, bă, nene, futu-i Olanda și libertățile și marijuana și dezvoltarea personală a mă-sii, cum căcat, bă, ca părinte, nu intervii în viața copilului tău cu terapie și specialiști, când vezi că în nici doi ani fata ta trece de la a se crede băiat la a se crede câine?

Utilitatea telefonului e una, dar mai avem şi perspectiva nocivitǎții lui

În nici 20 de ani, umanitatea a trecut cu viteză cosmică prin etape tehnologice imense. În 2007, ne bucuram de primul iPhone - de atunci, au apărut aplicații, rețele de socializare, cloud-uri, AI. Telefonul a devenit o vulnerabilitate.

Escroci jegoși practică sextortion cu cei mai slabi dintre noi. Sau, dacă nu sunt șantajisti, sunt criminali sub acoperire și îi îndeamnă pe cei aflați în criză chiar să își ia viața:

Alienarea socială în rândul adolescenților în mediul online își are rădăcinile într-o deconectare profundă de realitatea biologică sau socială de zi cu zi.

Cu largul concurs al miserupismului pǎrinților.

Mediul virtual oferă un spațiu de siguranță aparentă unde tinerii își pot construi avataruri, identități alternative sau pot adera la micro-comunități extrem de nișate, care le validează instantaneu cele mai neobișnuite trăiri.

Această validare rapidă prin algoritmi, aprecieri și comentarii creează o dependență psihologică puternică, izolându-i treptat de interacțiunile din lumea fizică, care implică un efort emoțional real, gestionarea respingerii și adaptarea la norme sociale comune.

Atunci când un adolescent petrece majoritatea timpului într-o bulă digitală unde excentricitățile sau vulnerabilitățile sale sunt nu doar acceptate, ci și amplificate de algoritmi concepuți să mențină atenția, lumea reală începe să pară fadă, ostilă sau complet de neînțeles.

Apare astfel un sentiment acut de neapartenență față de familie, școală și comunitate, deoarece standardele și ritmul societății fizice nu pot concura cu flexibilitatea și intensitatea lumii virtuale.

Această prăpastie adâncește neîncrederea în sine și alimentează o formă de autism social secundar, în care tânărul se simte înțeles doar în spatele unui ecran, devenind un străin în propria casă sau în propria clasă și dezvoltând resentimente față de o realitate pe care nu mai știe cum să o trǎiascǎ.

Mobilul nu e bona ta digitalǎ, ca sǎ scapi de copil

Ce e de făcut, Liviule? Ca tu le știi pe toate, veți zice. Nu le știu pe toate. Sunt și eu speriat de schimbările de zi cu zi. Ștefan a început să folosească ChatGPT sub supravegherea mea, ÎNCĂ suntem la nivelul la care avem încredere în el, dar, evident, n-am performat în meseria de investigații 28 de ani ca să încep de acum să am încredere TOTALǍ chiar în orice sau oricine, fie el și băiatul meu, mai ales dacă discutăm de UN COPIL de 10 ani.

Deocamdată, lucrurile stau bine. Ieri, Ștefan a cerut voie pentru o aplicație de iPad să își rafineze îndemânarea la desenat. Dar săptămâna trecută a sărit calul cu un joc și i-am atras atenția că la următorul derapaj îl „ard” și i-l șterg. E un proces continuu, dar, iar zic…

Nu cred că, totuși, discutăm de mari filosofii, prieteni, tot asta rămâne soluția: părinții trebuie să fie prezenți în mod activ și conștient în viața copiilor, pentru a le construi o punte solidă între lumea digitală și cea reală.

Nu îi feriți total de expunerea la tehnologie, o să îi handicapați în relația cu viitorul imediat, în nici trei ani, cu dezvoltarea AI și a roboților umanoizi, lumea noastră va arăta cu totul altfel.

Dar nici nu îi lepădați telefonului mobil, ca să scăpați de ei, pentru ca e meci cu Steaua sau pentru că numai așa stau cuminți.

Tiktok sau Insta nu-s bone digitale. Minecraft nu e părintele copilului vostru.

Trebuie impuse limite clare privind timpul petrecut în fața ecranelor. Nu negociate cu ei.

Când aud asta că „am negociat” mor de nervi. Ce să negociez, bă, EU, părinte matur, cu un paparici de 11 ani care are creierul necopt? Ce e de negociat în fața pericolului dependenței?

Dacă aveți adolescenți, băgați-i la activități sportive, voluntariat, hobby-uri practice sau călătorii care să le ofere acea dopamină și validare pe care altfel o caută în comunitățile online.

Și mai faceți ceva, ascultați-i fără să-i judecați imediat, creați acasă un spațiu de siguranță emoțională ca el să își poată exprima cu încredere neclaritățile, anxietățile sau crizele de identitate fără teama de a fi respins sau ridiculizat.

Și mai faceți ceva, da, da, e un proces continuu: puneți, bre, mâna sau burta pe mobil și faceți și cu voi o alfabetizare digitală, căci deja ritmul societății și evoluția AI o impun. Nu vă cere nimeni să vă jucați Roblox, dar să știți cu ce se mănâncă AI, cum poate fi incredibil de util, și deopotrivă de nociv, e musai ca de voie bună.

Da, nociv. Ia citiți mai jos:

AI poate fi incredibil de folositor și pentru copii, dar trebuie să învățați și voi, părinții, când poate deveni o otravă.

Mai discutǎm pe tema asta.

Până atunci, vă rog să nu uitați, cei ce mă citiți free, că e de rahat acest lucru. Nu cred că 26 de lei în 2026 e o sumă mare, pe bune.

Am lăsat azi acest text de mai sus la liber, tocmai pentru că, din bun simț, cred că trebuie citit de cât mai mulți părinți, și e fapta mea bună pe ziua de azi. Dar nu fiți țărani, nici voi nu lucrați gratis la job.

Apăsați subscribe! Dacă plătiți pe un an în avans, vă trimit moca toate cărțile mele semnate.

Subscribe now

Un text pe care aş vrea să vă OBLIG să îl citiți (de-aş putea)

de Valer Simion Cosma

De câțiva ani trăim cu sentimentul că lumea pe care o cunoșteam se destramă. Mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina, genocidul din Gaza, bombardarea Iranului de către SUA și Israel, urmată de riposta acestuia și efectele asupra pieței globale a petrolului. Criză după criză, fiecare prezentată ca fiind fără precedent și fiecare însoțită de același mesaj: trebuie să ne obișnuim cu sacrificiul, vin vremuri grele. Ba pe la noi ni se mai și zice că am fi huzurit și că acum vine nota de plată pentru risipa publică pe salarii de bugetari.

Frica a devenit fundalul permanent al vieții cotidiene și pare că îmbibă totul, că ia în greutate, în loc să se mai dilueze. Și nu e vorba doar de frica de război sau de o nouă pandemie, ci și de frica de viitor, de sărăcie, de boală, de pierderea locului de muncă sau a locuinței, de incapacitatea de a le oferi copiilor o viață mai bună etc. Un climat întreținut zilnic de discursul politic și de o mare parte a presei și influencerilor. Trăim într-o stare aproape continuă de urgență, vecină cu colapsul iminent, în care orice nouă criză justifică măsuri care, în alte condiții, ar fi fost greu de acceptat.

În același timp, calitatea vieții s-a degradat accelerat. Puterea de cumpărare a veniturilor s-a erodat, costul vieții a crescut, iar ceea ce până nu demult era considerat firesc începe să devină un lux, o fiță. Pe lângă presiunea pusă de inflație și creșterea costurilor energiei asupra indivizilor și familiilor, sistemele publice pe care se sprijină o societate în vremuri, deopotrivă în vremuri bune și dificile, sunt împinse în subfinanțare cronică: sănătatea, educația, cercetarea și asistența socială. Acestea nu mai sunt prezentate ca investiții în viitor sau ca piloni ai unei societăți democratice, ci ca simple cheltuieli care trebuie reduse ca să evităm o criză și mai mare. Ni se spune că „nu mai sunt bani”, că trebuie făcute reforme, că trebuie să acceptăm austeritatea, că statul nu își mai permite ceea ce până ieri era considerat normal. Că gata cu atâtea drepturi și pretenții. Trebuie muncit mai mult pe bani mai puțini și acceptat că o să trăim mai greu, mai strânși la pungă.

În același timp însă, pentru armament se găsesc sute de miliarde de euro. Pentru războaie și pentru pregătirea altor războaie există întotdeauna resurse. Ceea ce pare imposibil atunci când discutăm despre…

Read more

Fostul bastion absolut al Ortodoxiei, al reculegerii și al rugăciunii s-a transformat în ultimii ani într-un teren al comercializării scăpate de sub control și al îmbogățirii ilicite.

Pelerinul tradițional, care vine cu evlavie pentru a fi găzduit într-o chilie sau pentru a se ruga într-o mănăstire, nu mai are acces la Athos, ci trebuie sǎ treacǎ printr-un model industrializat de „turism de pelerinaj”. Este vorba despre o mașinărie a banilor negri scăpată de sub control, în care intermediari veroși și aspiranți la „afaceri” se îmbogățesc pe spatele credincioșilor.

Conform informațiilor exclusive ale Voicenews, fenomenul a luat dimensiuni înfricoșătoare, în special după suspendarea pelerinajelor în Țara Sfântă din cauza războiului.

Hoarde de pelerini străini, în principal din România, invadează statul monahal prin intermediul unor „ghizi” ilegali.

Costul pentru un „pachet” turistic de patru zile ajunge la 700 de euro de persoană!

În același timp, costul oficial pentru eliberarea unui simplu bilet de intrare (diamonitirio) este de doar 25 de euro. Această cerere artificială și ocuparea locurilor disponibile de către grupuri organizate au ca rezultat faptul că pelerinii greci obișnuiți nu mai pot găsi nici măcar un loc pentru a vizita Muntele.

Cifrele dezvăluite privind prezența și sumele rulate provoacă amețeală. Pe parcursul celor 8 luni de vârf ale anului (august, septembrie, octombrie, noiembrie, februarie, martie, aprilie și mai), se estimează că intră zilnic între 500 și 1.000 de persoane prin biroul de pelerini. Cu o medie de 700 de persoane pe zi, profiturile ilegale ale rețelei de ghizi și intermediari ating suma de neconceput de 140.000 de euro pe zi!

Vorbim despre 35 de milioane de euro anual în numerar și nedeclarate, bani negri care circulă zilnic!

În paralel, plângerile scot la iveală un comerț ilegal extins în jurul emiterii biletelor de intrare. Intermediari ilegali și „ghizi” apar dând mită de 50 și 100 de euro pe sub mână, pentru a asigura prețioasele invitații de intrare.

Nesimțirea atinge apogeul în interiorul peninsulei, unde funcționează acum o adevărată companie de... rent-a-car! Anumit călugări, în colaborare cu persoane fizice, pun la dispoziție vehicule ale mănăstirilor, închiriindu-le cu 300 de euro pe zi pentru deplasarea grupurilor.

Dar asta nu e totul.

Magazinele mănăstirilor și ale chiliilor se umplu de „lucruri de mână” false, importate din China, care sunt achiziționate în masă de pe platforme externe (cum ar fi Alibaba și Temu) și vândute turiștilor naivi drept produse autentice athonite!

Ghemul ilegalității pare să înceapă a se destrăma după evoluțiile rapide și investigațiile din jurul șefului Biroului de Pelerini din Ouranoupoli, Vasilis G.

Informațiile vorbesc despre exploatarea sistematică a limitelor stricte care fuseseră stabilite pentru permisele străinilor (300 pe lună per mănăstire, 20 per chilie, 50 per schit).

Atunci când pelerinii străini rămâneau blocați din cauza depășirii limitelor și pierdeau cursele vaselor, erau direcționați în mod artificial către anumite unități de cazare private din zonă, cu un cost de 100 de euro pe noapte, dar și către anumite restaurante, cu folosul aferent, bineînțeles, pentru intermediari...

Cine este responsabil pentru aceasta corupere?

În fața acestei degradări fără precedent, Voicenews a pus direct întrebările și cere răspunsuri imediate:

• Sfânta Epistasie: Știe despre sutele de ghizi ilegali care bântuie mănăstirile, despre cei 140.000 de euro bani negri pe zi și despre închirierile ilegale de mașini cu 300 de euro pe zi? Dacă știe toate acestea, de ce tolerează transformarea Muntelui Athos într-un centru de afaceri turistic?

• Administrația Civilă a Muntelui Athos: Unde se află controlul statului și aplicarea legalității? Cum se justifică acțiunea necontrolată a rețelelor, evaziunea fiscală și înșelarea a mii de credincioși?

• Guvernul Mitsotakis: Știe Ministerul Ordinii Publice și autoritățile competente ce se întâmplă exact în statul monahal? De ce statul tolerează desconsiderarea completă a instituțiilor, permițând rețelelor să acționeze fără control sub ochii mecanismelor statului?

Cucerirea Muntelui Athos nu mai este doar una spirituală, ci și instituțională. Toleranța s-a încheiat. Este nevoie de o intervenție imediată a justiției și de o purificare completă acum!

Nu nepalezii i-au scos pe români de la munca prestatǎ pe Glovo sau Tazz, ci patronii români hrǎpǎreți. Nepalezii au fost doar un instrument neutru.

Robert Turcescu a avut azi un editorial video pe canalul sǎu de YT despre cazul Dan Tanasă și livratorii asiatici. A primit mesajul de mai jos care spune multe despre ce se intampla intr-un domeniu despre care nu stim, de fapt, mai nimic. Ce dezastru, ce mafie!

Mesajul primit de Turcescu

”Salut, Robert,

Fac livrări de opt ani. Înainte am fost un pic bugetar. Am lucrat ca mașinist la un teatru și aveam un salariu banal, de aproximativ 1.400 de lei. Munceam mult, stăteam la repetiții, iar dacă erau două spectacole ajungeam și la 12 ore pe zi.

Când a apărut Glovo în România, am avut noroc cu o prietenă care mi-a spus: «Băi, în Spania au apărut ăștia și se fac bani mulți.» Am zis să încerc și eu. În prima săptămână am făcut aproape 2.000 de lei, adică mai mult decât luam într-o lună întreagă la teatru.

Foarte mulți români s-au apucat atunci de livrări. Pe Uber Eats, Tazz sau Foodpanda, aproape toți livratorii erau români. Erau oameni care lucrau la multinaționale, aveau rate la casă și ieșeau după program să mai câștige un ban.

În domeniul ăsta trebuie să investești permanent. Faci foarte mulți kilometri și, indiferent că mergi cu bicicleta, scuterul, motocicleta sau mașina, ai cheltuieli constante: filtre, plăcuțe de frână, anvelope, revizii și tot felul de reparații mecanice. Plus investiția inițială în vehicul.

În perioada aceea, munca era plătită pe măsură. Îți spun sincer și sper ca, dacă vei face vreodată un reportaj din ce îți povestesc, să rămân anonim. Erau luni în care se câștigau…

De aici, doar cititorii care au abonament de 26 de lei pe luna pot citi mai departe. Sustine-ma cu aceasta suma minimala si nu numai ca ai acces la info, analize si anchete tari, dar si contribui la independenta proiectului Strict Secret!

Apasa Subscribe!

Subscribe now

Read more

Despre cum SRI şi SIE ar trebui sǎ se punǎ la masǎ şi sǎ îşi împartǎ responsabilitǎțile. Noi n-avem nevoie de un atac terorist sau de un cutremur ca în Venezuela, e destul un hacker insistent ca sǎ intrǎm definitiv în blackout.

De mai bine de o sǎptǎmânǎ, nu se mai poate înregistra niciun fel de imobil la cadastru, pentru că un hacker a spart baza de date de la cadastru și ține în șah o Românie întreagă.

Rahatul nu este doar despre case, fiindcă exista și un termen-limită până la care se putea plăti TVA redus, iar acest termen este și el în aer, cu atât mai mult cu cât Guvernul României a tǎcut mitocănește pe această problemă extrem de arzătoare şi când s-a exprimat, Bolojan a dat cu sictir tuturor:

Acum douăluni și ceva s-a anunțat, pe un post TV, proiectul de 1 miliard de euro din comuna clujeanǎ Luna pentru nu știu ce centru de date de inteligență artificială CUANTICǍ. Hahahaha!

Avem o țară în care digitalizarea se face chiar cu degetul și în care vom recupera, dacă nu pică la pace cu guvernanții noștri, întreaga bază de date imobiliară a României de la notari și din instanțe, adică undeva în viitorul îndepărtat, când vor apărea și extratereștrii.

Noi avem chiloții rupți în cur, mă refer la chiloții digitalizării, și vorbim despre servere de inteligență artificială, în timp ce site-urile celor mai importante instituții din România arată ca și cum ar fi fost făcute de Leonardo da Vinci.

Țara asta a dat lumii unicorni în automatizări și cybersecurity, precum UiPath sau Bitdefender. Avem zeci de mii de programatori de top, DAR în structurile noastre de forță și apărare cibernetică lucrează toate rebuturile profesionale și toate pilele politice posibile, care securizează România cu parole de genul „Daniel123”.

Eu am o rugăminte enormă la acest hacker: să facă cumva și să intre în baza de date a Direcției de Evidență a Populației și să ne șteargă pe toți de acolo din postura de cetățeni ai României. Să nu mai existăm, pentru că nici țara asta nu mai există.

Și n-ar strica ca același hacker să facă cumva să scoată la iveală toate mizeriile ascunse ale României, toate contractele netransparente, fiindcă în țara asta politicienii se pișă pe justiție.

Recent, o instanță a stabilit că se impune transparentizarea ajutorului dat de România Ucrainei, iar ce credeți că a găsit președintele Nicușor Dan de cuviință să spună? Că e cam complicat și că n-ar trebui totuși să știm unele secrete, ND ne crede niște retardați.

Am vorbit cu specialiști în domeniu, care mi-au spus că este doar o chestiune de timp sau de disponibilitate până când bazele de date și infrastructura informatică vor fi atacate și la următoarele instituții: ANAF, Casa de Pensii, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Direcția de Evidență a Populației sau APIA.

Credeți cǎ exagerez?

Ia uitați ce publica ieri jurnalistul Mihai Belu! Căcații imbecili de la ditamai Agenția pentru Agenda Digitală a României au uitat să își reînnoiască domeniul, băăă, te doare capul!

România este incredibil de vulnerabilă la un blackout digital, dar un stat cu adevărat responsabil ar trebui să fie pregătit mereu, mai ales în această lume a tehnologiei, pentru un scenariu de blackout digital și să aibă o strategie de repornire a țării.

Nu suntem pregătiți, asta pentru că, de exemplu, Serviciul de Telecomunicații Speciale, căruia îi „datorăm” muia cu Cadastrul, e plin de papagali și incompetenți. Sigur, ei ar putea cere ajutorul diviziei de Cyber Security din SRI, dar nu o fac din două motive:

1. STS are o stare de ură față de SRI.

2. SRI ar vedea cât is de incompetenți ăștia de la STS.

Spun din nou până mă înjurați: România nu are nevoie decât de două servicii secrete - SRI și SIE.

Toate celelalte sunt niște pseudo-servicii, cu legalitate construită pe piloni ce trebuie dărâmați.

Ce pula mea avem noi nevoie ca SPP să fie serviciu secret?

SPP ar trebui să fie o agenție guvernamentală care să deservească demnitarii care au nevoie de protecție și atât. Și nu pentru toți demnitarii.

Ce, ministrul Culturii e în pericol vreodată? Hai sictir!

Tovarăși, Direcția a 5-a a Securității, care era instituția de protecție a demnitarilor comuniști, avea 350 de angajați! Astăzi, SPP are peste 1500!

STS era în fosta Securitate o unitate cu 313 angajați, astăzi peste 3000!!!

Până nu vor fi doar două servicii în România, unul intern și unul extern, nu o să fie ordine.

SRI trebuie să împartă din atribuții cu SIE pentru că nu pot să aibă prea multă putere, toată puterea, dacă insistă să acumuleze tot mai mult, asta va răsturna sistemul democratic.

Atât în SIE, cât și în SRI, există elite incomparabile, superioare față de celelalte structuri de servicii, și asta vine din pregătire, din operațiuni și din parteneriate.

Mesajul meu pentru SIE şi SRI: puneți-vǎ, bre, la masǎ!

De ce? De asta: fiindca putem ajunge la un rahat enorm.

Doamne feri sǎ ajungem la cyber blackout național

Un cyber blackout național este starea în care infrastructura digitală a unui stat este compromisă într-o asemenea măsură încât instituțiile, companiile și serviciile esențiale nu mai pot funcționa normal. Nu se oprește neapărat curentul electric, dar se opresc informația, controlul și încrederea în sistemele digitale.

Spre deosebire de un blackout energetic, unde dispare electricitatea, într-un cyber blackout dispare capacitatea statului de a ști ce se întâmplă și de a controla ceea ce se întâmplă.

Într-un astfel de scenariu pot fi afectate simultan:

• registrele de populație și bazele de date ale statului;

• cadastrul și cartea funciară;

• sistemele fiscale și de colectare a taxelor;

• băncile și plățile electronice;

• spitalele și dosarele medicale;

• poliția, parchetele și instanțele;

• aeroporturile, căile ferate și controlul traficului;

• telecomunicațiile și internetul;

• sistemele industriale care controlează rețelele de energie, apă și gaze.

Consecințele sunt în lanț.

Instituțiile nu mai știu care informații sunt autentice și care au fost alterate.

Tranzacțiile sunt suspendate deoarece nimeni nu poate garanta integritatea datelor.

Documentele oficiale devin imposibil de verificat.

Comunicațiile dintre autorități sunt limitate sau compromise.

Deciziile trebuie luate manual, pe baza unor proceduri de avarie, iar multe servicii publice încetează complet.

Cea mai gravă problemă nu este indisponibilitatea sistemelor, ci pierderea încrederii în date.

Dacă nu mai poți demonstra cine este proprietarul unui teren, ce sold are un cont bancar, cine are dreptul să prescrie un medicament sau care sunt ordinele autentice venite de la Guvern, statul începe să funcționeze în regim de improvizație.

Un cyber blackout poate apărea în urma:

• unui atac coordonat al unui actor statal;

• unei campanii complexe de ransomware;

• compromiterii simultane a mai multor furnizori IT;

• infiltrării îndelungate a infrastructurii critice, urmată de activarea sincronizată a atacului.

Recuperarea este dificilă. Nu este suficientă repornirea serverelor. Fiecare bază de date trebuie verificată, restaurată din copii de siguranță sigure și validată. În multe cazuri, autoritățile trebuie să revină temporar la proceduri pe hârtie și să reconstruiască digital anumite registre.

Pe scurt, un cyber blackout național reprezintă echivalentul digital al unei pene totale de curent: statul rămâne fără capacitatea de a-și exercita funcțiile esențiale prin intermediul sistemelor informatice, iar efectele se propagă rapid în economie, administrație și viața de zi cu zi.

De ce sunt AZI îngrijorat? Fiindcǎ s-a întâmplat asta! De acum, totul e posibil!

Orlando Nicoarǎ, antreprenor online somnambul, dǎdea azi dimineațǎ devreme vestea şocantǎ: OpenAI a anunțat că două sisteme de inteligență artificială pe care le testa au evadat din mediul lor de testare, au reușit să se conecteze ilegal la internet și au pătruns în rețeaua unei alte companii.

99 la sută din populația lumii nu conștientizează cât de grav e acest lucru. Sigur, trebuia să se întâmple căcatul odată și odată. Uite că s-a întâmplat. De acum înainte, totul e posibil: să te trezești fără poze în calculator, fără parola pe care o știai și o aveai la Instagram…

Citiți cu atenție textul lui Orlando:

“Aşa începe:

Marți, OpenAI a anunțat că două sisteme de inteligență artificială pe care le testa au evadat din mediul lor de testare, au reușit să se conecteze ilegal la internet și au pătruns în rețeaua unei alte companii. Compania, una americană, nu s-a putut apăra decât folosind modele open source chineze.

Victima a fost Hugging Face, un furnizor de instrumente open-source pentru inteligență artificială. Cauza incidentului a fost un test de evaluare a capacităților de securitate cibernetică care a mers extrem de prost.

Hugging Face a descoperit intruziunea la începutul săptămânii trecute și a anunțat accesul neautorizat la seturi interne de date și la credențialele companiei. La acel moment, compania nu știa dacă fuseseră compromise și date aparținând clienților sau partenerilor.

Tot atunci, Hugging Face nu știa nici cine se afla în spatele atacului. Însă atacul fusese atât de sofisticat, încât angajații companiei au suspectat că ar fi fost necesar un model AI „de frontieră”, de ultimă generație, a declarat marți, într-un mesaj publicat pe X, directorul general al Hugging Face, Clement Delangue.

Într-o postare publicată marți pe blogul său, OpenAI a afirmat că responsabile au fost două dintre propriile sale modele. Unul era cel mai nou produs al companiei, numit GPT-5.6 Sol, iar celălalt era un model aflat înaintea lansării, și mai performant, pe care compania nu l-a identificat. OpenAI a precizat că, „în scopuri de evaluare”, software-ul fusese configurat astfel încât să fie mai puțin predispus să refuze comenzile de hacking.

OpenAI izolase modelele într-un „sandbox”, un mediu care nu avea acces la internet. Însă, în timpul testului, software-ul AI și-a folosit abilitățile de hacking pentru a evada din acest mediu. A găsit o modalitate de a se conecta la internet, după care a pătruns în rețeaua Hugging Face, potrivit OpenAI.

„Considerăm că acest incident reprezintă un eveniment cibernetic fără precedent, care implică capabilități de atac cibernetic de ultimă generație”, a transmis OpenAI. Compania colaborează cu Hugging Face pentru a publica un raport mai detaliat despre cele întâmplate.

Sistemul AI pare să fi decis că atacarea Hugging Face era cea mai rapidă cale pentru a răspunde unei întrebări din cadrul testului de performanță, a declarat Ariel Herbert-Voss, directorul general al companiei de securitate cibernetică RunSybil.

„Este ceva despre care oamenii credeau, la nivel academic, că s-ar putea întâmpla, dar nu este ceva ce cineva să fi văzut efectiv până acum”, a spus el.

Neconcluzii

Cel mai îngrijorător lucru pentru voi trebuie să fie unul singur: tăcerea celor care conduc țara pe tema acestui atac cibernetic asupra cadastrului. Este o tăcere care ne confirmă faptul că, în caz de pericol, noi nu existăm pentru ei, că lor, celor de la putere, li se rupe de noi, că suntem pe cont propriu.

Mai rău, că nu au un plan pentru viitor. Și mai rău: că noi nu existăm în joaca competiției globale pentru controlul (dacă se poate spune așa) inteligenței artificiale.

AI și robotica nu mai sunt printre capacitățile de vârf ale Europei. Capacitatea Europei de a se adapta la această nouă revoluție, care e AI, este spre zero.

Acum mulți ani râdeați de Sorin Ovidiu Vântu când vă spunea: Întăriți-vă Statul, domnii mei! Câtă dreptate a avut!

De vreo lună, mogulul Sebastian Ghiță scria pe Facebook că singura șansă a României de a rezista ca stat securizat în viitor este SUA, și nu musai pentru avioanele F-35, ci mai ales pentru avansul și locul pe care îl ocupă în bătaia pentru „organizarea” inteligenței artificiale, care va rupe tot ce știm în următorii (puțini) ani: va da de pământ cu mințile noastre, cu filosofia noastră de viață, va redesena societăți și țări, concepte militare și sociale.

Cel mai mare pǎcat pǎrintesc

de Liviu Alexa

Unii cititori s-au oparit dupa textul “Tatii muti”, cum ca is prea dur, ca nu stiu ce, ca vremile. Pai, inseamna ca nu am fost destul de dur. Ia sa mai incerc o data:

“să nu ai încredere în nimeni”,

“îmi provoci prea multe bătăi de cap”,

“nu te mai comporta ca un copil”,

“vezi ce frumos vorbește în germană Alexandru, tu de ce nu poți învăța ca el?”,

“să nu ai încredere în bărbați”,

“să nu ai încredere în nimeni”,

“du-te la mă-ta că semeni cu ea maxim”,

“ești prea mic să încerci asta!”,

“nu fă pe șmecherul cu mine”,

“nu mai visa la cai verzi”,

“nu te voi părăsi niciodată”,

“am îmbătrânit, fă ce vrei cu viața ta”,

“tu crezi că ar trebui să îl părăsesc pe tata?”,

“am făcut atâtea sacrificii ca tu să ai o educație și tu uite ce faci: fumezi, ai luat nota 7, nota păduchioșilor, al lui Dobrescu ia 10 și nu are posibilitățile noastre”,

“boule!, nu râde la masă”,

“nu călca pe bordură că o să pici”,

“nu fugi ca un bezmetic pe lângă câine”…

… și ajungi la 35-40 de ani și nu știi ce te-a lovit.

În “sertărașele” trecutului, stau mici bombe de durere ce explodează prin simpatie. Cea mai distructivă simpatie.

Traumele provocate de comportamentul eronat al părinților sunt bombe cu explozie întârziată.

Teama de abandon, lipsa de susținere, lipsa de afectivitate, un eveniment precum divorțul sau moartea unui părinte, un gest de umilință al unui părinte, peste care crezi că ai trecut ușor, anxietate indusă, atacuri de panică, pierderea valorilor personale, simptome disociative precum deficitul de atenție sau nevoia de atenție, nevoia de spleen sau nevoia de compătimire, conflictele intrapsihice, toate astea i-au atins sau îi vor atinge some day, mai ales pe cei din generația mea - 1975 - 1982.

Am avut fiecare dintre noi niște părinți cretini sau puțin educați sufletește - cu câteva tipologii, nu multe, dar pregnante - tatăl dur și intransigent, tatăl alcoolist și violent, mama alcoolistă și victimă, mama nefericită cronic, părinți isterici, părinți cu sindromul “singuri, dar împreună”, mama de tip femme fatale, tatăl - regele delegațiilor, mămica bună la suflet și neajutorată, tatăl mort și mama etern neconsolată, mama moartă și tatăl ce aduce în casă o “curvă” - în fine, cei ce aveți vârsta mea îmi înțelegeți limba.

Eu am crescut profund furios, de mic împovărat de grija zilei de mâine. Am crescut găsindu-mi singur explicații pentru misterele vieții și autoeducându-mă spiritual.

Acum, că am un copil, înțeleg și mai bine că NU am greșit îndepărtându-mă de cei care m-au abandonat.

Un copil are nevoie enormă de încredere și de iubire din partea părinților, și acest ghidaj delicat nu trebuie să înceteze niciodată.

Știu, nu trebuie să se transforme în vampirism energetic, dar, hei, dragi părinți de 75 de ani, de când e nașpa să le spuneți copiilor voștri “te iubesc?”. Am văzut părinți rușinați că pruncii lor nu au reușit la facultate sau că au divorțat sau că au ajuns la pârnaie. I-au repudiat, ca și cum, dacă băiatul a ajuns la pârnaie, nu mai e copilul lor. Niște pseudopărinți.

Furia mea s-a risipit când am găsit un om minunat care m-a ajutat să îmi calmez gastritele sufletești. Un om care m-a învățat să am încredere măcar în el, ca om, măcar în ea, ca femeie, dacă nu în restul lumii.

Am trecut prin multe în viața mea: agonii, extaz baroc, 5 lei în buzunar sau mulți bani pe masă, umilințe, recunoașteri, șocuri și contrapuncte ale vieții la nivel de SF, și după tot ce am trăit, am câteva lucruri care rămân importante după ce scutur sita, cele mai valoroase și, veți vedea, total nemateriale:

stima de sine,

iubirea asumată până la capăt,

riscul,

sexul,

umorul,

visele,

încercarea cât mai conștientă de a trăi viața realist și cinic, fără ponei roz și bășini de prințese,

puterea de a ajuta,

puterea de a doborî pe oricine îmi stǎ în cale.

Nu sunt creștine toate aceste valori, știu, dar mă doare în cot de puriști și de fetițele care țin cabanosul cu penseta.

Sunt aproximativ aceleași valori pe care le are și ea, fiindcă nu pot să ne placă aceleași căcaturi și să avem o viață copycat. Însă avem același iOS în sânge și, de câțiva ani încoace, un proiect lego nou, Ştefan, care are nevoie mereu de piese noi, de ajustări, un proiect fără instrucțiuni (și dacă existau, le aruncam la coș), un om mic ce are încredere maximă în noi și care ne-a învățat cum se râde sănătos și fără motiv în mijlocul zilei.

De ce am scris rândurile astea? Fiindcă mă gândeam la niște oameni fără coaie sau ovare care își bat joc de destinele altora, care fac copii sau se căsătoresc și apoi își părăsesc copiii sau partenerii ca și cum ai da un sms la emisiunea “Românii beau ciment”.

Oamenii de genul acesta sunt niște pârliți ce încă nu au ars, dar a căror blană neepilată, când va începe să ardă de la singurătate, le va împuți iremediabil sufletul.

Nu există păcat mai mare decât să distrugi destinul cuiva după ce ți-ai asumat responsabilitatea că îl vei creiona, că vei participa la devenirea lui. Nu există explicații pentru asta, ci doar un caracter fetid, plin de sebum stătut, care se strânge ca un chist pe trahee.

Norocul celor părăsiți, dacă poate fi numit noroc (eu zic că da), e că loteria vieții are mai multe trageri.

Vedeți, cam ăsta e stilul de lecții de viață pe care îl ofer în viitoarea mea carte, “Școala Vietzii”

Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?

Dă un email aici pentru precomandă:

Bǎi, cât tupeu jegos are Ciolacu în fizic!

Marcel Ciolacu a petrecut câteva zile la o cazare de lux de pe malul Lacului Garda, Italia, împreună cu Sorina Docuz, amanta reşapatǎ pe post de “partener civil”, aia despre care zicea cǎ nu o cunoaşte şi cǎ nu existǎ nicio pozǎ cu el, unde s-a hǎhǎit cu infractorul fugar PSD Ionel Arsene

Intrebat de presa ce si cum, domnul Ciolacu a zis nervos ca e viata personala.

„Am o rugăminte: ce fac eu personal nu privește pe nimeni”

Ce, ma? Viata personala? Ce faci TU personal?

Păi, în primul rând, tocmai că ești, nea Ciolacule, șeful Consiliului Județean Buzău, dacă buzoienii au fost atât de neinspirați încât să te aleagă din nou.

Dar ești și fost premier al acestei țări, precum și fost președinte al PSD. Atât trecutul tău „măreț”, cât și prezentul de ales local de rang înalt ar fi trebuit să te oblige să eviți asemenea întâlniri cu un corupt borât, urmărit internațional.

Auzi la Ciolacu ce standard moral are:

„Dacă stătea ilegal, aș fi anunțat autoritățile”

Între timp, pe site-ul Poliției Române

O să vă întrebați de ce i se zice Șosetuță.

Fiindcă a fost protagonistul unui scandal sexual, fiind filmat cu camera ascunsă dând la rame la o borfancă, dar „încălțat” în șosete.

Faza și mai tare e că Arsene, după ce o pune să „presteze”, îi face și morală și o trimite, ca un bun creștin, să facă o școală, să nu se mai prostitueze. După ce i-a dat-o sus.

Iată o versiune corectată, cu un ritm mai bun, păstrând tonul și mesajul:

Vreți videoul? Îl are nenea Alexa și pentru voi, dar doar pentru abonații plătitori.

Nu te stresa, e doar 26 de lei pe lună și merită să fii abonat aici, fiindcă este newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Iar dacă te abonezi pe un an, adică plătești în avans 350 de lei, primești GRATUIT toate cele patru cărți scrise de mine, plus transportul, pe care îl suport tot eu.

Apasa subscribe!

Subscribe now

Read more

S-a pupat băiatul din tălpi până în freză, s-a cântat, s-a mulțumit lui Dumnezeu că suntem sănătoși și veseli, s-a înjurat trecerea timpului.

Ștefan Efrem Alexa e un copil minunat, blând și înțelegător, deșteptoc și șmecheroi. Nu a avut niciodată aniversare la Mc, nici paranghelie cu plozi cretini pe care nu îi cunoaște ca să fie la număr. A fost de mic înconjurat de prietenii noștri, acum ai lui, de copii cu care chiar interacționează.

Și niciun cadou niciodată. Primește orice în restul anului.

A înțeles de la început că nu despre asta e vorba.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fǎrǎ hlizita asta:

Cum arată un stat puternic, cum arată o națiune unită?

Nu vă stresați, că nu e vorba de România. Țara noastră nu ar fi în stare să facă așa ceva dacă ar fi lovită de un taifun precum Bavi, care a rupt China cu rafale de 144 de km la oră și inundații apocaliptice.

2 milioane de sinistrați și foarte puțini morți pentru cât ar fi putut să fie dacă statul chinez nu intervenea.

Și cum a intervenit? Mamaaa, ce poveste! Am urmărit cu sufletul la gură toată săptămâna.

Măi, românilor, toată suflarea chineză s-a mobilizat. Pompieri care au lucrat 36 de ore în continuu, dormeau pe beton 3 ore și reveneau. Bunici și bunicuțe care pregăteau pachete cu mâncare. Militari care au înfruntat apele să ducă niște bărci de salvare șmechere ca niște platforme motorizate, salvând mii de studenți din cămine. Copii scoși cu calm în ligheane de plastic.

Nimeni nu s-a căcat pe el. Cei sinistrați au așteptat fiindcă știau că nu vor fi lăsați de izbeliște de țara lor, de poporul lor. Cei ce aveau responsabilitatea ajutorului s-au mișcat, nene, mai ceva ca Superman, disciplinați și eficienți.

V-am pus jos niște videouri, o să vi se facă pielea zgribulită.

Doamne ferește de un cutremur ca în Venezuela pe la noi. Murim ca șobolanii cu împuțiții de Arafat și șatra de nevolnici obezi din IGSU.

Tatǎl mut

(capitol din noua mea carte “Şcoala Vietzii”)

Dacă ești copilul unui tată mut, așa cum sunt eu, o să înțelegi mai bine rândurile ce urmează. Tata mai trăiește și va citi aceste rânduri, așa că mie mi-e și mai complicat să le scriu.

Ca un elefant în magazinul de porțelanuri, tatăl mut este cel care nu știe să se comporte în cămara cu sentimente. Mulți dintre tații muți au avut tați și mai bruți care i-au bătut când erau copii, i-au ignorat, nu le-au oferit nici măcar o mângâiere, căci asemenea gest era considerat o treabă muierească, așa că au replicat și ei acest comportament pentru următoarea generație.

Tații muți nu sunt musai bețivi, curvari sau violenți, cei mai mulți dintre ei sunt pur și simplu… muți, dar bărbați care au muncit pentru familia lor, s-au spetit să fie mai bine urmașilor decât le-a fost lor. Atâta doar că nu au știut niciodată cum să spună ceva prietenesc sau cald fiicei sau fiului lor.

În cazul tatălui meu, există cumva o scuză. O scuză mare. Tata a fost aruncat pe scările unui spital și a crescut de sugar și până la 18 ani în case de copii.

A început cu orfelinatele de pe vremea lui Stalin și a terminat cu casele de copii de la începutul carierei politice a lui Ceaușescu.

A crescut un om bun, muncitor, cinstit, dar mut. Un zid cu epidermă din care doar spre bătrânețe mai răzbăteau niște declarații care aduceau vag cu sentimente sau aprecieri.

Am în bibliotecă un jurnal pe care tata îl ținea despre mine din prima zi în care m-am născut și cam până la trei ani, în care tata scria cu bucurie tot ce simțea acum că mă născusem.

Așa mi-am dat seama că tata nu a fost întotdeauna mut, dar nu am aflat niciodată ce l-a schimbat, de ce acest jurnal despre mine și mai apoi despre fratele meu nu a continuat și după vârsta de trei ani.

Tot ce știu este că a muțit treptat, până când muțenia lui s-a transformat într-o prăpastie cu frontiere atât de îndepărtate încât nu am mai reușit să ne vedem unul pe altul.

Știam că mai existăm doar prin câteva SMS-uri de genul „La mulți ani”.

Nu am nicio îndoială, știu că mă iubește. Și nu mă interesează să mi-o fi spus, mă interesa la un moment dat să îmi fi fost alături de-a lungul timpului, după ce am plecat de-acasă, mi-aș fi dorit să îl fi simțit când îmi era greu și mi-a fost greu de foarte multe ori în viață.

Au fost momente în care nu avea cum să știe că mi-e greu, bine, nu că s-ar fi interesat.

Dar au fost momente în care nu avea cum să nu știe că mi-e greu. Am devenit așa de celebru oarecum încât căcaturile prin care am trecut au devenit știri naționale.

Gen când, în 2019, niște traficanți de droguri periculoși mi-au distrus mașina. Niciun semn.

Muțenia s-a extins atât de mult încât azi, deși mai comunicăm, mă lasă rece că o facem.

La 47 de ani, consider că trei decenii de muțenie sunt suficient de mult timp încât să nu mă mai intereseze că vrea să își repare cu mine nereparatele, doar ca să plece el liniștit din această lume. Și mai consider că pe unii oameni nu mai merită să îi ierți, chiar dacă e vorba despre tata, în exemplul meu.

Iertarea e un act de caritate inutil și, dacă tot am zis de ce nu cred că morții trebuie vorbiți numai de bine, tot eu o să zic că iertarea făcută „fiindcă așa se cuvine” e un act îngrozitor de puturos de ipocrizie.

Sunt mândru de mine că am depășit bariera muțeniei, că nu am o problemă să îi spun copilului meu „te iubesc”, să îi spun soției mele „te vreau” și „te iubesc”, că mine mai există o grămadă de copii de tați muți care au ales să schimbe macazul muțeniei.

N-am vrut să fiu ca tata, să spună copilul meu despre mine că-s omul care l-a iubit o viață întreagă fără să i-o spună niciodată, care nu i-a zis „sunt mândru de tine” nici la olimpiadă, nici la nuntă. Şi nu vorbele ar fi contat aici, ci prezența constantă. Nu a fost cazul.

Mă bucur că am rupt lanțul de bărbați idioți care și-au găsit drept scuze foametea, războiul, colectivizarea sau comunismul, fiindcă eu consider că în timpurile cele mai grele iubirea te poate salva, mai ales dacă o oferi și cu atât mai mult dacă o cauți. A fi un tată bun înseamnă mai ales să nu fii mut, fiindcă o mângâiere sau un gest de susținere nu înseamnă pizdificarea meseriei de tată, ci înnobilarea ei.

Mă piș pe pedagogia întregii linii bărbătești din trecut, aia cu bărbatul nu plânge, nu se văicărește, ci rezolvă.

„Ce rezolvi cu vorba?” — asta e toată filozofia emoțională primită de tații noștri ca moștenire, eu am renunțat la această moștenire, fiindcă eu cred în cuvinte, poate și de aia am ales să trăiesc din ele.

Când singurul tău alfabet sufletesc e compus doar din litera tăcerii, când tăcerea sau absența se traduc prin nivelul maxim de intimitate de care e capabil, tu, tată mut, să nu crezi că ai fost un tată bun.

Faptele hrănesc, dar cuvintele rămân — iar un copil are nevoie de amândouă: trei kile de cartofi țin de foame o săptămână, dar „sunt mândru de tine, fata mea” ține o viață.

Analfabetismul ăsta sentimental moștenit a distrus sufletește sute de copii ca mine, ajunși azi „oameni mari” care s-au străduit poate mai mult decât trebuia să facă, să dreagă, să realizeze, doar cu speranța deșartă de a debloca un „mă bucur pentru tine, fiule”.

Limba sentimentelor se învață acasă, alături de limba țării în care te-ai născut. Eu am ales altă cale și sunt mândru de asta. Chiar foarte mândru.

Dar sunt mulți copii de tați muți ce trebuie treziți la realitate, fiindcă au ieșit în lume cu un vocabular sufletesc de douăzeci de cuvinte când limba sufletească are mii de forme, mai ceva ca mandarina.

Iar dacă ești un tată mut, tu, cel care citești asta, ei bine, să știi că, incredibil, pentru această situație putem anula impasul, căci, ca orice limbă, și de-ar fi punjabi, ea poate fi învățată chiar și la 60 de ani, e drept, mai greu, mai cu poticneli, dar sigur poate fi învățată.

Nu poți vorbi copilului tău într-o limbă pe care n-ai auzit-o niciodată vorbindu-se — decât dacă o înveți, la maturitate, deliberat, cu stângăcia cu care se învață orice limbă străină după 30 de ani.

Eu nu mai am motive să deschid inima tatălui meu, am renunțat, sunt însă bucuros că și-a deschis-o singur pentru băiețelul meu și atunci consider că și-a plătit „factura” față de mine.

Dar tu, dacă ești fiul unui tată mut, nu mai aștepta să înceapă el. Nu poate. Are 70 de ani de cazier sufletesc că nu poate și sistemul lui nervos nu se recablează la vârsta asta din inițiativă proprie.

În familia voastră, cineva trebuie să spargă zidul și singurul cu mâna liberă și viguroasă ești tu, e aceeași lege ca la mândrie: cred că trebuie să cedeze nu ăla mai slab, ci ăla care mai poate.

Și nu-l chema la ședință de terapie gen „Tată, hai să vorbim”, fiindcă va fugi în zece secunde. Bărbații din generația lui nu vorbesc față în față; vorbesc umăr la umăr. Poate în mașină, poate la pescuit, la tăiat lemne, la meci — doar așa cuvintele vor ieși și doar „pe sub mână”, așa cum a fost învățat să ia salam pe vremea comuniștilor.

Fă cumva sǎ creezi situațiile astea, inventează un “confesional” potrivit pentru “specia” lui — și a ta.

Nu-i reproșa lucruri, întreabă-l de viața lui, nu de sentimentele lui.

Azi, bătrânilor nu li se mai pun întrebări, din păcate, dar la tații muți, întrebarea despre trecut e singura cheie care se potrivește, fiindcă trecutul e terenul lui sigur, haha, e atât de simplu acolo pentru el, nu i se cere să simtă acum, ci doar să povestească despre „atunci” – cum era în armată, ce a făcut cu primul lui salariu, cum a cunoscut-o pe mama și, mai ales, cum era tatăl lui cu el.

Îți vei da seama repede cât de sărac e arborele lui genealogic sufletesc și ți se va face, pentru prima dată, nu ciudă, ci milă de băiatul care a fost. Cu mila aia de fiu poți să îi fuți una în cap mai târziu, moral zic, ca să îi resetezi Windows-ul vechi sentimental și să îi instalezi un nou limbaj de programare.

Apoi spune-i tu ceva, poate doar o singură propoziție: „Tată, știu că la noi în casă nu se vorbesc d-astea, da’ vreau să știi că ți-s recunoscător și că te iubesc.” Atât.

Vei vedea că în timp o să apară multe schimbări, și toate în bine, deși e foarte posibil să pățești ca mine, există tați unde zidul e antiatomic.

Fă oricum ce ți-am zis, o dată, cinstit, la momentul potrivit, fiindcă nu te costă nimic, dar poți câștiga totul, cu puțin noroc.

Iar cu copilul tău nu mai pierde vremea. Lasă after-school-ul și lecțiile de mandarină pe care i le plătești, fii alături de copil și cu mângâierea unei aprecieri: „draga lui tata, ești foarte tare”.

Rupe blindajul prostiei sentimentale și vei muri fericit, fiindcă vei ști măcar un lucru: copiii tăi vor ști că tatăl lor i-a iubit și le-a mângâiat aripile ca să zboare mai bine prin furtunile vieții.

Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?

Dă un email aici pentru precomandă:

M a intrebat ieri un prieten, ce am cu Bolojan?

de Dan Dinu

I am raspuns: e simplu, mi a bagat mana in buzunar.

Si o sa incerc o explicatie pt toate creierele spalate:

1. Bolojan avea o problema a deficitului bugetar. In acelasi timp, daca ridica gradul de colectare al TVA din Romania, de la 65%, la media europeana de 95%, problema deficitului era rezolvata. Dar ca sa faca acest lucru, ori trebuia sa introduca taxarea inversa si atunci deranja bancile, pt ca le lua din volumele de tranzactionare si ar fi sunat ambasadele - a caror sluga este Bolojan. Si ghiciti care ambasade? Pai tocmai cele ale Germaniei si Frantei, de unde Bolo isi ia lumina. Ori ar fi trebuit sa se ia…

Subscribe now

Read more

I still don’t have a plan for where this series will be exhibited. I’m in discussions with several galleries and several people, and somehow I feel it has to end up in a truly remarkable place, even if it takes a little time to make it happen.

Until I have a physical gallery in Paris, London, Vienna, Berlin, or New York, I invite you here instead, to my virtual gallery on Romania’s No. 1 Substack, which has just surpassed 310,000 subscribers.

Here I have decided to exhibit, all in one place for you, all 21 paintings from The Daffodil Lament series.

Dolores O’Riordan, a tormented soul with an unmistakable voice, often used music to process her personal traumas. Sadly, she endured more than her share throughout her short life—from childhood, abandonment, and sexual abuse to depression, bipolar disorder, dissociative disorder, schizophrenic tendencies, all intensified by episodes of alcohol and drug abuse.

Dolores shaped my teenage years in the 1990s and, in fact, the souls of millions of people—through her bitter, strange, innocent, and melancholic voice. Many of you know her only through the iconic Zombie, but Dolores was infinitely more than that. She was an emotional multiverse.

The 21 paintings, a reference to the song Twenty One, seek to create an artistic visual projection of the fragility of the human mind—conceptual personifications of mental illnesses, if you will. Have you ever wondered what depression or abandonment might look like? I will show you how I see them throughout these 21 canvases.

Through this artistic exercise, I pay tribute to this exceptional artist as an obsessive reminder of our emotional fragility. Many of us hide it out of shame; many refuse to seek comfort within ourselves or from others. Dolores managed to keep rowing through life for a while thanks to her songs, until her “boat” finally sank in a bathtub in a hotel room.

Over these past months, you have had the chance to watch me at work, to see how I think, and to witness the formation of a coherent, moving, and meaningful artistic project.

Many celebrated artists today choose isolation, a kind of artistic indulgence that I don’t necessarily agree with, although I respect it. I cannot isolate myself from society; curiosity is a flaw I have no intention of giving up.

Let’s dive straight into Dolores’ world together, and I guarantee that by the time you reach the end of these 21 canvases, you will feel everything I felt while creating this series.

1.Empty

The first canvas in the series is titled Empty and refers to the trauma of sexual abuse. Dolores was the victim of such abuse between the ages of eight and twelve at the hands of a close family friend. In this painting, pain takes the form of colored shards that transform the body into a strange stained-glass window, while inside the body a child remains trapped, as if it can never escape. That’s how many of us are.

2.Linger

The second canvas is titled Linger, after the song that made The Cranberries famous. It tells the beautiful and heartbreaking story of those who become trapped within themselves, or somewhere in the landscape of their own lives, no longer able to move forward or find happiness. They remain captive to the strings they have tied around themselves—strings woven from excuses and regrets.

3.Shattered

…is the third of the 21 canvases in The Daffodil Lament series, which I dedicate to Dolores O’Riordan, the late lead singer of the legendary band The Cranberries. As I said at the beginning of this journey, each canvas bears the title of one of her songs, while also reflecting her psychological struggles, traumas, and the emotional suffering that marked her life so profoundly.

My canvas is deeply unsettling because it also mirrors the visual language of major depression—an inner void, like a vast hole at the core of the self. At the same time, it speaks of the immense sacrifice true artists make for the world. Here, that sacrifice is embodied by a pan flute fashioned from the ribs of the figure in the painting.

That was Dolores at one point as well—an acoustic shell for her own pain, a resonating chamber crying out through music for the redemptive silence of death.

4.Zombie

The fourth canvas in The Daffodil Lament series is titled Zombie, the most famous song by The Cranberries, widely regarded as a masterpiece of alternative rock. The song was written by Dolores O’Riordan herself after the tragic bombing that claimed the lives of two young Irish children.

It is a powerful canvas in which I draw heavily on the famous line “in your head” from the chorus, transforming it into the concept of an infrastructure of pain, where everything unfolds inside a head that has become a cage. It is a head that no longer thinks, because demons, ideologies, memories, traumas, and hatred have taken complete control, consuming the body from within.

In my canvas, the theme of senseless violence is ironically embodied by the slingshot—the toy of childhood, now transformed into a deadly weapon, directed by everything that goes wrong inside our minds. The slingshot, once a symbol of innocence, becomes the outward projection of the inner conflict that turns us into zombies from within, long before the world can see it.

5.And the daffodils look lovely today. (The Dolores Portrait)

I kept wondering what kind of portrait I could create of Dolores O’Riordan, the voice of The Cranberries—at times silky, at times as piercing as the cry of a hungry baby.

How could I imagine her in a way that would honor her memory without slipping into sentimentality? My art about her had to be memorable as well.

“And the daffodils look lovely today” (The Dolores Portrait) este pânza-ancoră a seriei, un portret esențializat proj care mi-am zis sǎ refuz trăsăturile fizice ale unui tribut, mi-am dorit sǎ redau spiritul ei pur.

Ineditul conceptual al lucrării rezidă în transformarea stativului unui microfon — unealta muncii sale de o viață — într-o narcisă vibrantă.

Dolores was a daffodil.

The microphone stand no longer supports the voice—it becomes Dolores herself, blooming alone on a funerary stage of silence.

The daffodil is spring’s ill-fated flower, the fragile rival of the tulip—a bloom of hypnotic beauty, yet destined to fade quickly.

It does not survive time; it burns brightly and briefly.

That is the ultimate metaphor for Dolores O’Riordan: she composed and sang by burning herself from within.

It is the painful truth behind the legend—Dolores was a voice far too great for such a small body.

Like the daffodil that bends beneath its own weight, she carried the burden of a vocal genius that slowly consumed her mind, leaving behind, on the world’s darkened stage, only the memory of yellow petals that refuse to wither in the minds of those who truly understood her.

6.No need to argue

The sixth canvas, No Need to Argue, is an image of resignation in the face of emotional paralysis, when a love that is lost beyond recovery becomes a permanent bruise, and memories—or the endless “what ifs”—become the wheels of a wheelchair that leaves you mentally immobilized.

My connection to this song is even more personal. I was fifteen when The Cranberries released their most haunting album, and because I was in love with someone I could never truly have, at the age of first love, I experienced Dolores’ lyrics differently. I understood her idea of the pain carried by a heart that still longs to love, even after it has made mistakes.

The central figure, seated in a wheelchair whose wheels are haunted by her own face, also speaks to Dolores’ growing inability to keep fighting after she was diagnosed with bipolar disorder.

In the hand of the bewildered figure, a yo-yo traces the agonizing path of bipolar disorder: up and down, hope and collapse, all beneath the vacant gaze of a face that has surrendered its identity to pain. It is the moment when Dolores, exhausted by the “war inside her head,” accepts that sometimes we are carried through life by the fragments of our own broken selves, becoming trapped in the wheelchair of loneliness—for who wants to love a mad person?

7.“Will You Remember?” (The Funeral Feast of the Abandoned Bride)

The seventh canvas is the funeral pyre upon which the last fragment of Dolores’ love burns away. She is not merely an abandoned bride—she is a bride physically disintegrating before our eyes, just as in the song, which begins cheerfully with the waltz of a barrel organ announcing the champagne of celebration, only to end on the very same melody, transformed into the requiem of love.

The stained-glass wedding dress falling apart is not the central element of this disaster. If in Empty the stained glass was the prison of childhood, here it has become the very substance from which the woman—Dolores herself—is made. But the glass no longer holds together; it shatters, flowing from her like solid tears, leaving behind a void that no wedding dress can conceal.

The planned future lies at her feet, collapsed into thousands of razor-sharp shards.

In place of the face she begs her lover to remember stands a blind Cyclopean eye—a vast, unblinking lens of disappointment.

It is the eye that never blinks—the curse of mutilated love.

From behind this ghostly bride erupt octopus arms, the black tentacles of a parasitic memory. They do not embrace her; they claim her. They are the arms of fame tightening around her, suffocating her—the very “limousines” that came not to take her to her wedding, but to carry her toward oblivion.

Like every abandoned bride who refuses to accept her fate, my black bride clutches a funeral cake in mute desperation, crowned by a single candle shaped like a cross, illuminating the funeral feast of absence.

Now, it is no longer the limousine that should arrive, but the hearse, to carry the bride forever into the depths.

8.Ridiculous Thoughts

Ridiculous Thoughts is the eighth canvas in the series dedicated to the personification of mental illness and to Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries, who passed away at the age of 46.

It captures one of the most difficult moments in an artist’s life, when the pressure of the public and the media demands that you offer yourself completely to the world—both body and soul—accepting to be sliced open and dissected, mocked and questioned from every possible angle.

The song bearing this title was, at the time, Dolores’ protest against the British press intruding into her private life. But the lyrics reveal that something far deeper was unfolding beneath the surface: a twister—a tornado of cold thoughts beginning to form, laying the groundwork for paranoia.

The world wanted all of her. The tragedy is that Dolores gave herself to that cynical world completely—with her body, her mind, and, in the end, even her life.

Paranoia is an exhausting illness, unlike any other. It keeps the mind permanently wired with absurd thoughts that terrify you every second until you begin to disintegrate—inner mirrors feeding on you until you no longer wish to remain human.

There is no escape, because the only door to salvation lies behind your own eyelids, and by then, all that remains is darkness.

9. I Will Always

I Will Always is the ninth painting in the series dedicated to the emotional earthquakes within ourselves and within Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries, whose unique, paradoxical voice I honor through this artistic tribute.

This song is extraordinary because, although it lasts less than three minutes, it draws you into a haunting trance—a lullaby of death about the self that once existed and the self it eventually became.

This painting is also a self-portrait of mine suspended between two moments in time. But it could just as easily be your portrait. It is certainly Dolores’ as well.

Especially the older Dolores, whom I have dressed in the uniform of childhood—a white shirt with two stripes, like the pages of a first-grade notebook, still stained by the marks of life.

Here, Dolores is a Cyclopean skull, the burned self that never truly left this world, that still longs to play with the one-eyed stuffed tiger—a creature that sees everything and forgets nothing.

A strange mirror, framed by a glittering pink cross, reflects the image of Dolores as a child. It is the former self, the self that existed before everything happened, the one with whom the burned Dolores speaks: “I Will Always Be with You.” We do not know which self spoke those words first, or which one kept the promise.

My painting is not about death. It is about the fact that we are never just one person across a lifetime—that we are an uncanny conversation between who we are now and who we were yesterday. Our memories hold one another’s hands the way former lovers do across the table in a cheap bar, looking at each other in silence, when there is nothing left to say, yet neither one wants to be the first to leave.

10.When you’re gone

This beautiful song was originally written by the late Cranberries singer Dolores O’Riordan as a way of coping with the death of her grandfather. Later, however, she revealed that its lyrics and emotional meaning had taken on new dimensions over the years—expressing the longing she felt for her father, as well as the homesickness for her family during the band’s long tours.

We keep telling ourselves to live in the moment, but we hardly know how to cherish it.

Instead of legalizing marijuana, perhaps we should legalize nostalgia.

I love missing people, times, and moments, even when the memories hurt.

In my painting, the tenth in The Daffodil Lament series, I have imagined for you what longing for someone who has left this world looks like.

I don’t need to offer any further explanation for this painting.

If you have ever felt that longing—for your mother, for a lost love, or for happiness that will never return—then words no longer matter.

11.Sunday

I have fought my own difficult battles with the darkness of the soul that we now more commonly call major depression. Back then, I felt as though I was collapsing upward.

We mistakenly believe that collapse is always downward. True collapse happens when you become detached from yourself and can no longer tell which way the world is meant to be—which direction is the sky, and which is the earth.

And then you drift upside down through an empty cathedral, on a Sunday when God forgot to come to the service.

This painting is the eleventh canvas in The Daffodil Lament, and it is not about suicide.

When life became unbearable—and I am not exaggerating—I would spend my afternoons hiding inside a church, searching for peace or simply looking upward. I kept searching until I found myself again.

Dolores never found the strength to do the same.

12.Just My Imagination

Dolores O’Riordan, the late lead singer of The Cranberries, said she wrote this song while thinking about the happy days—the time when she could stay in bed until Sunday afternoon, daydreaming, with no children pulling her out from under the covers, no fame, and no emotional pain. We are much the same. Only later, when life burdens us with responsibilities, depression, and unfulfilled dreams, do we truly understand what we once had.

Paradoxically, those freer days eventually return, but by then we are old, and we no longer know what to do with them.

This song is a circle—the circle of our lives.

That is what I painted: a creature trapped within its own endless rotation. The red devil, stripped down to its ribs and sinews, plays a guitar fashioned from a goat’s skull—an instrument of pleasure and a tool of death, as in every life where joy and the price we pay for it appear on the same bill.

Behind it, the sails of an old Irish windmill turn without end, grinding us down, just as life does.

The reddened devil has no horns, only yellow daffodil petals—the signature of the entire series, the signature of Dolores, and at the same time the mask of someone who bloomed too early and left just as she was about to discover the strength of the sun.

The lyrics I painted onto the canvas—“you’ve got me wrapped around your finger,” “I gave all I could but you left me sore”—are not from this song, but from others, because pain does not stay neatly separated. That is how memory works: it piles wounds from different years onto the neck of the soul and deceives us into believing we are a single story, one coherent narrative.

But we are nothing more than a collection of beautiful lies.

13.Salvation

Salvation is one of The Cranberries’ most deceptive songs. On the surface, it seems to be about addiction and salvation, with Dolores urging young people to stay away from heroin. But to me, this song has always meant something else, something much deeper: it is more about the desperate struggle to keep from losing yourself.

My thirteenth canvas in The Daffodil Lament series is not about drugs. It is about the fragility of the human being when life offers too many truths, too many promises, and too many paths toward a false salvation. The central figure in my painting is blinded not by darkness, but by an excess of directions.

The ribbons wrapped around the figure’s head are thoughts, doctrines, obsessions, rules, beliefs, and temptations.

Each one seems precious, each one shines like a crown, yet together they prevent the figure from seeing clearly.

The streams of pills and pearls are all our quests: love, faith, power, success, art, glory, or simply the need to be accepted. They all promise the same thing—false salvation.

The connection to Dolores O’Riordan runs deep. Her entire life was a struggle between light and shadow, between faith and pain, between the need to be loved and the need to hide. There was always a sense in her voice that somewhere beyond the noise of the world and the demons within, some form of redemption existed.

Sadly, her salvation came in a hotel room bathtub. Beneath the water, she locked away her final breath so that, at last set free, she could breathe in the stardust.

14.Icicle Melts

Icicle Melts is the fourteenth canvas in the series dedicated to Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries. In this song, Dolores expresses her anger over the death of a child killed in Liverpool. But to me, the song reveals another aspect of her psychological world: an extraordinary sensitivity to the suffering of society, and the way certain souls are simply incapable of keeping the world at a distance. They absorb everything—every injustice, every act of cruelty, every disappointment—until each one becomes an intimate wound, as though it had been inflicted upon their own body.

The figure in the painting screams in frustration, and those screams transform into colorful origami birds—fragments of thoughts, ideals, hopes, and fears that no longer fit inside a human mind. They are every lost cause, every tragedy in the world, every moral battle that some people carry until they destroy themselves. There is no longer any boundary between the self and society. The pain of others becomes your own.

At first, it feels like a form of nobility. Then it becomes a prison. You feel compelled to save everything, to fix everything, to answer for everything that is broken around you. And when the world refuses to change, you begin to melt along with it, like an icicle.

This is where my connection to Dolores lies. Behind the voice that filled stadiums was a human being who felt everything. Far too deeply.

My painting is not about madness. It is about the price an artist pays for being deeply sensitive.

Artists may appear strong to those around them, but inside they melt away slowly, trying to change the world.

But the world does not change. It remains the same—unpredictable and full of chaos. And in chaos, the only certainty is that the icicles are the first to disappear.

15.Pretty

Pretty, the fifteenth canvas in The Daffodil Lament series, returns to the underlying theme of the psychological struggles of a gifted artist, and Dolores O’Riordan carried more than her share of them.

Dolores was not the only one who suffered from a fragmented sense of self. Many of us do, without even realizing it.

At least I do.

I admit that I allow people to consume me.

That is the fate of dreamers—we carve ourselves into pieces with our own hands.

A piece for my family. A piece for those who love me. A piece for those who admire me. A piece for those who judge me. A piece for those who need me.

The faces suspended throughout my painting are not different versions of the self, but emotional debts I have accumulated in order to be accepted. The child who wanted to be liked. The adult who wanted to prove himself. The artist who wanted to be understood. The man who forgot how to sing.

The threads that bind us to ourselves are the very threads we have woven. That is why they are so difficult to cut—because every strand we sever wounds us.

We are the ones who spun the spider’s web in which we have permanently trapped ourselves.

16.Ordinary Day

„Ordinary Day, the sixteenth canvas in The Daffodil Lament series, is the joker of the collection—the only painting set against a white background, standing in complete dissonance with the other twenty dark canvases.

It is a painting about people who are incapable of living on the surface of life.

In my imagination, what emerges from the spinal bulbs of an outwardly peaceful body are not nerves, vertebrae, or tissue, but organ pipes playing colorful thoughts—the kind that only truly beautiful minds can create. Each pipe becomes a conduit for imagination, and every burst of color is an inner chord: an emotion, a memory, or an idea refusing to remain imprisoned within.

I associated this work with Dolores O’Riordan’s Ordinary Day because the song speaks of the quiet miracle of existence and the way an apparently ordinary day can become extraordinary when seen through the right eyes.

For most people, the world is made of objects. For those who are truly sensitive, the world is made of meanings.

That is why the figure has no head. The body has become irrelevant as a form; what remains is a sounding cathedral, where only those with an open heart can hear the Liturgy of Colors.

17.The Daffodil Lament

This work is dedicated, in a deeply personal way, to Dolores O’Riordan’s departure from this world, capturing the precise moment when inner anguish meets the sovereign decision to withdraw.

I want you to see it as a visual requiem—the way I imagine her final unwritten song might have looked: an ontological negotiation between Dolores and Life itself.

The heartbreaking question Dolores asks Life itself—“Would you notice, if I left you?”—takes on an almost unbearable weight. It is the moment when a consciousness comes to believe it has become irrelevant within the immense, and often indifferent, machinery of the universe.

My painting mirrors this process of detachment through multiple trembling layers of color—bronze, ochre, gold, and blood—imagining Dolores in the midst of dissolution, or perhaps transfiguration: the final sealing of her suffering.

In her left hand, she holds a single yellow daffodil. It is no longer a symbol of spring, but the fare Dolores offers Charon to cross the Styx. It is the final payment under the Contract, allowing her, at last, to sing forever in freedom.

18.The Last Day of the Last Daffodil

Artists like Dolores O’Riordan of The Cranberries spent half their lives in hotel rooms. Like Jim Morrison, Dolores also spent her last day on Earth in the lonely anonymity of a hotel room.

The Last Day of the Last Daffodil is my attempt to imagine not Dolores O’Riordan’s death, but the terrifying silence that came just before it.

The eighteenth canvas in the series does not speak to you—it transmits that unsettling state of restless unease. Dolores is composed of several shadows: one walks toward the bathroom, another breathes in short, uneven bursts at the window into the blackness of the night, while another stares in bewilderment at a guitar that is expected to play an impossible song.

The bed flows like a funeral river. The war with the soul is over.

Here, pain, memories, and refrains cease to be merely a state of mind and become a place that only you can enter.

On the bedside table rests a daffodil—the last daffodil on Earth—a silent witness softly singing a ballad about how much pain a soul can conceal before the light within it finally departs.

19.Never Grow Old

The nineteenth canvas in The Daffodil Lament marks the moment I postponed for the longest time: Dolores O’Riordan’s departure from our world.

I chose to title this work Never Grow Old not because the song is about the perfect day to die or the fear of growing old, but because its true message is something far more profound: remain forever young in your mind and in your heart, no matter what the passing years do to your body.

In my painting, Dolores does not die. She triumphantly crosses the magical threshold we all fear. And to make that journey, she needs neither raven nor mystical jackal to guide her into the Beyond. She has her own psychopomp—a fearless horse carrying her safely through the knotted reins of the World.

Dolores needs no coin to earn Charon’s passage. With the delicate daffodil in her hand, she shatters Death itself in an almost liturgical gesture.

After eighteen works about pain, love, and loss, this is the first in which I no longer look back. I let Dolores walk forward, carrying a single daffodil in her hand.

All that remains with me are her songs.

20.Wake me when it’s over

The performance is over, yet the curtain has forgotten to fall. In this twentieth chapter of The Daffodil Lament series—the penultimate of the twenty-one works I set out to create—the space is no longer merely a backdrop but a monumental amphitheater, an abandoned temple of oblivion now submerged in absolute silence. The endless rows of empty seats become the crosses of a collective absence—a cemetery of memory where the audience has turned into shadows, and the music has been replaced by the weight of darkness.

Within this vast emptiness, the center of the stage is claimed by an unexpected presence: a solitary daffodil rising through the cracks of reality, bathed in a golden concert light that seems to pulse in dissonance with the silence of the hall. It is a brutal antithesis—the biological fragility of the daffodil set against the cold, metallic austerity of the amphitheater. Yet to me, it is the true victory of an artist who has left tangible traces upon the Earth.

Wake Me When It’s Over is about suspension. I wanted to freeze on canvas that moment between breaths, between the disappearance of the audience and the emergence of a new order. No one can buy a ticket to this concert of solitude anymore, yet all of us can still listen to Dolores’ daffodil voice.

21.A place I know

A Place I Know is the twenty-first and final canvas in The Daffodil Lament, the series I have dedicated to Dolores O’Riordan, the voice of The Cranberries.

It has been exactly ninety days since I began this artistic journey dedicated to the fragility of the human soul, guided by Dolores’ songs and emotions.

I spent those days in my garage, singing her songs like a madman as I painted. I cried while I painted. For a while, I became Dolores.

I think you felt it too.

Together, we retraced the journey of her life, a life marked by constant battles—an almost live experiment in which you became witnesses to my own journey with my fingers and my brush.

I feel that I accomplished what I set out to do, and I am proud. Proud that I began it, that I stayed with it, and that I brought the series to its perfect conclusion.

A Place I Know is Dolores’ strange song, one that seemed to tell us, even back then, where she would one day arrive. Look closely. It is a place unlike any you have ever seen, born from my imagination, yet I am certain it exists—a peaceful, endless field from whose soil microphones and daffodils grow.

Dolores walks among them, gliding gently through the landscape, where there is no need for wings, no need for dreams.

There is only silence.

Silence.

Avocata Mihaela Lupu a stat la pușcărie timp de trei ani pentru niște infracțiuni care, la final, s-au dovedit inexistente, adicǎ „fapta nu există”.

Era pe vremea DNA-ului condus de Zeita Justitiei, matusa Laura Codruța Kovesi, asa ca orice dosar avea nu numai context politic, dar, cand era zamislit, era bagat in ventilatorul presei nevertebrate pentru ca poporul sa ia la cunostinta si sa se zborseasca: jos coruptia!

Dupa 12 ani de durere si nevinovatie, Mihaela Lupu a ales sa isi spuna povestea in cateva postari pe Facebook, fara sa caute audienta televiziunilor.

Am ales sa va aduc aceasta poveste pe Strict Secret, ca patimile acestei femei nevinovate sa nu ramana doar simple postari feisbuciene. Si poate va mai ganditi data viitoare cand veti lustrui cu carpa admiratiei statuia Lǎuricii.

8 ani de batjocură. Cine le înapoiază viața?

de Mihaela Lupu

În anul 2011 am primit un telefon de la un coleg avocat care m-a rugat să îl substitui într-un dosar instrumentat de DNA București, dosar cunoscut de întreaga țară drept „Dosarul Portul Constanța”.

Când am ajuns în cauză, cei 39 de inculpați primiseră deja mandate de arestare preventivă. Am intrat în recurs, așa cum prevedea legea la acel moment, însă fără succes. Cărțile erau deja făcute. Cei 39 trebuiau să devină imaginea luptei împotriva corupției.

La vremea respectivă, acuzațiile prezentate public erau impresionante. Procurorii DNA susțineau că la nivelul autorităților vamale și portuare din Constanța s-ar fi constituit un grup infracțional organizat care controla activitatea de import-export prin birourile vamale din Constanța și București. În comunicatele oficiale se vorbea despre prejudicii estimate între 50.000 de euro și două milioane de euro pentru fiecare transport de marfă, despre șpăgi cuprinse între 1.000 și 7.000 de dolari pentru fiecare transport și despre prejudicii de milioane de lei aduse bugetului de stat. Totul era prezentat drept una dintre cele mai importante lovituri împotriva corupției.

Presa a preluat imediat aceste informații. În fiecare jurnal de știri apăreau imagini cu oameni încătușați, iar în fața opiniei publice cei 39 de inculpați erau deja condamnați. Nimeni nu mai vorbea despre prezumția de nevinovăție.

Privind astăzi în urmă, este greu să nu te întrebi dacă acest dosar nu a fost influențat și de mizele politice ale momentului. Printre inculpați se afla și un senator, iar amploarea mediatică a cazului a alimentat percepția că era nevoie de un dosar care să producă un impact public major.

Clientul pe care îl reprezentam era un om obișnuit. Avea o soție și o fiică eminentă la școală. Arestarea tatălui i-a schimbat complet viața copilului. Îl vedea aproape zilnic la televizor, plimbat în cătușe, iar pentru un copil era imposibil să înțeleagă că ceea ce vedea nu însemna și vinovăție.

În același dosar se afla și un inculpat care avea doar jumătate de plămân. Suporta cu greu condițiile din arest. Vara, în Beciul Domnesc, căldura era sufocantă. Nu existau aparate de aer condiționat. Singura metodă prin care deținuții încercau să mai suporte aerul irespirabil era să ude cearșafurile și să le agațe în dreptul geamului minuscul al celulei. Nimeni nu îi asculta. Nimeni nu îi băga în seamă. Dosarul era deja construit, iar imaginea lor fusese deja distrusă.

Îmi amintesc și astăzi cum o simplă conversație a fost transformată într-o probă de acuzare. Pentru un procuror, faptul că într-o discuție apărea cuvântul „americancă” însemna automat că era vorba despre o mită în dolari. În realitate, oamenii discutau despre aducerea unor dansatoare la o petrecere. Explicațiile nu au interesat pe nimeni. Când cineva este convins că și-a construit dosarul perfect, adevărul nu mai contează.

Dar cea mai grea încercare pentru clientul meu nu a fost arestul.

În timp ce el era încarcerat, soția lui a ajuns în spital cu pancreatită, având șanse minime de supraviețuire. Fiica lor, încă minoră, rămăsese singură acasă. El nu putea face nimic. Nu își putea vedea soția, nu își putea îmbrățișa copilul. Se ruga și plângea în tăcere, încercând să nu fie văzut de ceilalți. Nu era un om slab. Era un soț și un tată disperat.

Toată această mascaradă – arestările, cătușele, sechestrele, conturile blocate și umilința publică – a durat șase luni până când inculpații au fost puși în libertate. Dar coșmarul nu se terminase. Au urmat opt ani de procese, opt ani de control judiciar, opt ani în care acești oameni au trăit cu eticheta de „mari corupți”.

După opt ani, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat definitiv pe toți cei 39 de inculpați.

Dosarul prezentat drept una dintre cele mai mari lovituri împotriva corupției s-a încheiat fără condamnări. Uriașele prejudicii despre care se vorbea în comunicate, milioanele de euro prezentate opiniei publice și întreaga construcție care justificase arestările nu au mai fost confirmate prin hotărârea definitivă.

Unul dintre inculpați spunea, după achitare, că timp de opt ani nu a mai trăit. Se culca cu gândul la dosar și se trezea cu același gând. Oportunitățile profesionale dispăruseră, iar liniștea familiei fusese distrusă. Cred că aceste cuvinte descriu drama tuturor celor implicați.

Și atunci întrebarea rămâne: cine le înapoiază acești opt ani? Cine spală rușinea? Cine îi spune acelui copil că tatăl lui nu a fost ceea ce ani la rând s-a spus despre el la televizor?

Unii dintre cei achitați au cerut despăgubiri. Însă li s-a spus că șase luni de arest preventiv, opt ani de procese, restricțiile controlului judiciar, cheltuielile uriașe cu avocații și distrugerea vieții profesionale nu justifică o reparație.

Eu continui să cred că nu statul, ca instituție, a greșit. Au greșit oamenii care au construit astfel de dosare și care au confundat puterea cu dreptul de a decide destine. Oameni care au crezut că sunt deasupra tuturor și că nu vor răspunde niciodată.

Adevărul a venit după opt ani.

Dar dreptatea venită atât de târziu nu poate înapoia timpul pierdut, sănătatea, liniștea și anii furați unor oameni care au avut doar ghinionul de a ajunge într-un dosar care, în opinia multora, a fost alimentat și de contextul politic al vremii.

Părintele Nae – lumina din Beciul Domnesc

În cele unsprezece luni petrecute în Arestul Central, loc cunoscut de mulți drept „Beciul Domnesc”, Dumnezeu mi l-a scos în cale pe părintele Nae, de la Biserica Copuzu.

În fiecare lună venea să mă vadă. Nu mă întreba niciodată de ce am nevoie, pentru că știa. Îmi aducea cărți despre sfinți care fuseseră judecați și condamnați pe nedrept, cărți de psihologie care să mă ajute să înțeleg mecanismele prin care omul este zdrobit psihic și, mai ales, îmi aducea speranță.

Nu zidurile mă sufocau cel mai tare.

Nu ușa de fier.

Nu gratiile.

Ci dorul.

Dorul de copilul meu de numai trei ani, căruia nu-i mai puteam spune „Noapte bună”, pe care nu-l mai puteam strânge în brațe și pe care îl vedeam doar câteva zeci de minute, sub privirile reci ale celor care păreau că uitaseră de mult ce înseamnă compasiunea.

Părintele îmi spunea mereu:

— Fii puternică, Mihaela. Toate sunt îngăduite cu un rost. Vei ieși de aici. Iar Dumnezeu îi vede și pe cei care fac rău.

Mă agățam de aceste cuvinte ca un om care se îneacă și găsește o bucată de lemn plutind pe apă.

Într-o zi am primit pachet.

Țineam post, iar mama îmi pregătise o caserolă cu pateu de post, știind că îl împărțeam cu fetele din cameră.

La control era o polițistă pe nume Luminița.

Era tunsă foarte scurt, dar își lăsase o șuviță împletită pe spate, probabil ca să iasă în evidență. Era foarte mândră de unghiile ei cu gel, proaspăt făcute.

Numai că unghiile nu le folosea doar pentru frumusețe.

Le folosea și pe post de lingură.

A desfăcut caserola, și-a băgat degetele în pateu, a luat o porție zdravănă, apoi și-a lins tacticos degetele.

Mama a privit scena câteva secunde, apoi, cu bunul-simț al omului simplu, i-a spus:

— Doamnă, am aici o linguriță de plastic. Dacă vreți să gustați, vă dau una. Și dacă vă este poftă, vă fac data viitoare și dumneavoastră. Dar lăsați-o pe aceasta fetei mele. A promis că îl împarte cu celelalte fete.

Fără să ridice măcar privirea, femeia a răspuns:

— Asta este procedura.

Sora mea, care abia își stăpânea lacrimile, a întrebat încet:

— La procedură nu v-au învățat și să folosiți tacâmuri?

N-a răspuns.

A continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar momentul care avea să mă doară cel mai tare abia urma.

Vladimir venise la vizită.

Avea doar trei ani.

Ținea în brațe un buchet superb de trandafiri, așezat într-o cutie elegantă pe care scria:

„Mami, te iubesc! Hai acasă!”

Îl priveam și încercam să-mi ascund lacrimile.

Pentru câteva secunde uitasem unde mă aflu.

Luminița s-a uitat suspicioasă la cutie.

A luat un cuțit și a început să o taie bucăți.

Parcă dezamorsa un explozibil.

Cartonul pe care copilul meu îl alesese cu atâta dragoste a fost făcut bucăți și aruncat.

Mie mi-a întins doar trandafirii rămași înfipți în buretele floral.

Vladimir s-a uitat când la mine, când la cutia distrusă.

A început să plângă.

Și, printre suspine, i-a spus:

— Ești cea mai rea tanti… și foarte urâtă… Am să-i spun lui Doamne-Doamne să-ți dea una.

În fața unui copil de trei ani, nici măcar atunci nu s-a clintit.

Din contră, a ridicat din umeri și a spus:

— Ce dracu’ vă trebuie vouă flori?

N-am răspuns.

În arest înveți foarte repede că uneori tăcerea este singura formă de apărare.

Când a văzut că nu primește atenție, a încercat altceva.

S-a uitat spre soțul meu și a spus zâmbind ironic:

— Vai… ce soț frumos aveți. Oare nu și-o găsi pe alta?

Nici atunci nu i-a răspuns nimeni.

S-a așezat pe scaun și a început din nou să-și admire unghiile, pe care și le privea cu aceeași satisfacție cu care, cu câteva minute înainte, își linsese degetele din pateul meu.

Când am ajuns în cameră, fetele au văzut imediat că plânsesem.

Le-am povestit tot.

Una dintre colege era fiica unui florar.

Avea ochii migdalați, părul lung până la brâu și o bunătate care nu putea fi ascunsă nici între zidurile unei închisori.

A luat trandafirii în mâini și mi-a spus:

— De acum sunt și ai mei. Ai să vezi că o să-i ținem în viață.

Și s-a ținut de cuvânt.

În fiecare dimineață schimba apa.

Le tăia codițele.

Le îngrijea cu răbdare.

Parcă știa că nu erau doar niște flori.

Erau îmbrățișarea unui copil care nu-și putea îmbrățișa mama.

Au rezistat aproape două săptămâni.

În locul acela în care unii oameni uitaseră ce înseamnă omenia, trandafirii lui Vladimir mi-au amintit că iubirea nu poate fi confiscată, controlată sau distrusă cu un cuțit.

Uneori, cele mai puternice lucruri din lume sunt un copil de trei ani care își iubește mama, un preot care îți spune să nu-ți pierzi credința și o fată care îngrijește niște trandafiri ca și cum ar păzi o bucățică de speranță.

sustine proiectul Strict Secret cu doar 26 de lei pe luna!

Share

Primii pasi in iad!

Și uite-așa, într-o bună zi, șeful de la „C.R.A.P.” s-a hotărât că nu mai sunt demnă de „Beciul Domnesc” și mi-a pregătit promovarea supremă: iadul numit Târgșor.

Trec poarta penitenciarului și ajung în faimosul P.P.D., locul unde începea marea integrare. Acolo mă întâmpină o domnișoară corpolentă, cu o expresie de parcă venise direct de la grajd și era convinsă că tocmai descoperise sensul vieții.

Scoate o fișă, își umezește vârful pixului și mă întreabă foarte serioasă:

— Câtă carte ai?

Îmi înghit zâmbetul și îi răspund politicos că am studii superioare. Notează conștiincioasă, cu aerul că tocmai a rezolvat o problemă de fizică cuantică. După ce termină de completat toate rubricile, ridică privirea spre mine și, cu o seriozitate dezarmantă, îmi adresează întrebarea care avea să mă lase fără replică:

— Știi să citești?

Pentru câteva secunde am crezut că este o cameră ascunsă. M-am uitat în stânga, în dreapta, așteptând să apară cineva și să-mi spună că e o glumă. Nimic.

Am răspuns timid:

— Încerc…

Nu apuc bine să-mi revin din șoc, că vine și următoarea întrebare, rostită cu aceeași gravitate, de parcă urma să decidă soarta omenirii:

— Păduchi ai?

În clipa aceea m-am întrebat dacă mai sunt avocat sau intrasem, fără să-mi dau seama, într-o comedie absurdă în care fiecare întrebare o întrecea pe precedenta. Am început să cred că examenul de admitere în penitenciar era mai complicat decât cel de la Facultatea de Drept și că, dacă răspundeam greșit, mă trimiteau direct la repetenție… în celulă.

După celebrul interogatoriu de la P.P.D., unde am aflat că, deși aveam studii superioare, cea mai importantă întrebare era dacă știu să citesc și dacă am păduchi, am fost condusă în carantină. Acolo aveam să petrec 21 de zile, perioada în care fiecare era observată, evaluată și încerca să înțeleagă regulile unei lumi complet diferite de cea de afară.

Primele două zile au trecut greu. Fiecare își măsura cuvintele, își ascundea fricile și încerca să pară mai puternică decât era în realitate. Eu priveam totul ca un spectator ajuns din greșeală într-un film prost, întrebându-mă dacă scenariul chiar putea deveni mai absurd.

Și, bineînțeles, putea.

Într-o dimineață, ușa celulei se deschide cu putere. Intră o femeie corpolentă, cu pas hotărât, pieptul înainte și privirea unui luptător care tocmai intră în ring pentru meciul vieții. Dacă ar fi avut și muzică de fundal, cred că nimeni nu s-ar fi mirat.

Se oprește în mijlocul camerei, ne privește pe toate și întreabă pe un ton autoritar:

— Care este șefa de cameră?

În cameră… liniște deplină.

Ne uitam una la alta, iar una dintre colege îi răspunde calm:

— Aici nu există șefă de cameră. Suntem în carantină.

Răspunsul părea că nici nu a ajuns la ea. Și-a început imediat discursul, explicând foarte apăsat din ce “clan” face parte, cine o cunoaște și că nimeni să nu-și permită să o provoace, pentru că nu răspunde de consecințe.

Noi ascultam cuminți. Nu pentru că eram impresionate, ci pentru că încercam să înțelegem dacă asistăm la o prezentare oficială, la un casting sau la începutul unei telenovele.

Dar piesa de teatru avea un final pe care nimeni nu îl anticipase.

După nici cinci minute de discurs războinic, aceeași femeie care intrase ca un general gata să cucerească penitenciarul izbucnește în plâns.

Plângea cu sughițuri și repeta că îi este foarte frică, că nu știe ce se va întâmpla cu ea, că viața ei s-a terminat și că nu credea vreodată că va ajunge acolo.

În clipa aceea am înțeles că penitenciarul dezbracă oamenii de toate măștile. Unii încearcă să-și ascundă frica în spatele amenințărilor, alții în spatele tăcerii, iar alții nu mai reușesc să o ascundă deloc.

În cele 21 de zile de carantină am învățat că, dincolo de dosare, condamnări sau poveștile fiecăreia, toate aveam un lucru în comun: în spatele aparențelor eram doar niște oameni speriați, care încercau să supraviețuiască unei lumi pe care nimeni nu și-ar dori să o cunoască.

Ceasul „periculos” și cea mai mare operațiune antidrog din Târgșor

Când trebuia să „mi se bage mințile în cap” și să înțeleg cine este șeful, își făcea apariția personajul principal al zilei: șefa de la văcuțe. Așa am poreclit-o eu. Purta tabla aceea pe coadă cu atâta mândrie, încât aveai impresia că fără ea penitenciarul nu ar mai fi putut funcționa.

Într-o dimineață geroasă de ianuarie urma să ies, pentru câteva ore, din iadul numit Penitenciarul Târgșor. Eram citată la Parchetul General, unde aveam calitatea de persoană vătămată. Eram fericită. Nu pentru drum, ci pentru că aveam speranța că, în sfârșit, cei care îmi fabricaseră probe și îmi distruseseră viața vor răspunde pentru ceea ce făcuseră.

La ora șase dimineața am fost scoasă din camera 33 și dusă în celebrul PPD. Acolo mă aștepta șefa de la văcuțe. Mi-a făcut percheziția corporală și mi-a controlat rucsacul. La un moment dat și-a oprit privirea asupra mâinii mele și, cu un zâmbet ironic, a spus:

— Fă, creato, ce ceas frumos ai! Este Lolo…

Am ales să nu-i răspund. Era clar că orice replică ar fi fost inutilă.

După control mi-a spus:

— Hai, creato, mergem în cameră. Lași rucsacul. Acolo unde mergi nu ai nevoie nici de cărți, nici de coli de scris.

Ne-am întors în camera 33. A deschis vizeta și a strigat-o pe Borzoș – copilul PNT ului. Executa o pedeapsă pentru omor și era încadrată la GSR, fiind considerată o persoană cu grad ridicat de risc.

Paradoxal, dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit în acea perioadă, tocmai ea avea să-mi ofere unul dintre cele mai frumoase gesturi de omenie.

Parcă presimțise că mă voi întoarce în cameră înainte de plecare. Îmi pregătise o pungă în care pusese un croissant, o pungă de covrigei, o sticlă de Cola și, ascunse cu grijă, patru coli de hârtie.

Mi-a întins punga și mi-a spus simplu:

— Mamă, ia-le. O să-ți prindă bine.

N-am apucat nici să-i mulțumesc. Șefa de la văcuțe a luat imediat punga, a început să o controleze și, râzând, a spus:

— Ia uite, fă, creato, ce grijă are Borzoș de tine…

Nu am băgat-o în seamă. Am luat punga și am urcat în dubă fără să bănuiesc că, peste doar câteva ore, acea pungă avea să declanșeze cea mai mare operațiune antidrog din istoria Târgșorului.

Am fost duși mai întâi la Curtea de Apel București, iar de acolo am fost preluată de escorta de la Rahova și transportată la Parchetul General.

Audierea a durat aproximativ o oră. Pentru prima dată după mult timp aveam senzația că respir alt aer decât cel dintre zidurile penitenciarului.

La final, procurorul a ieșit împreună cu mine pentru a mă preda escortei.

Și atunci și-a făcut din nou apariția șefa de la văcuțe.

— Fac percheziție!

Primul lucru asupra căruia și-a oprit privirea a fost… ceasul meu.

Același ceas cu care plecasem dimineață din penitenciar.

Același ceas pe care îl văzuse.

Același ceas pe care îl comentase ironic câteva ore mai devreme.

Numai că, dintr-odată, memoria îi dispăruse miraculos.

S-a purtat ca și cum nu aș fi avut acel ceas când plecasem din penitenciar și a început să insinueze că l-aș fi primit în timpul audierii, de la procuror.

Am rămas fără cuvinte. Cu doar câteva ore înainte îl văzuse, îl verificase și îl comentase. Acum se prefăcea că îl vede pentru prima dată.

A urmat controlul pungii primite de la Borzoș.

Interesant este că nu a verificat tot.

Croissantul nu prezenta niciun interes.

Sticla de Cola era perfect nevinovată.

În schimb, a desfăcut doar punga cu covrigei, unde a găsit niște pastile și un fond de ten.

Concluzia a venit instantaneu:

— Procurorul ți le-a dat!

În mintea mea mă întrebam dacă nu cumva urma să fie cercetat penal și croissantul pentru complicitate.

Drumul spre Târgșor a fost lung.

Pe tot parcursul lui îmi repeta:

— Stai liniștită, creato… este o greșeală.

Aveam să aflu foarte repede că nu era nicio greșeală.

Ajunsă înapoi la Târgșor, în jurul orei 15:30, șefa de la văcuțe a intrat triumfătoare, de parcă tocmai capturase cel mai periculos infractor din România.

A dat alarma în tot penitenciarul. După agitația creată, ai fi zis că descoperise un cartel internațional, nu o deținută care se întorcea de la Parchetul General.

În câteva minute au început să apară gardieni din toate turele. Cred că erau aproape șaizeci. Priveau spre mine de parcă urma să scoată cineva un arsenal de sub hainele mele.

Din momentul acela au început și înjurăturile.

— Cine p… mea ești tu?

— Ce p… mea ai crezut, că faci tu legea aici?

— Lasă că-ți băgăm noi mințile în cap!

— Te crezi prea deșteaptă? Ai ajuns unde trebuie!

Fiecare simțea nevoia să mai adauge o înjurătură sau o amenințare, de parcă participau la un concurs în care câștiga cel care mă umilea cel mai tare.

A urmat un șir nesfârșit de percheziții: dezbracă-te, îmbracă-te, întoarce-te, ridică mâinile, iar dezbracă-te… Totul a durat aproape opt ore.

La un moment dat mi-am spus în gând că, dacă tot au fost deranjați din „grajdul” lor și mobilizați în asemenea efectiv, probabil intenția era să-mi „umple frigiderul cu carne”, cum se spune în popor, adică să mă bată zdravăn.

Norocul meu a fost că planul nu le-a ieșit. Când taurul cu grade s-a apropiat amenințător și era gata să treacă de la vorbe la fapte, un coleg de-al lui, un băiat firav și vizibil stânjenit, i-a spus:

— Șefu’, nu da… Este avocat și o să aveți probleme.

Pentru câteva clipe s-a făcut liniște. A fost suficient cât să scap de ceea ce părea inevitabil. Cum nu găseau nimic, taurul cu grade devenea tot mai nervos.

Amenințările nu funcționau.

Umilințele nu funcționau.

Așa că a trecut la următorul nivel.

A dispus sesizarea BCCO.

În scenariul lor devenisem o mare traficantă de droguri. Chipurile, procurorul îmi dăduse droguri, tehnică de înregistrare și cine mai știe ce. Cred că, dacă mai stăteam puțin, descopereau că eram și capul unei rețele internaționale.

Nici asta nu a fost suficient.

A ordonat percheziționarea întregii secții și le-a spus fetelor că „creata le-a turnat”, că eu aș fi spus că ascund produse cosmetice primite de la polițiste. Scopul era simplu: să le întoarcă împotriva mea și să mă lase pe mâna lor.

Numai că planul a eșuat.

Fetele nu l-au crezut.

Mă cunoșteau prea bine.

În tot acest haos și-a făcut apariția și taurul cel mare. Un bărbat masiv, gâfâind de nervi, care semăna izbitor cu Obelix. S-a apropiat de mine și, cu un limbaj care sigur nu se învăța la Academia de Poliție, mi-a spus:

— Ia ascultă, fă! Cine te crezi tu? Că-ți dau două…

În clipa aceea a apărut salvarea mea.

Un băiat firav și rușinat, care era și el acolo, i-a spus încet:

— Șefu’, nu da. Este avocat și o să aveți probleme.

Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.

Și, datorită acelor câteva cuvinte, am scăpat de o bătaie care părea inevitabilă.

La sfârșitul zilei, marea operațiune antidrog se încheiase spectaculos.

Nu se găsiseră droguri.

Nu se găsise nicio tehnică de înregistrare.

Nu se confirmase niciunul dintre scenariile construite cu atâta înverșunare.

Rămăseseră doar câteva rapoarte, opt ore de umilință, un ceas care, în aceeași zi, fusese văzut, admirat, apoi „uitat” convenabil, și o zi pe care nu o voi uita niciodată.

Și toate acestea doar pentru a-mi „băga mințile în cap”.

Lecții de „înaltă ținută” la Penitenciarul Târgșor

Umilințele de la Târgșor nu se opreau la întrebările existențiale precum: „Știi să scrii?”, „Știi să citești?” sau „Ai păduchi?”. Nu. Programul educațional era mult mai amplu și beneficia de cadre didactice extrem de… dedicate.

Personajul principal al acestei povești este Cristi, tablagiului cu ochii albaștri, responsabil cu scoaterea deținutelor la magazin și la vizite. Un om măcinat de o curiozitate științifică ieșită din comun, mai ales când venea vorba despre viața intimă a altora.

Într-o zi am fost scoasă la magazin împreună cu trei judecătoare aflate și ele în detenție, două fete cu studii superioare și alte câteva deținute. Evident, pentru ca tabloul să fie complet, Cristi s-a gândit că ar fi util să mai aducă și câteva persoane cu alte preocupări intelectuale. Diversitatea, până la urmă, trebuie încurajată.

În timp ce așteptam cuminți să intrăm pe rând în magazin – un loc unde prețurile te făceau să ai impresia că faci cumpărături pe Champs-Élysées, nu într-un penitenciar – Cristi s-a transformat brusc în profesor universitar de educație sexuală.

Și-a ales interlocutoarea și a început seminarul:

„Auzi, cum a fost la intim? Te-a satisfăcut? Ți-a tras-o bine? Ai făcut și tu…?”

Convinsă probabil că participă la un colocviu academic, tânăra a început să răspundă cu lux de amănunte, explicând inclusiv de ce o dor genunchii. Iar noi, public captiv, fără posibilitatea de a pleca, eram obligate să asistăm la această demonstrație de cultură generală.

La un moment dat nu am mai rezistat și i-am spus că nu sunt obligată să particip la satisfacerea curiozităților lui sexuale și că, dacă este atât de interesat de astfel de subiecte, poate le discuta în altă parte, nu cu noi de față.

Brusc, marele profesor s-a simțit ofensat. A început să țipe la fata pe care tot el o provocase să vorbească, certând-o că povestește prea multe. O scenă demnă de teatrul absurdului: el întreabă, ea răspunde, iar apoi tot ea este vinovată.

Ironia era că exact cei care ne țineau zilnic lecții despre moralitate și ne priveau ca pe cele mai corupte și periculoase femei din România reușeau, prin propriul comportament, să demonstreze un nivel de educație și profesionalism care nu mai avea nevoie de niciun comentariu.

Așa arătau uneori „lecțiile” de la Târgșor. Nu despre respect, nu despre reintegrare, ci despre cum unii confundau uniforma cu dreptul de a umili oameni.

pe care e musai s-o citiți indiferent că sunteți la începutul vieții sau la mijlocul ei.

Astăzi, o să vă vorbesc despre mamele vampir energetic, sunt mulți dintre voi deja captivi, mulți dintre voi aveți mame care vă șantajează până la abuz, vă nenorocesc destinele.

Dacă nu ai făcut-o până acum, fă o precomandă pe următorul e-mail și rezervă-ți cartea, pentru că adevărurile spuse de mine în ea, chiar dacă dureroase, sunt absolut necesare pentru vindecarea ta sufletească.

Aici pentru precomandă:

liviu@ncn.ro

MAMELE VAMPIR ENERGETIC: ÎNCHISOAREA INVIZIBILĂ ÎN CARE ÎȘI ÎNCHID COPIII

Cel mai probabil, mulți dintre cunoscuții mei se vor regăsi în poveștile din această carte. Am ales să le folosesc poveștile, nu să le public numele, că nu e frumos.

Dar am ales să folosesc poveștile lor de viață pentru că sunt incredibil de relevante pentru demonstrațiile mele. Mulți dintre „subiecți” își dau seama că greșesc, dar aleg să continue, îmbolnăviți de magia neagră a alegerilor lor.

Am fost prieten mulți ani cu un tip incredibil de mișto, așa, în general, undeva la 58 de ani ca vârstă, cu care ieșeam la șprițuri și ne pierdeam în povești băiețești despre fotbal, muzică și cărți.

Șprițurile se prelungeau, dar, inevitabil, la ora 11:30 noaptea suna „mămica”.

„Mămica” era o cotoroanță de 86 de ani, fostă mare profesoară de germană la un liceu reputat din Cluj-Napoca, o prețioasă rămasă văduvă de timpuriu, care avea în stăpânire, în totalitate, destinul, viața și respirația „copilașului” său, un deja bătrânel de 58 de ani, îngrășat de frustrare, singur de ani de zile, căci n-avea voie să își facă nicio relație, darămite să se căsătorească.

Câteodată, amicul ăsta al meu, dacă se întâmpla să fie mai „pișcat”, avea câte un acces de rebeliune și îi zicea la telefon „mămicii” o grozăvie curajoasă:

„Mai stau, mă simt bine cu băieții”.

Vaaaai, în nici douăzeci de minute, se declanșa scenariul de urgență al babei: începea să îi dea mesaje pe mobil că nu se simte bine, că are palpitații, că simte că îi vine să vomite, că trebuie să vină acasă imediat ca să o ducă la urgență.

Dar stările de rău ale baborniței se declanșau mereu și mereu fix la bornele de independență ale copilului său.

Bietul de el abia de apuca să meargă o dată pe an la un concert de rock în București sau Budapesta, iar fronda asta era scump plătită cu tânguieli și noi crize de isterie zilnice ale „mămicii”.

Mama prietenului meu (acum nu mai ținem legătura) e mamă vampir energetic.

Sunt multe mame vampir energetic în lumea asta.

Mama vampir energetic nu-ți suge sângele, nene, suge ceva mai hrănitor: speranța, energia, timpul, deciziile, visurile. Suge viața nefolosită de tine.

Există dragoste de mamă ce te pregătește pentru creștere și există dragoste de mamă ce te pregătește pentru o moarte la foc mic.

Mama normală te crește ca să pleci; cumva ea muncește, cu inima strânsă, la propria ei părăsire; meseria de părinte e singura de pe lume al cărei scop real e să te facă inutil.

Mama vampir te crește ca să îi rămâi. Copilul nu e, pentru ea, un om în construcție, ci ea devine o construcție cu ziduri fără uși unde copilul său rămâne captiv.

Ca un pedofil moral, mama vampir energetic își maschează abuzul sufletesc față de copil, împachetând totul sub mantia cuvântului „grijă”.

În cazul prietenului meu, babornița, fiind profesoară, i-a predat copilului lecția despre lume: că e periculoasă, că oamenii-s răi, că în afara brațelor ei se moare — iar înăuntru, la mama, e cald.

Subtil, atacul la coloana ta vertebrală sufletească se rafinează. Se construiește teza despre propria persoană: că ești fragil, că deciziile tale-s pripite, că „las’ că fac eu, că tu nu știi”, „știe mama cu cine să vorbească și o să mergi la job la un birou, undeva liniștit”.

Și, încetul cu încetul, copilul, deja la 25 sau 28 de ani, nu mai știe să…

Subscribe now

de aici doar pentru abonatii platitori….

Read more

Puteți să precomandați această carte pe emailul meu

liviu@ncn.ro

și vă garantez c-o să merite, deja am peste 500 de precomenzi.

Astăzi despr…

Read more

Încă nu am un plan unde o să expun această serie, discut cu mai multe galerii, cu mai multe persoane și cumva simt că trebuie să o împing într-un loc foarte tare, chiar dacă va dura un pic de timp să conving.

În absența unei galerii fizice din Paris sau Londra sau Viena sau Berlin sau New York, vă invit deocamdată aici, la galeria mea virtuală de pe Substackul nr. 1 din România, căci tocmai am depășit 310 000 de subscriber-i.

Aici am decis să expun pentru voi în același loc taote cele 21 de pânze din seria “The Darfodill Lament”.

Dolores O’Riordan, un suflet chinuit cu o voce inconfundabilă, a folosit adesea muzica pentru a procesa traume personale și, din păcate, a îndurat mai mult decât partea ei de-a lungul vieții scurte – de la copilărie, abandon, abuz sexual, până la depresie, sindrom bipolar, abandon sexual. tulburare, tendințe schizofrenice, toate amplificate de episoade de abuz de alcool și droguri.

Dolores mi-a modelat adolescența din anii 1990 și, de fapt, sufletele a milioane de oameni — prin fiul ei amar ciudat, naiv, depresiv sau depresiv. Mulți dintre voi o cunosc doar prin celebrul „Zombie”, dar Dolores a fost infinit mai mult decât atât. Ea a fost un multivers emoțional.

Cele 21 de picturi, o referire la cântecul „Twenty One”, urmăresc să creeze o proiecție vizuală artistică a fragilității minții umane — personificări conceptuale ale bolilor mintale, dacă vreți. Te-ai întrebat vreodată cum ar putea arăta depresia sau abandonul? Vă voi arăta cum le văd pe parcursul acestor 21 de pânze.

Prin acest exercițiu artistic, îi aduc un omagiu acestui artist excepțional, ca o reamintire obsesivă a fragilității noastre emoționale. Mulți dintre noi o ascundem de rușine, mulți refuză să caute confort în noi înșine sau de la alții. Dolores a reușit să vâslească prin viață o vreme datorită cântecelor sale, până când „barca” ei s-a scufundat în cele din urmă într-o cadă dintr-o cameră de hotel.

Ați avut prilejul în aceste luni să mă vedeți la lucru, să vedeți cum gândesc și cum se formează un proiect artistic coerent, emoționant și cu sens.

Mulți dintre artiștii celebri din ziua de azi aleg izolarea, un soi de răsfăț artistic cu care eu nu sunt neapărat de acord, dar îl respect, eu nu pot sta izolat de societate, curiozitatea e un defect de care nu mă dezic

Hai sǎ intrăm împreună abrupt în lumea lui Dolores și vă garantez că atunci când veți ajunge la capătul celor 21 de pânze, veți simți tot ce am simțit eu creând această serie.

1.Empty

Prima se numește “Empty” și face referire la trauma abuzului sexual, Dolores fiind victima unui asemenea abuz de la 8 la 12 ani din partea unui prieten apropiat al familiei ei. În această pânză, durerea apare sub forma unor cioburi colorate care transformă corpul într-un vitraliu straniu, în interiorul corpului fiind captiv un copil ce pare că nu mai poate ieși niciodată de acolo. Așa suntem mulți dintre noi

2.Linger

A doua pânză se numește “Linger”, după melodia care i-a făcut celebri pe The Cranberries și care e povestea superbă și tristă a celor ce rămân blocați în ei înșiși sau undeva în peisajul vieții, nemaiputând înainta sau fi fericiți, rămânând captivi în propriile sforicele care sunt scuzele și regretele.

3.Shattered

… este a treia pânză din cele 21 ale seriei „Daffodil Lament” („Lamentația narcisei”), pe care o dedic cântăreței Dolores O’Riordan, solista trecută în neființă a legendarei trupe The Cranberries. Așa cum am spus la debut, fiecare pânză va purta numele unei melodii cântate de ea, dar va reflecta și zbaterile ei psihice, traumele, chinurile sufletești cu care viața a încercat-o din plin.

Pânza mea e tulburătoare și pentru că oglindește vizual depresia majoră, un vid intern ca o gaură mare a sinelui, dar și imensul sacrificiu pe care artiștii adevărați îl fac pentru lume, aici sacrificiul fiind exemplificat prin naiul compus din coastele personajului pânzei.

Așa a fost și Dolores la un moment dat, o carcasă acustică a durerilor ei, o cutie de rezonanță care striga prin note după liniștea izbăvitoare a morții.

4.Zombie

Cea de-a 4-a pânză din seria „Lamentația narcisei” („The Daffodil Lament”) poartă numele de „Zombie”, cea mai cunoscută piesă a trupei The Cranberries, considerată o capodoperă a rock-ului alternativ, cântec compus chiar de Dolores O’Riordan, marcată de un eveniment trist în care doi copilași irlandezi și-au pierdut viața într-un atentat cu bombă.

Este o pânză puternică în care mă „leg” mult de versul celebru „in your head” din refren și conceptualizez o infrastructură a durerii unde totul se întâmplă în capul devenit o colivie, cap care nu mai gândește, căci demonii, ideologiile, amintirile, traumele și ura sunt cele care preiau controlul nostru total și ne devorează trupul.

În pânza mea, tema violenței inutile e dusă în mod ironic spre praștie, jucăria copilăriei acum transformată în armă mortală și coordonată de tot ce se întâmplă greșit în capul nostru. Praștia, arma inocenței, este proiecția exterioară a conflictului intern care ne zombifică „dincolo de tâmple”.

5.And the daffodils look lovely today. (The Dolores Portrait)

M-am gândit ce portret aş putea sǎ îi fac lui Dolores O’Riordan, vocea atât de stranie a trupei Cranberries, câteodatǎ mǎtǎsoasǎ, câteodatǎ stridentǎ ca țipǎtul unui bebeluş înfometat?

Cum sǎ o imaginez ca sǎ nu îi jignesc memoria, dar sǎ nici nu cad în penibil? Sǎ fie şi memorabilǎ arta mea despre ea…

“And the daffodils look lovely today” (The Dolores Portrait) este pânza-ancoră a seriei, un portret esențializat proj care mi-am zis sǎ refuz trăsăturile fizice ale unui tribut, mi-am dorit sǎ redau spiritul ei pur.

Ineditul conceptual al lucrării rezidă în transformarea stativului unui microfon — unealta muncii sale de o viață — într-o narcisă vibrantă.

Dolores a fost o narcisǎ.

Stativul nu mai susține vocea, ci devine el însuși Dolores, înflorind solitar pe o scenă mortuarǎ a tăcerii.

Narcisa e floarea ghinionistă a primǎverii, fragila rivală a lalelei, o floare care, deși de o frumusețe hipnotică, este condamnată să se stingă repede.

Ea nu supraviețuiește timpului, ci arde intens și scurt.

Aceasta este metafora supremă pentru Dolores O’Riordan: a compus și a cântat arzându-se pe sine.

E adevărul dureros din spatele legendei — Dolores a fost o voce mult prea mare pentru un trup atât de mic.

Asemenea narcisei care se înclină sub propria greutate, ea a purtat povara unui geniu vocal ce i-a mistuit mintea, lăsând în urmă, pe scena întunecată a lumii, doar această amintire de petale galbene care refuză să se ofilească în memoria celor ce au înțeles-o.

6.No need to argue

„Cea de-a şasea pânză, „No Need to Argue”, este imaginea resemnării în fața paraliziei sufletești, atunci când iubirea pierdutǎ iremediabil devine o vânǎtaie permanentǎ, iar amintirile sau “ce ar fi fost dacǎ” devin roțile unul scaun rulant care te imobilizeazǎ mental.

Conexiunea mea cu acest cântec e şi mai puternicǎ, aveam 15 ani când a apǎrut cel mai straniu album al The Cranberries şi pentru cǎ iubeam o inimǎ imposibilǎ la vârsta primelor încercǎri, am simțit altfel versurile şi ideea lui Dolores despre durerea unei inimi ce vrea sǎ iubeascǎ chiar dacǎ a greşit.

Figura centrală, așezată într-un scaun cu rotile ale cărui roți sunt bântuite de propriul chip, ne vorbește şi despre imposibilitatea de a mai lupta a lui Dolores, diagnosticatǎ cu tulburare bipolarǎ.

În mâna personajului confuz, un yo-yo descrie drumul chinuitor al bipolarității: sus și jos, speranță și prăbușire, totul sub privirea goală a unei fețe care și-a pierdut identitatea în favoarea durerii. Este punctul în care Dolores, obosită de „războiul din cap”, acceptă că uneori suntem purtați prin viață de propriile noastre resturi şi devenim blocați în fotoliul singurǎtǎții, cǎci cine vrea sǎ iubeascǎ un nebun?!

7.“Will You Remember?” (Praznicul miresei pǎrǎsite)

Pânza a șaptea este rugul pe care arde ultima fărâmă de iubire a lui Dolores. Nu este doar o mireasă părăsită, este o mireasă care se dezintegrează fizic sub privirea noastră, aşa cum se întâmplǎ în cântec care începe vesel cu un vals de flaşnetǎ ce anunțǎ şampania bucuriei şi se închide pe acelaşi ritm, dar al morții iubirii.

Rochia din vitralii care se destramă nu este piesa centrală a acestui dezastru. Dacă în „Empty” vitraliul era închisoarea copilăriei, aici el este însăși substanța din care e făcută femeia-Dolores. Dar sticla nu mai stă legată; se sfărâmă, curge de pe ea ca niște lacrimi solide, lăsând în urmă un gol pe care nicio rochie de mireasă nu-l mai poate acoperi.

“Viitorul planificat” cade la picioarele ei în mii de cioburi tăioase.

În locul chipului pe care ea îi cere iubitului să şi-l aminteascǎ, tronează un ochi ciclopic orb, o lentilă uriașă și fixă a dezamǎgirii.

E ochiul care nu mai clipește, e blestemul iubirii mutilate.

Din spatele acestei mirese-fantomă erup brațe de caracatiță, tentaculele negre ale unei memorii parazite, tentacule ce nu o îmbrățișează, ci o revendică, brațele faimei care o sufocă, sunt „limuzinele” care au venit să o ia nu spre nuntă, ci spre uitare.

Ca orice mireasǎ pǎrǎsitǎ ce nu vrea sǎ accepte asta, mireasa mea neagrǎ ține cu o disperare mută un tort mortuar cu o singură lumânare în formǎ de cruce, luminând praznicul absenței.

De-acum, poate sǎ vinǎ nu limuzina, ci dricul, care sǎ ducǎ mireasa definitiv în adâncuri.

8.Ridiculous Thoughts

„Ridiculous Thoughts” este a opta pânză din seria dedicată personificării bolilor psihice şi lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries trecută în neființă la 46 de ani.

Este momentul greu din viața unui artist când presiunea publicului şi presei îți cere să te oferi total pe tava lumii, cu trupul fizic şi cu sufletul, să accepți să fii feliat şi tranşat, ironizat şi chestionat sub toate aspectele.

Cântecul cu acest nume s-a dorit la acel moment un protest al lui Dolores față de intruziunea presei britanice în viața ei, dar versurile arată că exista mult mai mult în spate: un „twister”, o tornadă de gânduri reci ce începea să se creeze pentru a desăvârşi paranoia.

Lumea o voia cu totul, problema e că Dolores s-a şi oferit acestei lumi cinice cu carnea, mintea şi, până la final, şi cu viața.

Paranoia este o boală obositoare, aparte, când mintea e ținută în priză de gânduri ridicole care te înfricoşează secundă de secundă până când te dezintegrezi, oglinzi interioare care se hrănesc cu tine până când ajungi să refuzi să mai fii om. N-ai ieşire, pentru că uşa salvatoare e în spatele pleoapelor tale, iar acolo e deja întuneric.

9. I Will Always

“I Will Always” e al nouălea tablou din seria dedicată cutremurelor sufletești din noi și din Dolores O’Riordan, solista The Cranberries care avea o voce unică, paradoxală, și căreia îi dedic pe post de tribut efortul meu artistic.

Cântecul ăsta e special pentru că, deși durează mai puțin de trei minute, te face să pici într-o transă stridentă ascultând un cântec de leagăn al morții despre sinele care a fost și sinele care a devenit.

Tabloul ăsta e și un autoportret de-al meu între două timpuri, dar poate fi și biportretul tău, sigur e și al lui Dolores.

Mai ales al lui Dolores matură pe care am îmbrăcat-o în uniforma copilăriei — cămașa albă cu două dungi ca într-un caiet de clasa întâi, pe care au rămas petele vieții.

Dolores e aici un craniu ciclopic, e sinele ars care nu a plecat din viață, care încă mai vrea să se joace cu tigrul de pluș, și el cu un singur ochi ce vede tot și nu uită nimic.

O oglindă ciudată încadrată într-o cruce roz cu sclipici reflectă icoana unei Dolores copil — e sinele vechi, sinele de dinainte de toate, cu care Dolores cea arsă vorbește: “Voi fi mereu lângă tine”. Nu știm care sine a spus asta prima oară și care sine s-a ținut de cuvânt.

Tabloul meu nu-i despre moarte, ci despre faptul că nu suntem o singură persoană în timp, că suntem o conversație stranie între eu de acum și eu de ieri, și că amintirile noastre se țin unele pe altele de mână, așa cum își țin foștii iubiți mâinile peste masă într-un bar ieftin, privindu-se în tăcere, când nu mai e nimic de spus, dar nimeni nu vrea să plece primul.

10.When you’re gone

Piesa asta superbǎ a fost scrisă inițial de regretata solistă a trupei The Cranberries, Dolores O’Riordan, ca un medicament sufletesc la moartea bunicului ei, dar, ulterior, artista a mărturisit că versurile și emoția cântecului au căpătat noi valențe pentru ea de-a lungul anilor, adicǎ dorul față de tatăl ei sau dorul de familie resimțit în timpul lungilor turnee.

Ne tot zicem sǎ trǎim clipa, dar nu prea ştim cum sǎ o prețuim. În loc sǎ legalizǎm marijuana, mai bine am legaliza nostalgia. Ador sǎ îmi fie dor de timpuri şi momente, chiar dacǎ mǎ dor amintirile.

În pânza mea, cea de a zecea din seria “Lamentatia narcisei”, mi-am închipuit pentru voi cum aratǎ dorul pentru cineva plecat din aceastǎ lume. Nu trebuie sǎ vǎ dau alte explicații pentru aceastǎ picturǎ. Dacǎ ați simțit vreodata “acel” dor pentru mama sau iubirea sau fericirea pierdutǎ, cuvintele n-au rost.

11.Sunday

Am avut luptele mele grele cu negreala sufletească pe care o numim mai modern „depresie severă”. Simțeam atunci că mă prăbușesc în sus.

Noi credem greșit că a te prăbuși e despre jos, prăbușirea adevărată e când te desprinzi de tine însuți și nu mai înțelegi care e direcția corectă a lumii, care e cerul și care e pământul.

Și atunci plutești cu capul în jos într-o catedrală goală, într-o duminică în care Dumnezeu a uitat să vină la slujbă.

Tabloul ăsta e a unsprezecea pânză din „Lamentația narcisei” și nu-i despre sinucidere. Când mi-era greu, și nu mint, mă ascundeam amiezile într-o biserică, căutam liniște sau priveam în sus. Și am tot căutat până m-am regăsit. Dolores n-a mai avut puterea asta.

12.Just My Imagination

Dolores O’Riordan, solista plecatǎ de la The Cranberries, spunea despre cântecul ăsta că l-a scris gândindu-se la “happy days”, vremea când rămânea în pat până duminică la amiazǎ, privind la cai verzi pe pereți, fără copii care să o tragă jos din aşternut, fǎrǎ faimǎ sau dureri sufleteşti. Suntem și noi la fel, abia mai târziu, când avem tone de responsabilități, depresii şi neîmpliniri, înțelegem ce-am avut.

Paradoxal, timpurile mai libere se întorc, dar suntem bǎtrâni şi nu mai avem ce face cu ele. Cântecul e un cerc, al vieții noastre.

Asta am pictat, o creatură prinsă în rotirea ei. Diavolul roșu, descărnat până la nervuri, cântă la o chitară făcută dintr-un craniu de caprǎ — instrumentul plăcerii și unealta morții, ca în orice viață în care bucuria și prețul ei sunt pe aceeaşi facturǎ.

În spate, aripile unei mori de vânt din vechea Irlandǎ se învârt fără sfârșit, ne macină, aşa cum face viața.

Diavolul înroşit n-are coarne, ci petale de narcisǎ galbenă — semnătura întregii serii, semnǎtura lui Dolores și, totodată, masca celei ce a rǎsǎrit prea devreme şi a plecat fix când sǎ vadǎ ce putere are soarele. Versurile pe care le-am scris pe pânză — “you’ve got me wrapped around your finger”, “I gave all I could but you left me sore” — nu sunt din cântecul ăsta, sunt din altele, fiindcă durerile se amestecă. Așa ține mintea minte: ne bagǎ pe grumazul sufletului la grǎmadǎ răni din ani diferiți și ne fraiereşte cǎ am fi o singură poveste, o poveste unicǎ.

Dar noi nu suntem decât nişte minciuni.

13.Salvation

„Salvation” este una dintre cele mai înșelătoare piese ale celor de la The Cranberries. La suprafață pare un cântec despre dependențe și salvare, despre Dolores care îi îndeamnǎ pe cei tineri sǎ fugǎ de heroina. Dar piesa asta mie mi-a spus mereu altceva, mult mai profund: mi se pare cǎ e mai mult despre lupta disperată a omului de a nu se pierde pe sine.

Pânza mea cu numǎrul 13 din seria “The Daffodil Lament” nu vorbește despre droguri, ci despre fragilitatea ființei umane atunci când viața îi oferă prea multe adevăruri, prea multe promisiuni și prea multe drumuri către o mântuire falsă. Personajul central al picturii mele e orbit nu de întuneric, ci de excesul de direcții.

Panglicile care îi înfășoară capul sunt gânduri, doctrine, obsesii, reguli, credințe și ispite.

Fiecare pare prețioasă, fiecare strălucește asemenea unei coroane, dar toate împreună îl împiedică să mai vadă limpede.

Râurile de pastile şi perle sunt toate căutările noastre: iubirea, credința, puterea, succesul, arta, gloria sau simpla nevoie de a fi acceptați, toate promițând același lucru: falsa mântuire.

Legătura cu Dolores O’Riordan este una profundă. Toată viața ei a fost o luptă între lumină și umbre, între credință și durere, între nevoia de a fi iubită și nevoia de a se ascunde. În vocea ei exista mereu speranța că undeva, dincolo de zgomotul lumii și de demonii interiori, există o formǎ de izbǎvire. Din pǎcate, mântuirea ei a venit într-o vanǎ dintr-o camerǎ de hotel, sub apǎ şi-a ferecat respirația ca sǎ poata trage în piept, de-acum liberǎ, praful stelar.

14.Icicle Melts

„Icicle Melts” este a 14-a pânzǎ din seria dedicată lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries. În cântecul ǎsta Dolores îşi exprimǎ furia pentru moartea unui copil ucis la Liverpool, dar pentru mine cântecul e dovada unei alte probleme psihice a ei, o anumita hipersensibilitate fațǎ de problemele societǎții și de felul în care anumite suflete nu reușesc să privească lumea de la distanță cǎci absorb totul - fiecare nedreptate, fiecare cruzime, şi fiecare dezamăgire devine o rană intimă, ca și cum ar fi fost provocată direct asupra propriei ființe.

Personajul din tablou țipǎ frustrat, iar țipetele sale se transformǎ în păsări origami colorate, fragmente de gânduri, idealuri, speranțe și spaime care nu mai încap într-o minte omenească. Sunt toate cauzele pierdute, toate tragediile lumii, toate luptele morale pe care unii oameni și le asumă până la autodistrugere. Nu mai există o graniță între sine și societate. Durerea altora devine propria durere.

La început pare o formă de noblețe. Apoi devine o închisoare. Simți că trebuie să salvezi totul, să repari totul, să răspunzi pentru tot ce este stricat în jurul tău. Iar când lumea refuză să se schimbe, începi să te topești odată cu ea, ca un țurțure.

Aici se află și legătura mea cu Dolores. În spatele vocii care umplea stadioane exista un om care simțea enorm. Prea enorm.

Pânza mea nu vorbește despre nebunie, ci despre costul sensibilității unui artist.

Artiştii par puternici pentru cei din jur, dar în interior se topesc lent, încercând să schimbe lumea.

Dar lumea nu se schimbă. Ea rǎmâne aceeaşi, imprevizibilǎ şi plinǎ de haos, şi tot ce e sigur însǎ în haos e cǎ țurțurii dispar primii.

15.Pretty

Pretty”, cea de a 15-a pânzǎ din seria “Lamentația narcisei” revine la tema subsidiarǎ a tulburǎrilor psihice ale unul artist de geniu, iar Dolores O’Riordan a avut felia ei groasǎ din ele.

Nu numai Dolores suferea de fragmentarea sinelui, mulți dintre noi nu ştim cǎ “pǎțim” şi noi asta.

Cel putin eu… eu recunosc cǎ accept ca oamenii să mǎ consume.

Asta e soarta visǎtorilor, ne tǎiem singuri în bucǎți.

O bucată pentru familie. O bucată pentru cei care mǎ iubesc. O bucată pentru cei care mǎ admiră. O bucată pentru cei care mǎ judecă. O bucată pentru cei care au nevoie de mine.

Chipurile suspendate din pânza mea nu sunt “versiuni” ale eu-lui, ci datorii emoționale pe care le-am fǎcut ca sǎ acceptați. Copilul care voia să facǎ le plac. Adultul care voia să demonstreze. Artistul care voia să fie înțeles. Omul care a uitat sǎ mai cânte.

Firele care ne leagă pe noi de noi chiar noi le-am întins. De aia cu greu pot fi tǎiate, cǎci ne rǎnim şi ne doare.

Noi am țesut pânza de pǎianjen în care ne-am capturat definitiv.

16.Ordinary Day

„Ordinary Day”, pânza cu numǎrul 16 este jokerul seriei “The Daffodil Lament”, singura pânzǎ pe fundal alb, în totalǎ disonanțǎ cu celelalte douǎzeci de picturi întunecoase.

E o pânză despre oamenii care nu pot trăi la suprafața vieții.

În imaginația mea, din bulbii rahidieni ai unui trup aparent liniştit nu ies nervi, vertebre sau țesuturi, ci tuburi de orgă ce cântă gânduri colorate, așa cum numai oamenii frumoși la minte pot crea. Fiecare tub devine o conductă a imaginației şi fiecare explozie de culoare este un acord interior, o emoție, o amintire sau o idee care refuză să rămână captivă înăuntru.

Am asociat această lucrare cântecului „Ordinary Day” al lui Dolores O’Riordan fiindcă piesa vorbește despre miracolul discret al existenței și despre felul în care o zi aparent banală poate deveni extraordinară atunci când este privită prin ochii potriviți.

Pentru majoritatea oamenilor, lumea este compusă din obiecte. Pentru cei sensibili, lumea este compusă din semnificații.

De aceea figura nu are cap. Corpul a devenit inutil ca formă, rǎmâne o catedralǎ sonorǎ în care numai cei cu inima deschisǎ pot asculta Slujba Culorilor.

17.The Daffodil Lament

Lucrarea asta este dedicată, în mod profund și personal, plecării lui Dolores O’Riordan de pe această lume, capturând momentul precis în care angoasa interioară se întâlnește cu decizia suverană a retragerii.

Vreau sǎ o vedeți ca pe un requiem vizual, aşa cum cred cǎ a arǎtat ultimul ei cântec nescris vreodatǎ, o negociere ontologică a ei cu Viața însăși.

Întrebarea sfâșietoare pe care i-o pune Dolores chiar Vieții - “Would you notice, if I left you?” (Ai observa dacă te-aș părăsi?), capătă o greutate infernalǎ: o conștiință se simte irelevantă în mecanismul imens și adesea impasibil al universului.

Pânza mea oglindeşte acest proces de detașare cu straturi multiple și tremurătoare de culoare – bronz, ocru, aur și sânge - imaginând-o pe Dolores în plin proces de dizolvare sau de transfigurare, o sigilare a suferinței.

În mâna stângǎ, o singură narcisă galbenă. Nu mai e simbolul primǎverii, ci plata pe care Dolores o dǎ lui Charon ca sǎ poatǎ trece Styxul. E ultima platǎ din Contract ca sǎ poatǎ cânta liberǎ de-acum pe vecie.

18.The Last Day of the Last Daffodil

Artişti ca Dolores O’Riordan de la The Cranberries şi-au petrecut jumǎtate din viațǎ în camere de hotel. Ca si Jimmy Morrison, şi ultima zi pe Pǎmânt a lui Dolores a fost într-o camera tristǎ de hotel.

„The Last Day of the Last Daffodil” este încercarea mea de a-mi imagina nu moartea lui Dolores O’Riordan, ci liniștea înfricoșătoare care a precedat-o.

A optusprezecea mea pânzǎ din serie nu vǎ vorbește, ci vǎ transmite acea stare de nelinişte agasantǎ, Dolores e aici compusǎ din mai multe umbre: una pleacǎ la baie, una respirǎ sacadat pe fereastrǎ din negrul nopții, alta priveşte la chitara miratǎ ce trebuie sǎ cânte o melodie imposibilǎ. Patul curge mortuar, războiul cu sufletul s-a terminat.

Iatǎ, durerile, amintirile, refrenurile încetează să mai fie o stare și devin un loc în care doar tu poți intra.

Pe noptieră, se află o narcisă. Ultima narcisǎ de pe planetǎ, martor tǎcut ce cântǎ-n surdinǎ o baladǎ despre câtǎ durere poate ascunde un suflet înainte ca lumina din el să plece.

19.Never Grow Old

A 19-a pânză din seria The Daffodil Lament marchează momentul pe care l-am amânat cel mai mult: plecarea lui Dolores O’Riordan din lumea noastră.

Am ales ca această lucrare să poarte numele Never Grow Old nu pentru că piesa ei vorbește despre “ziua perfectǎ” când poți muri sau despre frica de bǎtrânețe, ci pentru că mesajul real al melodiei este unul aparte: rǎmâi mereu tânǎr în minte şi inimǎ, indiferent ce fac anii cu corpul tǎu.

În pictura mea, Dolores nu moare, ci traversează victorioasǎ linia magicǎ de care ne temem cu toții şi, pentru asta, nu are nevoie de niciun corb sau şacal magic pentru a o însoți în drumul spre Dincolo, are propriul ei psihopomp, un cal curajos ce o trece prin bǎierile înnodate ale Lumii.

Dolores n-are nevoie de vreun bǎnuț ca sǎ plǎteascǎ bunǎvoința lui Charon, ci cu narcisa delicatǎ din mânǎ sparge singurǎ Moartea definitiv, într-un gest aproape liturgic.

După optsprezece lucrări despre durere, iubire și pierdere, asta e prima în care nu mai privesc înapoi şi o las pe Dolores să meargă înainte cu o singură narcisǎ în mână. Mie îmi rǎmân cântecele ei.

20.Wake me when it’s over

Spectacolul s-a încheiat, dar cortina a uitat să mai cadă. În această a douăzecea iterație a seriei Daffodil’s Lament, penultima din cele 21 pe care mi le-am propus, spațiul nu mai este doar un fundal, ci un amfiteatru monumental, un templu pǎrǎsit al uitǎrii acum cufundat într-o tăcere absolută. Rândurile nesfârșite de scaune goale devin crucile unei absențe colective – un cimitir al memoriei în care publicul a devenit umbră, iar muzica a fost înlocuitǎ de greutatea întunericului.

În acest gol vast, centrul scenei este revendicat de o prezență neașteptată: o narcisă solitară ce răsare prin crăpăturile realității, scaldată într-o lumină aurie de concert care pare să pulseze în disonanță cu liniștea sălii. O fi o antiteză brutală – fragilitatea biologică a narcisei în contrast cu austeritatea rece, metalică, a amfiteatrului, dar pentru mine e victoria adevǎratǎ a unui artist care chiar a lǎsat urme palpabile pe Pǎmânt.

Wake me when it’s over e despre suspendare, am vrut sǎ sǎ ”îngheț” pe pânzǎ acel moment între respirații, între dispariția spectatorilor și ivirea unei noi ordini. Nimeni nu mai poate cumpǎra bilet la acest concert al singurătății, dar cu toții mai putem asculta vocea de narcisǎ a lui Dolores.

21.A place I know

“A place I know” este a 21-a pânză și ultima din seria “The Daffodil Lament” dedicată lui Dolores O’Riordan, vocea The Cranberries.

Sunt fix 90 de zile de când am început acest proiect artistic dedicat fragilității sufletului omenesc, cu cântecele și sentimentele lui Dolores.

Am stat în garaj și am cântat ca un dement cântecele ei în timp ce pictam, am plâns în timp ce pictam, am fost Dolores. Cred că ați simțit și voi.

Am făcut cu voi drumul ei prin viața ei plină de lupte, un experiment aproape live în care ați fost martorii mei la călătoria mea cu degetele și pensula. Simt că mi-a reușit și sunt mândru, sunt mândru că am început, am continuat și am închis perfect seria.

“A place I know” e cântecul ciudat al lui Dolores care ne indica încă de atunci unde va ajunge când va pleca: priviți! e un loc cum n-ați mai văzut ițit din imaginația mea, dar sunt sigur că există, e un câmp calm și fără de sfârșit din pământul căruia cresc microfoane și narcise, iar Dolores pășește alunecând printre ele, unde nu-i nevoie nici de aripi, nici de vise, unde e liniște.

E liniște.

Subscribe now

Nu râdeți, prieteni, pentru că ăsta este adevărul și fiți atenți ce bine i-am prins în poză pe cei doi blănoși și cât de mult seamănă de fapt cu Pahonțu și Coldea.

Ăla pe gri e Coldea, aka Zoli, ce sictir are, cum privește ca adevărat păpușar al statului paralel.

Porcul de sus se numește Paulică, io îi zic Pahonțu, din păcate cel de sus nu-mi aparține, este un foster la mine și provine dintr-o familie cu background artistic după cum observați la sprâncene și mustăți, este nepotul de sânge al marelui nostru actor Mircea Albulescu, dar, practic, s-a transformat în Pahonțu.

A propos de Zoli…

Zoli - jucăria mea de artist. Nu e banc, chiar am o poveste superbă cu un nou proiect

Mai țineți minte picturile mele astea douǎ?

Jucăria ce seamănă cu un tigru și deopotrivă cu un urs, dar are ca element vizual memorabil ochiul mare ciclopic era un element suprarealist în picturile mele.

Mai în glumă mai în serios mai multe persoane mi-au spus că este foarte simpatic, este memorabil și că n-ar fi rău să fie transpus și în realitate, nu să rămână doar la stadiul de element artistic pe o pânză.

Așa că m-am gândit că în timpurile astea foarte ciudate, un artist trebuie să înțeleagă cǎ e nevoie de curaj și cǎ trebuie să fie polivalent în abordarea de business, să înțeleagă că o parte din brandingul său personal, asta dacă arta lui permite, poate fi și o exprimare mai comercialǎ în sensul pe care vi-l prezint azi.

Am fǎcut multe la viața mea, dar jucǎrii de pluş niciodatǎ.

Dar io-s Liviu Alexa, nu mǎ descurajeazǎ nimic.

Așa cǎ am contactat cea mai bună fabrică de jucării de pluş din China acum două luni și, pas cu pas, am construit jucăria după designul meu inițial, mai întâi ca proiect tehnic, gândind proporții, alegând materiale de cea mai bună calitate.

Cea mai mare provocare a fost sǎ “plantǎm” ochiul, e un design unic, cu toatǎ experiența lor însemnatǎ de decenii, chinezii nu mai fǎcuserǎ aşa ceva. Mega profi, mi-au zis cǎ jucǎria imaginatǎ de mine poate fi un succes enorm şi sǎ nu mǎ joc, ci sǎ protejez la nivel mondial atât brandul, cât şi designul industrial. Ceea ce am şi fǎcut. Nu a fost chiar uşor şi ieftin, dar am zis cǎ meritǎ riscul.

Am construit apoi un mic plan de afaceri astfel încât jucăria să stea în picioare din punct de vedere financiar și, ca bani, s-o pot vinde la un preț corect ca produs artistic, atenție!, cǎ asta e ce am fǎcut eu, nu o jucǎrie de duzina din Kaufland.

Chinezii mi-au trimis prima mostra acum două săptămâni, sunt încântat maxim de cum a ieşit şi ieri a intrag în producție: 4000 de bucǎți.

N-am emoții cǎ nu le vând, dar şmecheria ar fi sǎ transforma aceastǎ jucǎrie într-un fenomen.

De aia nu v-am anunțat nimic pentru că am vrut să primesc verde de la firma chinezeascǎ ce m-a ajutat să protejez designul industrial,brandul și tot ce ține de viitoarea mea jucărie de pluș.

De fapt, actuala jucărie de pluș, că o voi primi în țară peste aproximativ o lună când o voi și pune în vânzare cu toate certificările posibile.

E o jucărie măricică, foarte plăcută la atingere și foarte haioasă și voi construi o poveste care să mă ajute s-o vând cat mai repede sau să vând cat mai repede cel puțin prima tranşǎ.

În încercarea mea de a transforma această jucărie într-un fenomen viral, am ales să-l numesc Zoli, în semn de iubi mele față de celebrul meu deja pisoi ungur.

El e Zoli.

Fane e fericit.

Primul exemplar e al lui şi sunt incredibil de mândru de asta.

Încetul cu încetul încep să conștientizez și chiar să aplic în business ideea că sunt un brand, urmează să stabiliți voi, prin cererile de cumpărare, dacă sunt unul eficient sau nu.

Deocamdată, sunt numărul unu ca cu proiectul Strict Secret, sunt cel mai bine plǎtit jurnalist independent din România, susținut de 1600 de abonați plǎtitori, deocamdată cărțile mele, produse în sistem self publishing, s-au vândut independent in mii de exemplare, așa că încasez toți banii fără librării și comisioanele rechinilor din firmele de distribuție.

Deocamdată, sunt cel mai bine vândut artist debutant al anului 2026 am vândut de peste 200 și ceva de mii de euro și până la sfârșitul anului mai e foarte mult (sǎptǎmâna trecutǎ am vândut cu 12 000 de euro bucata douǎ picturi din seria noua “The Daffodil Lament”).

Asa ca de ce să nu am și un soi de linie de artist unde să-mi pun în valoare în practică ideile creative?

Nu vreau să vând cănuțe și nici printuri ieftine după pânzele mele, vreau să-mi exprim personalitatea și creativitatea și în acest fel, sǎ vând produse unice semnate de mine.

Vǎ place Zoli? Scrieti in comentarii!

Emisiunea mega viralǎ cu Cozmin Guşǎ. Adevǎrul e cǎ am avut şi subiecte.

​Cozmin Gușă:

Pe fond de tunete, aici, sper să nu fie și la voi, vă doresc pentru că au fost multe ravagii. M-am reconectat și o să vă dezvălui cum îl tachinez eu pe prietenul meu, Liviu Alexa, maestrul nostru, că acum este multiplu maestru, așa îl tachinez de fiecare dată când îl iau la telefon în ultima vreme, a mai scris încă o carte.

​Nici eu nu știam de cartea asta.

​Nu cred că m-am sclerozat, nu cred că mi-ai povestit vreodată.

​Avem coperta pe ecran, prieteni, celebra pictură care a fost cea mai apreciată la expoziția de pictură a lui Liviu Alexa, care este coperta acestei cărți cu băiatul grăsut și obraznic care își ține în lesă părinții.

​Bună temă!

​Ave!

​Ave, Liviu!

​

Liviu Alexa:

Salutare, prieteni! Ce faceți?

Cozmin Gușă:

​Uite, noi cu ploaia. La dumneavoastră?

Liviu Alexa:

​Noi, cu depresiunea și depresia din Cluj. Depresiunea celebră a Clujului, unde în iulie în loc să stăm la ștrand, stăm de ploaie. Depresiunea că aici urmează două grele urâte de tot, care sigur că vor influența orașul. Una mai puțin urâtă, Electric Castle, care se desfășoară totuși la Bonțida. Un festival din ăsta mai cuminte. Și după aia urmează ordinăreala de la Untold, unde orașul va fi pus două săptămâni jumate la dispoziția domnului Bogdan Buta, copilul de securist de la Alba și celebrul nostru pedofil, care este susținut de justiție.

Știu și Goldiștii, am pierdut procesul cu el într-o primă instanță, de la domnul judecător Sergiu Cârlan, care a considerat că, fără să se uite la date, la baze factuale, că trebuie să plătesc 2000 de euro și să șterg toate articolele de presă, care arătau cu dovezi că dumnealui a întreținut diverse relații foarte sexuale cu minori. Erau dovezi, erau interviurile, victime. N-a contat pentru justiția clujeană. Asta este. Deci urmează două săptămâni de tămbălău, cu droguri, cu muzică, cu nu știu ce, cu la la la... Aceeași poveste

Cozmin Gușă:

​O să plecați? Cei ca tine, mă rog, familiile, similare familiei pe care o ai tu, o să plece? În general, pleacă din Cluj în perioada asta?

Liviu Alexa:

​O să plece și echipa U Cluj, de exemplu, care nu o să poată să joace, are și momente grele cu Cupe europene, nu va putea juca pe propriu stadion, stadionul public, că trebuie să stea domnul Bogdan Buta să distrugă gazonul pe acolo. După ce se termină Untoldul, toată lumea știe, e deja un obicei, arată ca după Verdun. Sunt aceleași povești, că vezi, doamne, Untoldul va reface repede gazonul. Bă, dar an de an se toacă bani publici pentru nimic. An de an, un oraș întreg este pus la dispoziția unei persoane fizice. Este adevărul, mă. Cu jandarmi, cu ANPC, cu... ce vreți voi, mă? Cu ITM, cu tot, tot, tot. Pentru zeul de Ardeal, că acum avem și zeul de sud, Selly, care face ce-i toacă capul și ăla pe la Costinești sau pe unde naiba. Hai că suntem...

Cozmin Gușă:

​Astea sunt zilele de nebunie cu Selly.

E bine că ai nimerit, că aș fi uitat. Anul trecut am făcut un mare scandal, dacă-ți aduci aminte. Pentru că am văzut imaginile cu adolescenții aia drogați, adolescenți minori, mulți dintre ei, care se loveau cap în cap în celebrele moșpituri. Stăteau în cerc așa. Și un om, o autoritate, ca să nu dau exact autoritatea din Constanța de acolo, a venit și mi-a arătat pozele cum strângeau dimineața cei de la Salvare, tineri. Numai într-o dimineață au strâns 47 de tineri fără cunoștința. Deci erau lăsați lat, se băteau cap în cap, că așa trebuia să faci la festivalul Selly.

Liviu Alexa:

E aceeași circăraie. eu cred că Selly de ciudă s-a apucat de făcut chestia asta, de la Beach Please, pentru că a văzut că Bogdan Buta poate să cheme la ordin toate autoritățile și instituțiile de forță din Cluj-Napoca, ca de ce să nu facă și el la fel acolo. Că ăsta-i traseu.

Uită-te, alaltăieri a fost conferința de presă de start cu domnul Selly în spate, la ordin, cu jandarmi, polițiști, nu știu ce, stăteau toți acolo să-i filmeze cum se dădea mare Selly. Așa un film prost, că măcar Buta nu se bagă în seamă, mai ales după ce i-am ras una cu scandalul de pedofilie homosexuală. Dar Selly e cu așa mai grăsuț, cu cravațica aia, cu nod mare, stă la anvon ca o vedetă americană și vorbește. Toate microfoanele sunt pe el. Evident că pe bani buni presa merge și încasează și-i face la ăsta PR. Vorba cuiva, nu se știe, că la cât de proști sunt românii, băi, Cozmine, cum ne trezim cu ăsta prin 2029, idolul generației de cocaină, că va fi la prezidențiale cu șanse. Adică mă aștept la orice în țara asta.

Cozmin Gușă:

​Păi da, n-ai văzut că în campania din 2024 ne-a reprezentat la NATO să prezinte strategia de securitate. L-a trimis Mircea Geoană?

Liviu Alexa:

​Eu de ce zic? Securistanul crește încet, încet și sigur ca un Cadillac, vorba lui BUG Mafia, crește tot felul de din ăștia, de paparici. Acum patru ani a fost la NATO, acum face un festival, va fi un succes mondial, bla, bla, bla, bla, bla, bla, bla. Într-un an începe Selly să aibă poziții politice și, pac, pac, îl vedem cu noua generație, un nou partid. Proștii din România o să zică, vai, vrem oameni noi, vrem oameni noi, uite cum ne aduce acum lordul Bolojan. Bă, bolojeniștilor, hai că deja mi-am intrat în formă, că mi-a fost dor de emisiune, să ne asculte goldiștii. Bă, să le ziceți la bolojeniști când vă întâlniți cu ei la cafei sau la vere, cum e, bă, cu meritocrația, bă, și transparența, când te duci și-l iei pe ăla de la SOS, de la S-O-S-S-O-S, da, și-l faci șef de filială, bă, mâncați-aș, nu că îi dai cheile, da, bă, îi dai legetemație cu săgeata liberală și îl pui șef la partid, bă, în local. Bă, bă, brătienii fac triplu axel și triplu toulouse, bă, de șoc, cred că, în mormintele lor. Deci cum e, bă, Bolojane, bă, bolojeniștilor, ziceți-ne, mă. Aia care erau ieri, cum le ziceau? Aia de la POT erau proști și tractoriști, și aia de la SOS erau, zi, rusofili și extremiști. Știi cum se vindecă, băi, Cozmin Gușă și, măi, goldiștilor, cum se vindecă rusofilia? Treci strada spre Modrogan și, pac, nu mai ești rusofil, nu mai ești …

(de aici continutul poate fi accesat doar de abonatii platitori)

Read more

Citiți!

A place I know

“A place I know” este a 21-a pânză și ultima din seria “The Daffodil Lament” dedicată lui Dolores O’Riordan, vocea The Cranberries.

Sunt fix 90 de zile de când am început acest proiect artistic dedicat fragilității sufletului omenesc, cu cântecele și sentimentele lui Dolores.

Am stat în garaj și am cântat ca un dement cântecele ei în timp ce pictam, am plâns în timp ce pictam, am fost Dolores. Cred că ați simțit și voi.

Am făcut cu voi drumul ei prin viața ei plină de lupte, un experiment aproape live în care ați fost martorii mei la călătoria mea cu degetele și pensula. Simt că mi-a reușit și sunt mândru, sunt mândru că am început, am continuat și am închis perfect seria.

“A place I know” e cântecul ciudat al lui Dolores care ne indica încă de atunci unde va ajunge când va pleca: priviți! e un loc cum n-ați mai văzut ițit din imaginația mea, dar sunt sigur că există, e un câmp calm și fără de sfârșit din pământul căruia cresc microfoane și narcise, iar Dolores pășește alunecând printre ele, unde nu-i nevoie nici de aripi, nici de vise, unde e liniște.

E liniște.

Subscribe now

Tare de tot. Dar nu mai am cum să schimb tirajul, că am comandat doar 2000.

Așa că, dacă nu ai apucat să faci precomandă sau să citești despre ce e vorba în carte, fă-o acum pe liviu@ncn.ro și citește mai jos.

Am scris „Școala Vietzii”, o carte pe care o pritocesc din 2024, mi-au ieşit 600 de pagini de Liviu Alexa style, despre lucrurile tabu, despre momentele de cǎcat pe care le ascundem sub preşuleț, 100 de capitole cu adevǎrurile incomode pe care ne prefacem cǎ nu le vedem: nu toți părinții merită iertați și nu toți morții merită amintiri frumoase, nunta cu patru sute de invitați e prima minciună financiară a familiei, frumusețea te scutește de caracter până vine factura realitǎții, e o carte despre mame vampir și tați muți, despre fraieri și sabotori, despre patul mort și trenul în care urci cu omul greșit, despre banii care sparg mai multe căsnicii decât amantele și despre copiii transformați în prizonieri de război de părinți care n-au știut să piardă o căsnicie.

Nu e carte motivațională, neeee, nu te pup pe frunte, nu-ți spun că universul are un plan cu tine, hahaha, nope.

Îți spun cum funcționează lumea și oamenii, și pe urmă te las să gândeşti singur, că ești om mare.

O poți da și copiilor tăi adolescenți la citit, dacă nu ai avut ouă să le spui în față niște lucruri.

„Școala Vietzii” se citește oriunde și de oriunde: pe budǎ, deschizi la capitolul care te doare azi și acolo-s gândurile lui Alexa. Unele pagini o să te enerveze, altele o să te usture, fiindcă o să te recunoști.

Și câteva, sper eu, o să te ierte de niște vinovății pe care le cari degeaba de ani de zile, fiindcă Alexa te scuturǎ cu cuvinte şi îți zice cǎ ai voie să-ți trăiești viața, dar doar pe a ta și nu pe-a altora.

Se cheamă „Școala Vietzii”, cu tz, că așa se pronunță viața pe la noi când te ia pe nepregătite. Coperta am pictat-o eu, cartea mi-a dictat-o chiar Viața — io doar am fost atent la ore.

Vine curând. Gen sǎ gǎsesc bani de tipar, sǎ fac un site decent, dar zic cǎ pânǎ la 1 august o am gata, ca sǎ mergeți înconde cu ea.

Țineți-vă bine.

PS: Precomenzi, fǎrǎ platǎ deocamdatǎ, se strâng pe liviu@ncn.ro

Reclamǎ gratuitǎ pentru ceva deosebit - cel mai mare festival pentru FAMILII din România

Pe bune, acest festival al familiilor organizat de clujeanul Darius Mârza în incredibilul complex de distracție și relaxare Wonderland trebuie să devină o prioritate pentru toți cei care caută să petreacă timp de calitate cu copiii lor.

Atmosfera e de la an la an tot mai mișto, deja festivalul are experiență.

Vǎ las aici link pentru bilete.

Anul asta va fi si un concurs international de magie cu magicieni din 6 tari!

Deratizatorul care angajează șobolanii pe post de paznici la hambar. Bolojan și-a găsit „oamenii noi și liberi” la second-hand, pe listele SOS

de Liviu Alexa

În ultima zi de sesiune parlamentară, PNL-ul lui Ilie Bolojan a ieșit la cumpărături: a luat trei parlamentari la ofertă, doi de la SOS — Adrian Peiu și Dorin Petrea — și unul de la POT, Ștefan Borțun. Dar nu s-a oprit doar aici: Bolojan i-a și uns pe primii doi șefi peste PNL Ialomița și peste organizația municipală din Brăila, aşa cum se face la o casǎ de amanet politic: intri marți pe ușa PNL cu trecutul sub axilǎ și miercuri primești ștampila, filiala și dreptul de a ține discursuri despre reformă. Gata, ieri ai fost șoșocar, azi esti LIBERAL.

Lideri de vazǎ ai PNL ne-au tot zis în anul ce a trecut că SOS și POT sunt de cǎcat, nişte accidente ale Parlamentului, gripa aviară a democrației românești, că cine se atinge de ei se umple de rusofilie/prostie/extremism ca de râie.

Peiu și Petrea nu s-au schimbat cu nimic între timp: aceleași voturi, aceleași liste pe care au intrat în Parlament, același trecut. S-a schimbat doar eticheta de pe borcanul cu cǎcat, ca la borcanele de zacuscă refolosite de mama soacră.

Extremistul român e extremist doar cât stă la el în partid. Cum traversează strada spre sediul potrivit, e vindecat.

Vindecare mai rapidă n-am văzut nici la Lourdes, nici la Prislop, dar am văzut destule în 28 de ani de presă, de la fesenişti făcuți peste noapte țărăniști până la pesediști treziți liberali între două ședințe de consiliu județean.

Ilie Bolojan — Austeritus Reformatorus Traseistophagus, e un reformator de vazǎ: a chemat deratizarea, a arătat cu degetul șobolanii, a lipit afișe cu pericolul, a luat voturi potențând frica de molimă, iar apoi, în liniștea serii de sfârșit de sesiune, i-a angajat pe cei mai dolofani doi șobolani paznici la hambar, cu legitimație plastifiată cu sageatǎa liberalǎ punându-i şefi la magazia de partid.

Un reporterul l-a întrebat frontal pe monosprâncenat: domnule premier, parlamentarii SOS și POT sunt extremiști doar în propriile partide, iar în rest sunt buni de racolat și puși șefi de filiale?

Răspunsul lui Bolojan pute de tupeu bcihorenesc:

„am evitat să intru în zone de comentarii politice care nu au legătură cu activitatea Guvernului”.

Tradus din bolojană în română: io nu comentez politica, io mǎ piş pe ea şi pe votanți.

Omul care ne ține de un an lecții despre rigoare, meritocrație și tăiat în carne vie considerǎ cǎ e corect ce a fǎcut la Ialomița și Brăila.

Are dreptate Hubert Thuma, liberal get-beget din Ilfov, când îl ia peste picior pe preşedintele ipocrit al PNL: aceștia sunt, probabil, „oamenii noi și liberi” despre care au vorbit domnii Bolojan, Motreanu și Sighiartău.

Până și UDMR iese și zice „nu ne bucurăm” și pune diagnosticul de „boală veche”. Tristuc.

Csoma Botond are dreptate cu boala veche, traseismul e la modă din 1990 încoace, dar diagnosticul lui e incomplet. Boala nu-i că Peiu și Petrea au traversat strada spre sediul din Modrogan, fiindcă d-ăștia au fost, sunt și vor fi, ci cǎ au fost primiți cu pâine, sare şi legitimații de partid de omul care i-a fraierit pe naivi cǎ e “alceva”-ul din politica româneascǎ, reformatorul onest, ăla care taie masa caldă a elevilor fiindcă nu ne permitem, dar își permite să cumpere senatori de la partidul pe care alaltăieri îl declara pericol național.

Îmi pare rău că nu am apucat cu toții să îi vedem în p*lm vorbind și la congresul deja suspendat, să zică ei de la amvon cum e cu „noi, liberalii”, căci Bolojan ar fi fost în stare să îi lase să răgăie ceva pe acolo.

Dar rămânem cu greața că, în două județe întregi ale României, partidul istoric al Brătienilor n-a găsit un singur liberal care să merite o șefie de filială. O trebuit să împrumute de la extremiștii de serviciu, cum împrumuți de la vecinu’ o bormașină.

De făcea Dragnea una ca asta, ardeau telefoanele mobile în Piața Victoriei și corporatiștii se epilau live la inghinal strigând „vrem politică curată, cu lămâi și apă plată”.

Ați înțeles, da?

Reforma a ajuns cu bine și la Ialomița, și la Brăila. Va fi făcută de oamenii noi și liberi de la SOS și POT.

Brătienii fac triplu Axel în mormânt de bucurie. PNL e salvat.

Când o mamă își lovește copilul

de Ioana Chicet-Macoveiciuc aka Prințesa Urbanǎ

Am văzut și eu clipul cu mama din Constanța care își păruiește fiica pe stradă. Am primit-o de la voi în zeci de mesaje pe parcursul ultimelor două zile, și am stat să mă gândesc un pic ce vreau să scriu despre asta.

Prima reacție pe care am avut-o când am văzut clipul a fost de rău fizic. Când vezi o ființă vulnerabilă (copil, bătrân, bolnav, animal) lovită de persoana care ar trebui s-o protejeze, îți vine să te ridici să ajuți, să aperi, să oprești umilirea și durerea.

Apoi m-am enervat. Niciun copil nu merită să fie lovit, orice ar face! Era clar din conversație că fetița e lovită și acasă, în mod constant. Mama spune că o crește singură, că nu mai poate cu ea. Pot să înțeleg și mama, știu ce înseamnă să ai un copil mereu iritat, opoziționist, care nu tace și care te provoacă la fiecare cinci cuvinte.

Apoi am ascultat ce spun mama, fetița, cum celălalt copil privește, martorii.

M-am enervat iar: ăștia de ce filmează și nu intervin?

Totuși, măcar cineva îi spune mamei că…

Subscribe now

Read more

Pe 30 iunie 2026, Tribunalul Cluj a pronunțat Sentința civilă nr. 688 în dosarul 1839/117/2026. Vă zic eu ce înseamnă cifrele astea, că io știu că nimeni n-are răbdare când e de documentat ciordeala vreunui politician: contractul de proiectare și execuție nr. 6665/09.02.2026 pentru aquaparkul din Baia Mare — mai știți, măăă?, ăla semnat cu fast, cu Marcel Boloș de la ADR Nord-Vest zâmbind în poze, cu Dăncuș emoționat de „recordul” său de viteză? —

Ei bine, AQUAPARK-UL a fost ANULAT.

E o aquamuie totală.

Bre, nu suspendat, nu corectat, nu peticit. Anulat

.Iar nulitatea absolută înseamnă că acel contract n-a existat niciodată, e un rahat cu perje tot ce s-au scremut Dăncuș și Boloș. Articolul 1254 din Codul Civil ne zice sec: contractul lovit de nulitate absolută este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Zbaaang!

Au făcut degeaba o ceremonie de căcat, puteți uita și bla-bla-ul de mai jos al lui Dăncuș cu recordul, cand se madarea in fata presei locale:

Este cel mai rapid contract semnat din istoria ADR Nord-Vest, de la faza de contractare și până la semnarea propriu-zisă! - (primarul din Baia Mare)

Ba chiar, în 4 august 2025, domnul primar Doru Dăncuș zicea pompos că îl încearcă un „amalgam de sentimente”.

Oare ce „amalgam de sentimente” îi încearcă acum pe tâmpiții de băimăreni care l-au votat primar pe Dǎncuş, DUPĂ ce au votat catastrofa coruptă ce odihnește acuma la Gherla — pe domnul Cătălin Cherecheș —, când o să vadă ACEST dispozitiv al sentinței care zice că din banii lor de contribuabili, și așa puțini, trebuie să plătească incompetența și, cel mai probabil, foamea de șpagă a lui Dăncuș?

Aproape 250 000 de euro.

Că nu-s puțini bani.

Instanța a stabilit cheltuieli de judecată totale de 1.038.923,29 lei — din care 1.009.919 lei taxă judiciară de timbru, 28.362,22 lei onorariu de avocat și 642,07 lei deplasări — și le-a împărțit după vinovăție: 60% în cârca Primăriei Baia Mare, 40% în cârca asocierii Oberhauser.

Concret, Primăria Baia Mare plătește 623.353,97 lei către MBS Group și încă 605.951,40 lei către stat, prin Municipiul Turda.

Total: 1.229.305,37 lei. Un milion două sute treizeci de mii de lei din bugetul local al Băii Mari, adică din impozitele oamenilor care așteaptă aquaparkul de o generație, duși pe apa sâmbetei nu pentru că s-a construit ceva, ci pentru că trelingarii din Primăria Baia Mare au validat o ofertă pe care două instanțe au făcut-o praf.

Asocierea Oberhauser mai plătește și ea, separat, 819.536,91 lei.

Și acum cireașa de pe tortul muii, pe care v-o dau așa cum e scrisă în hotărâre: pentru partea datorată statului, dispozitivul sentinței “constituie titlu executoriu”, iar instanța a dispus “comunicarea de îndată a hotărârii către organele de executare ale Municipiului Turda”.

Citiți încă o dată, dragi băimăreni!

Organele de executare ale Turzii au primit undă verde să execute silit Primăria Baia Mare. Ras, tuns și frezat!

Municipiul reședință de județ al Maramureșului, executat fiscal de o primărie de oraș din Cluj, din cauza propriei licitații. Dacă vi se pare umilitor, e pentru că este umilitor, chiar strigător la cer.

O să vă aburească domnul Dăncuș că va face apel, că nu știu ce, tovarăși: partea asta cu cash-ul nu așteaptă apelul — e executorie acum.

Banii se vor lua mintenaș din conturile primăriei, dar ar trebui ca ei să fie recuperați din buzunarele impotenților ce lucrează acolo.

Pentru că legea răspunderii administrative permite — ba chiar cere — ca prejudiciul să fie recuperat de la persoanele vinovate. Membrii comisiei de evaluare care au declarat “concludente” niște clarificări pe care Curtea de Apel le-a numit neconcludente au nume și semnături pe Raportul procedurii nr. 3 din 4 decembrie 2025. Ordonatorul de credite care a semnat contractul are un nume. Dacă niciun leu din milionul ăsta nu se întoarce prin acțiune în regres, înseamnă că băimărenii sunt idioti ca accepta asa ceva. Alta variantă nu există.

Mic reminder, ca să înțelegeți cât de mare e rahatul:

Licitația pentru „Complexul de agrement acvatic Câmpul Tineretului” — 152,7 milioane de lei valoare totală de investiție, din care 88,2 milioane de lei fonduri europene nerambursabile prin Programul Regional Nord-Vest — a pornit în august 2024 și a fost contestată de patru ori. La reevaluare, giganți ca Strabag sau Erbașu au fost eliminați ca neconformi. A câștigat asocierea condusă de Oberhauser Invest, cu 98,96 puncte. Pe locul doi, la nici două puncte și jumătate distanță: asocierea MBS Group din Turda, cu 96,61.

Numai că dosarul de calificare al câștigătoarei, la capitolul „experiență similară” — adică proba că au mai construit în viața lor un bazin cu tobogane — conținea minunății. Un contract de subantrepriză datat 12 ianuarie 2023 purta o ștampilă cu numărul de înregistrare din noul sistem al Registrului Comerțului, sistem pe care statul român l-a introdus abia în iulie 2024 și l-a atribuit firmei în 2025. Adică un act din 2023 „validat” cu o ștampilă care nu putea exista decât peste doi ani. Instanța a numit asta, elegant, „necorelare evidentă sub aspect temporal” care „afectează credibilitatea înscrisului”. Eu am numit-o un fals, un act care pute. Iar la celălalt contract-probă, cu experiența, s-a dovedit că nici vorbă, că abia dacă făcuseră o piscină amărâtă la ceva pensiune cu 3 margarete, dovadă că fotografiile piscinei circulau pe internet dinainte ca respectivul contract să fie semnat. CNSC — organismul specializat al statului, plătit exact ca să vadă asemenea lucruri — s-a uitat de două ori și n-a văzut nimic.

Pe 20 martie 2026, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia definitivă nr. 348, a văzut însă duma și a anulat rezultatul procedurii și raportul procedurii în ce privește oferta Oberhauser, reținând că clarificările depuse „nu sunt concludente”. Iar legea — art. 209 din Legea 98/2016 și art. 134 alin. 5 din Normele metodologice — spune fără echivoc ce se întâmplă cu o ofertă ale cărei clarificări nu sunt concludente: „oferta va fi considerată inacceptabilă”.

Tribunalul Cluj, acum în iunie, numește consecința asta „implacabilă”. Rețineți cuvântul, că e rar la instanțe un asemenea calificativ, credeți-mă, mai ales la Cluj.

În mod suspect, în februarie 2026, cu o viteză de kenyan fomist ce aleargă la Londra pentru o masă caldă, Dăncuș semnase deja contractul. Ca să fim corecți până la capăt, semnarea în sine a fost legală. Articolul 9 alin. 4 din Legea 101/2016 chiar o impunea, odată ce CNSC respinsese contestația. Dar același Tribunal explică acum de ce asta nu-l salvează pe Dăncuș: legiuitorul și-a asumat riscul ca oferta câștigătoare să fie viciată, iar celeritatea protejează semnarea, nu contractul. Dăncuș a semnat legal un contract ce era născut mort, a făcut botez și chef cu nașul Boloș de față unui cadavru juridic.

Ce au ieșit la iveală în dosar? Numa’ “bombe”!

Motivarea de 24 de pagini a Tribunalului conține douǎ lucruri incredibile de grave.

Unu: Primăria Baia Mare NU S-A OPUS anulării propriului contract. E scris în hotărâre, la poziția procesuală a municipiului: “nu se opune admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului de achiziție publică nr. 6665/09.02.2026”. Aceeași administrație care în februarie poza triumfător, în instanță a lăsat capul în pământ și a zis, în esență: da, anulați-l.

Pfai de capu’ meu.

Doar că a cerut la schimb o portiță: să se anuleze toată procedura, ca să se reia licitația de la zero. O portita falsa, proasta, inacceptabila.

Doi: contractul nu a fost pus în executare. Deloc. Tribunalul respinge repunerea părților în situația anterioară tocmai pentru că, “potrivit susținerilor concordante ale părților”, nu există nicio prestație de restituit. La patru luni și jumătate de la semnarea-record, pe teren: nimic. Primăria încă organiza licitația separată pentru dirigintele de șantier. Recordul de viteză a fost, deci, doar la semnat și la pozat. La muncă, viteza a fost zero.

De ce are Dăncuș mâinile legate

Pasul 1. Tovarăși, o licitație publică se termină într-un singur fel: prin semnarea unui contract (sau prin anularea ei). Atâta timp cât există contract semnat, procedura e „finalizată” și nimeni nu mai poate cere reevaluarea ofertelor. Exact pe asta se baza Primăria în martie: Curtea de Apel a anulat atunci rezultatul, dar a respins ca inadmisibilă reevaluarea, pentru că exista un contract valabil încheiat. Contractul era obstacolul, ca un zid după care se adăpostea toată construcția. Dar zidul era șubred și ilegal.

Pasul 2. Pe 30 iunie, Tribunalul Cluj a dărâmat zidul. Nulitatea absolută înseamnă, repet, că în ochii legii contractul nu a fost NICIODATĂ încheiat. Nu că, „dom’le, a fost și s-a terminat”, nope — n-a existat! Iar dacă n-a existat niciodată contract, atunci procedura de atribuire nu s-a încheiat niciodată. Licitația e, juridic, vie, deschisă, neterminată.

Pasul 3. Și ce spune legea că trebuie să se întâmple într-o licitație în care o instanță a stabilit definitiv că oferta câștigătoare „va fi considerată inacceptabilă”?

Nu-i nevoie să zică Alexa ce părere are, o scrie Tribunalul Cluj, negru pe alb, în motivare: repunerea în situația anterioară cerută de MBS ar fi „superfluă”, adică de prisos, pentru că ea „apare a decurge în mod direct din chiar efectele Deciziei nr. 348/2026”. Iar mai departe: „din moment ce prin anularea contractului nr. 6665/09.02.2026 s-a îndepărtat «obstacolul» juridic (...) se conturează obligația autorității contractante de a asigura efectul util al Deciziei nr. 348/2026”.

Adicătelea? Mai pe șleau, instanța nu i-a dat lui Dǎncuş o opțiune, i-a dat o temă de rezolvat urgent. Obstacolul a dispărut, deci Primăria Baia Mare este OBLIGATĂ să tragă singură concluziile pe care până acum le amâna: să constate că oferta Oberhauser e inacceptabilă — cum a stabilit definitiv Curtea de Apel — să o scoată din joc și să stabilească noul rezultat al procedurii.

Iar pe locul doi, la 2,35 puncte, stă de un an și jumătate asocierea MBS Group. Nu trebuie inventat nimic, Dăncușule, nu trebuie reluat nimic de la zero, nu trebuie „regândit proiectul”. Clasamentul există! Legea spune clar: scoateți-l pe cel care n-avea ce căuta acolo și dați-i celui care urmează.

De-asta a cerut Primăria în instanță anularea ÎNTREGII proceduri și reluarea licitației de la zero — era portița de care vă ziceam, portița la care spera Dăncuș.

Tribunalul NU i-a dat portița.

A anulat doar contractul și a lăsat în picioare procedura, cu obligația de „efect util” atârnând deasupra Primăriei ca un topor bine ascuțit.

Pânǎ la cătușe e un pas mic

Dăncuș are acum în față un drum îngust, mărginit de două prăpăstii, și, deși îs bun la scris poezii, nu-i metaforă când zic asta.

Dacă respectă legea — constată inacceptabilitatea ofertei Oberhauser și dă efect util deciziilor — trebuie să recunoască public că administrația lui a semnat un contract de 122 de milioane pe acte pe care instanțele le-au desființat, că „recordul” lui a fost un fiasco și că trebuie să lucreze exact cu firma pe care a ținut-o un an și jumătate la ușă. Politic, e sinucidere cu castane fǎrǎ festival.

Dacă NU respectă legea — dacă trage de timp, dacă „anulează” el însuși procedura ca să scape de MBS, dacă mai găsește un artificiu — intră cu ambele picioare în buda penală.

Pentru că a refuza, ca funcționar public, să dai efect unei obligații care „se conturează” dintr-o hotărâre judecătorească, în folosul unui operator economic eliminat de instanțe și în paguba altuia, are un nume clar în Codul Penal.

Iar peste toate astea plutesc în aer cele 88,2 milioane de lei europeni: fonduri nerambursabile agățate de un contract care juridic n-a existat niciodată, atribuit pe înscrisuri despre care o instanță a reținut „necorelări temporale” — adică munca uşoarǎ pe care auditorii europeni și Parchetul European o cautǎ și se apucă de arestat.

Căci suspiciunile de fals rămân, păcat că niciun procuror nu s-a sesizat încă să constate falsul, dar pentru DNA și EPPO e mura-n gură: civilele au făcut deja toată munca de teren, au datat ștampila, au cronometrat pozele, au scris „implacabil”.

Procurorilor, deschideți-vă gura, să vă pice mura!

Eu mai văd a treia bombă cu ceas, separată: despăgubirile.

Sentința de acum acoperă doar cheltuielile de judecată.

Acțiunea pe articolul 53 din Legea 101/2016 — profitul pe care MBS l-ar fi realizat dacă licitația era corectă, la un contract de 122 de milioane — abia urmează. Ăla de la MBS, patronul, e hârșit în războaie juridice, ca dovadă această victorie din 30 iunie. Când vine sentința cu despăgubirile, dacă Dăncuș insistă să fie prost, milionul două sute de acum o să pară bacșiș.

Impresia mea e că s-a luat șpagă. Sau cel puțin se intenționa o „taxă de succes” în sacoșă. De-aia înverșunarea în prostie a primăriei Baia Mare.

Deocamdată, hotărârea nu e definitivă — apel în 10 zile de la comunicare. Dar gândiți-vă ce apel poate face o primărie care A FOST DE ACORD cu anularea contractului: apel la cheltuieli? Să se judece pentru procente, după ce a achiesat la fond? Ăsta-i rezumatul perfect al administrației Dăncuș pe acest dosar al aquaparkului: tăcere la lucrurile mari, scandal la mărunțiș.

E blestemată Baia Mare, pe bune.

Acum două zile, Izabella-Mihaela Morth, arhitect-șef al municipiului Baia Mare, a fost trimisă în judecată de procurorii anticorupție într-un dosar în care este acuzată de luare de mită și abuz în serviciu. Băi, javra asta lua mită orice: îmbrăcăminte și încălțăminte, produse electrocasnice și sanitare.

Acum cinci zile, Curtea de Apel Cluj a dispus confiscarea specială a 150.000 de dolari în dosarul „Mită pentru pirită” al fostului primar de Baia Mare, Cătălin Cherecheș.

Pare-se că lui Dăncuș, fost aghiotant al lui Cherecheș, zis și „Cache”, întâmplările astea nu îi spun nimic.

Îi e atâta de foame ca primar, încât ar face orice, cât mai e la putere. Chiar dacă știe că de-acum are mâinile legate de lege, Dăncuș așteaptă să treacă vara, crezând că toamna care va veni va face uitate cătușele sau dosarele. Prost gând. Chiar îl credeam pe Dăncuș mai deștept (şi mai atent), având în vedere greșelile predecesorului său.

PS: Domnule primar, mai citiți încă o dată pasajul ăsta din motivarea instanței:

“Mai mult, tribunalul constată nu doar că o astfel de măsură nu poate fi dispusă în speţa de faţă, dar şi că aceasta ar fi superfluă, din moment ce „repunerea în situaţia anterioară” urmărită de către reclamanta MBS Group SRL, până la data de 04.12.2025, apare a decurge în mod direct din chiar efectele Deciziei nr. 348/2026. Astfel, câtă vreme s-a statuat cu titlu definitiv faptul că, în concret, clarificările/completările transmise nu sunt concludente, şi s-a învederat şi consecința legală, respectiv faptul că oferta va fi considerată inacceptabilă, şi din moment ce prin anularea contractului nr. 6665/09.02.2026 s-a îndepărtat „obstacolul” juridic care a dus la respingerea ca inadmisibile a pretenţiilor prin care contestatoarea a solicitat constatarea caracterului inacceptabil al ofertei declarate câștigătoare și, în consecință, obligarea autorității contractante la reevaluarea ofertelor și stabilirea unui nou rezultat al procedurii, se conturează obligaţia autorităţii contractante de a asigura efectul util al Deciziei nr. 348/2026, în acord cu procedura specială subsumată materiei achiziţiilor publice.”

Nasol.

Subscribe now

Cine vrea sǎ îşi treacǎ în CV

“ŞCOALA VIETZII”?

Am scris „Școala Vietzii”, o carte pe care o pritocesc din 2024, mi-au ieşit 600 de pagini de Liviu Alexa style, despre lucrurile tabu, despre momentele de cǎcat pe care le ascundem sub preşuleț, 100 de capitole cu adevǎrurile incomode pe care ne prefacem cǎ nu le vedem: nu toți părinții merită iertați și nu toți morții merită amintiri frumoase, nunta cu patru sute de invitați e prima minciună financiară a familiei, frumusețea te scutește de caracter până vine factura realitǎții, e o carte despre mame vampir și tați muți, despre fraieri și sabotori, despre patul mort și trenul în care urci cu omul greșit, despre banii care sparg mai multe căsnicii decât amantele și despre copiii transformați în prizonieri de război de părinți care n-au știut să piardă o căsnicie.

Nu e carte motivațională, neeee, nu te pup pe frunte, nu-ți spun că universul are un plan cu tine, hahaha, nope.

Îți spun cum funcționează lumea și oamenii, și pe urmă te las să gândeşti singur, că ești om mare.

O poți da și copiilor tăi adolescenți la citit, dacă nu ai avut ouă să le spui în față niște lucruri.

„Școala Vietzii” se citește oriunde și de oriunde: pe budǎ, deschizi la capitolul care te doare azi și acolo-s gândurile lui Alexa. Unele pagini o să te enerveze, altele o să te usture, fiindcă o să te recunoști.

Și câteva, sper eu, o să te ierte de niște vinovății pe care le cari degeaba de ani de zile, fiindcă Alexa te scuturǎ cu cuvinte şi îți zice cǎ ai voie să-ți trăiești viața, dar doar pe a ta și nu pe-a altora.

Se cheamă „Școala Vietzii”, cu tz, că așa se pronunță viața pe la noi când te ia pe nepregătite. Coperta am pictat-o eu, cartea mi-a dictat-o chiar Viața — io doar am fost atent la ore.

Vine curând. Gen sǎ gǎsesc bani de tipar, sǎ fac un site decent, dar zic cǎ pânǎ la 1 august o am gata, ca sǎ mergeți înconde cu ea.

Țineți-vă bine.

PS: Precomenzi, fǎrǎ platǎ deocamdatǎ, se strâng pe liviu@ncn.ro

Ce am mai pictat

Wake me when it’s over

Spectacolul s-a încheiat, dar cortina a uitat să mai cadă. În această a douăzecea iterație a seriei Daffodil’s Lament, penultima din cele 21 pe care mi le-am propus, spațiul nu mai este doar un fundal, ci un amfiteatru monumental, un templu pǎrǎsit al uitǎrii acum cufundat într-o tăcere absolută. Rândurile nesfârșite de scaune goale devin crucile unei absențe colective – un cimitir al memoriei în care publicul a devenit umbră, iar muzica a fost înlocuitǎ de greutatea întunericului.

În acest gol vast, centrul scenei este revendicat de o prezență neașteptată: o narcisă solitară ce răsare prin crăpăturile realității, scaldată într-o lumină aurie de concert care pare să pulseze în disonanță cu liniștea sălii. O fi o antiteză brutală – fragilitatea biologică a narcisei în contrast cu austeritatea rece, metalică, a amfiteatrului, dar pentru mine e victoria adevǎratǎ a unui artist care chiar a lǎsat urme palpabile pe Pǎmânt.

Wake me when it’s over e despre suspendare, am vrut sǎ sǎ ”îngheț” pe pânzǎ acel moment între respirații, între dispariția spectatorilor și ivirea unei noi ordini. Nimeni nu mai poate cumpǎra bilet la acest concert al singurătății, dar cu toții mai putem asculta vocea de narcisǎ a lui Dolores.

O poveste tare tristǎ din țara miserupeînpulismului

de Gabi Savu Dinu

Mǎtușa mea trǎia singurǎ de vreo 28 de ani, de când rǎmǎsese vǎduvǎ. Singurul fiu i-a decedat în urmǎ cu 20 de ani, îi rǎmǎseserǎ o norǎ și o nepoatǎ de fiu care n-au dorit sǎ aibǎ relații cu ea. Și n-au avut.

Mǎtușa mea a fost activǎ și pe picioarele ei pânǎ prin pandemie, când, statul în casǎ numai bine nu i-a fǎcut. Și nici c-a mai ieșit din casǎ pânǎ la sfârșit. Avea atunci 80 de ani. A început sǎ aibǎ nevoie de ajutor la cumpǎrǎturi, s-au ocupat pǎrinții mei, tata fiindu-i frate. Ǎla micu’, cu patru ani mai tânǎr decât ea. Când a început sǎ se deplaseze mai greu, tata i-a luat un cadru de care sǎ se ajute. Tot ai mei îi duceau mâncare gǎtitǎ, la douǎ-trei zile, pe care și-o încǎlzea singurǎ. Tot singurǎ se ocupa și de igiena personalǎ, deși începuse sǎ foloseascǎ și pampers.

În fiecare zi vorbeau la telefon, așa cum facem și între noi, ca sǎ ne asigurǎm cǎ am încheiat ziua cu bine.

În decembrie 2025, de sǎrbǎtori, i-am ajutat pe ai mei cu aprovizionarea și cǎratul oalelor cu mâncare la ea. Am stat de vorbǎ, ne-a zis cum sǎ-i organizǎm toate cele, sǎru’mâna, ne auzim la telefon.

Pe patru ianuarie, mama ajunge la ea, o gǎsește cǎzutǎ de cu o searǎ înainte, imediat dupǎ ce au vorbit la telefon. Na, se întâmplǎ, 86 de ani, se opintesc amândouǎ, o ridicǎ, crede cǎ s-a împiedicat, nu-și amintește ce s-a-ntâmplat. Dupǎ douǎ zile, o gǎsește iar cǎzutǎ, deși cooperantǎ, nu mai reușește s-o ridice singurǎ, cautǎ un vecin, o ridicǎ amândoi. A treia oarǎ o gǎsește tata, ǎla micu’ de 82 de ani acum, pacient oncologic și cu coloana fracturatǎ și recuperatǎ oarecum, dupǎ juma’ de an de stat nemişcat la pat și hrǎnit cu paiul când avea fro’ 70 de anișori. Bref: ambii mei pǎrinți, pacienți oncologici.

Dupǎ aceastǎ a treia cǎzǎturǎ, mǎ activez și le spun “gata, o preiau eu, nu se poate sǎ ajungem sǎ vǎ adun pe toți trei de pe jos”.

Zis și fǎcut. Ai mei gǎteau, eu mergeam la ea, o gǎseam cǎzutǎ aproape în fiecare zi, o adunam de pe jos, o spǎlam din cap pânǎ în picioare, o hrǎneam dându-i în gurǎ, spǎlam toate pǎturicile și așternuturile, îi lǎsam tot felul de gustǎrici care îi plǎceau, și o imploram cu cerul și pǎmântul sǎ nu se mai porneascǎ prin casǎ pânǎ mǎ întorc a doua zi, “pentru cǎ vezi și dumneata cât de greu ne e sǎ ne ridicǎm de pe jos”. Dacǎ n-ați fost în situația de a ridica pe cineva cǎzut, care nu ajutǎ (și nici nu vǎ doresc!), e ca și cum ai încerca sǎ ridici un perete de beton. Îmi promitea cǎ stǎ cuminte, iar a doua zi o luam de la capǎt.

Am întrebat-o de cardul de sǎnǎtate și de medicul de familie. Nu mai știa. Am gǎsit cardul, apoi niște analize mai vechi, iau numele medicului de pe parafǎ, caut pe google, ajung la un centru plin de cabinete, rugând sǎ mǎ ajute cineva cu citirea cardului ca sǎ…

Read more

Nu am boala procrastinării, dar nu pot să creez mereu la comandă și am nevoie de o stare anume. Sigur, nu mă veți crede, judecând după câte lucruri fac în general, și fac foarte multe. Mi-am dezvoltat o ambiție aparte în a-mi disciplina programul și dozajul de creativitate.

Nu las garda jos, dar sunt zile în care mă concentrez doar pe un lucru și altele în care pot evolua la mai multe „aparate”.

În ultimii ani însă am observat ceva. E bine să las timpul să stea peste unele lucruri.

Exact acum un an se întorcea Mihaela de pe Camino și, în timpul cât am stat singur, fără ea, am scris cartea „Kit de gândire pentru fiul meu”. A stat în „sertarul” Mac-ului cam mult, așa că în acest week-end am recitit și corectat și updatat totul și sunt pregătit să o public și în print.

De doi ani „croșetez” la cartea „Școala Vieții” și am uitat (sau nu am dat atenție la faptul ăsta) că am scris aproape 90 la sută din ea și e genial tonul pe care l-am găsit și nici pe ea nu am publicat-o. Alexa, prostule, stai cu munca sub cur!

Dar stați, că nu se termină cu scrisul aici. Am aproape jumate scris din noul volum de poezii „Enamorador” de care sunt foarte mândru fiindcă poeziile mele sunt de această dată scrise în alt ton, mai cinic-melancolic decât precedentele.

În fine, în secret, de vreo câteva luni scriu și scriu când pot la continuarea romanului „2100”. Ați zice că „2100” nu mai are unde să continue dacă 11 miliarde de oameni au murit fizic și s-au topit la final de carte într-o singură conștiință. Vă înșelați. Alexa are mereu o continuare. Zic că o să vă surprindă TOTAL ce idee am născocit.

Și ar mai trebui să fac o continuare la „Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, pentru că au trecut cinci ani de la publicarea ei și de atunci am avut de trăit Covid, războaie, Trump, modificarea percepției omenești despre cinismul politic și a mai apărut și AI. Probabil că în toamnă mă apuc de ea.

Mă simt bine când știu că rămân relevant pentru piața din România.

Nu oi fi eu mare vedetă, dar sunt nr. 1 cu Strict Secret pe Substack, mi-am vândut singur cărțile fără librării și edituri în tiraje la care 99 la sută dintre autori nici nu visează, și sunt cel mai bine vândut artist emergent din România. Pe doveditelea. O să fac curând o postare pe această temă.

A propos, iată ce am pictat săptămâna asta:

Never Grow Old

A 19-a pânză din seria The Daffodil Lament marchează momentul pe care l-am amânat cel mai mult: plecarea lui Dolores O’Riordan din lumea noastră.

Am ales ca această lucrare să poarte numele Never Grow Old nu pentru că piesa ei vorbește despre “ziua perfectǎ” când poți muri sau despre frica de bǎtrânețe, ci pentru că mesajul real al melodiei este unul aparte: rǎmâi mereu tânǎr în minte şi inimǎ, indiferent ce fac anii cu corpul tǎu.

În pictura mea, Dolores nu moare, ci traversează victorioasǎ linia magicǎ de care ne temem cu toții şi, pentru asta, nu are nevoie de niciun corb sau şacal magic pentru a o însoți în drumul spre Dincolo, are propriul ei psihopomp, un cal curajos ce o trece prin bǎierile înnodate ale Lumii.

Dolores n-are nevoie de vreun bǎnuț ca sǎ plǎteascǎ bunǎvoința lui Charon, ci cu narcisa delicatǎ din mânǎ sparge singurǎ Moartea definitiv, într-un gest aproape liturgic.

După optsprezece lucrări despre durere, iubire și pierdere, asta e prima în care nu mai privesc înapoi şi o las pe Dolores să meargă înainte cu o singură narcisǎ în mână. Mie îmi rǎmân cântecele ei.

Trebuie sǎ suferim ca sǎ devenim puternici?

Moartea timpurie a mamei a făcut-o pe Lidia, “micuța” de 16 ani, mai puternică, mai matură, mai atentă cu banii și nevoile familiei.

Marius a fost părăsit de prietena lui după cinci ani de relație, chiar când se pregătea să o ceară în căsătorie.

Pe Andrei l-au găsit vinovat colegii pentru ratarea unui proiect important la firma unde lucrează, deși el nu a făcut decât să acționeze potrivit cerințelor șefului sau de echipă.

Căcaturi, căcaturi de viață.

De ce trebuie să fie așa de grea viața? Mereu ne întrebăm.

Apoi observăm ceva ciudat: că “încercările” vieții fac din cei încercați oameni mai puternici, mai curajoși, mai stăruitori. Și ne intră și mai tare în cap ideea că numai suferința și piedicile ne pot duce mai sus ca indivizi, ne pot “modela” în bine caracterul.

Ne zicem, de aia a ieșit campion mondial, fiindcă i-au pierit părinții în accident de mașină.

De aia e așa generos, fiindcă nu a avut de nici unele când a fost mic.

Este adevărat că suferința ne face mai puternici, ne dezvoltă în bine personalitatea? Da, este adevărat.

Se poate și altfel? Se poate să creștem din punct de vedere caracterial și fără suferință. Eu zic că…

De aici, conținutul e disponibil doar pentru abonații plǎtitori.

Mereu incerc sa fac diferenta cand scriu, atat in ceea ce priveste anchetele, cat si analizele despre suflet si minte. Am nevoie insa de sprijinul tau.

da, te sprijin, dau click

Read more