Azi vorbim despre lucrurile amare peste care încercăm să punem zaharina vieții. Zaharina e o invenție remarcabilă: dulce de sute de ori mai tare decât zahărul și absolut inutilă. Nu hrănește nimic. Trece prin tine neatinsă și te lasă doar cu gura păcălită pentru câteva secunde. Dar nu asta facem cu amarul.

Amarul e necesar.

A venit toamna, acoperǎ-mi inima c-un lichior

Sunt gata ambele butelcute, macerate, matasoase: un limoncello dumnezeiesc şi un limecello condimentat şi amǎrui.

Mizilicul zilei - jumǎri de vitǎ

Pfuai de capul meu, nu îmi vine să cred că am pierdut 47 de ani din viață fără să știu că există și jumări de vită.
Am mai mâncat de sturion, de crap, de gâscă, dar de vită niciodată.
Gustul e incredibil, finalul din gură e puțin mai puternic, dar e ceva unic.

Bubu a fǎcut 80 de ani

Bunicul Sandu se ține foarte bine, cel mai probabil secretul este paharul zilnic de pǎlincǎ.

Poemul superb de azi

Aerul, Tremurătorul

de Emil Botta

Aerul, tremurătorul, copilul, clarul,
în azurii pînze ne înfășoară...
În caleașca trasă de fluturii săi
a venit de cu seară.

Noaptea întreagă a lunecat,
pe vioara divină, arcușul divin.
Oprește-te! Stai! Asupră-ne stai iară și iar,
cer adamantin!

Dimineața e ceva, nu știu ce, fragil,
o amiază faunescă, aceasta e darul.
În mii de magii, de culori, se-ntrecea
aerul, tremurătorul, copilul, clarul...

Ce mai citesc

Bazându-se pe o vastă documentare pe care o sintetizează cu talent și nepărtinire, Eric Berkowitz compune o imensă frescă a modului în care societatea și instituțiile ei de putere s-au infiltrat în patul individului în tentativa de a orienta, a reglementa și a pedepsi una dintre cele mai intime acțiuni umane: sexul.

Fără formalisme și teorii juridice aride, cartea reprezintă o lectură plăcută prin numeroasele relatări și povestiri – unele comice, chiar surprinzătoare pentru cititorul contemporan – despre felul cum au evoluat mijloacele prin care individul s-a văzut constrâns – și de multe ori pedepsit – de mecanismele opresive ale societății. Avem, în ansamblu, o adevărată istorie a luptei cu „păcatul originar” în diversele lui epoci și manifestări (adesea minoritare), începând cu primele legi ale vechilor regate din Mesopotamia până la faimoasele procese din timpurile mai recente ale lui Flaubert, Baudelaire, Oscar Wilde sau Roman Polanski.

A-ți mânca amarul

Ce nu te omoară te face mai puternic, spune o vorbă cretină din popor.

Dar, vedeți voi, prieteni, dacă n-ai murit, poți să rămâi invalid sufletește sau chiar fizic.

Astăzi discutăm despre conceptul chinezesc de „chi ku”, care înseamnă „a mânca amarul”.

Am pornit la drum cu această idee, având în cap o dilemă: dacă nu cumva una dintre marile schimbări antropologice din ultimul secol este faptul că omul bogat al secolului XXI și-a construit întreaga lume pentru a fi nevoit să suporte cât mai puțin din ideea de durere.

Mii de ani, disconfortul a fost starea normală a speciei noastre, iar confortul era o excepție.

Răbdai de frig, răbdai de foame până reușeai să faci rost de mâncare. Te plictiseai, nu știai ce se întâmplă în lume, nu puteai suna pe nimeni, nu puteai afla imediat prețul la acțiunile Apple.

Iar dacă te porneai la drum, totul dura zeci de zile. Iar drumul devenea o parte din experiență.

Iar noi, dragi tovarăși, am reușit să întoarcem masa cu curul în sus într-un timp ridicol de scurt.

Nici taxiul nu-l mai așteptăm, pentru că…

de aici e pentru abonații plǎtitori

Subscribe now

Read more

État d’âme

de Liviu Alexa

nu pot să îmi dezlipesc pleoapele de unghiile tale,

fă-mi un bine și ține-mi sângele departe de colivie

mai bine să curgă la tine în palme tot ce am eu mai bun și mai rău.

așa e,

e cam tristă dimineața în care mă scoți din cutie și mă arunci pe jos

să trag în nări tot ce-ai pășit de cu seară,

să-mi rămâi pe plămâni ca melodia aia de la vama veche cu sarea de pe sânii tăi,

care nu mă satură

și nici nu mă sperie.

• Băiatul de bani gata al unui patron clujean se ia în clanță agresiv cu niște rromi cunoscuți pentru violențe și aproape ajunge la morgă.

Poza asta e în exclusivitate:

Povestea incredibilǎ o prezint mai jos şi de data asta e chiar la mijloc: chiar dacǎ doi cetǎțeni rromi sunt de vinǎ pentru traumatismele beizadelei, şi beizadeaua şi-a cǎutat-o cu lumânarea împreunǎ cu prietenii lui.

• O fată din Cluj a fost urmărită noaptea de 30 de trotinetiști, la 100 m de secția de Poliție.

Un cuțitar și brigada lui l-au amenințat în fața casei și în club pe un cunoscut interlop care a și făcut plângere la Poliție, rămasă fără rezultat. (foto Clujust)

Văzând că Poliția clujeană ignoră amenințările repetate la adresa vieții lui și a soției, interlopul s-a decis să își facă singur dreptate și l-a bătut pe rromul cuțitar cu furtunul în plin centrul Clujului. Nu era baston telescopic, ci furtun.

Dar asta nu e tot: rromul cuțitar bătut cu furtunul a fost arestat trei zile mai târziu pentru că a furat o grămadă de parfumuri dintr-un magazin și a amenințat două persoane.

Dar chiar nu e tot: azi arăt, in exclusivitate, cum rromul cuțitar a violat o femeie în mai 2026 şi a fost lăsat LIBER.

O fată de 13 ani a fost agresată sexual de două ori într-un magazin din Cluj-Napoca de patronul buticului.

Pe 7 septembrie, adică aproape simultan, într-un troleibuz de pe linia 5, care venea dinspre Aeroport spre centrul Clujului, izbucnea un alt scandal. Într-un troleibuz de pe linia 5 din Cluj-Napoca, care circula dinspre Aeroport spre centrul orașului. Mai multe persoane s-au luat de un călător, iar situația a degenerat până în punctul în care bărbatul a fost lovit cu pumnul în față. La un moment dat, una dintre femeile implicate în conflict avea în mână un ciocan, pe care ulterior l-a pus înapoi în geantă.

Un avocat de top din Cluj-Napoca, doctor în drept, a amenințat cu pistolul un cetățean cu care avusese o dispută în trafic. Fiind guler alb, un procuror clujean l-a „spălat" cu o ordonanță de clasare.

Dovedesc tot ce zic aici:

Clujul s-a umplut de violențe grave, cerșetorie, cuțitari, drogați, hoți de buzunare.

Când zicea Adrian Năstase de cele două Românii, putea extrapola metafora și la marile centre urbane din România.

Cel puțin în cazul Clujului, nu ar fi greșit.

Am aproape trei decenii de când, ca jurnalist și, scuze că zic, voce puternică în comunitate, arăt că acest oraș se degradează de la an la an nu numai la calitatea vieții, cât și la capitolul siguranță.

Luptele mele profesionale au fost cu traficanții de droguri din Cluj-Napoca, cu pedofilii, dar, în ultima vreme, nu numai jurnalistul Liviu Alexa luptă cu asta, ci toți clujenii care însă au de a face cu o paletă mai largă de grozăvii: cerșetori agresivi, drogați violenți, bătăi de stradă, pedofili, violențe inimaginabile, hoți de buzunare, cuțitari care amenință oameni simpli ziua în amiaza mare.

Desigur, pare cumva apocaliptic. Chiar vreau să decideți voi dacă am dreptate să mă îngrijorez sau nu, dar numai după ce veți citi întregul meu material.

Numai în primele zile din septembrie 2026, Clujul a produs o succesiune de episoade incredibile pentru un “oraş de 5 stele”: vi le-am descris scurtean mai sus, dar trebuie să le vedem în ansamblu - toate aceste știri șocante au loc în contextul în care IPJ Cluj a traversat ultimul deceniu printr-un carusel de șefi interimari, concursuri ratate, împuterniciri ministeriale și dosare DNA, soldate chiar cu arestarea a doi comandanți în funcție ai IPJ.

Dorin Mircea Todea e un milionar din Cluj-Napoca, patronul firmei de băuturi alcoolice Prodvinalco. Om decent, la locul lui, are ghinionul unui copil, Vlad Todea, care se apropie de statutul de beizadea, arogant, genul care sare la gât imediat, măcar că nu îl susține fizicul.

Nu e prima oară când și-o ia peste muzicuță pentru atitudinea lui.

De data asta însă a avut ghinion să dea peste doi rromi cu antecedente în violențe de stradă și practicanți de box.

Înainte de a trage concluzii, să v-o zic pe a mea. Atât gașca care a provocat, cât și gașca care a reacționat, sunt la fel de vinovate.

În cazul de mai jos, a fost ca în serialul „Fargo”, un gest a condus la altul care a condus la altul și astfel prima împrejurare, aparent o pizdeală la semafor, s-a terminat așa:

Să ne înțelegem. Povestea de mai jos nu vreau să „dea” în rromi, fiindcă fire-starteri au fost o gașcă de prieteni puțin aghezmuiți de la Festivalul Vinului.

Când să iasă din Parcul Central, era cât p-aci să fie călcați de o mașină la volanul căreia se afla o femeie. Agresații zic că ar fi întors pe linie continuă și că erau să fie călcați, femeia zice că ei traversau pe roșu.

Ceasul rău, semaforul negru, unul din gașca de cheflii de la Festivalul Vinului, un topograf, scuipă spre parbriz, și prietenii lui încep să o înjure pe femeie.

Femeia însă nu era singură în mașină, ci cu soțul ei, un bătăuș rrom, poreclit Cielo, care, să vedeți ce poveste!, tocmai purta o brățară de monitorizare la picior pentru alte fapte de violență.

Femeia a fost câteva momente deșteaptă și, știind că, dacă Cielo ieșea din mașină, se termina cu libertatea lui, căci avea brățară, a încercat să îl calmeze. Dar gașca de tineri a continuat cu înjurăturile, au devenit cumva mai violenți, așa că Cielo n-a mai rezistat și a coborât din mașină și a început să îi lovească.

Femeia de la volan și-a sunat fratele, bătăușul Ruben, care era undeva mai în spate, iar ăla, practicant de box, a venit și a închis masa cu câțiva pumni dintre care cei mai bine plasați i-a recepționat Vlad Todea, băiatul milionarului Prodvinalco.

Ca să nu îmi aud discuții că țin cu rromii sau cu românii, să privim puțin acest video în care echipa românilor face ce face și echipa rromilor face ce face.

Vedeți?

Problema lui Ruben și Cielo e că Vlad Todea, după loviturile primite, a picat pe asfalt și s-a lovit rău la cap.

Atât de rău încât taică-său a apelat la prietenia cu celebrul neurochirurg Ștefan Florian, care a fost trezit în miez de noapte și chemat să vină să îl salveze pe Vlad.

Norocul lui Ruben și Cielo a fost… două: primul, că tatăl milionar a zis că nu va depune plângere dacă copilul se trezește din comă și e sănătos, și al doilea noroc, că asta chiar s-a întâmplat, ca prin minune, cele 10 ore critice au trecut, Vlad Todea s-a trezit și e în afara oricărui pericol, minus cărdeala luată.

Sigur, e probabil ca și taică-său să știe ce hram poartă copilul său și cât l-a scăpat din mâini, după cum și Ruben și Cielo au trecut razant pe lângă închisoare pentru omor. Fiecare va trage concluziile lui, dacă va dori.

Concluzia mea e că aceste road rage-uri sunt tot mai numeroase în Cluj-Napoca pentru că cetățenii nu mai au frică de poliție. Fiți atenți la Alexa, mai jos vă descriu încă două bătăi în trafic, una deja celebră, cu Flaviu Tărău, care îl bate pe cuțitarul Jan Lăcătuș cu un furtun, și alta cu un celebru avocat de fițe din Cluj-Napoca care, tot în zona centrală, l-a amenințat în trafic pe unul cu pistolul.

E text lung ǎsta, dar cine mai scrie aşa de bine ca Liviu Alexa asemenea anchete?

Cazul petrecut în 5 septembrie în zona Operei Maghiare concentrează, într-o singură poveste, o mare parte din această degradare. Potrivit Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, Flaviu Tărău l-a bǎtut cu un furtun în fix centrul Clujului pe un scandalagiu notoriu cu cazier cât China. Jan Lăcătuș (foto jos) dǎdea în 2017 deja de lucru instanțelor care nu mai știau cum să lipească pedepsele din sumedenia de infracțiuni grave făcute până atunci.

Fiți atenți cum arǎta deja în 2017 rǎbojul penal al ǎstuia - citat din sentințǎ (dacǎ nu aveti chef sa citiți, deşi meritǎ, dați scroll)

“În baza art.421 pct.2 lit.a C.pr.pen. admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca împotriva sentinţei penale nr.622 din 29 martie 2017 a Judecătoriei Cluj Napoca, pe care o desfiinţează cu privire la operaţiunea de contopire a pedepselor şi pedeapsa rezultantă şi judecând: Menţine pedepsele aplicate inculpatului LJ, respectiv de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. 1 din C.p. şi de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din C.p. Menţine dispoziţiile privind pedepsele complementare şi accesorii aplicate inculpatului. În temeiul art. 38 alin. 1 din C.p., constată că cele 2 infracţiuni pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa atacată se află în concurs real cu infracţiunile de: – tâlhărie, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 526/28.03.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1220/19.10.2016 a Cur?ii de Apel Cluj; – lovire sau alte violenţe, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 7 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017; – lovire sau alte violenţe pentru care s-a aplicat pedeapsa de 1 an închisoare, prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017. În baza art. 40 alin. 1 rap. la art. 39 alin.1 lit. b din C.p., descontope?te pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017 în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, rezultând pedepsele de: – 7 luni închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017; – 8 luni închisoare şi 3 luni închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 29.02.2016; – 2 ani şi 2 luni închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 526/28.03.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1220/19.10.2016 a Cur?ii de Apel Cluj. Constată că prin sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017, a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 9 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 29.02.2016. Înlătură sporul de 6 luni închisoare rezultat din sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017. Descontope?te pedeapsa rezultantă de 2 ani 9 luni 20 zile închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, anume: – 1 an închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017; – 2 ani şi 2 luni închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 526/28.03.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1220/19.10.2016 a Cur?ii de Apel Cluj; – 8 luni închisoare şi 3 luni închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 29.02.2016; Constată că prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017, a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 9 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 29.02.2016. Înlătură sporul de 7 luni şi 20 de zile închisoare rezultat din sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017. În temeiul art. 38 alin. 1, art. 39 alin.1 lit. b şi art. 40 alin.1 din C.p., contopeşte cele două pedepse de câte 6 luni închisoare cu pedepsele de 2 ani ?i 2 luni închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 526/28.03.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1220/19.10.2016 a Cur?ii de Apel Cluj, 7 luni închisoare, dispusă prin sentinţa penală nr. 1618/09.11.2016, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2017 şi 1 an închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017, pronunţată de către Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017, aplicând inculpatului LJ pedeapsa cea mai grea de 2 ani ?i 2 luni închisoare, la care se adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (10 luni ?i 10 zile), urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani ?i 10 zile închisoare. În conformitate cu prevederile art. 44 alin. (1) din C.p., constată că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa atacată se află în stare de pluralitate intermediară faţă de pedeapsa de 9 luni închisoare (rezultată din contopirea pedepselor de 8 luni închisoare şi 3 luni închisoare) aplicată prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 29.02.2016. În temeiul art. 44 alin.2, 43 alin.2 rap. la art. 39 alin. 1 lit. b din C.p., contopeşte pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 350/25.02.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 29.02.2016 cu pedeapsa de 3 ani şi 10 zile închisoare, urmând ca inculpatul LJ să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani ?i 10 zile închisoare, la care se adaugă o treime din cealaltă pedeapsă (3 luni), deci în total 3 ani 3 luni ?i 10 zile închisoare. Aplică inculpatului LJ, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării, pe o durata de 1 an ?i 6 luni a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h ?i n din C.p. (ultimele două astfel cum au fost stabilite prin sentinţa penală nr. 16/05.01.2017 a Judecătoriei Cluj Napoca, definitivă prin neapelare la data de 26.01.2017). Face aplic.art.65, rap.la art. 66 alin. 1 lit. a, b, h ?i n din C.p. Deduce din durata pedepsei cu închisoarea aplicată, măsura re?inerii de 24 ore din data de 22.10.2010 dispusă prin ordonan?a nr. 651970/22.10.2016 emisă de I.P.J. Cluj – Poliţia Municipiului Cluj-Napoca – Biroul de Investigaţii Criminale, precum şi perioada executată de la data de 27.11.2015 la 28.03.2016, de la data de 24.10.2016 la zi. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii. Stabileşte în favoarea Baroului Cluj suma de 260 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu al inculpatului, sumă ce se va plăti din FMJ. Cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 23 iunie 2017.”

De atunci, Jan smardoiul a fācut muuulte alte căcaturi penale grave, dar să revenim la bātaia luată de el cu furtunul, căci Jan Lăcătuș a fost bǎtut de Flaviu Tǎrǎu, dupǎ o serie întreagǎ de provocǎri.

De exemplu: într-o înregistrare publicată de Clujust, acesta amenința un tânăr chiar în centrul Clujului, spunându-i că îl bate inclusiv „la poliție în secție”, cǎci l-a “fǎcut” şi pe Tǎrǎu. Dupǎ apariția acestei inregistrări, politia clujeană a fost mucles.

Poliția fusese mucles şi în februarie când Jan Lacatus s-a dus la domiciliul clujeanului Flaviu Tǎrǎu ca sǎ il omoare impreunǎ cu alți 5 cuțitari: aveți aici video în exclusivitate.

Cuțitarii l-au căutat acasa pe Tărău, da? In cluburi, da? I-au amenințat soția, da?

Ce a făcut Poliția clujeană din februarie până când Tărău si-a făcut dreptate singur cu furtunul? A făcut o sulă.

Dacă vedeți videoul tot exclusiv prezentat de mine mai jos, o să ziceți că, totuși, forțele de ordine au făcut ceva. Așa e. Ceva. L-au tot încătușat pe scandalagiu, așa cum se vede în filmarea de mai jos de acum câteva săptămâni, și mereu a fost lăsat liber. Mișto, nu?

Dar mai am ceva exclusiv pentru voi. Să vă pună până la capăt pe gânduri.

În 25 mai 2026, Jan Lăcătuș și prietenul său, Marius Rostaș, făceau următoarele:

Notă: documentul real a fost transcris de mine, ca să nu îmi „ucid” sursa din Poliție, căreia îi mulțumesc pentru curaj.

LĂCĂTUȘ JAN,

cercetat sub control judiciar, urmând a fi trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 alin. 1 – art. 234 alin. 1 lit. a) și d) C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen., rap. la art. 43 alin. 5 C.pen.

și

ROSTAȘ MARIUS, zis “Pusi”,

cercetat sub control judiciar, urmând a fi trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 alin. 1 – art. 234 alin. 1 lit. a) și d) C.pen.

Expunerea pe scurt a stării de fapt:

La data de 25.05.2026, în jurul orelor 04:45, organele de poliție din cadrul Secției 3 Poliția Rurală Baciu au fost sesizate de persoana vătămată [X] cu privire la faptul că în orele precedente ar fi fost violată și totodată tâlhărită de către două persoane de sex masculin, identificate ca fiind inculpații Rostaș Marius, zis “Pusi” și Lăcătuș Jan.

Astfel, în contextul în care persoana vătămată practică prostituția pentru a se întreține, a fost de acord să se deplaseze cu cei doi bărbați la locuința inculpatului Rostaș Marius, situată în com. Baciu, str. XXX jud. Cluj, loc în care aceștia s-au dezbrăcat cu intenția de a întreține raporturi sexuale, contra sumei de 100 de lei.

Din mijloacele de probă administrate în cauză a rezultat că persoana vătămată le-a comunicat celor doi că este de acord să întrețină relații sexuale doar în condițiile în care aceștia vor purta prezervativ, lucru cu care inculpații n-au fost de acord.

În acest context, inculpatul Rostaș Marius a insistat că dorește să întrețină raporturi sexuale cu victima fără purtarea unui prezervativ, însă lovindu-se de refuzul repetat al victimei, acesta s-a desistat, solicitându-i în schimb persoanei vătămate suma de 100 de lei înapoi.

Persoana vătămată nu a fost de acord să returneze suma de bani, întrucât avea nevoie de ea pentru a se deplasa în Italia.

Fiind sub influența băuturilor alcoolice, inculpații Rostaș Marius și Lăcătuș Jan au exercitat acte de violență fizică și psihică asupra victimei, în scopul de a o constrânge să le dea suma de 100 de lei.

Astfel, numitul Rostaș Marius a agresat-o fizic pe victimă, prin lovirea cu pumnii și picioarele, totodată amenințând-o pe aceasta cu moartea, prin folosirea unui topor, în timp ce inculpatul Lăcătuș Jan a lovit-o pe victimă cu palma sau cu pumnul în zona ochiului drept, sprijinind astfel demersul inculpatul Rostaș Marius de a-și recupera banii, persoana vătămată înmânându-le în cele din urmă suma de 100 de lei.

I. STAREA DE FAPT:

Conform procesului-verbal de constatare din data de 25.05.2026, în jurul orelor 04:45, organele de poliție din cadrul Secției 3 Poliția Rurală Baciu au fost sesizate prin SNUAU 112 de către numita [X] cu privire la faptul că în noaptea de 24/25.05.2026 a întâlnit două persoane de sex masculin pe raza mun. Cluj-Napoca, zona Gării (unul descris ca fiind înalt, atletic și purtând o bluză de culoare albă, iar cel de-al doilea înalt, corpolent, ce purta un tricou de culoare portocalie și blugi de culoare albastră), care i-au propus să întrețină relații sexuale cu aceștia în schimbul sumei de 200 de lei.

După ce a acceptat propunerea bărbaților s-au deplasat împreună, cu un taxi, la un imobil situat pe raza comunei Baciu, jud. Cluj. Acolo, cei trei s-au dezbrăcat, iar persoana vătămată a început să-i masturbeze pe aceștia. Ulterior, vrând să întrețină relații sexuale, persoana vătămată le-a cerut celor doi să poarte prezervativ, însă aceștia au refuzat să poarte, iar bărbatul de constituție atletică s-a urcat peste persoana vătămată și și-a introdus penisul în vaginul acesteia de câteva ori, deși persoana vătămată i-a cerut să înceteze [...]

Ce credeți? Jan Lǎcǎtuş a scǎpat iar liber…

Toate astea în Clujul de 5 stele.

Apoi a urmat “corecția” luatǎ cu furtunul de Jan Lǎcǎtuş de la Flaviu Tǎrǎu.

Propus pentru arestare, Tărău a susținut în fata judecǎtorilor că nu s-ar fi ajuns la agresiunea din zona Operei dacă autoritățile ar fi reacționat anterior la amenințările reclamate.

Cumva, are dreptate mare.

Sigur că putem discuta cinci mii de ani dacă se justifică faptul că Tărău și-a făcut dreptate, dar după videoul de mai sus, în care cuțitarii au venit să îl taie în fața casei lui, au trecut câteva luni bune.

Mai jos sunt imagini cu aceiași indivizi, în august, la un club. La unul dintre ei se vede clar cuțitul la spate.

foto Clujust

Ce să mai fi așteptat Tărău, să îl taie cuțitarii? Să îi omoare nevasta?

La doar câteva zile după bătaie, Jan Lăcătuș a fost reținut și apoi arestat preventiv într-un alt dosar.

Fiți aici atenți cât de slow a fost procuratura.

L-au arestat pe Jan Lăcătuș că a furat de două ori din același magazin 18 sticle de parfum.

Dar furturile au avut loc la 12 august și 31 august, da?

Mai mult, bărbatul ar fi amenințat cu acte de violență două persoane aflate într-un magazin din municipiul Cluj-Napoca, provocându-le o stare de temere.

Abia la “data de 8 septembrie a.c., în baza probatoriului administrat, procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a formulat propunere de arestare preventivă, aceasta fiind admisă de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, care a dispus arestarea preventivă a bărbatului pentru 30 de zile.”, a transmis IPJ Cluj.

Procurorului i-a trebuit, haha, aproape o lună sǎ se decidǎ cǎ, totuşi, faptele îs grave şi repetate… și marmota se parfuma. NU, doar datorită scandalului cu Tărău și relatărilor critice ale presei a decis să îl propună pentru arestare.

Asta e una dintre marile vulnerabilități ale ordinii publice: personaje incredibil de violente reapar constant în evidențele poliției și ale justiției, acumulează incidente, amenință, fură, provoacă scandaluri și rămân suficient de mult în circuitul străzii încât să producă următorul episod de încălcare dură a legii.

Dar, la Cluj, nu totul e despre interlopi și rromi violenți.

Fac și românii lucruri similare, la fel de strigătoare la cer.

Pe 2 septembrie, o adolescentă din Gheorgheni a fost urmărită seara de aproximativ 30 de mucoşi cu vârste între 14 şi 16 ani pe trotinete.

Gizǎs, parcǎ suntem într-o favelǎ, nu în civilizatul oraş Cluj-Napoca.

Cazul a ajuns în presa națională pentru cǎ incidentul a avut loc în apropierea Secției 3 Poliție. Fata s-ar fi refugiat într-un bloc, iar locatarii ar fi alertat autoritățile.

La sosirea echipajelor de poliție, o parte dintre adolescenți a fugit, iar agenții ar fi reușit să oprească doar câțiva dintre ei.

Un martor susține că, pe fondul agitației și al numărului mare de persoane, polițiștii le-ar fi adresat mai multe avertismente verbale.

“Poliția i-a somat că va trage cu arma, pentru că erau foarte mulți. Cred că nici polițiștii nu s-au așteptat să fie atât de mulți”, a declarat martorul pentru Clujenii.ro.

În 2024, criminalitatea stradală raportată de Poliția Municipiului Cluj-Napoca a crescut puternic: 1.304 infracțiuni stradale, față de 1.120 în 2023, adică o majorare de 16,43%.

În 2025, numărul a coborât la 1.164, o scădere de 10,74% față de anul anterior. Haha.

Totalul infracțiunilor sesizate în municipiu și structurile coordonate a scăzut de asemenea, de la 9.283 la 8.931, adică minus 3,79%. Adicǎ un cǎcat, tot rǎu e.

Sunt incidente disparate? Da.

Dar ele oglindesc ceva important: că celor din Cluj-Napoca ce se dedau la trafic de droguri, violențe stradale, furturi din magazine sau buzunare, cerșetorie, li se rupe de lege și de forțele de ordine.

O categorie ultra prezentă de infractori cărora li se rupe în cur de forțele de ordine sunt cerșetorii organizați în rețele.

De ce li se rupe? Pentru că șefii rețelelor știu că la Cluj-Napoca poliția locală e slabă.

De unde știu cerșetorii asta? Păi, se smiorcăie despre exacerbarea cerșetoriei chiar șeful Poliției Locale, Marcel Bonțidean, un pensionar special, fost milițian, fost polițist.

Directorul Poliției Locale Cluj-Napoca, Marcel Bonțidean, declara în mai 2026, la Radio România Cluj, că municipiul se confruntă cu o „invazie de cerșetori din alte localități”. Datele prezentate de Bonțidean arătau că, numai de la începutul anului până în luna mai, fuseseră depistate 220 de persoane care apelau la mila publicului, dintre care 213 adulți și șapte minori.

Sigur sunt mai mulți.

Dar la Cluj e bine, asta “emite” Emil Boc de zor pentru proştii care îl cred.

De ani de zile, administrația locală a cultivat imaginea Clujului drept oraș excepțional de sigur sau magistral de curat sau incredibil de inovator.

O laie.

Dar poliția localǎ e una dintre probleme.

Poliția statului e alta.

IPJ Cluj a încheiat anul 2025 cu doar 78,19% dintre funcții ocupate.

Cu alte cuvinte, peste o cincime din posturi erau neocupate.

În această formulă, inspectoratul trebuie să acopere municipiul Cluj-Napoca, zona metropolitană aflată într-o expansiune demografică accelerată, întreg județul, evenimente de masă, festivaluri, trafic, criminalitate economică, infracțiuni stradale și zeci de mii de apeluri la 112.

Deficitul de personal e chiar o parte importantă din problemă. Sunt mulți profesioniști tari în IPJ Cluj, dar sunt sugrumați de muncă, de rahaturi birocratice, de lipsa de finanțare.

Dar partea mică din problema lipsei de încredere și a eficacității instituției se află chiar la vârful IPJ Cluj.

În ultimii zece ani, IPJ Cluj a funcționat prea mult prin provizorat.

În 2016, IPJ Cluj era condus de Tudor Grindean. Mandatul său s-a încheiat după o perioadă în care șase persoane reținute reușiseră să evadeze din arestul IPJ Cluj într-un interval de aproximativ un an și jumătate. Grindean și adjunctul Valentin Rusu s-au pensionat în 2016, iar conducerea a fost preluată temporar de Adrian Ciprian Miron, prin ordin al ministrului de Interne.

Miron a condus inspectoratul mai bine de un an în calitate de împuternicit. În noiembrie 2017, postul a fost scos la concurs. Nici Miron, nici Mircea Rus nu au reușit să promoveze.

Conducerea a fost preluată apoi temporar de Constantin Ilea, adjunct al inspectoratului. Din 15 noiembrie 2017, acesta a primit atribuțiile de inspector-șef.

În iulie 2018, ministrul de Interne Carmen Dan l-a împuternicit la conducerea IPJ Cluj pe Mircea Ion Rus.

Numirea fără concurs a fost criticată public la acel moment și prezentată în spațiul politic și mediatic ca posibilă numire cu susținere politică. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 2018, Rus a participat din nou la examen, de această dată fără contracandidat, l-a promovat și a devenit titular.

În mai 2020, Mircea Rus a fost detașat timp de trei luni la conducerea IPJ Ialomița. În această perioadă, atribuțiile sale la Cluj au fost preluate de Ciprian Vasile Rus, șeful Poliției Municipiului Cluj-Napoca. În august, Mircea Rus s-a întors.

Sfârșitul mandatului său a fost mult mai grav decât începutul. La 2 septembrie 2022, Mircea Rus a fost eliberat din funcția de inspector-șef după pierderea autorizației necesare pentru accesul la informații clasificate. Constantin Ilea a revenit din nou la conducerea temporară a inspectoratului.

Filmele cu proști îs vax față de istoria ultimilor 10 ani din IPJ Cluj.

În octombrie 2022, DNA i-a reținut pe fostul inspector-șef Mircea Rus, pe adjunctul Daniel-Sorin Graur, pe șefa Serviciului Resurse Umane și pe șeful Poliției Dej, într-un dosar privind presupuse ilegalități la numiri și concursuri.

De fapt, a fost o scoatere din joc, nu mai era agreat politic.

Când în decembrie 2023, magistrații de la Curtea de Apel Cluj au admis cererile avocaților și au decis desființarea rechizitoriului prin care Mircea Rus fusese trimis în judecată, nu mai conta nimic. Fusese compromis şi scos din joc.

În octombrie 2022, conducerea IPJ Cluj a fost preluată de Mihai Rus, nepotul fostului ministru de Interne Ioan Rus. Și această instalare s-a făcut inițial prin împuternicire. Abia în iunie 2023, Mihai Rus a promovat concursul și a devenit inspector-șef titular.

Dar Mihai Rus urma sǎ devina al doilea comandant de IPJ Cluj arestat în nici 2 ani.

În 2024, DNA l-a cercetat pe Mihai Rus după ce acesta fusese surprins cu 110 km/h într-o zonă în care limita era de 50 km/h. Potrivit acuzațiilor procurorilor, șeful IPJ și mai mulți subordonați ar fi pus la punct o metodă prin care acesta să evite sancțiunea și suspendarea permisului, inclusiv prin indicarea unei alte persoane drept conducător al autoturismului.

În iunie 2026, Curtea de Apel Cluj l-a condamnat pe Mihai Rus la trei ani de închisoare cu suspendare. Sentința relatată public nu era definitivă. Și alți polițiști implicați în dosar au primit soluții de condamnare.

După suspendarea lui Mihai Rus, la 26 iulie 2024, la conducerea IPJ Cluj a fost împuternicit Radu-Adrian Moșuțan.

Moșuțan a condus inspectoratul aproximativ doi ani prin împuterniciri, fără să fie titularul postului obținut prin concurs.

În vara lui 2026, când a participat în sfârșit la concurs pentru funcția pe care o exercita deja de aproape doi ani, nu a obținut notǎ de promovare la interviul profesional (apropo, pentru idioții care zic cǎ aş fi omul lui Moşuțan sǎ se reținǎ cǎ nu m-am intalnit niciodatǎ cu el in aceasta viațǎ, haha).

Al doilea candidat rămas, Vasile Iusco, nu s-a prezentat, iar candidatura lui Ciprian Rus fusese invalidată anterior în faza documentelor. Concursul pentru conducerea unuia dintre cele mai importante inspectorate județene din țară s-a încheiat fără câștigător.

O mică paranteză, ca să vedeți halul de bulibășeală din IPJ Cluj. Acest Ciprian Rus, care a fost șeful Poliției Municipiului Cluj-Napoca, după ce i-a fost invalidată candidatura, s-a tirat imediat în privat la o firmă de security, PP Protect, deținută de Teodor Pop Pușcaș, un fost vechi șef al IPJ Cluj. Te doare bila. Adică stai să te întrebi, bă, câtă corupție morală a existat acolo, cum l-a „servit” Ciprian Rus cât era în funcție pe viitorul său angajator?

Între expirarea mandatului temporar al lui Moșuțan și finalizarea procedurilor, conducerea a fost preluată temporar de Marius Andrei Savu, venit din București.

Din 7 septembrie 2026, ministrul de Interne l-a împuternicit pentru trei luni pe comisarul-șef Ioan Bogdan, până atunci șef al Serviciului de Investigații Criminale. Trei luni ca sǎ facǎ ce acest om? De ce nu un an mǎcar?

Cronologia ultimului deceniu înseamnă nouă oameni care au condus efectiv IPJ Cluj sau au exercitat atribuțiile inspectorului-șef: Tudor Grindean, Adrian Ciprian Miron, Constantin Ilea, Mircea Ion Rus, Ciprian Vasile Rus, Mihai Rus, Radu Moșuțan, Marius Andrei Savu și Ioan Bogdan.

O instituție care ar trebui să fie construită pe comandă fermă, continuitate și autonomie managerială a trecut ani întregi prin împuterniciri, interimate și reveniri temporare.

Cel mai nasol aici e cǎ Sistemul însuși produce însă dependența. Un inspector-șef împuternicit știe că prelungirea sau încetarea mandatului său depinde de o decizie administrativă venită din Ministerul de Interne. Independența sa managerială nu poate avea aceeași consistență ca în cazul unui titular care a câștigat concursul și are un mandat stabil.

Sistemul românesc al împuternicirilor vomitǎ o absurditate administrativă: verificarea competenței vine după exercitarea puterii.

Polițiștii clujeni din teren nu pot fi transformați în țapi ispășitori pentru această situație.

În 2025, structurile IPJ Cluj au desfășurat peste 20.000 de controale și au constatat 1.456 de infracțiuni, dintre care 863 în flagrant. Mii de polițiști și agenți își fac meseria zilnic în condițiile unui deficit semnificativ de personal.

Problema este una de comandă, continuitate și autoritate instituțională.

Clujul are nevoie de șefi ai poliției care să câștige concursurile înainte de a ocupa funcțiile, nu după doi ani de exercitare a lor, Clujul are nevoie de o Poliție Locală care să identifice și să destructureze mecanismele cerșetoriei, nu doar să numere persoanele ridicate de pe stradă, Clujul are nevoie de patrule vizibile în zonele cu probleme, reacție rapidă la amenințări și scandaluri repetate, intervenție asupra persoanelor cunoscute pentru violență și un schimb real de informații între Poliția Locală, Poliția Națională, procurori și administrație.

E de muncǎ şi e foarte târziu, oricât s-ar supǎra unii pe mine. Nu dau lecții, ci ofer o perspectivǎ.

Cine mă cunoaște de măcar 20 de ani știe că nu e primul semnal de alarmă pe care îl trag pe aceste coordonate.

Nu cuțitarii trebuie să conducă siguranța Clujului, ci Poliția.

Eu, ca cetățean și clujean, îmi doresc ca atunci când mai există cazuri cum e ăsta de mai jos, în care o cretină drogată face așa ceva, să vină Poliția și să îi spargă dinții. M-am săturat să văd așa ceva în orașul în care trăiesc:

Dacă v-a plăcut analiza mea, poate că 26 de lei pe lună nu e o sumă atât de mare încât să mă susțineți.

Subscribe now

Cazul avocatului pistolar Alexandru Dominic Gidro și o clasare care ridică întrebări grave: „Te împuşc, sugaciule!”

de Liviu Alexa

Dacă priviți fotografia de mai jos, n-ați crede niciodată că domnul cu cravată și CV impecabil, cu mutra cu un ușor aspect aparent de sindrom Down, este un tip violent. Sigur, și dacă te uiți la fața subsemnatului, o să zici că-s un racket rus.

Dar e real: cumințelul avocat Dominic-Alexandru Gidro, băiețelu’ lu’ mami, Stanca Ioana Gidro, baroneasa avocaturii clujene, e un smardoi isteric cu pile și guler alb.

La 8 februarie 2026, în jurul orei 19:30, în Piața Mihai Viteazul din Cluj-Napoca, între avocatul Dominic-Alexandru Gidro și clujeanul Ionuț-Valentin Floroiu a avut loc un conflict în trafic care a continuat în parcarea McDonald’s.

Șapte luni mai târziu, la 2 septembrie 2026, procurorul Tătar Gabriel Ionuț de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus clasarea dosarului penal deschis în urma incidentului, reținând cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală: „fapta nu există”.

Mai ciudat, după ce procurorul l-a spălat pe Gidro mumos-mumos, a disjuns din cauză un dosar de amenințare pe numele victimei, hahaha. Așa cum îi promisese anterior Gidro victimei. Că i-a zis că va face pușcărie.

Lectura integrală a celor 11 pagini ale ordonanței arată însă că existența incidentului, a conflictului și chiar introducerea deliberată a unui pistol în desfășurarea acestuia nu sunt contestate. Dominic-Alexandru Gidro însuși declară că, în timpul altercației, a luat din autoturism tocul în care se afla pistolul său și l-a ținut la vedere, explicând că a procedat astfel pentru ca Floroiu „să se potolească și să plece”.

Disputa probatorie privește altceva: dacă arma a rămas în toc sau a fost scoasă, dacă a fost armată și îndreptată către Floroiu și dacă Gidro a rostit amenințarea „Te împușc, sugaciule!”, așa cum susțin reclamantul și soția acestuia.

Ordonanța transformă însă imposibilitatea stabilirii cu certitudine a acestor împrejurări într-o soluție de clasare pentru inexistența faptei, după o analiză a probelor în care mai multe elemente favorabile suspectului sunt valorizate extensiv, în timp ce altele, susceptibile să susțină acuzația, sunt relativizate.

Aşa se face „ca la carte” un dosar de clasare, dacǎ e pentru cine trebuie.

Cazul este cu atât mai sensibil cu cât Dominic-Alexandru Gidro nu este un personaj oarecare în lumea juridică locală. Este avocat, doctor în drept, lector INPPA și membru al Consiliului Baroului Cluj. Mama sa, Stanca-Ioana Gidro, este una dintre figurile cunoscute ale avocaturii clujene și a fost decan al Baroului Cluj timp de două mandate, între 2006 și 2014. Aceste împrejurări nu reprezintă, evident, probe privind soluționarea dosarului și nu există în documentele analizate nicio dovadă a vreunei intervenții. Ele fac însă legitimă examinarea cu maximă atenție a modului în care Parchetul Curții de Apel Cluj a construit soluția într-o cauză penală privindu-l pe un membru bine poziționat al mediului juridic clujean.

Guler alb de smardoi

Incidentul a început, potrivit actelor dosarului, după ce Floroiu, aflat într-un Volkswagen Passat împreună cu soția și copilul, a întâlnit Mercedesul GLC condus de Gidro. Cele două versiuni diferă încă din acest punct. Floroiu susține că Gidro i-a făcut un gest obscen, în timp ce avocatul afirmă că el a fost cel claxonat, înjurat și provocat.

Conflictul s-a mutat în parcarea restaurantului. Floroiu afirmă că Gidro a scos un pistol, l-a armat, l-a îndreptat către el și i-a spus „Te împușc, sugaciule!”. Soția lui Floroiu declară, la rândul ei, că a văzut pistolul îndreptat către soțul său. Gidro neagă amenințarea și neagă că ar fi scos arma propriu-zisă din toc, dar admite un element esențial: a luat tocul cu pistolul și l-a expus adversarului în timpul altercației.

Motivația consemnată de procuror este esențială pentru înțelegerea întregului caz. Gidro spune că a procedat astfel pentru a-i arăta lui Floroiu că deține o armă și pentru ca acesta „să se potolească și să plece”.

Prin urmare, potrivit propriei sale versiuni, afișarea pistolului nu a fost accidentală. Nu vorbim despre o armă observată întâmplător într-un compartiment al mașinii sau despre un toc pe care Gidro îl avea asupra sa fără vreo legătură cu conflictul. El însuși leagă gestul de comportamentul adversarului și de rezultatul pe care urmărea să-l obțină: încetarea confruntării și retragerea lui Floroiu. Arma a fost, așadar, introdusă deliberat în „comunicarea” dintre cei doi.

Această împrejurare este importantă deoarece infracțiunea de amenințare nu presupune exclusiv existența unei formule verbale explicite. Art. 206 Cod penal sancționează amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, dacă aceasta este de natură să producă persoanei o stare de temere. Prin urmare, contextul, conduita, gesturile și mijloacele folosite trebuie analizate împreună, nu izolat.

Polițiștii chemați după incident au constatat că arma despre care se discuta exista efectiv. În Mercedesul lui Gidro a fost identificat un toc negru în care se afla pistolul FORD 17R.45 RUBBER, seria BI 125365, cu încărcătorul introdus și două capse. Arma a fost ridicată în vederea cercetărilor.

În ziua următoare incidentului, 9 februarie, a fost începută urmărirea penală pentru amenințare.

La 18 februarie s-a dispus continuarea urmăririi penale față de Dominic-Alexandru Gidro, acesta dobândind calitatea de suspect. La 23 februarie, procurorul a dispus continuarea urmăririi penale față de Gidro și sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 372 alin. 1 lit. a și b din Codul penal, referitoare la portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase.

Dosarul a ajuns astfel, într-un interval scurt, de la o sesizare privind o ceartă în trafic la o anchetă penală în care un avocat clujean era suspect și în care pistolul său fusese ridicat ca probă.

Ancheta a inclus audieri, verificarea apelului la 112, imaginile camerelor de supraveghere, imaginile body-cam ale polițiștilor și o analiză criminalistică a materialului video.

Spălătură video

Tocmai această probă video este una dintre componentele problematice ale raționamentului final. Expertiza nu stabilește că Gidro nu avea pistolul în mână. Concluzia este că imaginile nu au calitatea necesară pentru a se determina acest lucru. În trei cadre, Gidro apare cu brațul drept îndoit, însă specialiștii nu pot stabili dacă ține sau nu un obiect.

Eu zic cǎ este o limită tehnică a probei, nu o infirmare a acuzației.

Cu toate acestea, ordonanța folosește ulterior imaginile în construirea caracterului „concordant” al versiunii lui Gidro și a martorilor care îl susțin. Diferența probatorie este importantă: o filmare care nu permite identificarea obiectului din mâna unei persoane nu confirmă că persoana respectivă nu avea acel obiect. Ea lasă împrejurarea nedeterminată.

Există într-adevăr o contradicție în relatarea lui Floroiu, iar aceasta trebuie consemnată. Sunt jurnalist corect, trebuie sǎ remarc şi acest lucru: el plasează momentul scoaterii și îndreptării pistolului într-o etapă a incidentului care nu se suprapune perfect peste succesiunea rezultată din imaginile video. Filmarea îl surprinde coborând din autoturism și apropiindu-se de Mercedes înainte ca Gidro să fie surprins aplecându-se spre portieră.

Procurorul acordă acestei neconcordanțe o importanță prea… substanțială. Ea afectează precizia relatării lui Floroiu privind cronologia incidentului, dar nu stabilește prin ea însăși inexistența unei afișări sau folosiri ulterioare a armei. Mai ales că însăși versiunea lui Gidro confirmă că, într-un anumit moment al altercației, a luat pistolul aflat în toc și l-a expus.

În susținerea versiunii lui Gidro sunt invocate și declarațiile Alexandrei-Maria Gidro și ale lui Iuliu-Horațiu Gocan. Hahahaha, prima este soția suspectului, iar cel de-al doilea este persoana la domiciliul căreia Gidro declarase că se aflase înainte de incident. Calitatea lor nu anulează valoarea declarațiilor, dar este relevantă atunci când procurorul vorbește despre confirmarea versiunii suspectului. Nu sunt observatori complet independenți de acesta.

De partea cealaltă se află soția lui Floroiu, care nici ea nu este un martor independent, dar care afirmă că a văzut pistolul îndreptat către soțul său. Rezultă astfel două grupuri de declarații aflate în contradicție, provenite în mare măsură de la persoane apropiate celor doi protagoniști. Ordonanța nu dispune însă de martorul neutru care să rezolve decisiv această contradicție.

Un alt element folosit în analiza procurorului îl reprezintă imaginile body-cam ale polițiștilor. Numai că echipajul a ajuns după consumarea momentului reclamat drept amenințare, când Gidro părăsise deja locul. Aceste imagini puteau documenta comportamentul persoanelor rămase acolo, declarațiile făcute imediat polițiștilor și constatările acestora, dar nu puteau surprinde retroactiv ce se petrecuse înainte de sosirea echipajului. Absența amenințării de pe o înregistrare începută după consumarea ei nu poate constitui, singură, dovada că amenințarea nu s-a produs.

Apelul la 112 trebuie privit în aceeași cheie. El nu dovedește automat că versiunea lui Floroiu este adevărată, dar stabilește că acesta a reclamat incidentul imediat după producerea lui. Ordonanța consemnează inclusiv faptul că Floroiu îi spune operatorului că fusese amenințat. Este o declarație contemporană evenimentului, nu una construită după zile sau săptămâni.

Mai există apoi chiar comportamentul lui Gidro descris de el însuși. Procurorul acceptă explicația potrivit căreia arma a fost afișată pentru „aplanarea” conflictului. Dar această explicație ar fi trebuit examinată tocmai prin prisma efectului pe care afișarea intenționată a unui pistol îl poate avea asupra persoanei căreia îi este destinat gestul. Dacă arma este arătată unui adversar pentru ca acesta să renunțe la confruntare, componenta intimidantă a gestului nu poate fi pur și simplu eliminată din analiză prin calificarea scopului drept unul de „aplanare”.

Ordonanța consemnează și alte expresii atribuite lui Gidro, între care „treburile nu vor rămâne așa”, în timp ce alte formulări agresive sunt atribuite lui Floroiu. Luate separat, asemenea replici pot fi echivoce. Analizate însă împreună cu afișarea recunoscută a unei arme, ele dobândesc o relevanță care ar fi meritat o analiză mai riguroasă asupra întregului context, nu o fragmentare a fiecărui element până la pierderea semnificației ansamblului.

Cea mai discutabilă parte rămâne însă temeiul clasării.

Procurorul dispune clasarea în baza art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, adică „fapta nu există”. Numai că materialitatea unei părți importante din incident rezultă chiar din ordonanță: conflictul există, pistolul există, pistolul se afla în Mercedes, iar Gidro recunoaște că a luat tocul cu arma și l-a ținut la vedere pentru a determina schimbarea comportamentului lui Floroiu.

Ceea ce ancheta nu reușește să stabilească cert este versiunea maximală a acuzației: scoaterea pistolului din toc, armarea lui, îndreptarea către Floroiu și rostirea expresiei „Te împușc, sugaciule!”. Este o diferență juridică și logică importantă între imposibilitatea confirmării unei anumite modalități de săvârșire și constatarea că evenimentul reclamat nu a existat.

Mai mult, ordonanța dispune la final restituirea pistolului FORD 17R.45 RUBBER către Dominic-Alexandru Gidro după rămânerea definitivă a soluției. Arma care a determinat extinderea cercetărilor, care a fost identificată și ridicată de polițiști și despre care suspectul însuși admite că a afișat-o în timpul conflictului se întoarce astfel la proprietar într-un dosar închis sub formula „fapta nu există”.

Nu există în documentele analizate vreo dovadă că poziția familiei Gidro în lumea juridică din Cluj ar fi determinat soluția procurorului și o asemenea acuzație nu poate fi formulată în lipsa probelor. Există însă suficiente elemente pentru ca soluția să fi fost sever influențatǎ de asta.

Dominic-Alexandru Gidro aparține unei familii cu o poziție importantă în avocatura clujeană. Mama sa, Stanca-Ioana Gidro, a fost decan al Baroului Cluj între 2006 și 2014. Dominic Gidro este la rândul său doctor în drept, lector INPPA și membru al Consiliului Baroului Cluj. Într-un asemenea context, obligația instituțiilor judiciare de a produce o motivare care să înlăture orice suspiciune de tratament preferențial devine cu atât mai importantă.

Dar ordonanța din 2 septembrie nu elimină această suspiciune prin forța argumentelor sale. Ea stabilește corect existența unor contradicții în declarația reclamantului și imposibilitatea imaginilor de a demonstra scoaterea pistolului, dar face apoi un salt mult mai dificil de susținut: de la „nu putem confirma cu imaginile că arma a fost scoasă și îndreptată” la „fapta nu există”.

În realitate, chiar versiunea suspectului lasă în picioare nucleul factual cel mai incomod al dosarului: în timpul unei altercații, un avocat care deținea un pistol a decis să introducă arma în conflict, afișând-o adversarului pentru ca acesta să „se potolească și să plece”.

Acest fapt nu stabilește singur vinovăția penală a lui Dominic-Alexandru Gidro și nici nu îmi permite mie ca jurnalist să mǎ substitui instanței, dar nici nu poate fi ignorat, cosmetizat până la dispariție. Problema pe care ordonanța Parchetului Curții de Apel Cluj o lasă nerezolvată este tocmai compatibilitatea dintre această conduită recunoscută și radicalitatea soluției juridice alese.

Pǎi, pistolul din dosarul 191/85/P/2026 nu-i o presupunere, a fost găsit de polițiști, ridicat în cadrul anchetei și analizat în dosar. Proprietarul lui recunoaște că l-a afișat în timpul conflictului pentru a determina adversarul să renunțe. Persoana vătămată și soția acesteia susțin o variantă mai gravă, potrivit căreia arma a fost scoasă, îndreptată și însoțită de o amenințare explicită. Filmarea nu poate confirma această versiune, dar nici nu o poate infirma.

Din această materie probatorie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a extras cea mai categorică dintre concluziile posibile: „fapta nu există”.

No, pǎi, vedeți, aici se află adevărata problemă a dosarului Gidro. Şi a încrederii în Justiția clujeanǎ.

PS: Un amănunt mișto: victima Floroiu nu a avut nicio problemă să facă testul poligraf, pistolarul Gidro a refuzat…

Ce protest ciudat!

Fluturând steaguri şi scandând sloganuri, aproximativ 30 de roboţi au manifestat luni în faţa Ministerului Afacerilor Digitale din Polonia, cerând reglementări pentru utilizarea inteligenţei artificiale la locul de muncă, informează AFP, potrivit Agerpres.

Protestul a fost organizat de Democratism, o iniţiativă care vrea o dezbatere cu privire la „consecinţele sociale şi economice ale automatizării”, alimentată de inteligenţa artificială. „Dorim în special să abordăm problema potenţialei înlocuiri a oamenilor, atât cu roboţi umanoizi, cât şi cu inteligenţa artificială, în profesiile bazate pe cunoaştere”, a explicat pentru AFP organizatorul protestului, Grzegorz Kulis. „Dacă un astfel de robot este de câteva ori mai eficient şi mai puţin costisitor, puţini şefi de companii vor spune: Voi continua să angajez oameni”, a adăugat el.

Nicușor Dan este un tip singur din multe puncte de vedere, a fost părăsit de electoratul său, a fost părăsit de presă, a fost părăsit până și de susținătorii lui cei mai fervenți.

Mirel Palada publica azi dimineață un grafic foarte interesant în care demonstra că Nicușor Dan a fost părăsit până și de popor.

Dar un lucru care nu se vede relatat nici de presa critică e solitudinea diplomaticǎ a lui Nicușor Dan, cea din Palatul Cotroceni, un palat la care nu vine nimeni după un an și trei luni de mandat.

Totuși este un președinte de țară membrǎ a Uniunii Europene, membrǎ NATO, cu economie de aproape 400 de miliarde de euro adică în tot acest timp băiatul ăsta penibil ar fi trebuit deja să primească pe scările Cotroceniului un lider cu greutate, un Macron, un Xi, un Merz, o Meloni, un Tusk, un Trump...

N-a venit nimeni, nenică, e ca și cum România ar fi un sat fără câini. De fapt, nu e ca și cum, chiar este un sat fără câini. Nu-mi spuneți că a venit Mark Rutte anul trecut, fiindcă atunci a fost la un summit bilateral organizat la București unde au participat mai mulți, nu spuneți că președintele Israelului e important, cǎ nu e.

O să ziceți că totuși a fost în America, a fost la Bruxelles, că l-au primit grei lumii prin casele lor. Vedeți, prieteni, adevărata valoare pe piața politicii mondiale este atunci când ești gazdă și liderii mari vin la tine în semn de respect - poate să semneze ceva acord, poate să arate ceva lumii sau să apere ceva în fața lumii.

O vizită de stat la tine acasă aduce cu sine contracte, parteneriate, multe camere de televiziune și arată lumii că ești important, că țara pe care o conduci este importantǎ.

Din acest punct de vedere este foarte clar România nu este importantă pentru nimeni, pentru că Nicușor Dan nu este important și nici nu știe să facă din țara pe care o conduce o țară importantă în lume.

Nu există nicio scuză pentru asta, scuzele că situația în Europa e tensionată că război în Ucraina, că Rusia ne presează, că Iran, ca Donald Trump e dilǎu - toate sunt scuze slabe, există doar dovada impotenței tale profesionale.

Și de ce ar veni oamenii de bază ai lumii în această țară în care voturile oamenilor au fost anulate, în care judecătorii CCR sunt corupți, în care serviciile secrete rămase fără control civil real și fără șefi reali se cotonogesc între ele? Ce să facă într-o țară în care președintele e un cretin ce dă jos un guvern și apoi nu poate să pună altul în loc fiind ironizat de partide? Cu cine să discute oamenii mari ai lumii politici de colaborare, parteneriate, schimburi economice - cu Bolojan cel nelegitim?

Râsu-plânsu

Greii lumii îşi aduc aurul mai aproape, România are 60 la sută din rezervă în Anglia

Banca centrală a Țărilor de Jos (DNB) a anunțat miercuri că a mutat 86 de tone din rezervele sale de aur din Statele Unite și Canada la Londra, invocând „tensiunile geopolitice în creștere”, potrivit Euronews.

DNB a explicat că rezervele de aur păstrate la Londra pot fi tranzacționate mai ușor decât cele depozitate la New York și Ottawa. „Astfel, DNB le poate mobiliza cel mai rapid într-o situație de criză”, a transmis banca într-un comunicat.

Potrivit BNR, România deține aproximativ 104 tone de aur. O parte din rezerva de aur este păstrată chiar în țară, însă un procent mai mare se află depozitat la Banca Angliei.

• 61,24 de tone de aur se află depozitate la Banca Angliei

• 42,46 de tone de aur se află depozitate în Tezaurul Băncii Naționale a României

Piața de la Londra este una dintre cele mai puternice piețe de aur din lume. Din această cauză, permite mobilizarea mai rapidă a rezervelor în perioade de criză.

„Rezerva de aur a României se menține la aproximativ 104 tone, dintre care peste 61 de tone se află în custodie la Banca Angliei.

Din rațiuni de transparență și siguranță, BNR efectuează anual verificări fizice ale lingourilor depozitate la această instituție. Valoarea în euro a rezervei de aur fluctuează semnificativ, ca urmare a variației prețului aurului pe piețele internațional.

• La 31 decembrie 2023, valoarea acesteia se situa la nivelul de 6.213 milioane euro

• La 31 decembrie 2024, se situa la 8.356 milioane euro

• La 31 decembrie 2025, se situa la 12.217 milioane euro

Publicația Gândul face un remember necesar.

În anul 2019, Liviu Dragnea – președinte PSD și președinte al Camerei Deputaților -, alături de senatorul Șerban Nicolae, au inițiat o lege privind modificarea statutului BNR.

Potrivit proiectului de lege inițiat de Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae, 95% din aurul depozitat în afara țării, la Banca Angliei ar fi urmat să fie repatriat.

Liviu Dragnea / Foto – Mediafax

• PNL și USR s-au opus proiectului. L-au contestat la Curtea Constituțională și au etichetat inițiativa drept populistă și o tentativă de control politic asupra BNR.

• Judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) au respins excepțiile de neconstituționalitate ridicate de PNL și USR împotriva legii.

• Senatorul PSD Șerban Nicolae, i-a cerut președintelui Ioahnnis să promulge legea.

„Aur curat constituțional (…) Domnule Iohannis, promulgați Legea! Domnule Isărescu, organizați repatrierea aurului! Măcar atât să faceți pentru România ca demnitari ai statului român. Poate nu întâmplător, decizia Curții Constituționale a României în această speță s-a dat de Ziua Drapelului Național, 26 iunie”, a scris senatorul PSD pe pagina sa de Facebook.

Șerban Nicolae / Foto – Mediafax

Legea de modificare a statutului BNR primise, însă, aviz negativ de la Banca Națională a României. Conducerea BNR, prin guvernatorul Mugur Isărescu și consilierul Adrian Vasilescu, a explicat că mutarea aurului de la Londra ar costa de zeci de ori mai mult decât menținerea lui în depozitele internaționale.

„Păstrarea aurului la Banca Angliei reprezintă o recunoaștere internațională a calității rezervelor de aur ale BNR”, precizau reprezentanții BNR într-un punct de vedere trimis la Parlament.

Proiectul de lege inițiat de Liviu Dragnea a fost respins în 2021

Președintele Klaus Iohannis a refuzat să promulge legea și a trimis-o înapoi în Parlament pentru reexaminare.

Iohannis a argumentat că o astfel de modificare „afectează independența băncii centrale și încalcă tratatele europene privind politica monetară”.

• După ce Liviu Dragnea a pierdut puterea politică și a fost condamnat, raportul de forțe din Parlament s-a schimbat radical.

• Proiectul de lege privind modificarea statutului BNR a rămas blocat pe circuitul legislativ până în luna aprilie a anului 2021.

• La acea dată, Camera Deputaților – ca for decizional – a votat majoritar pentru respingerea definitivă a proiectului.

Statutul BNR nu a fost modificat, iar o mare parte din rezerva de aur a României a rămas depozitată în seifurile Băncii Angliei.

Banca Angliei / Foto – Mediafax

Opera Naționalǎ “sparge” 100.000 de euro pentru servicii de identitate vizuală și comunicare în mediul digital

Opera Națională București (ONB), instituție de cultură finanțată din banii contribuabililor, se pregătește să direcționeze peste 110.000 de euro din bugetul de stat către o firmă privată. Motivul oficial, expus în anunțul de participare simplificat SCN1178905 publicat pe 19 august 2026, este achiziția de „servicii integrate privind identitatea vizuală și comunicarea în mediul digital”. Această manevră financiară conturează o rețetă clasică de scurgere a banului public sub patronajul lui Daniel Jinga, având în vedere o realitate instituțională absurdă: Opera Națională are deja în structura sa organizatorică o Direcție de Marketing și Comunicare, formată din angajați plătiți lunar exact pentru a gestiona vizibilitatea instituției.

Sub actualul management, asistăm la o practică frecvent întâlnită în administrația publică mioritică, prin care atribuțiile din fișa postului pentru personalul intern sunt transformate în contracte bănoase, livrate în sistemul electronic de achiziții publice. Valoarea estimată de 550.000 de lei fără TVA este justificată pe hârtie prin sintagme pompoase, menționându-se „implementarea unui sistem integrat de comunicare digitală” și „valorificarea unitară a conținutului artistic”. În realitate, codificarea CPV principală trădează natura banală a achiziției, limitată la servicii de proiectare de site-uri web. Suma alocată este astronomică pentru o instituție care ar trebui să dețină deja pârghiile interne pentru a-și gestiona propriul brand.

Paradoxul acestei fraude morale și financiare este expus chiar în documentația de atribuire (DF1278481). Obiectivul Specific 4 al contractului menționează negru pe alb „asigurarea administrării autonome a sistemului integrat de comunicare digitală de către autoritatea contractantă”. Cu alte cuvinte, managementul plătește 100.000 de euro unei entități private pentru ca, în final, tot angajații din subordinea lui Jinga să folosească instrumentele respective, confirmând practic dubla finanțare a aceleiași activități: odată prin statul de plată al angajaților de la Marketing și a doua oară prin facturile emise de viitorul prestator.

Detaliile procedurale adaugă suspiciuni majore privind „dedicația” din spatele achiziției. Fereastra extrem de scurtă de depunere a ofertelor avantajează direct operatorii economici care ar fi putut avea acces în avans la caietul de sarcini.

Anunțul a fost urcat în SEAP la mijlocul lunii august, într-o perioadă moartă din punct de vedere administrativ, marcată de concedii. Termenul limită pentru primirea ofertelor a fost fixat pentru 4 septembrie 2026, ora 15:00. Solicitarea unui set stufos de documente în doar câteva zile lucrătoare, de la formulare DUAE, caziere judiciare pentru toți reprezentanții legali, până la certificate constatatoare și dovezi ale capacității de exercitare profesională, acționează ca un filtru perfect pentru a limita concurența reală și a descuraja firmele neagreate.

E un caz flagrant pentru modul în care bugetele instituțiilor culturale pot fi secătuite sub masca modernizării digitale.

Un milion de maidanezi au fost torturați, răniți și uciși din 2001 încoace pentru lovele. O afacere uriașă, alimentată chiar din bani publici.

O investigație recentă a Deutsche Welle documentează unul dintre cele mai întunecate mecanisme din România ultimelor două decenii: sistemul prin care capturarea, întreținerea și, în anumite cazuri, dispariția câinilor fără stăpân s-au transformat într-o industrie finanțată de contribuabili.

Potrivit datelor prezentate în investigație, România are aproximativ o jumătate de milion de câini fără stăpân, una dintre cele mai mari populații din Uniunea Europeană, cei mai mulți aflându-se în mediul rural. O parte a problemei este alimentată chiar de proprietarii care își lasă câinii nesterilizați să circule liberi și să se reproducă. În teorie, fenomenul ar fi putut fi redus masiv prin campanii sistematice de sterilizare. În practică, România a construit în jurul maidanezilor un sistem în care fiecare câine capturat poate însemna bani.

Deutsche Welle estimează că, din 2001 încoace, peste un milion de câini ar fi fost uciși, iar cheltuielile publice legate de sistem s-ar ridica la aproximativ 873 de milioane de dolari. Aproape un miliard de dolari.

Întrebarea inevitabilă este cum poate ajunge uciderea unor câini să genereze asemenea sume.

Mecanismul începe de la obligația autorităților locale de a strânge câinii fără stăpân de pe străzi. Primăriile pot contracta operatori privați, iar aceștia primesc, în funcție de contract, bani pentru capturarea, cazarea, îngrijirea și sterilizarea animalelor. Deutsche Welle vorbește despre sume cuprinse între aproximativ 200 și 400 de dolari pentru fiecare câine.

Un singur adăpost poate lucra simultan pentru mai multe administrații locale. Atunci când un câine ocupă un loc în adăpost luni întregi, acel loc nu mai poate produce bani printr-o nouă capturare. Dacă animalul dispare repede, spațiul se eliberează și poate veni următorul câine, împreună cu următorul contract.

Aceasta este suspiciunea centrală a activiștilor urmăriți de Deutsche Welle: în anumite adăposturi, câinii nu ar fi îngrijiți și relocați, ci neglijați sau chiar omorâți ilegal, deoarece eliminarea lor este mai ieftină și permite rularea rapidă a altor animale prin sistem.

Investigația îi urmărește pe activistul pentru protecția animalelor Tudor Ionescu și pe medicul veterinar Emma Stratulat, care primesc informații potrivit cărora într-un adăpost de lângă București câinii ar continua să fie omorâți sistematic.

Locul nu era necunoscut autorităților. La începutul anului, polițiști puternic înarmați participaseră la o amplă descindere, fuseseră ridicate numeroase probe, iar procurorii începuseră o investigație. Cu toate acestea, activiștii primesc informații că presupusele ucideri ilegale ar continua.

Problema este că administratorul adăpostului îi cunoaște deja. Nu pot intra pur și simplu pentru a verifica.

Așa apare Claudia.

Prietena lor se prezintă drept o femeie interesată să adopte un câine și intră în adăpost, în timp ce Tudor și Emma rămân în exterior. Are puțin timp la dispoziție. Dacă cineva își dă seama cine este și de ce se află acolo, operațiunea se termină.

Nu vede cadavre.

În cele din urmă, pentru a-și păstra acoperirea, adoptă un câine și pleacă.

Când animalul ajunge la activiști, starea lui îi șochează.

„Ești atât de slabă…”

Câinele prezintă probleme dermatologice pe aproape întreg corpul, posibil râie, și are o rană mare la ureche. Pentru activiști, situația ridică imediat o întrebare simplă: cum poate fi dat spre adopție un asemenea animal dacă legea cere ca animalele oferite spre adopție să fie sănătoase?

Se întorc spre administratorul adăpostului și încearcă să obțină explicații.

„Cât ați luat? Cât sunteți plătiți pentru îngrijirea fiecărui câine?”

Răspunsul este defensiv:

„Nu știu cine sunteți.”

Numai că, notează Deutsche Welle, administratorul îi cunoaște pe activiști de ani de zile.

Tudor sună la Poliție. Există o informație nouă și mult mai gravă: pe proprietate s-ar afla ascunse rămășițe ale unor câini morți.

Polițiștii sosesc după câteva minute.

Activiștii le arată animalul tocmai adoptat și explică situația: câinele este rănit, are o gaură mare în ureche și există suspiciunea că pe teren s-ar afla cadavrele altor animale.

Începe căutarea.

Minutele se transformă în ore. Activiștii sunt obligați să aștepte afară. La un moment dat apare o altă mașină. Este a autorității sanitar-veterinare, chemată de polițiști.

După alte ore de așteptare, inspectorul veterinar iese din adăpost.

Confirmarea este tulburătoare:

„Sunt câini morți. Vom face un inventar. Aproape că nu îi putem lua pe toți. Perimetrul a fost sigilat până mâine, iar apoi vom decide exact ce ridicăm.”

Cadavrele urmau să fie examinate pentru a se stabili dacă animalele fuseseră ucise sau muriseră din cauze naturale.

Nu era însă primul asemenea caz.

Deutsche Welle amintește un caz mult mai grav, descoperit în februarie 2026 de activiști și investigatori privați într-un alt adăpost.

Schema descrisă era asemănătoare: contracte cu statul, sume importante de bani și un număr uriaș de animale moarte. Investigația vorbește despre aproximativ 15.000 de câini morți.

O cameră ascunsă a surprins imagini care au provocat un scandal național. După răspândirea înregistrărilor, mii de oameni au ieșit în stradă cerând dreptate pentru animale.

Read more

Eu nu-s de acord.

Și astăzi o să desfacem firul în care alte fire am eu chef. Cum zice același prost: de gustibus, non disCutandum? Păi, să discutăm, vericilor!

Dar, mai întâi:

Ce am mai pictat

Am scris această poezie undeva în veacul trecut, când duceam acasă o Tania beată. Sau mă ducea ea pe mine. E acel moment în care poate alcoolul, poate soarele dimineții potențat de parbrizul taxiului, îți înmoaie pleoapele și somnul vine ca un reset ce îți încarcă în cap o nouă zi de viață.

Un maieu numit Tania

de Liviu Alexa

ea este Tania, maieul sub care

tresar, ca cifrele roșii la bursă,

sfârcuri cărnoase și ușor amare

ale unei vieți trăite zâmbind.

ea este fata ce-nvață mereu din greșeli

și-și scoate fumul prin pleoapele

arse de vina că va fi mult mai bine data viitoare.

data viitoare e de fiecare dată

un alt bărbat

care-i va da puterea să zâmbească din nou

și plăcerea să plângă din nou.

Tania, maieule cu țâțe leneșe, ce dormi acid pe banchetă,

ești un vin de față de masă.

O întâmplare despre gustul românilor

de Dan Bucura

Poporul ăsta n-are nicio șansă să evolueze! N-aveți decât să mă înjurați cât vreți, dar asta e realitatea. Suntem fix ceea ce consumăm...

Ies astăzi la un restaurant drăguț, pe care îl frecventez de ceva vreme, fiindcă au o narghilea bună, șpriț și pot vedea meciurile în tihnă. De regulă e pe jumătate gol, deci fix ce trebuie...

Azi, lume ca la urs în cârciumă! Eu, grăbit nevoie mare să mă instalez la locul meu, fac ochii mari și încerc să înțeleg dacă puhoiul de tineret deja acomodat acolo sunt fani dinamoviști sau ai fcsb-ului (am scris special cu litere mici, ca să mă mai facă unii albie de porci)

📍Ei bine, abia acum vine șocul! Chelnerul, cu care mă cunosc de ceva vreme, vine livid la masă și ușor jenant, îmi dă vestea tristă:

“Domnu’ Dan, știți că azi nu putem muta pe meci. Începe Insula...

Dacă schimb, ne omoară ăștia...”

Așa am aflat și eu că sâmbătă seara rulează o parodie grotescă numită Insula iubirii, în care niște bombardieri semi-analfabeți încearcă să cucerească niște june ușor decadente. Am zis că probabil am nimerit eu în locul nepotrivit și că s-au stricat localurile din nordul Bucureștiului.

Bomba a venit când am cerut unui amic audiențele acestui circ la care am asistat involuntar. E isterie națională!! Deci îmi cer scuze eu, dar cu valul nu te poți pune. Cică e unul Prințu’ acolo care face furori prin casele românilor...🫣🫣

Ceva cu gust divin

Sunt multe uleiuri de masline nr. 1 in lume pentru ca isi cumpara diplome din alea de cacat primite la evenimente pe sponci. Putine insa si pot dovedi DE CE sunt number one.

Prietenul meu Mihai a vizitat Sparta si in acest an. Si nu m-a uitat.

Phileos este un ulei de masline extra terestru.

Soiul de măsline Koroneiki este recunoscut mondial pentru profilul său aromatic bogat, cu note fructate, ușor amare și picante.

Strategia lor declarată este de a oferi calitate ultra-premium (aur la competiții internaționale) la un preț accesibil pentru consumul zilnic.

Phileos este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai sigure și constante uleiuri cu Indicație Geografică Protejată (IGP LACONIA) din Grecia

Mizilic aproape perfect

Sărățelele perfecte se fac greu, îs costisitoare ca timp, necesită răbdare de triplu chinez.

De aia m-am bucurat să găsesc într-un magazin din Cluj așa ceva.

Din păcate, nu-s perfecte. Perfecte ar fi fost dacă aveau chimen, nu pișatul ăla de mac.

Dar no, crocănțeala și gustul de cașcaval au meritat.

Despre prost gust sau gustul prostului

de Liviu Alexa

Niciodată n-am considerat că gustul stă deasupra ochiului sau deasupra nasului. Dintre toate simțurile noastre, mi se pare unul dintre cele mai puțin angajante.

Vedeți, boieri dumneavoastră, cu ochiul distingem milioane de nuanțe și culori, cu urechea ascultăm superoctavele lui Mariah Carey sau basul cel mai bas din Manhattan Transfer, iar cu nasul, pare-se, avem șansa să deosebim aproape un milion de mirosuri. Limba nu știe decât sărat, dulce, acru, amar. Și, ca să ne mai amăgim că suntem șmecheri față de orangutani, am inventat și umami.

Deși este cel mai rudimentar dintre simțurile noastre, gustul a reușit totuși să dea civilizației una dintre cele mai pretențioase metafore de apreciere a înălțimii cuiva. Și nu mă refer aici la centimetri.

De ce s-a întâmplat asta? Probabil dintr-o mecanică lingvistică. La origine, bietul gust n-a fost altceva decât un detector de otravă. În timp, însă, am evoluat de la primele semnale care ne învățau că „amar” înseamnă otravă și „acru” înseamnă stricat, și ne-am învățat să căutăm plăcerea tocmai în aceste semnale de alarmă. Acum ne place rucola, care e amară ca o bucată de bitum. Găsim orgasme sociale în acritura cafelei din Peru. Și refuzăm dulcele, pe care societatea ne-a învățat să-l evităm, fiindcă înseamnă calorii.

Cele mai tari restaurante Michelin ce fac? Caută anti-gustul, gustul șoc, sau încearcă să creeze gusturi rafinate din cele mai surprinzătoare alimente și combinații? Era unul prin Scandinavia care avea un restaurant Michelin în care se găteau numai animale accidentate de mașini pe stradă.

Gustul e mereu înșelător, însă, prieteni. Știți, gustul e un soi de plagiator combinat cu o căpușă. Fiindcă tot ceea ce numim noi gust, mă refer la ce fac papilele noastre, nu ține neapărat de limbă, ci de nas. Fără nas n-am putea simți nici gustul unui măr, nici iuțeala unei cepe. Așadar, putem considera lesne și fără să greșim că gustul este un simț parazitar, care ciordește wifi de la vecinul său, nasul.

Prima mențiune despre gust ca despre o facultate a omului de lume, care trebuie să aibă capacitatea de a alege bine, indiferent despre ce discutăm, o căsnicie, o haină, un parfum sau lectura unei cărți, a fost făcută undeva în secolul XVII de către un fițos pe nume Baltasar Gracián, care folosește gustul pentru prima oară în sensul metaforei de azi. Apoi un alt tip, pe nume David Hume, preia ștacheta și o urcă într-un eseu în care observă că unii oameni se pricep mai bine decât alții la a judeca lucrurile. Dar observă și ceva straniu despre gust: că el este subiectiv și că, totuși, ține de exercițiu, de comparație și de absența prejudecăților.

Așadar, un lucru e clar: este o diferență mare între „îmi place” și „e bun”.

„Îmi place” este ceva despre mine. „E bun” poate fi despre un obiect, despre un record mondial, despre o descoperire nemaivăzută.

„Îmi place” nu poate fi contestat de nimeni; dacă îmi place mie, nu pot fi contrazis de nimeni în acest sens. Când spun însă „e bun”, e deja altă șmecherie. E o pretenție pe care o am, o supoziție sau chiar o sentință pe care o servesc, ca pe o invitație la ceartă, unui interlocutor sau societății întregi. Când spunem că „Odiseea” este un film bun, chiar și aducând motive, instigăm și provocăm la dezbatere.

Nu-mi dau seama cum ar trebui să se comporte cei care chiar au gusturi, atât în gură, cât și în creier. Dar concluzia la care am ajuns în timp, probabil supusă multor amendamente, este că omul cu gust nu e musai omul căruia îi plac lucrurile bune, ci cel care poate să spună ceva de genul „îmi place, dar nu e așa bun” sau „e bun, dar nu-mi place”. Și o poate spune asumat.

Mă uitam recent la cineva pe Instagram care pusese un citat din publicația „The Mercer”, suprapus peste o poză cu Carrie Bradshaw, cunoscutul personaj din serialul ăla cu gagicile. Sub chipul lui Carrie Bradshaw scria: „Gustul devine o abilitate de nișă într-o lume vizuală suprasaturată.”

De fapt, ca să fiu sincer, de aici a venit și ideea editorialului meu de astăzi, fiindcă m-am enervat instant. Fiindcă serialul cu Carrie Bradshaw era o declarație de intenție de industrializare a consumului. Dacă vă aduceți aminte, era despre viața unei blonde din New York, alături de alte trei sau patru coțofene, nu mai țin minte, care epata cu apartamentul ei mult prea luxos, cu pantofii și cu cocktailurile pe care le sorbea.

Detest ipocrizia. Am și eu momente când sunt ipocrit și încerc să mă scutur foarte tare de această haină proastă. Însă ceva, ceva e adevărat în citatul de sub Carrie Bradshaw. Dacă avem de ales între Dalí, Picasso și Goya, e o chestie de gust și o chestie de dezbatere. Dacă avem de ales între două miliarde de imagini pe zi și mâncăm acest fast-food vizual în fiecare oră, e foarte clar că nu mai putem discuta nici despre gust, nici despre eleganță, nici măcar despre o dezbatere pe această temă.

Prieteni, realitatea este că gustul n-a fost niciodată o abilitate de masă. Nu strica orzul pe gâște, mai spunea altă vorbă proastă din popor. Păi și atunci cu ce să le îngrășăm? Cu grâu fără gluten?

„De gustibus non est disputandum.” Nu semnează asta nici Cicero, nici Seneca. Așa cum ar spune fosta mea dirigintă, doamna Ioana Ardelean, profă emerită de latină, e latină medievală, nici de crâșmă, nici de academie. Și probabil că a inventat-o vreun soț opărit sau vreun viconte stresat care, rămas fără argumente, a vrut să oprească o dispută și să iasă elegant din starea de rușine. E un soi de steag alb pe care-l ridici când te trece o căcare intelectuală sau morală.

Din păcate, această zicere a ajuns să devină un soi de protecție, un soi de prezervativ verbal al kitsch-ului. Dacă ai ajuns în casa cuiva unde tronează o mobilă kitsch, trebuie să zici „de gustibus”, ca un fel de amnistie vizuală sau morală. Așa e corect, spune societatea. De aia folosim cugetarea asta: ca să le iertăm altora lipsa de bun-gust.

Românii, fiind mai ochioși, au inventat propria lor versiune la această zicere din latina medievală: „Nu te poți căca în gustul omului.”

Deși românii respectă foarte mult chestia asta, că nu te poți căca în gustul omului, îi lasă pe alții, în schimb, să se cace în gura lor. Pe români se cacă politicienii, se cacă magistrații. Pe români se cacă securiștii, puterile străine, inclusiv televiziunile. De exemplu, Pro TV se cacă de 36 de ani în capul și în gura românilor, îndopându-i cu lingurița, cu polonicul sau cu algoritmul cu toate subproducțiile posibile și imposibile.

N-am o concluzie pentru tema de dezbatere de astăzi. În general, aleg mereu să-i spun cuiva ce cred despre preferințele sale. Și e adevărat, în ultima vreme o fac cu mai multă precauție. Nu pentru că nu pot să suport o dezbatere, ci pentru că nu mai am chef nici să conving pe nimeni, nici să educ pe nimeni. Să conving ar însemna pierdere de vreme, iar să educ ar însemna un act de îngâmfare.

Strict Secret este cea mai bună dovadă a impotenței mele din acest punct de vedere. Am doar 1.600 de abonați plătitori, cu care par să avem gusturi comune; în general, evident, nu putem fi asemănători în toate privințele.

Dar sunt tare mândru cǎ 1600 de oameni împart cu mine gusturile lor.

În timp ce sute de mii de români mă citesc cu calicie, gratuit, și mă înjură pe munca și pe banii mei. Ba că vorbesc buruienos, ba că prea le știu pe toate, ba că sunt îngâmfat, ba că n-am gust, că mă tund la zero, ba că am cercel în ureche, ba că n-am niciun gust politic când îl înjur pe Călin Georgescu sau pe Nicușor Dan.

Așa că luați de gust, pe mai departe, câteva dintre propunerile mele de astăzi.

Un song cu gust

Asta e o sticlǎ de vin serioasǎ

Se găseşte foarte greu in România. Se găseste foarte greu în lume.

Cantina Terlano / Kellerei Terlan nu este, de fapt, o „casă” în sensul clasic al unei familii proprietare, ci o cooperativă viticolă din Terlano, în Alto Adige/Südtirol, între Bolzano și Merano. A fost fondată în 1893 de 24 de viticultori mici care s-au asociat tocmai pentru a scăpa de dependența față de marii proprietari funciari care controlau atunci producția și comerțul cu vin.

Partea interesantă este că au mers aproape împotriva modei epocii. La sfârșitul secolului XIX, Alto Adige producea aproximativ 80% vin roșu și numai 20% alb. Terlano era deja cunoscut ca teritoriu de vin alb. Astăzi, proporția cantinei este aproximativ inversată față de regiunea de atunci: 70% alb și 30% roșu.

Motivul principal este geologia - Terlano stă pe un sol foarte particular de porfir cuarțifer de origine vulcanică. Solul este mineral, permeabil și ușor acid. Tocmai combinația asta este asociată cu albele foarte tensionate, saline și, mai ales, neobișnuit de longevive ale cooperativei.

De aici vine și numele vinului tău: Quarz - un Sauvignon Blanc 100%, iar numele face trimitere directă la cristalele de cuarț din porfirul vulcanic al Terlano.

Gustul? Incredibil!

Viile pentru Quarz sunt pe pante orientate sud–sud-vest, la aproximativ 300–550 m altitudine. Vinul este fermentat lent și ținut pe drojdii fine; în schema actuală, aproximativ jumătate se maturează în butoaie mari de lemn și jumătate în inox.

Lucrul care face Terlano cu adevărat specială: obsesia pentru îmbătrânirea vinului alb.

În secolul XX, cantina a început să demonstreze sistematic că albele de aici pot trăi zeci de ani. Sebastian Stocker, Kellermeister între 1955 și 1993, a mers atât de departe încât, începând din 1979, a păstrat loturi din recoltele excepționale timp de 10 până la 30 de ani pe drojdii fine, în ceea ce avea să fie cunoscut drept „metoda Stocker”. Din această filozofie s-a născut colecția lor celebră Rarity.

Cantina are astăzi o adevărată bibliotecă de vinuri, cu recolte păstrate începând din 1955, iar aproximativ 7.000 de sticle din fiecare an sunt puse deoparte pentru lansări ulterioare.

De exemplu, eu cred cǎ motanii mei sunt exhaustiv de frumoşi

Un poem superb

Spleen de duminicǎ

de Demostene Botez

Ce-i fi făcând pe-acolo unde ești?
Pe-aicea plouă liniștit... pustiu...
Cu unghia pe geamul străveziu
Scriu începutul unei vechi povești.

În jurul mesei fac călătorii,
Neobosit, deși-am pornit de-un ceas.
Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,
Deși cu gândul tot te-aștept să vii.

Și-așa, absent, de mult călătoresc
Purtând în minte fericirea noastră.
La geam, o clipă, ca să-mi răcoresc,
Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.

Subscribe now

Un text mişto, scris cam târziu

Într-o lume tot mai agitată, grăbită și preocupată de propriul ego, filosoful Andrei Pleșu face un portret tulburător al omului contemporan. Acesta vorbește despre pierderea bucuriei de a trăi, despre înstrăinare, vanitate și despre timpul pe care îl risipim în lucruri mărunte. Și poate cea mai incomodă întrebare care se strecoară printre rânduri este: cât din portretul pe care îl descrie Andrei Pleșu ni se potrivește și nouă? Să lecturăm acest fragment și, respectiv, să ascultăm acest pasaj, pentru a redescoperi o reflecție despre alienare, despre cum ne pierdem bucuria de a trăi, cum devenim captivi propriului ego și despre capacitatea (tot mai rară) de a recunoaște frumusețea și sensul din jurul nostru.

„Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care-l am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții. Din când în când îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajiști și nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri și adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat. Sunt ocupat, sunt grăbit, sunt iritat, hărțuit, copleșit de lehamite. Am o existență de ghișeu. Mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenții, sfaturi și complicități. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgențe minore.

Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând ‘situațiunea’: gropile din drum, moravurile șoferilor autohtoni, căldura sau frigul, praful sau noroiul, morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modelele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupția, bezmeticia tranziției.

Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă. Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sechelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat. Colecționez antipatii și prilejuri de insatisfacție.

Scriu despre mizerii și mărunțișuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil.

Patrioții de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniștii la elitiști. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacționar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziție, elanul, jubilația.

Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineață până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența.

Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză, de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poți acuza că ai consimțit în prea mare măsură imediatului, că nu știi să-ți dozezi timpul și afectele, că nu mai deosebești între esențial și accesoriu, că, în sfârșit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianța toxică a momentului și a veacului. Suntem năpădiți de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesității.

Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiții de viață umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație. Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline.

Nu mai avem puterea de a admira și de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creației, văzduhul, mările, pământul și oamenii. Suntem turmentați și sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi.

Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii nerecunoscute prin lume a Lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrâns al câtorva discipoli, și ei ezitanți la răstimpuri, nu-L recunoaște nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să-i arate recunoștința din partea celor pe care îi instruiește sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui.

Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii Lui pământești, suspectat, hărțuit, judecat, batjocorit și ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are întotdeauna statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii.

Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfârșitul timpului, El le cere să învie în viața de acum, adică să se comporte ca niște oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască.

Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine și legitim în postura de ființe cunoscătoare, eul propriu ca obsesie. E normal, până la un punct, să fim preocupați de noi înșine, să ne îngrijim de mintea și de corpul nostru, să ne dorim o viață confortabilă, o carieră împlinită, un amplasament social impunător sau măcar convenabil. E firesc să acordăm o atenție specială proiectelor noastre, scopurilor noastre, ideilor noastre.

În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulți oameni care și-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile și marile lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor. Pustiesc totul în jur, etalându-și, aproape obscen, portretul propriu.

Lumea în întregul ei și oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie ale destinului lor, ale planurilor lor imediate și de perspectivă. Rezultatul e dizgrațios și contraproductiv. Indivizii pe care îi am în vedere folosesc orice împrejurare ca să vorbească despre ei. Sunt subiectul lor predilect: la recepții, vernisaje, mese amicale, pe stradă, în autobuz, peste tot unde poți avea ghinionul să-i întâlnești. Te țin de nasture și vorbesc precipitat, cu patimă, dinaintea privirilor tale împăienjenite de exasperare. Tocmai au avut o idee extraordinară, tocmai au terminat o carte, tocmai au pățit ceva incredibil, tocmai vor să te viziteze sau să-i vizitezi ca să discute pe îndelete despre biografia lor interioară sau publică. Vor să-ți arate ceva, să-ți propună ceva, să-ți ceară ceva, vor să te implice în traseul lor. Nu iau în calcul posibilitatea să ai, la rândul tău, propriul tău traseu, proiectele tale, prioritățile tale. Își însușesc timpul tău și se joacă impetuos cu nervii tăi. Îți fac agenda. Exiști pentru a-i sluji. Fără să-și dea seama, te tratează ca pe un neant util. Neant pentru că, substanțial, nu dau doi bani pe existența ta, pe libertatea ta, pe dreptul tău de a decide singur ce vrei și ce nu vrei să faci, dar neant util pentru că poți căpăta o funcție în viața lor. Le poți scrie o prefață, le poți lansa o carte, le poți face rost de o slujbă, de o editură, de o bursă, de o relație sau, pur și simplu, le poți asculta îndelung discursul de la care alții, mai abili, au reușit să se eschiveze. Degeaba le spui că ești într-o perioadă grea, că n-ai timp nici pentru obligațiile personale, că ești depășit de prea multe solicitări centrifugale. Tenacitatea lor e indemolabilă. ‘Trebuie să poți, știu că poți, să nu zici că nu poți. Nu o să-ți pară rău!’.

Îmi amintesc de o replică a lui Constantin Noica, asaltat cum era de cohorte întregi de admiratori, deciși să obțină de la el tot soiul de beneficii, mai mult sau mai puțin culturale: ‘Dragă domnule, dragă doamnă, la vârsta mea pot spune că mai am de trăit 736 de zile. Aveți motive suficient de puternice ca să-mi cereți să vă dăruiesc câteva din ele?’

Pentru egolatri, motive suficient de puternice există întotdeauna. ‘Ceilalți, da, ceilalți ar trebui să înțeleagă și să vă cruțe; dar cazul meu e diferit. Pentru mine merită să faceți o excepție’. Dacă cei obsedați de problematica eului propriu sunt o pacoste pentru victimele elanului lor autoreferențial, trebuie să spunem că, în adânc și pe termen lung, ei sunt o pacoste și pentru ei înșiși. Incapacitatea de a-și lua distanță față de tine, concentrarea maniacală pe interesul tău, pe marotele tale, pe dorințele și obiectivele tale sfârșesc prin a te izola de comunitatea ta și de identitatea ta reală. E și slavă deșartă, și lipsă de umor, și simptom paranoic.

Lucrurile dintre spații

de Liviu Alexa

Citesc mai multe cărți deodată, fiindcă așa simt în aceste zile, în care mi se pare mai important să nu mă simt plictisit. Iar cărțile astea, citite cu schimbul, deversează în oala creierului meu diverse gânduri, ce se amestecă ca într-o ciorbă sufletească, dătătoare de întrebări.

Astăzi o să încercăm împreună să vedem dacă putem răspunde la întrebarea cea mai ciudată din ultimele timpuri: ce va fi mai important în lumea cea nouă? Munca veche sau speculația? Dumnezeu sau ateismul agresiv, care a început deja să privească religia ca pe o boală a minții? Vor mai fi importanți copiii sau trebuie să intrăm în trendul „normalității” și să creștem doar câini și pisici? Ce va conta mai mult în lumea cea nouă: cartea citită încet sau AI-ul consultat pe budă, între două scroll-uri? Mai merită să fii heterosexual sau e mai cuminte să adopți homosexualitatea, ce a devenit tot mai mult un trend?

Întrebările astea par să fie simple, mai ales pentru cei puțin mai conservatori, așa cum mă consider, mai ales pentru cei crescuți în lumea veche, care ar tinde să răspundă simplu la fiecare pereche de întrebări, într-un anume fel, ca la un test de morală elementară. Dar această morală elementară îmi pare mie că astăzi este imposibilă, pentru că presupune ceva ce nu mai există. Și anume un arbitru.

Lumea veche avea un arbitru care se numea nevoie. Nevoia te ținea în viață. Împlinirea ei era totul, restul era un lux. Sigur că nu erai tu deștept când puneai munca deasupra speculației și copilul deasupra câinelui; motivul pentru care o făceai era doar foamea, foamea aceasta care aranja în acest fel ordinea. Atât de impersonală, încât nici nu te mai gândeai la ea. Nevoia era singurul dat.

Copilul tău exista tocmai pentru ca tu să nu rămâi singur la bătrânețe și să primești un sprijin. Munceai nu pentru că munca înnobilează, cum spunea la mișto Dem Rădulescu într-un sketch în care interpreta rolul unui frizer, ci pentru că altfel crăpai de foame. Ierarhia valorilor era importantă, dar puțin cam secundară în raport cu supraviețuirea. Și de aia era stabilă.

Arbitrul acesta care exista în lumea veche — fiindcă noi acum trăim începuturile lumii noi — nu era musai Dumnezeu, nu era musai un soi de VAR al moralității, ci exista prin diverse codificări ale religiilor, ale moralelor tradiționale, toate mergând până la proverbele bunicilor.

De exemplu: cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea.

Dar astăzi? Există azi variații adaptate timpurilor noi.

Cine-i șmecher și lenevește, are tot așa.

Sau: cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește.

Sau: Cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea; cine nu muncește, mănâncă șnițele.

Căci zicătorile din trecut, și ăsta e adevărul, nu mai sunt adevărate. Astăzi cine nu muncește, mănâncă. Fiindcă dacă o freacă pe interneți, pe TikTok sau Instagram, cu o poză pe zi sau șase minute de filmare, poate să scoată, cu multă constanță, cel puțin cinci salarii pe economie, iar în restul timpului să o frece. Deci cine nu muncește o duce chiar mai bine.

Cine nu face copii are pensie.

Cine nu citește, știe — căci are acces la ceva ce seamănă mult de tot cu „a ști”, pe care încetul cu încetul nu-l mai numim inteligență artificială, ci Claude, Gemini sau ChatGPT.

Lumea veche a rămas în aer, căci pentru ea nu mai există nici legi, nici țară. E doar un teritoriu scufundat sub noi. Puținii conservatori care au mai rămas, printre care mă includ și eu, apără concluzii ale căror premise s-au cam evaporat, în timp ce progresiștii isterici demolează tot ce înseamnă lumea veche fără să observe că n-au pus nimic în locul ei.

Așadar, întrebarea cu adevărat importantă nu e care răspuns e cel mai bun la fiecare din întrebările de mai sus, ci cu ce înlocuim arbitrul care dădea aceste răspunsuri.

M-am gândit mult care ar trebui să fie arbitrul. Cu ce să înlocuim nevoia din trecut, pentru a avea astăzi un soi de etalon după care să măsurăm „dreptatea”. Nu sunt convins că am întru totul dreptate, dar cred că cel mai bun, sau cel mai la îndemână, criteriu este costul ireversibil.

Ne-a zis nenea Musk că trăim într-o lume în care totul e ieftin și reversibil, că în curând vom rămâne fără bani, așa că eu cred că va fi important tot ce încă te costă și nu poți lua înapoi.

De-aia am ales costul ireversibil ca arbitru al lumii noi: pentru că este singurul care poate supraviețui abundenței.

Dacă aș fi gândit un alt criteriu, el ar fi putut fi repede anulat printr-o simulare ieftină. Păi nu vedeți, măi prieteni, că astăzi AI-ul îți poate genera sens, farmacia îți poate genera plăcere, iar două mii de like-uri îți pot genera orgasm și chiar utilitate?

Dar inteligența emoțională încă n-a putut fi dovedită și ucisă de AI. Pierderea definitivă încă nu poate fi simulată de nicio mașină.

O carte citită „cu adevărat” te poate face incapabil să mai crezi ce credeai înainte de a o citi.

Un copil crescut real, cu implicare, cu plusuri și minusuri, îți ia din viață 18–20 de ani pe care nu-i mai primești. O povară dulce, după care ajungi apoi să jinduiești.

Când totul devine gratuit, această ireversibilitate îmi pare mie că rămâne singurul ban ce nu se va devaloriza, și chiar va continua să existe dacă previziunile lui Elon Musk se vor adeveri.

E cumva similar cu fostul arbitru numit nevoie: pe vremuri, nevoia te obliga să trăiești. Astăzi, costul ireversibil te obligă să înțelegi că trebuie să trăiești. Te obligă să înțelegi cum trăiești.

E o plată pe care nu ești nevoit să o faci pentru a intra în lumea nouă, dar pe care, te asigur, majoritatea nu o va face.

Și vom rămâne tu, eu și încă câțiva, nu mulți, iar noi, cei de azi din majoritate, vom deveni minoritate.

Probabil că munca veche nu va mai exista nici ea în curând. Dar dacă oamenii nu vor mai munci deloc, sunt 100% convins că nu se vor relaxa, ci vor căuta altceva, să spunem, ireversibil de cheltuit.

Probabil că oamenii nu vor mai face copii decât în foarte puține din cazuri. A face copii va fi la fel de ciudat precum e astăzi să crești o girafă în apartament. Mulți vor prefera să nu mai cheltuie atâta timp pentru un lucru din carne și oase care îți cheltuie anii, te cheltuie pe tine, un lucru cu termen de expirare foarte scurt, până în 18 ani, un lucru din carne și oase care se va despărți brutal de tine și va merge să-și încropească propria viață.

Chiar dacă ciclici ca termen de valabilitate, câinii și pisicile pot deveni o versiune demo a copiilor, cu risc redus, mult mai liniștitoare din punctul de vedere al cheltuirii anilor și al implicării emoționale. Dar câinii și pisicile, ce schimbă paradigma familiei sau a vieții indoor, aduc cu sine o altă boleșniță sufletească: viața fără sens.

Nu discutăm aici de cei care nu pot să facă copii sau nu-și vor, în mod asumat, copii. Vorbesc de trendul, de moda asta care devine deja ca o boală cu transmitere morală. Vorbesc de refuzul tinerilor de a mai procrea — urât verb.

Japonia, China, Coreea de Sud, țări puternice și abundente ca populație sau putere, se confruntă deja cu un fenomen de masă: refuzul de a face copii. Singapore e prima dintre țările din Asia care s-a prins că e o problemă și scoate banul pe masă, și nu puțini bani, într-un sistem întins de-a lungul copilăriei viitorului procreat. Dar nu e sigur că banul va putea convinge o tânără sau un tânăr să pornească la drumul naturii.

Se pare că nu mai e la modă nici să crezi în Dumnezeu. Ni se spune că e o poveste. Dacă continuăm să credem în Dumnezeu, va exista un cost ireversibil: vom fi izolați și priviți ca ridicoli în toate cercurile care contează, fie ele familie sau societate. Credința va deveni o emoție complicată.

Ateismul agresiv de astăzi, care vede religia ca pe ceva înjositor, va deveni poziția de rang a clasei educate — cum era în lumea veche semnul că ai făcut școală și ai ieșit din sat, că ți-ai curățat pământul de sub unghii. În timp, lucrurile se vor calma și lumea se va umple de atei liniștiți, care nu vor mai umili pe nimeni. Și iarăși, cei care cred în Dumnezeu, așa cum sunt și eu, vor deveni o minoritate.

Cel mai prost mă simt când trebuie să vă vorbesc despre carte și AI, fiindcă nu știu să spun care ar trebui să rămână mai importantă în aceste momente. Eu, crescut între cărți și devenit prin cărți, folosesc AI-ul cu o curiozitate copilărească. N-am veleități de codare și nu vreau să schimb lumea cu AI. Chiar nu știu ce trebuie să răspund, sau, mai bine zis, am un răspuns, dar care poate să nu mulțumească pe nimeni.

Consider că a citi o carte e ceva care te modifică. O carte cititǎ paginǎ cu paginǎ te bagǎ în transǎ şi te schimbă fără să-ți ceară voie, în timp ce Claude şi ChatGPT îți dau orice răspuns fără să te schimbe.

E ca și cum am avea de ales între a merge pe jos, într-un Camino Frances “normal”, și a fi teleportați instantaneu din punctul A în Santiago. Practic, ai făcut același drum, dar doar primul, cel făcut cu picioarele și cu bășicile, te-a transformat.

Probabil că într-un viitor oarecare, oameni ca mine vor trebui să lupte serios cu tentația de a confunda accesul la un răspuns facil cu ideea de formare — a caracterului, a sufletului, a personalității.

În ceea ce privește sexualitatea, am cel mai rapid răspuns posibil. În continuare îmi place rotundul sânilor unei femei și, fără tăgadă, vreau să rămân, cum se zice, heterosexual. Mă doare în cot de fenomenul tot mai pregnant din ultimii 15 ani, în care tot mai mulți tineri se identifică drept non-heterosexuali, mai ales bisexuali sau queer.

Identitatea sexuală a devenit o marfă de rang, ca ei să poată semnaliza în ce “trib” se află. Înainte o făceau blugii sau adidașii, sau părul lung, cercelul din ureche, frizura de pește sau coada de cal de rocker.

Eu voi rămâne în tribul păsăricii, aleg sǎ rǎmân vulvonerabil.

În noul trend e imposibil să aduci la masă argumente, pentru că orientarea sexuală, dacă e naturală, nu poate fi negociată. Revolta mea este pentru cei care încep să se „identifice” ca bisexuali, queer sau chiar direct homosexuali ori lesbiene pe motive de etichetă, de trend, sau ca răzbunare pentru relații proaste, terminate și mai prost, din trecut.

Statistic, dintotdeauna, de mii de ani, un procent între 3 și 5% din populație, cu o stabilitate elvețiană, cum s-ar spune, a fost mereu LGBT. Nu o să schimbăm noi nici mozolelile lui Ahile cu Patroclu, nici coțăielile dintre Alexandru cel Mare și Hefaistion, și prea puțin contează astăzi dacă Mehmed al II-lea l-a ținut mai mult din iubire ostatic la curtea otomană pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Contează că Mehmed a cucerit Constantinopolul.

Contează că homosexualitatea a devenit o etichetă agresivă, cam ca bannerele pop-up de GDPR cu consimțământul prelucrării datelor, care apar de-ampulea pe toate site-urile de știri din lumea asta.

Voi lupta cât pot pentru a-mi proteja felul de a gândi, intimitatea sufletească și principiile.

Voi ridica bariere din fier sau din gânduri împotriva tuturor încercărilor de a fi penetrat anal sau moral.

Stridența și agresivitatea cu care generația LGBT încearcă să-și impună agenda e tot ce mă deranjează.

Nu o să vin niciodată la masă cu obiecții penibile împotriva homosexualității, de genul că prin ea se pierde procreația și, ireversibil, perpetuarea speciei. N-am fost niciodată atât de cretin să acuz orientarea sexuală LGBT de așa ceva.

Fiindcă, prieteni, până la urmă și călugărul ortodox sau catolic sau budist anulează procreația, alegându-L pe Dumnezeu.

Fiindcă, prieteni, până la urmă și femeia dintr-un cuplu „normal” care decide că nu vrea copii, pentru că vrea să se concentreze pe carieră, alterează perpetuarea speciei la fel ca un homosexual.

Dar dacă tot discutăm despre homosexuali, călugări și oameni ce nu-și mai doresc copii, să povestim și despre cei care procrează și aleg să perpetueze specia făcând câte 5 plozi per căsnicie, în timp ce își beau mințile și îi bat pe copii de le sunǎ apa în cap. Vedeți?

Dar totuși, băi Alexa, ce va fi mai important în lumea cea nouă?

Habar n-am ce e mai important. Eu știu ce am ales pentru mine.

Ce cred este că, prin alegerile mele, ale tale, ale tuturor, o să asistăm la o despărțire în două felii inegale a lumii.

O parte minusculǎ care va continua să dorească să plătească aceste costuri ireversibile, făcând copii, citind cărți, crezând în Dumnezeu. Și o parte care va refuza aceste „costuri”. În timp, dar nu pe imediat, cele două părți nu vor fi separate de bani, de educație sau de felul în care votează, ci de altceva: una va avea viitor și cealaltă va avea prezent.

Cei care vor alege copiii, credința, cărțile citite până la capăt cu poftă, relațiile de iubire care dor, vor fi mai puțini, vor fi mai obosiți, poate chiar mai săraci. Dar peste două generații vor fi singurii rămași, pentru că, vedeți voi, ha-ha, cealaltă parte nu se va mai reproduce nici biologic, nici cultural.

Pe cățel nu-l poți învăța care sunt lucrurile mai importante de reținut din minunata povestioară cu Habarnam și prietenii săi. Unui cățel sau unei pisici nu-i vei putea spune niciodată, atunci când ajunge la 14 ani, cum te-ai mozolit în buda liceului cu gagica ta Raluca, sau cum ai fumat pe ascuns prima ta țigară.

Poți să-ți setezi AI-ul cât vrei tu, să-l faci să gândească ca tine și să-ți răspundă cu empatie construită pe cipurile Nvidia la aproape toate întrebările și dilemele tale. Poți să stai pe budă cu AI-ul, ba, se pare, foarte curând vei putea face și sex cu AI-ul, fiindcă deja la târgurile de tehnologie cele mai avansate pielea artificială devine tot mai calitativă, și chiar recent am văzut un android cu forme feminine incredibil de voluptoase patrulând printre vizitatorii unui târg. Dar nu vei putea simți magia sentimentului de a face dragoste ca o conectare totală.

Iar atunci când iubești, „sexul” e un cuvânt murdar. „A face dragoste” e singurul verb posibil.

Ce e mai important în viață nu va mai conta pentru majoritatea nouă. În lumea nouă, setările implicite se vor inversa: implicit va deveni pisoiul, AI-ul, speculația, ironia. Și e normal să se întâmple asta, pentru că orice sistem majoritar e proiectat să elimine fricțiunea, iar orice cost ireversibil e fricțiune.

Dacă vei alege copilul, cartea, credința, vei acționa conștient împotriva curentului și nu vei mai urma setările implicite.

Pentru prima oară în istorie, lucrurile importante vor fi făcute doar de cei care le vor alege în mod deliberat, cu tot costul, împotriva a tot ce le este mai ușor. De-aia vorbeam că vom deveni o minoritate. Pentru lucrurile importante nu vor mai exista legi și nici proverbe.

Am ținut morțiș să scriu acest text, dar nu ca o replică la incredibilul text de mai jos, semnat de Octavian Hoandră.

Pe vremuri, jurnaliștii obișnuiau să poarte polemici în revistele literare sau în ziarele timpurilor de atunci: azi scria unul, mâine scria altul, iar duelul cuvintelor era adeseori mai sângeros decât duelul gloanțelor.

Textul meu nu este o replică la Octavian Hoandră și minunatele lui gânduri (aveti mai jos textul), ci un gest de susținere a inimii sale.

Am ales să “votez” cu el și să mărim puțin minoritatea asta ce se conturează în lumea nouă. Nu e întâmplător că simt așa față de el. E unul din oamenii speciali din viața mea, care m-au vegheat și iubit necondiționat de-a lungul timpului. Iar timpul ăsta a ajuns deja la aproape 30 de ani.

Nu știu în ce majoritate sau minoritate veți dori voi să intrați în lumea cea nouă.

Dar vreau să vă spun că tot ce iubiți a fost plătit de cineva, într-un fel sau altul.

Cartea care te-a schimbat l-a costat ani de zile de viață pe un om pe care nu l-ai cunoscut.

Limba în care urăști, gândești, iubești și cu care vorbești a fost ținută în viață de generații întregi înaintea ta, oameni care n-au așteptat nimic la schimb pentru asta.

Rețeta bunicii de vargabeleș, numele tău de familie, pozele cu străbunicul la război sunt toate niște “chitanțe” ale unor plăți care s-au făcut și pe care nimeni nu le-a mai revendicat, nu le-a mai cerut înapoi.

Chiar tu, prietene, exiști pentru că un lanț neîntrerupt de oameni, poate sute de ani, poate mii de ani, au plătit „costul ireversibil” fără să se întrebe dacă vor, fără să știe cum te va chema pe tine și fără nicio garanție că tu vei merita efortul lor.

Lumea nouă îți oferă pentru prima dată opțiunea de a fi ultima verigă din acest lanț de iubiri și morți. Ultima șansă de a nu mai simți nimic. Lanțul tău nu se va rupe cu zgomot, ci se va topi confortabil într-un apartament curat, cu un câine bătrân, probabil buldog francez, și un frigider cu budincă de quinoa.

Cei care m-au făcut mi-au scris viitorul de mână, iar eu le sunt recunoscǎtor şi voi scrie viitorul în continuare în datul lor, fiindcǎ e singurul viitor în care cred.

Între cei care scriu şi cei scrişi, prefer sǎ mǎ scriu, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să fiu scris.

Spațiul dintre lucruri

de Octavian Hoandrǎ

E ciudat cum m-a „lovit”, după atâția ani, un cuvânt japonez. În comunismul tinereții mele, prin cenaclurile și cafenelele pe care le bântuiam, Japonia literară era la modă.

Natsume Sōseki, Yasunari Kawabata, Kōbō Abe treceau din mână în mână cu acea gravitate ușor ostentativă pe care o aveam pe atunci față de cărți. Nici nu prea puteai agăța o fată dacă nu te arătai măcar puțin zdruncinat de vreun haiku. Trebuia să fii sensibil la o creangă de cireș, la o lună ivită dintre nori, la trei versuri în care ceilalți descopereau abisuri. Era aproape o probă de admitere într-o anumită lume.

I-am citit. Mărturisesc însă că nu m-au tulburat. Îi respectam, îi citeam, poate chiar vorbeam despre ei cu aerul cuvenit, dar între mine și lumea aceea rămânea ceva închis. Poate Rashōmon al lui Akutagawa, mi-a rămas în minte mai puternic. În rest, Japonia aceea admirată prin cafenelele tinereții mele nu reușise să ajungă până la mine.

Și iată că, după atâtea decenii, a făcut-o un singur cuvânt. „Ma”.

Un cuvânt care nu desemnează atât lucrurile, cât ceea ce există între ele. Intervalul. Pauza. Spațiul lăsat liber. Tăcerea dintre două sunete, distanța dintre două persoane, clipa dintre un gând și începutul unei fapte. În arhitectură, nu zidurile, ci spațiul pe care zidurile îl fac posibil. Nu obiectul, ci golul care îi permite să existe.

Nu știu de ce acest cuvânt m-a cutremurat acum, când romanele japoneze ale tinereții nu reușiseră s-o facă. Poate fiindcă la douăzeci și ceva de ani eram preocupat de ceea ce urma să pun în viață, nu de spațiile pe care trebuia să le las libere în ea.

Poate că numai odată cu vârsta începi să înțelegi importanța intervalelor. A lucrurilor pe care nu le-ai spus. A răspunsurilor pe care ai avut înțelepciunea să le amâni. A oamenilor cărora le-ai lăsat loc să fie altfel decât tine. A tăcerilor care au spus mai mult decât o conversație întreagă.

Și poate tocmai de aceea cuvântul acesta japonez mi se pare astăzi atât de dureros de actual.Pentru că lumea în care trăim pare hotărâtă să desființeze orice spațiu dintre lucruri.

Cuvântul „Ma” înseamnă spațiul dintre două lucruri

Japonezii au un cuvânt, ma (間), greu de tradus printr-un singur termen. Înseamnă spațiul dintre două lucruri, dar nu un spațiu gol, inutil, rămas acolo din întâmplare. Este intervalul care le permite lucrurilor să existe cu adevărat. Pauza dintre două sunete, fără de care muzica ar deveni zgomot. Tăcerea dintre două replici, fără de care conversația ar fi doar o luptă pentru ocuparea aerului. Distanța dintre două persoane, care face posibilă apropierea fără invazie. Clipa dintre gând și faptă, în care încă mai poți să te întrebi dacă ceea ce urmează să faci trebuie într-adevăr făcut.

În arhitectura japoneză, poate că acest lucru se vede cel mai limpede. Important nu este numai zidul, stâlpul, acoperișul. Important este și ceea ce ele delimitează: spațiul în care omul poate intra, poate privi, poate respira. Golul nu este absența construcției. Este una dintre materiile ei.

Mă gândesc că tocmai această materie nevăzută am început noi s-o distrugem.

Azi, nu mai suportăm spațiile goale.

Trebuie să le umplem imediat. Cu vorbe, cu imagini, cu opinii, cu indignări, cu muzică, cu telefoane, cu breaking news, cu verdicte. Dacă apare o secundă de tăcere, scoatem telefonul. Dacă apare o îndoială, căutăm repede o certitudine gata fabricată. Dacă cineva tace înainte să răspundă, ni se pare slab sau nepregătit. Dacă nu are o opinie instantanee despre orice, devine suspect.

Am pierdut intervalul dintre a afla și a judeca. De aici pornesc multe dintre bolile timpului nostru.

Aruncăm gunoaie peste istorie până când nu se mai vede istoria. Punem peste ea sloganurile prezentului, judecățile noastre grăbite, superioritatea comodă a celui care știe cum s-au terminat lucrurile și îi condamnă pe cei care, trăindu-le, nu puteau ști. Nu mai lăsăm distanța necesară înțelegerii unei epoci. Vrem sentința înaintea cercetării.

Aruncăm gunoaie peste sentimente. Nu mai lăsăm iubirii timp să devină iubire, tristeții timp să fie tristețe, despărțirii timp să doară, bucuriei timp să se așeze. Totul trebuie comunicat, fotografiat, distribuit, comentat. Până și intimitatea pare să existe numai după ce a fost expusă. Nu mai trăim întotdeauna ceea ce simțim; uneori ne grăbim să producem dovada că am simțit.

Aruncăm gunoaie peste cultură. Între o carte și cititor nu mai lăsăm liniștea lecturii, ci introducem clasamente, vedete, promovare, scandal, succes măsurat în cifre. Muzica nu mai are nevoie de tăcerea dinaintea primei note și de tăcerea de după ultima. Imaginea trebuie imediat explicată. Cartea trebuie rezumată. Tabloul trebuie „decodat”. Totul trebuie făcut repede accesibil, fiindcă ni se spune că altfel omul se plictisește.

Ori, plictiseala însăși era cândva unul dintre aceste spații fertile. Din ea se năștea o întrebare. O plimbare. O carte deschisă fără motiv. Un gând care nu folosea la nimic.

Aruncăm, desigur, gunoaie peste politică.

Acolo, dispariția intervalului este aproape totală. Între eveniment și reacție nu mai există timp. Între adversari nu mai există distanța respectului, ci numai terenul care trebuie cucerit. Între întrebare și răspuns nu mai există reflecție, fiindcă răspunsul era pregătit înainte ca întrebarea să fie pusă. Nu mai discutăm pentru a afla ceva, ci pentru a ocupa spațiul celuilalt.

Adevărata formă a agresivității contemporane nici măcar nu este violența evidentă. Este invazia.

Invadăm timpul celuilalt, liniștea celuilalt, atenția celuilalt, intimitatea lui. Îi trimitem mesaje și așteptăm răspuns imediat. Îi punem muzica noastră în urechi. Îi cerem să știe, să decidă, să se pronunțe. Îi ocupăm privirea cu reclame și mintea cu notificări. Iar el face, la rândul lui, același lucru, până când nu mai rămâne nimic între noi.

Și tocmai acel „nimic” era esențial. Era locul respectului. Fiindcă respectul presupune să nu intri până la capăt în teritoriul celuilalt. Să te oprești undeva. Să bați la ușă. Să aștepți. Să accepți că există în omul din fața ta o încăpere în care nu ai dreptul să pătrunzi.

Era și locul îndoielii. Între „știu” și „spun” exista cândva o mică distanță în care încă puteai gândi: dacă mă înșel? Între mânie și gest exista o secundă în care puteai renunța. Între ofensă și răspuns exista posibilitatea tăcerii.

Am umplut aceste spații pentru că este facil. Golul ne neliniștește. Tăcerea ne obligă să ne auzim. Îndoiala ne obligă să recunoaștem că nu suntem atât de siguri pe cât vrem să părem.

De aceea producem neîncetat zgomot.

Una dintre formele de rezistență ale omului de astăzi ar fi tocmai recuperarea acestor intervale. Să nu răspundă imediat. Să nu aibă o părere despre orice. Să poată spune „nu știu”. Să termine o carte și să nu vorbească despre ea în aceeași clipă. Să asculte o bucată de muzică și să lase câteva secunde înainte de alta. Să privească un om fără să-l clasifice. Să lase trecutului distanța lui, iubirii misterul ei, culturii dificultatea ei, celuilalt tăcerea lui.

Nu zidurile fac singure o casă. O fac mai ales, spațiile dintre ele. Și, sigur, nici viața nu este alcătuită numai din lucrurile pe care le facem, le spunem, le construim și le acumulăm. O parte esențială a ei se află tocmai între ele.

În acele câteva clipe în care încă nu am răspuns.

În spațiul pe care alegem să nu-l încălcăm.

În tăcerea pe care nu ne grăbim s-o umplem.

În îndoiala pe care avem curajul s-o păstrăm.

În puținul spațiu rămas liber în noi, în care încă se mai poate respira.

Subscribe now

Sigur, s-a osificat acolo, nu-l mai dă jos nici dracu’, pentru că și președinții din fiecare județ sunt niște isărești cărora le convine să nu strice dărăvela. De exemplu, Daraban controlează cam 20 de milioane de euro pe an, cu care se joacă, mai dă o reclamă în Știri pe surse sau Gândul, ăia din județe au feliuțele lor. Daraban e garda veche de securici care bea șprițuri cu nea Micky Șpagă și fumează cu nea Viorel Hrebenciuc, mai visează la un joc de putere, mai una, mai alta, trece vremea.

Dar aici are dreptate, ia ascultați-l.

Publicația germană Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) nu e una oarecare. Recent, FAZ a publicat o analiză dură despre situația politică și judiciară din România, acuzând o alianță informală între PSD și AUR că încearcă să îl elimine pe liderul USR, Dominic Fritz, prin modificări retroactive ale Legii Integrității. Ziarul german critică dur capturarea instituțiilor anticorupție și atitudinea pasivă a președintelui Nicușor Dan, despre care scrie că ”s-a transformat dintr-un luptător neînfricat împotriva corupției într-un om al compromisurilor”.

Trebuie să trecem împreună peste duritatea acestui articol „întâmplător”. El ascunde altceva.

E un “narativ” cum se spune, mǎ refer la asta cu mafia, pe care l-a lansat primo Fritz pe 22 august…

… ca sǎ il detoneze FAZ cu anvergura sa şi sǎ il ventileze papagalii de la G4 media:

Un tip foarte smart e George Scarlat. Am ales să vă pun sub nas textul lui de azi, fiindcă face mult sens.

BND e serviciul secret extern al Germaniei. BND ne-a mai pus un președinte, încă de două ori: pe jegul de Iohannis. Acum, pentru că Franța e slabă și Ursula le are pe ale ei, BND nu vrea să renunțe la România și pregătește încet, frumos, nemțește, un nou idiot util pe care să îl bage pe gât tâmpiților de români. Nu se grăbesc nemții, așteaptă ca Nicușor Dan să se autocborascǎ singur și apoi îl vor ridica pe Fritz ca „singura soluție”.

Musai trebuie citit articolul de mai jos.

BND vrea să-l pună pe Fritz președinte în România

de George Scarlat

🇩🇪 Acronimul BND vine de la Bundesnachrichtendienst, adică Serviciul Federal de Informații, adică spionajul german. Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ); unul dintre ziarele germane de mare tiraj, a publicat un amplu articol de susținere pentru Dominic Fritz, primarul Timișoarei, care va fi eliberat din funcție ca urmare a conflictului de interese, după ce CCR a declarat constituțional amendamentul care îl viza, din Legea integrități.

🇩🇪 Narațiunea, relatată în exclusivitate din perspectiva lui Fritz, nu urmărește neapărat exercitarea de presiuni asupra României pentru a face ceva care să salveze funcția de primar a lui Fritz.

Nemții știu și ei că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Decidenții români sunt destul de îndârjiți și nu au dat înapoi nici sub amenințarea că se vor tăia 770 milioane euro din finanțările europene pentru România la cererea germanului Manfred Weber, președintele PPE, ca urmare a “amendamentului Fritz”. Cu atât mai puțin “executorii” de la București ai lui Fritz se vor lăsa intimidați de o campanie în presa germană.

🇩🇪 În schimb, articolul din FAZ este pentru viitor. Vor să îi facă un profil de candidat prezidențial lui Fritz. Articolul începe cu afirmația despre germanul Fritz “unul dintre cei mai populari oameni din România” se luptă cu corupția și naționaliștii români împreună cu post-comuniștii i-au pus gând rău din acest motiv.

🇩🇪 Paragraful din finalul articolului devoalează și intențiile susținătorilor germani ai lui Fritz, sau mai degrabă trasează obiectivul. FAZ încheie articolul susținând, nici mai mult, nici mai puțin, decât că “Mulți români îl văd pe Fritz ca simbol al luptei împotriva rețelelor de interese din politică, justiție și serviciile secrete. Dacă într-adevăr și-ar pierde mandatul de primar, cariera politică a lui Fritz ar putea, paradoxal, să capete un nou impuls. Devenit și cetățean român, Fritz ar putea chiar candida, teoretic, la președinția României”.

Ce vreți mai clar decât atât?

🇩🇪 Nu e o problemă pentru candidatura la prezidențiale eliberarea din funcția de primar.

Planul A fusese narațiunea despre primarul de succes.

Nu-i nimic dacă Fritz nu va mai fi primar. Este și Planul B, care constă în…

Read more

Ați răspuns în număr foarte mare la sondajul „intern”, vă mulțumesc. Mă bucur că am avut flerul să îl inițiez, s-au limpezit multe lucruri pentru mine.

Cel mai mult mă bucur pentru asta: în ăștia cinci ani, mi-am creat singur o presiune de a „livra” aproape zilnic. Asta nu înseamnă că mă las pe tânjală, nu mi-e în fire.

Dar vă spun că, de exemplu, așa cum au fost ultimele luni, nici nu consider că am ceva a comenta despre haosul din România. E atât de stupid ce se întâmplă în țara asta, e atât de mult zgomot fals, încât chiar nu vreau să îmi pierd vremea sau să v-o pierd cu rahaturi.

Am văzut și că nu doriți să primiți aici mai mult conținut video, mă voi limita la mici filmulețe din când în când, ca și până acum. E totuși ceva super îmbucurător pentru mine că ați votat împotriva trendului video, asta spune multe despre voi ca cititori, spune că sunteți oameni ai cititului și scrisului, ceea ce e rar pentru aceste vremuri.

91 la sută dintre voi, iar îmbucurător, ați votat pentru subiecte internaționale cu ce e relevant și interesant în lume, info care nu apar în România.

Vă spun sincer, mă gândeam să lansez încă un frățior media pentru Strict Secret, așa cum e Gizas Craist, exact pe această nișă, mă gândeam că v-ar plictisi, dar uite că m-am înșelat, așa că o să recalibrez editorialul de pe Strict Secret și cu această secțiune. Azi, am patru știri tari din țări pe care le-am putea ușor desconsidera sau care ni se par prea îndepărtate. O să vă arăt mai jos cum gândesc unii conducători în folosul oamenilor pe care îi conduc și cât de departe este România de această mentalitate. Foarte interesant.

PS. Este evident că, în ceea ce vă privește, aici s-a creat o comunitate de oameni care, vorba cântecului, simt la fel, gândesc la fel. În acest spirit, vă adresez rugămintea de a vă updata abonamentele de la plata lunară la un an în avans, zic asta celor ce puteți face acest lucru.

Multor abonați le expiră carduri sau băncile le joacă renghiuri și platforma vă dezabonează automat, iar apoi îmi reproșați că de ce. De aia. Iar eu m-am săturat (și mă simt și penibil) să vă tot scriu pe email că „și în această lună” plata s-a blocat pentru fonduri insuficiente sau „declined”.

Pe butonul de mai jos aveți opțiunea de un an și… un an ați scăpat de orice grijă.

Subscribe now

Am vândut şi Pretty.

Luni. Dovada încasǎrii mai jos. Ca sǎ crape de ciuda unii.

Mai sunt şi cititori interesați de lucrǎrile disponibile. Las aici un link. Nu imi scrieți sǎ îmi propuneți negocieri, rate, bartere. Nu sunt la târg.

Mă și justific. În România există peste 100 000 de milionari. Statistici oficiale. Deci am plajă destulă de prospecți clienți potențiali, trebuie doar să ajung la ei și ei să afle de arta mea. Și ajung la ei, încetul cu încetul. Deci nu mi-e frică de faptul că „piața românească e mică”. Nu e. Astea îs scuzele frustraților.

Piața vânzărilor e mică în artă fiindcă 99 la sută din artiști stau cu mâinile în buzunarele goale și așteaptă să vină cumpărătorii la ei. Haha, poa’ să aștepte.

În 6 luni, am vândut peste 40 de tablouri EXACT cu cât am vrut eu. Mai am 28 la vânzare, deși din această serie, „Violatorul de vrăbii”, mai am de pictat încă 14, deci am ce vinde. Am și timp. Am în cap și următoarele două serii. Deci nu-s în pană de idei.

Am instalat şi acest tablou pe peretele unui cumpǎrǎtor.

Patria Prima este o organizație civică de investigații și acțiune instituțională. Cei de acolo investighează cazuri de interes public, documentează probe, publică ce trebuie văzut și depun plângeri penale, sesizări și raportări către instituțiile competente din România și din Uniunea Europeană.

Nu fac jurnalism. Nu fac activism. Fac dosare.

Îi urmăresc de ceva vreme și îmi place cum procedează. De aia astăzi am decis să promovez și să extind distribuția muncii lor la publicul meu numeros pentru un caz strigător la cer. Kaufland România a finanțat fundația ACCEPT, care face apologia LGBTQ în țărișoara la noi, ca ăștia să meargă prin satele patriei și să ia copiii minori de pe ulițe ca să îi „apere”, făcându-le propagandă homosexuală și trans.

În septembrie 2025, Asociația Accept, un ONG de propaganda LGBTQ, a lansat proiectul „Demnitate în sate: sprijin pentru adolescenții trans din comunități invizibile”, finanțat cu 132.188 lei prin programul „În Stare de Bine”, susținut de Kaufland România și administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC).

Ce presupunea concret acest proiect? Conform propriilor materiale publicate de Accept pe Facebook și pe platforma instaredebine.ro:

• O tabără de formare și sprijin pentru adolescenți trans și queer din orașe mici și mediul rural, cu vârste între 13 și 19 ani

• Șase ateliere online dedicate „sănătății emoționale, tranziției în siguranță, drepturilor și participării civice”

• Consiliere psihologică individuală, de grup și familială — oferită gratuit adolescenților și părinților

• Micro-campanii locale coordonate de adolescenți pentru „reducerea bullying-ului și creșterea vizibilității în comunitățile lor”

• Realizarea unei hărți naționale a serviciilor medicale și juridice „trans-friendly”

• Dezvoltarea unei rețele de mentori și alumni

Cu alte cuvinte: adulți necunoscuți au luat legatura sau au venit în comunități rurale izolate, identificând minorii de 13 ani pe baza orientării sexuale sau identității de gen, îi adunau în tabere și ateliere, oferindu-le „consiliere psihologică” și „tranziție în siguranță” .

Dar nimeni din sistemul statului nu a verificat dacă acești oameni au dreptul legal să facă asta. Pentru ca nu te legi de Asociatia Accept, ca esti homofob, nu?

Aici avem anuntul oficial al campaniei .

După investigația Patria Prima, Consiliul Local Sector 2 București a trimis cazul la Poliție.

Recent, s-a confirmat oficial că Poliția Sectorului 2 verifică cine au fost minorii implicați, dacă părinții au fost contactați și dacă a existat consimțământul legal necesar, la cererea Consiliului Local.

Dar Kaufland Romania, finanțatorul proiectului, continuă să tacă. Ba chiar a șters și pagina finanțării, încercând să-și ascundă sprijinul pentru experimentele pe copiii României! Este incredibil!

Copiii României nu pot fi folosiți ca public-țintă pentru proiecte ideologice fără transparență, control și răspundere. Cu atât mai mult când vorbim despre copii de 13 ani și activități desfășurate inclusiv în tabere.

ACCEPT trebuie să explice ce a făcut și să dea socoteală. Kaufland trebuie să explice ce a finanțat și să își ceară scuze românilor care sunt clienții lor.

“Aici nu e lumea a treia, să vină ei să facă ce vor.”, au spus cei de la Patria Prima, pe bunǎ dreptate.

Omul de afaceri Sile Pușcaș despre Bolojan: „Este o răzbunare și o înscenare fabuloasă. Sechestrul este o comandă, Oradea funcționează ca un stat paralel”

​Omul de afaceri Sile Pușcaș acuză o succesiune de abuzuri, presiuni administrative și proceduri judiciare orchestrate de primarul Oradiei, Florin Birta, și susținute de procurori, totul pornind după ce Drusal a obținut anularea în instanță a așa-numitei „taxe Bolojan”. Mai mult, Pușcaș susține că totul seamănă cu o răzbunare, ca efect al declarațiilor pe care le-a făcut.

În cadrul unui interviu pentru Ziar de Cluj, Sile Pușcaș explică cum o executare silită de 4,5 milioane lei asupra Primăriei Oradea a fost blocată ilegal prin extinderea peste noapte a unui sechestru penal.

​„Toată povestea asta a început după ce Drusal desființează taxa Bolojan, suprataxa care era total ilegală. De aici se creează această ură față de firma Drusal a bihorenilor și probabil că s-a pus la cale o răzbunare„

Plângeri penale contestate și un contract prelungit ilegal

​Pentru a încerca să scape de plata sumei de 4,5 milioane de lei, obținută de Drusal în instanță, Primarul Florin Birta a depus o plângere penală susținând că Drusal ar fi intenționat să fraudeze Eco Bihor, operatorul privat care gestionează groapa de gunoi din Bihor.

​„Primarul Birta, după ce cerem noi bani pe care i-am caștigat în instanță, în ianuarie 2025, repet, primarul, depune o plângere penală că Drusal are intenția să fraudeze firma Eco Bihor. Ce legătură are primarul cu asta, n-am înțeles nici până astăzi. Eco Bihor este o firmă cu capital privat. . În mod bizar, Eco Bihor nu face plângere penală timp de 9 luni, dar intervine primarul. Au obținut în 2003 un contract pe 20 de ani. Legislația s-a schimbat radical între 2010 și 2012, iar contractul trebuia desființat și scos la licitație. Nu au făcut asta; l-au lăsat să curgă până în 2023, iar atunci, într-un mod total ilegal, l-au prelungit pe încă 5 ani”, declară Pușcaș.

Pușcaș acuză că la Oradea există un stat paralel, unde toți sunt mână în mână, administrația cu justiția. Așa a fost acuzat că și-ar fi delapidat propria firmă.

​„În 3 iulie procurorul Ardelean este reîncadrat, iar pe 4-5 iulie începe perchezițiile la Drusal. Dispune un sechestru aberant de 22 de milioane de lei pentru o presupusă delapidare care nu există. Când te uiți în documente, el susține că Drusal a fost delapidat de Drusal City, două companii din același grup, cu aceiași angajați și același domeniu de activitate. Cum să mă delapidez eu pe mine? Este o înscenare fabuloasă.”

​Sechestrul de 22 de milioane de lei a fost ulterior redus de instanță, ajungându-se la pretenția actuală a celor de la Eco Bihor, estimată legal la circa 2 milioane de lei.

​Conturile Primăriei Oradea, poprite. Procurorii intervin rapid pentru „a rezolva situația”

​Drusal City a încercat să execute silit Primăria Oradea pentru o datorie de 4,5 milioane de lei, câștigată definitiv în instanță. După epuizarea tuturor căilor de atac, executorul judecătoresc a poprit conturile Primăriei. În ultima zi legală de virare a banilor de către bancă, procedura a fost blocată.

„Între timp, noi am reușit ca o parte din bani să îi câștigăm în instanță și de 2 ani de zile încercăm să facem această procedură de executare silită a primăriei Oradea, care trebuie să achite către Drusal City 4,5 milioane de lei. Au epuizat toate căile de atac de suspendare a executării și am poprit conturile primăriei. Conform legii, banca în 5 zile, dacă nu mai apare absolut nimic, trebuie să facă transferul din contul primăriei în contul executorului. Și după aceea face executorul transferul în contul Drusalului. Datorită poziției lor bune în Oradea, o lună au tergiversat la bancă prin anumite relații plata asta către executor. După o lună, când și-au dat seama că nu mai au scăpare într-un mod foarte bizar, a fost sunat probabil sau notificat procurorul, a venit procurorul și fără niciun temei legal a extins sechestrul asupra sumei de 4,5 milioane de lei după ce sechestul de 22 de milioane pe care l-a impus el a fost redus. Între timp nu a mai apărut niciun act în dosar, nu s-a constat nicio infracțiune, el pur și simplu din burtă a extins sechestrul cu 4,5 milioane. Ulterior a trimis poliția în Satu Mare la executor ca nu cumva să plătească banii, și să ia la cunoștință că banii ăia să rămână la executor. Acei bani sunt sechestrați. Cum să sune un primar un procuror și procurorul să acționeze instant eu cred că este mai mult decât un stat paralel. Asta este o normalitate în Oradea, ei așa văd lucrurile să funcționeze”.

Mai mult, patronul Drusal îl acuză pe primarul Birta de fals în înscrisuri.

„Pentru a se sustrage de la executare, primarul a raportat zero datorii la Trezorerie timp de doi ani, deși trebuia să bugeteze această sumă. Este o faptă penală făcută ca la carte. În Bihor o mână spală pe alta, nimeni nu face nimic, nimeni nu vrea să vorbească de cazul ăsta. Noi continuăm acțiunile noastre și încercăm să recuperăm bani, dar acum cum procurorul nu face nimic că nu are ce să facă în dosar, dosarul ăsta penal probabil îl va ține deschis cât de mult poate și banii sunt popriți și noi ca și societate suntem limitati să ne facem activitatea. Întrebarea de fapt cea mai corectă este cum vii tu, ca procurer, să mă acuzi pe mine că există o suspiciune că eu nu îmi plătesc datoriile la creditorii mei, când tu îmi blochezi banii mei fără niciun temei legal. Îmi blochează banii și în același timp încearcă să mă învinuiască că eu nu îmi plătesc creditorii. De ce să sechestreze acei bani? Nu suntem în insolvență, nu avem absolut nicio problemă financiară, totul e plătit la zi inclusiv statul l-am plătit la zi, salariile plătite la zi, taxele după salarii sunt plătite, motorina, leasing-urile absolut tot și ei ne blochează bani. Efectiv este o răzbunare făcută pentru toate declarațiile și pentru procesul ăla care l-am câștigat și a fost pus el în inferioritate la el acasă că a pierdut acel proces”.

​Pușcaș susține că imediat după ce Bolojan a fost numit premier, au avut loc mișcări suspecte pe piața deșeurilor.

​La scurt timp după numirea noului Guvern, Eco Bihor a renunțat „spontan” la contractul de administrare a gropii de gunoi din Bihor, valabil până în 2028. Primăria Oradea a înființat de urgență o nouă firmă, EcoBihor Solutions, căreia i-a delegat direct gestionarea depozitului de deșeuri. Însă nici cei de la Eco Bihor nu au rămas pe dinafară, firma câștigând câștigat o licitație masivă, de 100 de milioane de euro, în județul Harghita.

„Această companie Eco Bihor, într-un mod bizar, la 3-4 zile după ce ajunge premier Bolojan, desi contrsctul le fusese prelungit până în 2028, renunță la contract. Vă dați seama? Acei băieți au venit și au zis că noi nu mai vrem să facem asta, așa spontan. Au trecut acolo, pe stradă în fața Primăriei și au zis „hai să ne-am răzgândit”. Dar mai aveți contract 3 ani. Nu, nu, nu lăsați.

Și toată această poveste a intervenit la 4 zile de când era Bolojan premier. Oare era ceva acolo? Primăria în 3 zile înființează o companie cu nume Eco Bihor Solutions, ca să nu înțeleagă oamenii de fapt că e altă companie, căreia îi deleagă toată această activitate de administrare a gropii de gunoi. Din punctul ăsta de vedere e clar că au încercat să mascheze. Ulterior, într-un mod spectaculos, această companie Eco Bihor, câștigă o licitație de 100 de milioane de euro în Harghita, în luna februarie. Cred că a fost o compensare sau nu, nu știu, dar oricum e o chestie foarte bizară și asta”.

Sile Pușcaș ne-a dezvăluit că nu crede că va mai recupera banii, nu mai poate să aibă încredere în instituțiile statului din Bihor, care par hotărâte să se răzbune pe el atât pentru că i-a acționat în instanță cât și pentru declarațiile pe care le-a făcut.

Dumnezo de copertǎ de carte!

Lumea medicala erea altfel acum 30 de ani, hahaha!

Adio, Dolly!

Azi am un mare regret. Ok, avea 80 de ani, astia suntem, stricabili, dar tot e trist ca ieri a plecat Dolly Parton de pe aceasta lume. Nu stiu de unde naiba a facut rost tata prin 1980 si ceva de un vinil cu ea, dar stiu sigur de cate ori l-am ascultat: de un catralion de ori.

Las aici douǎ hit-uri din sutele ei, trei care sunt tatuate in inima mea: daca ai timp da play acum, daca nu, continua lectura si revii la ele.

Am gǎsit şi un articol in publicația bulevardierǎ Page Six despre povestea reală, mult mai puțin cunoscută, din spatele piesei „I Will Always Love You”, scrisă de Dolly Parton, una dintre cele mai mari piese din toate timpurile ale ei despre care lumea crede cǎ aparține altei dive.

Este vorba despre „I Will Always Love You”, lansată în 1974, piesă care, aproape două decenii mai târziu, avea să devină hitul emblematic al regretatei Whitney Houston, ajungând pe primul loc în topuri.

Dar Dolly Parton a fost cea care a scris-o și a cântat-o prima. Și, mai mult decât atât, ea chiar a trăit povestea din cântec.

În mod remarcabil, într-o singură…

Urmează lucruri foarte interesante de citit. Dar nu ai acces la ele dacă nu ești susținător al Strict Secret. Costă doar 26 de lei pe lună. Un fleac.

Apasă subscribe.

Subscribe now

Ce poți citi după barieră?

Recenzia unei cărți superbe despre Rusia veche și modernă

Cine e Edmond Niculușcă, ăla cu scandalul merdenelelor

Cum a rezolvat Singapore criza nefăcutului de copii

Cum au rezolvat irakienii o problemă imensă digitalizând vama și frontierele

Cum am cumpărat niște plăcuțe senzaționale din fosta fabrică comunistă Tractorul Brașov

De ce Argentina a concesionat 3 900 de km de drumuri

De ce Noua Zeelandă a intrat în bătaia cu TikTok

Read more

stiti ca va deranjez rar cu sondaje din astea, dar la cinci ani de Strict Secret incerc sa eficientizez cat mai mult experienta voastra de cititori, mai ales ca sunteti cei care ma si sustineti cu generozitate scotand cardul, nu doar cu vorba.

Raspunsurile voastre ma vor ajuta sa ma gandesc la mici schimbari, dar doar daca se …

Read more

În aer, mintea nu mi se curăță, ci mi se umple de amintiri, mi se umple de neurodivergență, mi se umple de regrete, de vise, de déjà vu-uri. …

Read more

Iatǎ poezia:

Cum se conjugă un substantiv la imperativ…

Read more

Un imbecil graseiat și-a bătut joc de mâncătorii de merdenele și a dat cu hate pe istoria unei familii care vinde mundanul produs de peste trei decenii în Piața Amzei pe motiv că margarina e unsoarea proștilor, doar untul e suprem.

Revolta boborală a erupt: ăia de la Mița Biciclista și-au luat-o major în freză de la mai toată România. Dar în spatele acestei revolte online stă de fapt răzbunarea influenkerilor pro-bolojeniști care au făcut muci în 24 de ore niște foști susținători cu vorba și cu banul ai lui Nicușor Dan.

Aaaa, că e pe meritatelea, că prostul ăla de asociat la Mița Biciclista a greșit, așa e. Dar tsunamiul de cancelare are la bază mecanismul de care v-am povestit, la care s-au raliat românii naivi sau de bună-credință revoltați că este atacată merdeneaua noastră tradițională.

Mă fascinează altceva: incredibila „abilitate” a acestui popor imbecil de a se preocupa de orice rahat, numa’ de lucrurile importante să nu fie vorbire.

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă poporul ar fi reacționat cu același patos merdelenesc și la creșterea TVA? La creșterea taxelor? Dacă s-ar fi năpustit asupra securiștilor și politicienilor care au generat anularea alegerilor?

Adică, băăă, atât de proști suntem.

Vine ditamai triplul campion european David Popovici și zice că statul sulii nu i-a dat banii cuveniți de circa doi ani și pe doi ani ca sume, și România tace. Dă-l, bă, naibii, și-au zis românii, ia Popovici de la Țiriac o sponsorizare și aia e. Nu, bre, e dreptul lui și al tuturor campionilor, potrivit LEGII.

Sigur, e mai importantă merdeneaua, nu-i important că e 10 lei litrul de benzină, că nu avem guvern de 110 zile, că băieții deștepți din energie tocmai își mai fac niște mendre de câteva sute de milioane profit cu care să își mai cumpere niște case în zone exotice.

Haleala noastrǎ de la raft nu mai are deloc capital românesc în ea

Pe români îi fute grija de merdenea, dar mănâncă și cumpără de rup de la străini. Străinii au învățat cât de fraier e acest popor, așa că ne bagă sub nas produse ce poartă denumiri „tradiționale”, emoționale, iar românii pun botul.

Un antrenor de fitness a inventariat cele mai populare mărci alimentare de la raft, arătând cât de puține mai sunt deținute de firme cu capital românesc. Site-ul Urmărește Banii a grupat câteva din clasele principale de produse, într-un demers clasic de patriotism economic.

Bogdan Erhu are și versiuni scurte video, pentru amatorii de TikTok, în care prezintă fiecare serie de produse în parte. V-am zis, de rahat e că se folosesc denumiri cu sonoritate neaoșă, sau nume de firme care au fost românești, dar puțină lume știe că au fost achiziționate între timp.

Pâinea e surprinzător dominată de o corporație din Mexic, după ce Grupo Bimbo a achiziționat Vel Pitar și Trei Brutari, producătorii sortimentelor „Pâine Boierească” și „Câmpenească”. Acordul Mercosur va influența și mai mult domeniul.

Variantele românești în panificație ar fi: Boromir (Râmnicu Vâlcea), Dobrogea (Constanța) și Pambac (Bacău).

Farmaciștii sunt români, clădirile sunt în România, rețetele sunt prescrise aici. Dar profitul de la marile rețele străine pleacă la Praga și la Mannheim.

Mărgăritar, cel mai popular brand de zahăr din România, și Coroniță sunt ambele Agrana — grup austriac cu sediul la Viena, care produce și zahărul cu marcă proprie pentru Penny, Metro și Selgros. Diamant era german (Pfeifer und Langen, firmă de familie din Köln din 1870) — fabrica de la Oradea s-a închis în 2018. În 1990 România avea 33 de fabrici de zahăr; azi mai are două care prelucrează sfeclă, la Roman și la Luduș. Consumăm circa 400.000 de tone de zahăr pe an, producem în jur de 100.000.

Pământul e românesc, sfecla e românească, fermierul e român — dar profitul se duce la Viena și la Köln.

Mihaela Neagu - o românca ce se bate singurǎ pe zahǎr cu giganții. Eu am în casǎ doar zahǎr Bod.

În lactate, Franța domină copios prin concernul Lactalis, care deține mărcile La Dorna, Fulga, Zuzu, Poiana Florilor, Rarăul, de la Albalact și Covalact. Olanda deține Napolact și Câmpina, împreună cu versiunile sub marcă proprie de la Mega Image, în colaborare cu Belgia. Lidl și Kaufland folosesc, desigur, investiții germane.

Versiunile românești de lapte ar fi: Artesana și Lăptăria cu Caimac.

La iaurt, hegemonia franceză e și mai mare. Prin Danone, care are Danonino, Activia, și Lactalis, care are mărcile amintite. Deși sună nemțește, Muller are acționariat din Israel. Lidl promovează iaurtul grecesc Pilos.

Opțiunile românești de iaurt sunt ceva mai multe, dar cu distribuție mai restrânsă: Artesana, Lăptăria cu Caimac, Monor, Sim, Ibănești, Solomonescu. (Care sună la fel de românesc ca Popescu.)

Caroli, liderul pieței de mezeluri din România, e mexican — Sigma Alimentos, la fel ca alte branduri din același grup: Campofrio, Sissi, Maestro, Primo. Vericom, Premia și Elit sunt chinezești — WH Group, cel mai mare procesator de carne de porc din lume. Reinert-Martiel e german. Porcii pot fi crescuți în România, fabricile pot fi în România, muncitorii pot fi români, dar asta nu înseamnă că profitul rămâne în România.

Eu cumpǎr mezeluri de la Cris-Tim care au Matache Mǎcelaru, mega gustoase. Din local, doar de la Oncos din Cluj.

Firma din Liban Tonelli controlează o treime din vânzările de ouă. Jucători importanți sunt: Framo și La Naturelle, din Italia, și Oul de Tinca, deținut de germani.

Pentru ouă românești puteți încerca: Agricola, Regalina și La Provincia.

Mincinoșii de la Comtim

1 din 3 porci tăiați în România ajung la o singură companie: Comtim, cu ferme în Banat — 49 de ferme proprii, peste 53.000 de scroafe, peste un milion de porci crescuți anual, și abatorul de la Freidorf, care clasifică peste 30% din carcasele de porc din țară. Comtim se descrie pe propriul site drept „brand autentic 100% românesc”, dar s-a numit, până în 2024, Smithfield România — cumpărată în 2013 de chinezii de la WH Group, în cea mai mare achiziție a unei companii americane de către o firmă chineză din istorie. Raportează azi prin Morliny Foods, pilonul european al WH Group. Fermele sunt în Banat, porcii sunt românești, angajații — peste 2.400 — sunt români, dar structura de proprietate duce, prin propria declarație a companiei-mamă, direct în China.

Trei dintre sosurile pe care le ai garantat în frigider chiar acum — Tomi, La Minut, Bunătăți de la Bunica — au aceeași proprietară: Orkla, grup norvegian cu sediul la Oslo, care în 2024 a vândut 40% dintr-o divizie-cheie unui fond de investiții american din New York. Knorr și Hellmann's sunt britanice, parte din Unilever. Univer, deși sună aproape românesc, e unguresc. Olympia, muștarul din Tecuci, e produs de o familie de etnie turcă — dar rămâne o fabrică locală, nu o corporație globală. Și nu e doar profitul care pleacă: România importă anual 60.000 de tone de pastă de tomate din China, iar din cele 21 de fabrici de conserve care existau cândva, mai funcționează cinci, la 30% din capacitate.

Eu cumpǎr de la Arovit, e a clujeanului Dorin Bob.

BCR nu mai e a românilor de 20 de ani — cumpărată în 2006 de Erste Bank, grup austriac. Raiffeisen Bank e tot austriac, tot Viena — deci BCR și Raiffeisen, două bănci mari, un singur oraș. BRD e francez (Société Générale), ING e olandez, UniCredit e italian și tocmai a înghițit Alpha Bank România (fuziune finalizată în 2025), iar Citibank și-a vândut clienții persoane fizice către Raiffeisen în 2013. Anul trecut, sistemul bancar din România a făcut 15,5 miliarde de lei profit, conform Băncii Naționale — o bună parte pleacă la Viena, Paris și Amsterdam. Partea bună: cea mai mare bancă din România, Banca Transilvania, e românească — fondată de la zero în 1994, la Cluj, și e singura din top care a cumpărat, nu care a fost cumpărată.

BT rules. Tocmai au anuntat niste financiare extraordinare la 6 luni. Exim Banca Româneascǎ chiar face lucruri excelente pentru segmentul mai special pentru care este creat şi multe firme româneşti ar trebui sǎ le zicǎ celor de acolo bogdaproste. CEC, idem, s-a dezprǎfuit bine de tot in ultimii ani.

Un lucru important de reținut aici: antreprenorii români mai mici și medii nu au nicio șansă să intre în marile rețele de retail. Deținute, evident, de străini. Sunt curios cum vor schimba joaca Dedemanii, prin achiziția rețelei Carrefour. Dar să știți de la mine că nici românii ce pun mâncare pe masa românilor și care au ajuns în rețelele mari nu au zile ușoare cu rechinii pentru a sta pe rafturi. Sunt cocoșiți de taxe și chirii și numai ei știu ce fac ca să reziste.

Îl mai țineți minte pe prostoiul de Mandachi (foto jos) care dădea în 2019 duma cu #șîeu, de fapt, doar o mișcare de imagine pentru brandul personal? Mai țineți minte cum sute de mii de români și-au pus pe wall logoul imbecil al „campaniei”?

Atâta poate poporul ăsta. Să dea perfect din gură pe Facebook. Când e de pus osul sau cardul sau revolta la comun…

Analizǎ: Bulgaria a ajuns locul 1 în lume la stocarea energiei în baterii.

Bulgaria a devenit un lider global în domeniul stocării energiei în baterii, reușind să atingă în 2025 o capacitate suficientă pentru a transfera 77% din producția zilnică de energie solară către intervalele nocturne fără lumină naturală, arată o analiză publicată de Ember, think-tank specializat în domeniul energiei.

Până în mai 2026, capacitatea totală de stocare a energiei în baterii din Bulgaria s-a dublat, ajungând la…

(de aici, doar pentru abonații plǎtitori)

Read more

Vă dau mai jos interviul, să îl citiți dacă aveți chef, vorba aia, nu-i puțin lucru că am ajuns în doar șase luni cel mai vândut artist emergent român pe 2026.

Și când zic asta, o susțin cu dovezi, nu cu povești. Am vândut pânze de circa 220 000 de euro și în curând voi anunța sold out la ambele serii ce au fost în expoziție - “Noi suntem Apocalipsa” e integral vândută, din “Filcai” mai am doar cinci disponibile, iar din seria “Lamentația narcisei” am vândut un sfert și deja am primit banii pe prima pânză din “Violatorul de vrăbii”, e vorba de tabloul “Pisalograme”.

Pun câteva dintre încasări, da, și ca să le dau peste nas unor prețioși care nu cred, și ca să le pornească fierea frustraților din lumea artistică, și ca să vadă galeriile românești că nu mint când spun că încasez asemenea sume.

Și vă pun și câteva dintre fotografiile trimise de cumpărătorii mei, după ce pânzele cumpărate și-au găsit locul în casele sau birourile lor.

Cumva, vreau să mă opresc din vândut aceste ultime două serii, dacă vă puteți închipui așa ceva, fiindcă mi se pare important ca ele să fie mai întâi expuse.

Iar de expus nu voi mai expune niciodată în România. Vreau doar afară și doar în locuri speciale. Simt că merit asta, fără să am bășini în cap, știu că sunt nerăbdător, ăsta e felul meu de a fi, dar și muncesc de rup pentru visul meu.

Atât de mult și de intens, încât am avut nișcaiva stranii probleme de sănătate, dar, ce vreți?, așa ard artiștii. Trebuie să mă odihnesc? Da. Dar să iau o pauză… nici vorbă.

Așa că pictez. Iată ultima pânză din seria “Violatorul de vrăbii”.

Ce stranie e a cincea pânzǎ pe care v-o prezint!

Se numeşte “Melodrama textilǎ”, dupǎ un poem pe care l-am scris dintr-o bucatǎ acum mulți ani la o nuntǎ plictisitoare de unde încercam sǎ evadez cu adidaşii minții.

Melodramă textilă

de Liviu Alexa

am un tricou cu o ancoră albă

pe care șade un mic marinar,

sorbind dintr-o geamandură de șprițuri,

cântând solitar, cântând solitar.

și mi-e că tricoul s-a rupe

de atâta băut și suspin,

că marinarul vrea ca să plece

‘napoi într-un port fără suflet

s-o caute pe Aikaterin.

Aikaterin nu-i o fată lăptoasă

așa cum ai crede zâmbind

i-o albă și oarbă țestoasă

ce știe să cânte divin

cântece moi din Marsilia

cu vechi marinari amețiți

ce n-au iubit decât curve,

ce-au fost doar o dată iubiți

de mamele lor geamandure

rămase borțoase la șpriț.

O să rup normele creativității cu această serie. Puteți să o urmăriți AICI.

Mulți sunt surprinși de seria “Violatorul de vrăbii” - îmi scriu: cum naiba poți imagina lucruri așa de ciudate? Păi, dacă îmi citeați volumele de poezii publicate până acum, ați fi văzut că meseria de ciudat o practic de când m-am născut.

Poeziile mele sunt ciudate încă din naștere. Așa că tablourile care le oglindesc nu au cum să fie “normale”.

Și cred că asta e linia mea - sunt un artist conceptual, un artist al ideilor pe pânză, detest trendul abstract din aceste vremuri, deși, poate, odată, o să mă enervez și o să fac și eu abstractul “meu”, ca să vă dau și de data asta pe spate.

Sunt cam obosit, am tras tare de mine din februarie și până acum - două expoziții, patru serii pictate, scris aproape zilnic pe Strict Secret, scris o carte.

Muncesc dintotdeauna, dar cumva cel mai tare mi-e frică nu de cancer, nici că mor de infarct, mi-e frică să nu mă dilesc de cap. Nici prea deștept nu e bine să fii, hahaha, zice modestul Alexa.

A fost însă nevoie să îmi dozez în ultima lună programul și să îmi impun limite. Dacă nu îmi fac eu singur granițe, mă uită dracu’ în studio.

Ultima oară am stat 14 ore în continuu. Nu pot explica nimănui, deși mă obosește, când intru în transă, mă simt atât de fericit… dar trebuie sǎ nu mai exagerez.

Oricum, e minunat tot ce mi se întâmplǎ.

Ceva a explodat în mine la începutul anului. Era acolo, un vulcan de creativitate care nu putea erupe prin scris, deși sunt talentat și la scris al naibii, nici prin poezie, nici stins cu nesomn sau alcoale.

Io n-am știut niciodată ce o să iasă când m-am hotărât să nu mă mai ascund cu pânzele mele, cu ideile mele.

Dar să pictez… e prima oară după mult timp în viața mea când îmi doresc ceva, când mă duc fără să simt că e o corvoadă, ajung în garaj la 5 dimineața dacă n-am somn sau chiar când vin de pe horăițe, mă uit la culorile mele, la pensulele mele, îmi dau jos toate hainele de pe mine, și fizice, și psihice, și mă apuc.

Vorbesc cu culorile, le înjur, vorbesc cu pânzele, le înjur, mă înjur pe mine, strănut, îmi laud culorile, îmi laud pânzele, vorbesc cu cățeii mei care mă privesc mirați plescăind în garaj și privindu-mă cât sunt de caraghios, cânt toate miile de cântece pe care le-am ascultat în viața asta și pictez.

Așa cum spuneam în interviul pe care îl puteți citi mai jos, vreau să expun afară, dar nu oriunde.

Știu că îs un desculț din curul Balcanilor, știu că dacă aș fi gay sau ucrainean sau african sau transgender aș “penetra” mai repede piața externă, dar nimeni nu mă poate împiedica să visez.

Poate spiritul lui Dolores o să mă ajute să găsesc un loc unde să îi expun corect tributul, poate că “Violatorul de vrăbii” va fi remarcat la un moment dat de un nume important din arta franceză, cine știe?…

Până atunci însă, eu voi picta pentru mileniul trei. Cum zicea Angela Similea:

Vreau vreau să-i las un semn din anii mei.

Hai sǎ citiți interviul:

de Mela Dasein

Unul dintre artiștii emergenți cel mai bine vânduți din România caută locul perfect pentru seria spectaculoasă de picturi dedicată regretatei voci a trupei The Cranberries.

Liviu Alexa a împlinit de curând 47 de ani. Dur jurnalist de investigație, și-a consolidat reputația de „bad boy” în acest an, când, fără niciun avertisment pentru lumea liniștită a artei românești, a vernisat nu una, ci două expoziții personale aproape simultan, fiecare cu o tematică diferită. Ambele au impresionat nu doar publicul, ci și colecționarii. Conform declarațiilor organizatorilor, Muzeul de Arta din Cluj, respectiv galeria Kulterra din București, 80% din lucrările expuse au fost vândute pe durata expozițiilor.

Felul în care pictează Alexa este neobișnuit și provocator, însă și mai provocator este modul în care artistul a ales să se devoaleze publicului. Spune povestea fiecărei lucrări pe rețele de socializare, își implică urmăritorii direct în procesul de creație, le arată pas cu pas cum gândește fiecare tablou și publică încasările pentru fiecare lucrare vândută, însoțite de dovada bancară.

„În zona asta oamenii mint foarte mult. Eu vreau să fie clar că nu mint, că încasez într-adevăr 15.000 de euro pentru un tablou, o sumă incredibilă pentru un artist emergent”, spune el.

Pe durata acestui an, Liviu Alexa a împartașit public încasările provenite din vânzarea tablourilor sale, în valoare de 250.000 de euro, ceea ce îl transformă, probabil, în cel mai bine vândut artist emergent din România. Cu aceeași îndrăzneală care i-a marcat întreaga carieră ca scriitor sau jurnalist, artistul Alexa își dorește mai mult: vrea să cucerească lumea, dar nu în orice fel.

Liviu Alexa, în expozitia de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Ai închis a doua expoziție personală și ai terminat a treia serie de lucrări, dedicată regretatei Dolores O’Riordan, vocea trupei irlandeze The Cranberries, cum îți petreci pauza de recuperare?

Liviu Alexa: Uite, eu m-am născut în comunism, în Balcani, într-o țară în care omul crescut în subsolul sărăciei nu prea are timp să se relaxeze dacă vrea să supraviețuiască. În plus, nu mai am 20 de ani, așa că nu-mi permit să-mi spun, ca artist, că am toată viața înainte și că pot s-o iau mai încet.

Când mă uit la idolul meu, Anselm Kiefer, pictorul german pe care tocmai l-am admirat la Palazzo Reale din Milano, în extraordinara expoziție „Le Alchimiste”, mă gândesc că, dacă el lucrează în ritmul acesta la 81 de ani, eu chiar nu am niciun motiv să o las mai moale.

Visezi să devii celebru precum Kiefer sau bogat precum Dalí?

Liviu Alexa: Sincer, ce artist autentic nu și-ar dori asta? Ce copil care joacă tenis nu visează să fie ca Novak Djokovic? Să reușești ca artist astăzi este foarte diferit față de acum 60 sau 150 de ani.

Pe de o parte, lumea artei rămâne ermetică și, în mare măsură, snoabă. Pe de altă parte, această carapace este fisurată tot mai puternic de artiști extrem de talentați care, de exemplu, nu mai au nevoie de galerii pentru a fi reprezentați și câștigă mai mulți bani promovându-se singuri prin intermediul rețelelor sociale ce au devenit o uriașă lupă prin care publicul privește arta lor.

Eu nu am o galerie care să mă reprezinte. Încă nu am. Poate nu voi avea vreodată, deși nu exclud această posibilitate. Dar dacă decid să ofer unei galerii un comision de 50% din vânzările mele, vreau să știu că nu voi fi tratat ca încă un supliment alimentar pus pe raft, asemenea celor zece mărci de prezervative expuse în aceeași farmacie.

Unii ar putea spune că ești prea obraznic…

Liviu Alexa: Nu sunt obraznic. Sunt incredibil de pasionat de ceea ce fac. Iar meseria mea de jurnalist de investigație, pe care o practic de 28 de ani, mă face să privesc și piața de artă cu cinism și obiectivitate. Este o piață care s-a umplut de rutină, de comoditate, de supraevaluări și de prejudecăți.

Astăzi, dacă nu ești artist LGBT, african sau ucrainean, ai cu aproximativ 80% mai puține șanse, ca artist emergent, să fii promovat de marile galerii și de presa de specialitate. Iar asta mă face să mă întreb ce șanse am eu, un artist heterosexual, credincios și, pe deasupra, purtând eticheta balcanică. De altfel, nu mi-aș renega niciodată originile balcanice. Le ador. Dar dacă artiști români extraordinari precum Adrian Ghenie sau Victor Man au reușit „afară”, trag speranțe. Dacă mă smiorcăi, nu voi rezolva nimic. Ghenie nu s-a smiorcăit și azi e pe buzele întregii lumi. Man nu s-a smiorcăit și azi are un etaj întreg în ditamai clădirea din Paris a fundației Pinault. Şi vând pânze începând de la un milion de euro în sus. 90% din masa artistică românească respiră invidie din aia rea, o halenă de frustrare, în loc să fim mândri de Ghenie şi Man nu numai că au ajuns blue chips, ci ca sunt români în stratosfera artei cu “A” mare.

Ai ales să faci un lucru inedit pentru imaginea clasică a artistului. Pe Substack și, în general, pe conturile tale de pe rețelele de socializare arăți săptămână de săptămână tablourile la care lucrezi și îți expui cu detalii succesul…

Liviu Alexa: …și eșecurile. Am arătat chiar și cum, într-o seară, am făcut bucăți cu cuțitul un tablou care nu funcționa și care mă enerva. Cred că epoca artistului intangibil, retras, melancolic, convins că imaginea lui trebuie construită după principiul „less is more” s-a încheiat în mare parte.

Vreau ca oamenii care mă urmăresc să știe ce citesc, ce mă entuziasmează, ce mă irită, să știe că am un copil extraordinar, o soție frumoasă și inteligentă sau că sufletul meu este plin de tristețe pentru că patrupedul meu salvat de pe stradă, Alo, are acum cancer și nu mai are mult de trăit.

And the Daffodils Look Lovely Today (The Dolores Portrait), de Liviu Alexa

Ai mărturisit că vrei să ieși dincolo de granițele țării cu cea de-a treia serie, intitulată „The Daffodil Lament”, dedicată lui Dolores O’Riordan și vieții ei zbuciumate. 21 de lucrări anunțate sunt terminate, nu ai o galerie care să te reprezinte, nu pari foarte interesat să găsești una, cum se poate întâmpla expansiunea către alte piețe?

Liviu Alexa: Știi ce este amuzant? Deși seria nu era terminată și nu sunt reprezentat de vreo galerie, șase dintre cele 21 de tablouri sunt deja vândute și achitate integral. Este incredibil ce mi se întâmplă.

Da, sper să fiu remarcat de un nume important din Europa sau din Statele Unite. Dar nu vreau să mă bag în seamă. Cred că această serie este un omagiu artistic excepțional adus unei voci unice, unei compozitoare geniale care a remodelat sufletul a zeci de milioane de oameni, inclusiv pe al meu.

Dolores nu mai este printre noi, dar o ascult de treizeci de ani, săptămână de săptămână, iar muzica ei am transmis-o și băiatului meu de zece ani, Ștefan. Asta mi se pare cu adevărat important atunci când ești un mare artist: moștenirea pe care o lași. Iar Dolores și The Cranberries au lăsat lumii ceva uriaș.

Tablourile mele sunt triste, seducătoare și obsesive, exact cum erau cântecele ei, și reflectă fragilitatea extraordinară a unei artiste excepționale. În aceste lucrări vorbesc despre depresie, îndoială, sinucidere, dezamăgire, izolare, teama de a iubi, furie și speranță — toate teme care au traversat viața și creația lui Dolores. Să vă uitați pe site-ul meu de artist – alexa.space – zic că o să vă placă.

Zombie, de Liviu Alexa

Ai încercat să iei legătura cu cineva din restul trupei?

Liviu Alexa: Sigur, i-am contactat pe membrii rămași. Le-am cerut un fel de binecuvântare artistică. Nu mi-au răspuns. E păcat, pentru că Dolores nu mai este, iar trupa, în forma ei de odinioară, nu mai există. Credeam că orice gest sincer de omagiere a memoriei ei merită măcar analizat.

Poate au crezut că sunt doar un oportunist care încearcă să profite de numele ei. Nu sunt. Am versurile The Cranberries tatuate pe corp. Pe bune. O respir pe Dolores. Mi-aș fi dorit să-mi privească tablourile. Ar fi înțeles cât de serios sunt.

Cu ei sau fără ei, voi expune la un moment dat această serie și voi face tot ce pot pentru ca Dolores să fie mândră de mine, de acolo de sus.

Care este cel mai mare vis al tău pentru această a treia expoziție? Unde ți-ai dori să o prezinți: la Roma, la Paris, poate la Berlin?

Liviu Alexa: O să râzi, dar nu mă interesează să expun pur și simplu în capitala X sau Y a lumii artei. Și aici cred că sunt puțin atipic.

De exemplu, seria cu Dolores aş vrea să o expun în spectaculosul complex al Fundației Prada din Milano, dar nu oriunde, ci exclusiv în spațiul numit Cisterna, un loc pe care îl poate înțelege cu adevărat doar cine l-a vizitat.

Sau, de exemplu, visez să ajung la White Cube la Londra, chiar dacă știu că, în momentul de față, pare dincolo de posibilitățile mele. Sunt un artist venit din fundul Europei de Est, ce să caut eu acolo, nu?!

Dar, la fel cum Salvatore Ferragamo, un băiat sărac de 16 ani care lucra ucenic într-o fabrică de pantofi, visa zi de zi să cucerească lumea și a ajuns să încalțe picioarele unor femei legendare precum Greta Garbo și Sophia Loren, și eu, un puști de 47 de ani, am tot dreptul să visez.

Subscribe now

Chiar exercițiul meu de culcare arată dependența mea de nostalgie: în fiecare seară, revizuiesc din plina mea viață diverse episoade, până adorm: câteodată, sap și sap și sap să îmi aduc aminte cum arăta primul nostru mic apartament de pe strada Lăcrămioarelor nr. 2, scara C, apartament 7, unde aveam numărul de telefon 063/218821.

Sau să îmi aduc aminte câte fete am dus la mezaninul lung al blocului unde ne-am mutat în alt apartament pe strada Eminescu, acolo unde am descoperit locul perfect în care mă puteam mozoli în voie cu fata mai mare din a noua, Ramona, care mă lăsa chiar să o ating „acolo”.

Eu folosesc un soi de Google Street View încă de când mă știu, și azi, cu ochii minții, pot să vă duc pe orice stradă din orice punct al orașului mic în care m-am născut, să trecem prin Parcul Mare și să vă arăt pe unde veneam cu mama de mână de la nașa mea Ibi, care îmi dădea budincă de vanilie din „gimania”.

Am avut o viață plină, aș merita, sincer, Doamne, să mă mai lași pe pământ încă pe atâta, fiindcă mi-e poftă de viață și de construit noi motive de nostalgie.

Terapeuții de azi sunt fermi: ni se spune că trecutul e o cameră din care trebuie să ieșim.

Eu cred exact invers, chiar cred că există camere din care nu trebuie să ieșim niciodată de tot.

Nostalgia nu-i slăbiciunea celor care n-au avut curaj să trăiască prezentul. Pentru mine e dovada că, undeva în timp, ceva sau cineva a contat atât de mult încât nu trebuie să moară.

Nostalgia este memoria inimii și îmi place că e așa difuză, știu, știu, prieteni, că memoria creierului începe să piardă intenționat detaliile, am văzut și eu Inception, chiar recent, a mia oară, cu fiul meu.

Acestea fiind stabilite, sǎ vǎ dau o poezie mustind de nostalgie. Poezia am scris-o într-un moment dificil al vieții mele, dar mi se pare tare frumoasǎ.

Unlucky strike (no filter)

de Liviu Alexa

cândva

tigva mea

era

un tablou cu asfalt și mingi proaspete de tenis

azi, tot ce respir

miroase a frigider nespălat

sunt fram, ursul polar ce s-a îmbătat și a mâncat

microfonul de la caraoche

simți cum se aude mirosul de sare dulce?

nu e nicio metaforă olfactivă

face doamna Ioniță ceapă călită

Și, după această poezie, am creat și pânza numărul 4 din seria „Violatorul de vrăbii”, o joacă mentală şi sufletească cu racheta inimii.

Nostalgia e o boala de care nu vreau sa ma vindec. Mai sunt bolnavi ca mine si va spun sincer, am inceput tot mai tare sa ii caut.

Un nostalgic nu poate fi nici bruta, nici om esentialmente rau la suflet, un nostalgic e un om care a trait multe, un nostalgic stie ca Omul este și tot ceea ce nu i se mai poate întâmpla niciodată.

Nostalgie. Nu-i melancolie.

Cuvântul “nostalgie” a fost inventat de un medic, Johannes Hofer, la Basel, în 1688, nenea acesta avea nevoie de un nume pentru ceea ce se întâmpla cu mercenarii elvețieni trimiși să lupte în câmpiile străine: slăbeau, nu mai mâncau, li se oprea inima în piept când auzeau, din întâmplare, un clopot de vacă sau un cântec de munte.

Le-a lipit două cuvinte grecești, întoarcerea și durerea, ca sǎ dea un nume pentru aceastǎ boală. Se spune că unii comandanți au interzis melodiile din Alpi în tabere, sub pedeapsă cu moartea, pentru că oamenii dezertau sau mureau de la ele.

Iată deci începutul: nostalgia n-a fost niciodată un sentiment blând. A fost, de la primul ei cuvânt, ceva care poate ucide un om sănătos aflat la o mie de kilometri de casă, în timp ce casa lui stă neschimbată acolo unde a lăsat-o.

Ați simțit și voi asta, și știți că acea casă, casa voastră din trecut, nu a stat chiar în loc cât timp ați îmbătrânit voi. Casa e la locul ei, dar tavanul e mai jos decât îl știați, holul e mai scurt, iar mirosul de care vǎ era dor s-a dus odată cu cei care îl făceau.

Nostalgia este, dorul după o unitate de măsură pe care am pierdut-o. Nu vrem înapoi bucătăria bunicii, vrem înapoi ochii cu care o vedeam.

De aceea, poate, este atât de greu de deosebit nostalgia de tristețe, de melancolie.

Uite, deraiez cu o poveste, ca să faceți mai bine diferența, și revin. E o poveste mică, dar cu sens. O poveste cu o blondă răvășitoare și un cântec superb ce a unit inimile.

Dați play și apoi vă zic povestea.

„Lili Marlene” s-a născut dintr-o poezie scrisă în 1915, în timpul Primului Război Mondial, de soldatul german Hans Leip, înainte de plecarea pe front. Leip iubea douǎ fete, Lili și Marleen, dar a unit în poem amintirea ambelor într-o singură femeie imaginară care își așteaptă iubitul sub felinarul de lângă cazarmă. Era, în esență, un text despre despărțire, dor și posibilitatea ca soldatul plecat la război să nu se mai întoarcă.

Poezia a fost publicată mult mai târziu, iar compozitorul Norbert Schultze a pus-o pe muzică. În 1939, Lale Andersen a înregistrat cântecul, dar la început n-a impresionat aproape pe nimeni.

Destinul melodiei s-a schimbat în 1941, când Radio Belgrad, postul controlat atunci de armata germană, a început să-l difuzeze seara, în cadrul emisiunilor pentru soldații germani din Africa de Nord.

Acolo s-a produs miracolul. Soldații lui Rommel îl ascultau în deșert, dar semnalul ajungea și la soldații britanici de partea cealaltă a frontului.

Și aceștia au început să-l asculte. Pentru câteva minute, nemții și englezii, care ziua încercau să se omoare unii pe alții, o ascultau noaptea pe Marlene Dietrich cântând despre un soldat care își amintea de iubita rămasă sub un felinar.

Tocmai de aceea „Lili Marlene” a devenit ceva mult mai mare decât un cântec german de război, a trecut liniile frontului și a fost tradus în numeroase limbi.

Marlene Dietrich, germană devenită adversară declarată a regimului nazist și plecată în Statele Unite, l-a cântat pentru trupele aliate, iar cântecul a ajuns să aparțină în același timp ambelor tabere.

Cântecul a rămas una dintre cele mai stranii forme de nostalgie produse de secolul XX: nostalgia devenită, pentru câteva minute în fiecare seară, teritoriu neutru.

Sǎ revenim la nostalgiile noastre

Cum ziceam, nostalgia şi tristetea nu-s surori, deşi amândouă locuiesc în aceeași cameră a corpului, undeva sub piept, și amândouă se declanșează la fel: cu un miros de tei prăfuit după ploaie, un cântec sau o rochie pe care o vedem din senin purtatǎ de altcineva.

Tristețea e temporară, frumoșii mei, nostalgia e definitivă.

Eu am toate “semnele” acestei boli incurabile.

Pǎstrez poze vechi.

Fumez tigari old school.

Cu fratele meu, Dragoş. Aveam eu 5 şi el 3.

Scriu nu cu un stilou, ci cu douǎ.

Am o grǎmadǎ de din astea. De la Adi Hǎdean, celebrul chef, am primit şi colecția veche de PIF-uri.

Dora sunt eu. Mǎ cheama şi Doru-Alin. Mama a scurtat in Doralin, copii la bloc au mai scurtat un pic şi am ajuns sǎ fiu strigat dupǎ un nume de fatǎ, haha.

Trecutul comunist.

Ce cadouri primesc de ziua mea.

Pe Ştefan l-am crescut exact in aceasta idee, luandu-l cu noi peste tot, ca sa isi faca rost cat mai devreme de amintiri.

Toata casa mea e tapetatǎ de poze mari cu noi.

Am toate cǎrțile pe care mi le-am dorit.

Am amintirile mele cǎsǎtorite cu ale Mihaelei.

Poze şi amintiri pe toți pereții.

Nostalgia asta m-a învețat: să privesc prezentul ca pe o viitoare amintire.

Nu cred că nostalgia e o slăbiciune, ci felul în care sufletul ține contabilitatea: avem un fişier Excel ce se poate instala doar acolo unde existǎ Suflet cu adevǎrat şi acolo creǎm rubrici cu ce a contat, chiar dacă la vremea aceea n-am știut, cu ce ne-a făcut oameni, chiar dacǎ pe moment nu am simțit.

Seara asta banală, cu vasele spălate de Miha care râde în bucǎtǎrie poate va fi într-o zi lucrul după care mi se strânge inima.

Ziua de ieri in care i-am facut dragoste şi apoi i-am zis ca as manca un noodles va fi poate intr-o zi lucrul dupa care ei i se va strange inima.

Da, stiu, nu ne putem trăi zilele în permanență cu această conștiință, ne-am dili.

Dar putem sǎ ne uitǎm mai bine la acea clipǎ.

Câteodată, când sunt cu Ștefan și Mihaela, le zic: acum nu facem nicio fotografie. Acum facem pozǎ cu ochii. Și stăm toți trei și privim spre ceva, ceva-ul frumos, și clipim lung, ca și cum ochii noștri ar fi diafragma unui aparat fotografic din carnea globilor oculari și ne spunem: asta e o amintire, ca o fotografie, hai să o băgăm în folderul din creier.

PS: O amintire. Ce scria la teza de românǎ porcu’ de Liviu Alexa în vârstǎ de 16 ani

Textul de mai jos l-am scris la o tezǎ la românǎ prin a unşpea. Mi-a picat ceva ce nu avusesem chef sǎ citesc, aşa cǎ am scris asta. Am luat 4. Am fost de mic cam nebunel.

“Umbra amurgului agricol se lasă. Căci a fost o zi grea pentru ciucălăi. În șoapta deja liniștită a serii, pașii agricultorilor beți se aud venind de la cârciuma aparent banală, dar îndestulător de primitoare, creuzet al vorbelor de peste zi, unde s-a împlinit samizdatul zilelor lor de trudă sudoripară.

Soarele acum nu mai contează. Dar luna? Ea ce va da agriculturii? Solitudinea de colecist a seminței bine sădite.

E searǎ. Într-un colț de țară, cormoranii așteaptă vremuri mai bune.”

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că te-a interesat, înseamnă că ai altfel de suflet. Aici, pe Strict Secret, scriu în fiecare duminică așa ceva, iar în restul săptămânii, public analize, investigații și informații mișto.

Nu fi mocangiu, susține-mă cu 26 de lei pe lună, apăsând butonul de mai jos. Dacă alegi să faci plata pe un an înainte, primești cărțile mele gratuit, cu transport inclus.

Subscribe now

Galop D’Hermes şi Paddock - cele mai greu de gǎsit parfumuri ce evocǎ nostalgia

Le am eu. În sfârșit. Nu cred că sunt mulți în România care să știe de ele, și sunt și mai puțini cei care le și au.

N-aș da în viața mea un euro pe o haină de firmă, dar când am găsit Paddock, recent, la Paris, mi-am cumpărat trei! Și ultima sticlă de Galop de pe raft.

V-am mai zis și în alte dăți despre casa Hermès, una dintre cele mai premium case din fashionul mondial: francezii ăștia vând nostalgia unei lumi în care poate nici măcar n-ai trăit.

Hermès știe foarte bine să facă asta, probabil fiindcă este una dintre puținele mari case de lux care n-a reușit și nici n-a vrut să-și ucidă trecutul.

Înainte de genți, eșarfe și vitrinele de pe Faubourg Saint-Honoré a existat calul.

Thierry Hermès și-a deschis atelierul de harnașamente la Paris în 1837, într-o Europă în care calul nu era ornament, hobby de miliardar sau fotografie de Instagram, ci era util pentru transport, muncă, război, statut, distanță, plecare și întoarcere.

Aproape două secole mai târziu, calul continuă să umble prin Hermès ca o fantomă frumoasă.

În 2016, Christine Nagel, proaspăt intrată în rolul de parfumier al casei, a coborât în arhiva materială Hermès și a rămas fascinată de Doblis, o piele cu aspect de suede, foarte moale și catifelată.

Din întâlnirea cu această piele avea să apară Galop d’Hermès.

Nagel a făcut însă ceva mai inteligent decât să construiască încă un parfum „de piele”: i-a pus în față trandafirul, două materii pe care ea însăși le considera emblematice pentru Hermès și pentru parfumerie, și le-a lăsat să se schimbe una pe alta. Pielea îi ia trandafirului cumințenia florală, trandafirul îi ia pielii gravitatea, iar șofranul intră între ele și lipește povestea.

Până și flaconul este o bucată de memorie recuperată. Forma lui de etrier nu a fost desenată pur și simplu în 2016 de cineva care s-a gândit că ar da bine lângă numele Galop. Hermès s-a întors la un obiect creat pentru invitații inaugurării primului său magazin din New York, la 1 august 1930, păstrat apoi în Conservatoire des créations Hermès, și l-a readus la viață pentru parfumul lui Nagel.

Îmi place enorm ideea asta fiindcă seamănă cu ceea ce facem noi, nostalgicii cronici. Nu inventăm trecutul de fiecare dată când ni-l amintim, dar îl scoatem din depozit, îl ștergem puțin de praf, îi schimbăm lumina și îl punem din nou pe masa prezentului. Apartamentul copilăriei nu mai este apartamentul copilăriei, strada nu mai este strada aceea, mama de atunci nu mai este mama de atunci și nici noi nu mai suntem copiii care mergeau de mâna ei.

Totuși, un detaliu poate conserva absurd de mult dintr-o lume dispărută: clanța unei uși, o faianță, o sonerie, mirosul unei haine ude, un număr de telefon pe care n-ai mai putea suna pe nimeni de treizeci de ani.

Galop face exact asta cu Hermès. Nu reconstruiește anul 1837. Îl adulmecă.

Și apoi, după opt ani, povestea devine și mai interesantă.

În 2024, la Saut Hermès, competiția ecvestră organizată la Paris, apare pentru prima dată Paddock, tot creația Christinei Nagel.

Dacă Galop fusese calul trecut prin memoria elegantă a casei, Paddock coboară din șa și intră aproape brutal de concret în locul unde calul chiar trăiește.

Hermès descria prima ediție prin atmosfera boxei: piele și fân, morcov și rumeguș. Parfumul a revenit apoi, iar formula actuală evocă fânul cu dulceața lui aproape mierie, paiul, lemnul, ceara și nota ambrată, surprinzător de frumoasă, a seminței de morcov.

Pentru mine, Paddock este o minune.

Galop este mișcarea. Paddock este locul.

Galop este calul care a plecat. Paddock este mirosul rămas după el.

Nu sunt oficial două jumătăți ale aceluiași parfum și nici n-ar trebui forțată povestea până acolo.

Au fost create în momente diferite și cu intenții diferite. Dar puse una lângă alta spun fără să vrea o poveste extraordinar de coerentă despre nostalgie, fiindcă nostalgia însăși are aceste două componente: lucrurile care au plecat și locurile în care ele au fost cândva.

Poți uita chipul exact al cuiva și să-ți amintești perfect camera în care l-ai iubit. Poți să nu mai știi ce ai vorbit într-o după-amiază din 1989 și să știi unde bătea soarele pe covor. Poți uita o vacanță întreagă și, patruzeci de ani mai târziu, să te lovească în piept mirosul unei creme de plajă. Creierul face o selecție complet nedemocratică a trecutului nostru și, culmea, nasul pare uneori să primească cheia arhivei.

Paddock mi se pare parfumul acestei arhive.

De aceea, dacă ar trebui să le port ca pe o singură poveste, aș pune Paddock înainte și Galop după.

Ştiu, Galop e “de femei”. Eu îl port.

Paddock este dimineața înainte de plecare, când încă sunt toate acolo: grajdul, fânul, lemnul, paiele, calul, omul. Galop este clipa în care ceva pornește și nu mai poate fi oprit.

Iar între ele se află exact locul în care începe nostalgia.

Fiindcă nostalgia nu apare cât timp lucrurile sunt încă ale tale. Nu ți-e dor de camera în care dormi în seara asta și nu ți-e dor de mâna pe care încă o ții în mâna ta.

Nostalgia are nevoie de o… plecare, chiar dacă atunci când plecarea se întâmplă nu știm că asistăm la ea.

Abia mai târziu înțelegem.

Și atunci începem să căutăm Paddock-ul nostru: locul în care lucrurile erau încă întregi. Iar în mintea noastră auzim Galop-ul lor îndepărtându-se.

Poate de aceea cele două parfumuri ale Christinei Nagel mă ating mai mult împreună decât separat. Unul miroase a ceea ce rămâne, celălalt a ceea ce pleacă, iar între ele se află nenorocirea superbă de a fi om: avem suficientă memorie ca să ne amintim ce am avut și suficient de puțină putere încât să nu putem aduce nimic înapoi.

Putem însă, din când în când, să deschidem o sticlǎ de parfum.

Și pentru câteva secunde să se deschidă și ușa spre timpul “de atunci”.

Nostalgia unui vinil: “Lacul cu elefanți” de Mihai Tican Rumano

L-am ascultat de o sută de ori în copilărie. Mai ales în vacanțele de iarnă, când nu prea aveam ce face, aveam 8 sau 9 ani când a apărut acest vinil.

Azi îl ascult cu băiețelul meu. O să pun mai jos înregistrarea și pentru tine, o dramatizare radiofonică de excepție cu Florin Piersic, Aurel Rogalski, Ion Manta și Constantin Brezeanu.

Dar cine e Mihai Tican Rumano, necunoscutul român care a scris asta? Eheeei, băiatul ăsta a fost un om excepțional, păcat că a intrat în negura uitării.

Doar nostalgici cronici ca mine îl mai pomenesc.

Am furat din Adevǎrul o biografie corectǎ:

Născut în 1893, în comuna argeşeană Berevoeşti, Mihai Tican Rumano a avut o viaţă demnă de un roman. La 15 ani, ajunge băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung-Muscel, iar apoi fuge la Bucureşti, de unde ia drumul Brăilei, ajungând apoi la Constanţa. De aici va călători şi va scrie aproape patru decenii pe tot Globul.

Mihai Tican Rumano a stat la Constanţa o scurtă perioadă, iar apoi s-a îmbarcat ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian. După ce stă câteva luni vânzător la un anume Don Rafael din Neapole, Mihai Tican îşi continuă călătoria până la Mogadiscio, capitala Somaliei. Se urcă apoi pe un vapor cu destinaţia Argentina, ţară în care scriitorul a gustat toate bucuriile şi deznădejdile vieţii de hazard.

In Argentina, Mihai Tican începe o existenţă tulburătoare, aventuroasă, cu peripeţii oferite de miracolul unei lumi care-şi schimbă succesiv decorul. În cei 14 ani cât a stat în Argentina, Mihai Tican-Rumano va fi, rând, pe rând, hamal, şofer şi publicist. La Buenos Aires este luat sub ocrotire părintească de o familie care-i oferă posibilitatea continuării studiilor începute în ţară.

Apoi, strălucit autodidact, el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele generale şi-şi însuşeşte limbile spaniolă, franceză, portugheză şi greacă. Drumeţ prin vocaţie, din Argentina va călători în America de Nord (Mexic, Canada), în Australia, Noua Zeelandă şi Antile. La numai 19 ani începe să colaboreze cu însemnări de călătorie la ziarele şi revistele din La Plata şi Buenos Aires semnând Mihai Tican, la care va adăuga ulterior pseudonimul său literar- Rumano (Românul)”.

În 1935, a fost decorat de împăratul Haile Selassie I al Etiopiei și ridicat la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”.

De asemenea, președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

Printre titlurile cărților sale amintim: „Pierduți printre fiare”, „Dansul canibalilor”, „Lacul cu elefanți”, „Viața albului în țara negrilor”, „Peste mări și țări” etc.

Pasionat colecționar de opere de artă, în anul 1959 Mihai Tican-Romano a donat colecția sa de artă plastică Muzeului din Câmpulung Muscel. Donația a constitutit nucleul Secției de artă plastică a acestui muzeu, inaugurată în anul 1960.

Hai, poate iți faci timp să asculți “Lacul cu elefanți”:

Cum sunau trompetele lui Tutankhamon? O poveste superbǎ

Într-o seară de aprilie 1939, aproximativ 150 de milioane de ascultători din întreaga lume au urmărit o transmisie radio remarcabilă a BBC, care continuă și astăzi să stârnească uimire.

„Trompetele faraonului Tutankhamon!”, anunță cu solemnitate prezentatorul BBC. Urmează o scurtă inspirație, apoi răsună sunetul unei trompete care tăcuse timp de peste 3.000 de ani în mormântul tânărului faraon. Timp de aproape un minut, fanfara cu accente militare se propagă din Muzeul Egiptean din Cairo către undele radio din întreaga lume.

Această înregistrare „tulburătoare și emoționantă” reprezintă „o punte auditivă și senzorială între vremea lui Tutankhamon și prezent”, spune Salima Ikram, profesoară de egiptologie la Universitatea Americană din Cairo. Iar pentru muzicianul britanic James Tappern, membru al fanfarei armatei britanice și omul care a cântat la cele mai vechi trompete metalice păstrate până în prezent, „intimitatea este extraordinară”, scrie CNN.

Instrumentul era unul dintre cele două mici trompete ornamentate – una din argint, cealaltă considerată a fi din bronz sau cupru – descoperite printre comorile lui Tutankhamon cu peste 15 ani înainte. Potrivit Salimei Ikram, trompetele ar fi putut fi folosite „în procesiuni, atunci când regele trecea prin mulțime”, iar arta Egiptului antic le înfățișează în contexte militare, religioase și ceremoniale.

Realizarea acestor trompete a necesitat meșteri extrem de pricepuți, capabili să creeze atât un obiect de artă, cât și un instrument muzical funcțional. Capetele evazate sunt decorate cu motive florale și reprezentări ale zeilor egipteni. Faptul că existau două trompete – una aurie, asemenea soarelui, și una argintie, asemenea lunii – poate simboliza „cele 12 ore ale zilei și cele 12 ore ale nopții, toate făcând parte din călătoria lui Tutankhamon din această lume către cealaltă”, explică Ikram.

Povestea înregistrǎrii de la BBC

Astăzi, înregistrarea BBC oferă senzația neobișnuită a unei duble călătorii în timp: către oamenii adunați în jurul radiourilor în anii 1930, care ascultau, la rândul lor, sunetele Egiptului antic.

Însă chiar această înregistrare – realizată în împrejurări stranii și care aproape a distrus una dintre trompete – arată și cât de mult s-a schimbat modul în care tratăm astăzi obiectele de patrimoniu.

Transmisia radio a fost foarte aproape să nu mai aibă loc.

În timpul repetițiilor, pe trompeta de argint a fost montat un muștiuc modern pentru a putea fi cântată. În momentul în care trompetistul a suflat în instrument, acesta s-a spart.

Arheologul Alfred Lucas, membru al echipei lui Howard Carter – cea care descoperise mormântul lui Tutankhamon – și prezent la fața locului, ar fi fost internat în spital din cauza șocului provocat de incident.

Totuși, organizatorii nu au renunțat. După repararea instrumentului, au decis să încerce din nou.

Cu puțin timp înainte de începerea transmisiei, muzeul a rămas fără curent electric, astfel că interpretarea a avut loc la lumina lumânărilor.

Câteva luni mai târziu avea să izbucnească Al Doilea Război Mondial. Pentru unii, succesiunea acestor evenimente a reprezentat o nouă confirmare a celebrei „blestemului lui Tutankhamon”, idee pe care Salima Ikram o respinge categoric.

Am pentru voi un film superb. E de artǎ, da?

„Culoarea rodiei” („The Color of Pomegranates”, 1969), al lui Sergei Parajanov, spune viața poetului și trubadurului armean Sayat-Nova, dar aproape deloc în sensul obișnuit al unei biografii.

Filmul urmărește drumul lui Sayat-Nova din copilărie până la moarte: crește printre cărți, țesături, ritualuri și obiecte religioase, descoperă poezia și iubirea, ajunge poet la curtea regelui georgian Erekle al II-lea, trăiește o iubire imposibilă, apoi părăsește viața de curte și se retrage la mănăstire. Spre sfârșitul vieții se confruntă cu moartea, iar povestea se încheie cu uciderea poetului în timpul invaziei persane din 1795.

Dar Parajanov nu povestește toate acestea prin dialoguri și acțiune, ci printr-un șir de tablouri vii, aproape ca niște icoane care încep să respire. Rodii zdrobite, lână udă, cărți, pâine, sânge, îngeri, nunți, înmormântări, biserici și trupuri devin limbajul filmului.

De fapt, „Culoarea rodiei” este mai puțin povestea unui om și mai mult încercarea de a arăta cum arată lumea din interiorul memoriei unui poet.

De aceea se leagă foarte bine de nostalgie: trecutul nu mai apare cronologic și exact, ci așa cum îl păstrăm noi după multă vreme — în imagini, obiecte, gesturi și fragmente cărora nu le mai știm întotdeauna povestea, dar despre care știm inexplicabil că ne dor.

Nu-i nevoie de traducere. Doar priviți.

hai cu subscribe, e doar 26 de lei pe lunǎ!

Subscribe now

Violatorul de vrăbii

și dacă ne-a uitat cineva în această viață

așa cum uiți o căciulă în gara din Deda

și nu-ți pare rău după ea, fiindcă nu ținea oricum de cald?!

da, doamnă, iubirea nu ține oricum de cald,

mai mult țin de cald votca și gândul că

mâine ne-am fi regăsit pe un raft

tu, o brichetă spartă, fără de piatră,

eu, un porumbel mahmur cu cazier de violator de vrăbii,

tu, vrabia mea

amândoi întrebându-ne de ce e atât de lungă

viața care ține doar o zi.

vă rog, spuse ea, pot să iau eu căruciorul?

Hai, liniște, nu-i deranjați pe domnii Ciolacu, Grindeanu și Florian Coldea, cei care, așa cum mi-au spus sursele mele ce călătoreau în avionul de București spre Nisa, au stat la taclale, veseli, pe același rând. În spate, țiitoarea lui Ciolacu, Sorin Docuz, și ceva balabustă neidentificată.

Păi, ce să și facă ăștia în weekend prin România? Sunteți tâmpiți?

De exemplu, Florică Coldea tre’ să meargă săptămânal la viloaca lui din Nisa ca să ude florile. Ce drecu’! Asta e, dacă George Maior sau Eduard Hellvig n-au fost în stare să fure milioane din câmpul tactic, să le fie de bine. Coldea e un biet pensionar ce s-a învârtit de o vilă mumoasă și trăiește din pensie și ce s-a mai strâns în conturile offshore, din trafic de influență și taxe de protecție.

Bun, și Ciolacu ce dracu’ să facă în România în weekendul ăsta? Să stea în mortul ăla de Buzău? Să stea în rahatul ăla de București, cu magazinele alea amărâte de haine, unde pe Sorina Docuz o apucă psoriazisul la păsărică de nervi și de sărăkia din Capitală?

Iar cu Grindeanu ce aveți? Ce să facă în București, să tot meargă și tot meargă la consultări la Cotroceni? Neee. Țara să ardă, el o va pieptăna la Nisa pe balabusta cu care e în avion după ce îi va face aia un oral și își va fi stricat coafura.

Nu cred că o să stea la hotel Sorin şi Marcel, are Florica odăi destule.

Vǎ salutǎ Nero - agentul meu literar

O remarcǎ excelentǎ via Silviu Manastire

Sclavetele Abrudean s-a prezentat regulamentar la întâlnirea cu șeful său, șeful coloniei germane nord dunărene Gunther Krichbaum. Al doilea om în statul român ar fi trebuit să ia un aviz de la președintele țării având în vedere contextul. Abrudean insa este de ceva vreme un pitpalac în papornița cu jucării a lui Bolojan.

Herr Gunther este ministru de stat pentru Europa in cadrul ministerului de Externe Federal și eminenta cenușie a diplomației germane din ultimii 15 ani, fost șef al comisiei de politică externă a Bundestagului și lider CDU

Herr Gunther patronează operațiunile geostrategice germane în țările colonii din Europa de Est și Balcani fără să aibă, evident, nicio legătură cu Bundesnachrichtendienst - BND

Întâlnirea și poza aferentă a avut loc duminică 9 august în localitatea sibiană Crit la sărbătoarea Haferland a sașilor din Transilvania. Influentul Gunther este cel din dreapta cu față ștearsă de aparent birocrat cu ochelari și cravata bleu deschis pe model Iohannis

Haferland este o sărbătoarea săsească patronată de Michael Schmidt zis BMW, omul cu banii din sufrageria aceluias Iohannis și care, evident, nici el nu are vreo legătură cu BND. Amfitrionul a fost jurnalistul Emil Hurezeanu rezidentul lui Schmidt și ultimul ministru de Externe numit de Iohannis, cel care nu are nici el vreo legătură demonstrabilă cu BND (deci, bârfele nu se pun)

În trecutul recent Gunther Krichbaum l-a școlit dorsal în geopolitica nemțească pe celălat sclavete liberal Siegfried Mureșan, acum scula lui Bolojan și recent propus premier PNL. Siegfried i-a prelucrat agenda lui Krichbaum din poziția patrupedă de consilier personal

Prezenta insistenta a lui Abrudean în sosul săsesc Haferland BND are legătură cu ambițiile Germaniei, cea care a preluat colonia nord dunăreană, de a impune directorul SRI dar și de a păstra poziția de premier (Bolojan a executat intru totul și la timp “richtung Berlin”). Și a jucat cu pionii Bolojan- Abrudean- Siegfried Mureșan. Falanga Haferland BND a luat bătaie pe fronturile SRI- Guvern. Deocamdată

Ghinionul operativului Gunther este ca spre deosebire de Maia Sandu matematicianul Nicușor Dan nu dorește să devină “ein ochse, der hafer frisst”

Şi tot Mǎnǎstire remarcǎ ceva important la papagalul de George Simion

Aşa a început şi epoca hitleristǎ

Un incident atât de bizar, încât pare regizat, e folosit ca pretext pentru împingerea unei noi legi de cenzură și pentru controlul rețelelor sociale. Dar legea era deja făcută de USR cu un an în urmă și trecuse de Senat. Aștepta doar momentul.

Un clan de cretini ieșiți din comuna primitivă a atacat o ambulanță cu topoare... în fine, genul de lucruri uzuale pe care le poartă oricine în servietă, în drum spre serviciu. Cică ar fi fost scoși din minți de un zvon de pe TikTok că ambulanța răpește copii. Iar asta i-a făcut să se oprească din drumul spre corporație și să ia măsuri.

Ați văzut cum am strecurat o informație falsă, ca să vă testez vigilența? Informații adevărate despre identitatea clanului atacator nu se pot da, pentru că există alte legi în vigoare, care s-ar putea simți ofensate de prea multe detalii. O lăsăm așa, că de la TikTok le-a venit ideea să-și ia sabie. E vorba de războiul hibrid al Japoniei.

Cel mai dubios e că legea controlului rețelelor sociale e pompată de ministrul Apărării, chiar în prag de război. Când a devenit o miză controlul narațiunilor și militarizarea societății. Radu Miruță pretinde că ar exista un vid legislativ. Dar răspândirea de informații false se pedepsește deja de la 1 la 5 ani, dovadă că și shaolinii respectivi au putut fi arestați fără altă lege nouă.

Propunerea lor vrea lucruri de cu totul altă natură. Practic, introducerea inteligenței artificiale în ecuație, care să supravegheze tot ce se vorbește pe rețelele de pe internet și să ronțăie conținutul „fals” în timp real, respectiv în 15 minute. Ceva ce depășește capacitățile umane și lasă decizia la discreția algoritmilor programați politic.

Au sărit să susțină noua lege liberticidă trepăduși din toate partidele: Radu Miruță și Diana Buzoianu din USR, care se plângea mai mult că e atacată de neadevăruri despre golirea lacurilor, contorizarea fântânilor. Sau Oana Țoiu, atacată cu poze trucate cu filtre de înfrumusețare, care îți încrucișează ochii. ONG-ista Oana Gheorghiu a fost și ea în dispozitiv.

Anti-liberalii îi susțin prin Raluca Turcan și Emil Boc, care crede că trebuie pus sub control conținutul din rețelele sociale. PSD are o poziție contradictorie, prin Alexandru Ghigiu, care pe de o parte vrea o lege pentru fake news, pe de alta critică părți din legea lui Miruță.

Demersul ridică numeroase probleme. Pleacă de la premisa că cetățenii nu au discernământul necesar să proceseze informație de cea mai simplă. Dar au capacitatea să înțeleagă noțiuni mai abstracte despre guvernare și legiferare, din moment ce li se dă drept de vot. Pentru că ăsta e principiul fundamental al democrației, că votează toți, indiferent de educație sau inteligență.

Așadar, îi consideră pe idioți apți să decidă soarta tuturor prin alegerea politicienilor, dar nu suficient cât să fie lăsați să comenteze ce fac politicienii pe rețelele de socializare. Pare o contradicție sistemică.

Apoi e problema instituirii adevărului oficial. Ai încredere în USR-iști să fixeze cum văd ei lumea ca fiind singura adevărată? Ei aproape nimic nu văd ca restul oamenilor. Dar dacă faci verificatoare de conținut cu ONG-iști, or să le dea dreptate.

Tot ei au venit cu o lege care pedepsește doctorii, dacă răspândesc „informații false” în raport cu alți doctori aprobați de sistem. Dacă zice unul că vaccinul nu e sigur și eficient, că masca nu e bună pe stradă, e amendat, scos din profesie. Nu mai e medic, și-a pierdut expertiza.

Dacă spune Radu Tudor că drona e rusească și arată secvențe din Counter Strike, trebuie să zici ca el, că altfel răspândești un fake news. „Interziceți TikTok-ul!” strigă tineretul cu Instagram indignat. La fel ziceau și în America, până l-a cumpărat cine trebuie. Am o idee mai bună: „interziceți internetul!”.

Nu puteau să defileze direct cu propuneri de genul ăsta, să zică: vrem să fixăm noi ce e adevărat pe internet. Așa că au găsit niște tâmpiți, care atacă ambulanțe. Și acum dacă ești împotriva cenzurii, ești un nebun, care nu vrea să ajungă salvarea la pacienți în stare critică.

https://financialintelligence.ro/pavel-popescu-critica-proiectul-de-lege-anti-fake-news-propus-de-miruta-unele-ambasade-au-ridicat-ingrijorari-majore-cu-privire-la-problema-principala-a-acestei-legi-stupide-si-hilare-afec/

https://www.senat.ro/StiriSenatDetaliu.aspx?ID=E6D1BAA8-E457-4335-B073-4CC2ED90066E

(Reactiunea)

Despre postarea tâmpitului de Negruțiu

Până să fie înfrânți de ruși la Cotul Donului în 1942, soldații români trimiși de dictatura antonesciană să lupte de partea Germaniei naziste au cucerit Odessa în octombrie 1941. Acolo au masacrat, la ordinul lui Antonescu, undeva în jur de 30 000 de evrei, ca represalii pentru un atentat. Unele surse indică chiar cifre mai mari (49 000, sau chiar 75 000, la Richard Overy), la care se adaugă un număr estimat între 35 000 și 60 000 de evrei deportați în lagărele organizate de statul român în Transnistria (Berezovka și Bogdanovka), unde mulți au murit împușcați sau au murit de boli, foame și frig în iarna 1941/42.

Jurnalistul Florin Negruţiu face un exercițiu de istorie contrafactuală prin care afirmă că dacă ar fi avut atunci tiktok, soldații români ar fi fost supuși unui val de dezinformare prin care li s-ar fi spus că rușii nu există, că apa din Don a fost furată de franceji (vrea să fie ironic), “că, oricum nu e războiul nostru, bro, nu merg să mor pentru Ursula!”

Trecem peste faptul că Ursula acelor vremuri, care patrona coaliția nazistă care lupta împotriva iudeo-bolșevismului și pentru instaurarea unei Noi Ordini Europene în Est, era un tip cu mustață de tristă amintire. Dar n-am cum să nu mă întreb de ce ar fi fost rău dacă românii ar fi refuzat atunci să treacă mai departe de Nistru, exact pe argumentul ăsta: “Nu e războiul nostru”? De ce ăla poate fi asumat, într-o penibilă comparație cu ce se întâmplă în zilele noastre, ca războiul nostru, în așa măsură încât la finalul postării domniei sale să proclame înfrângerea noastră (și implicit a alianței naziste din care făceam parte) ca o tragedie?

Acel război (după cum arată și implicarea noastră) a adus la pachet Holocaustul, oricât s-ar chinui unii să-l facă uitat și să prezinte campania din Est ca una strict anti-rusească și anti-comunistă. După cum arată istoricul Richard Overy*, decizia de exterminare a evreilor și romilor, precum și organizarea lagărelor și a infrastructurii aferente au fost strâns legate de succesul Operațiunii Barbarosa și de faptul că în vara și toamna lui 1941, Germania și aliații săi au avansat spectaculos de rapid în interiorul URSS. Mai mult, același istoric arată că avansul a fost însoțit de o masacrare intensivă a populației evreiești și a altor categorii de indezirabili (elite intelectuale ale celor ocupați și, desigur, comuniști). Pe baza rapoartelor de execuție, se estimează că până la sfârșitul lui decembrie 1942, au fost uciși 1 milion 152 000 de evrei. Autorul evidențiază și masacrele de la Babi Yar (lângă Kiev) și Odessa, comise de germani și români.

Tragedie a fost alianța cu Germania nazistă și urmările sale: Holocaustul și sacrificarea soldaților români într-un război pe care nu ar fi trebuit să-l purtăm (inclusiv împotriva aliaților de azi: SUA sau Anglia). Era greu de imaginat acum câțiva ani că cineva din zona mainstreamului jurnalistic ar putea descrie într-o așa manieră implicarea noastră în al doilea război mondial, de partea naziștilor.

Putem privi textul domniei sale ca pe o simplă probă a ignoranței, care duce la comparații nefericite și la banalizarea si invizibilizarea unor atrocități. În fond, omul era supărat pe concetățenii săi că nu vor să stingă becul, în ceea ce dânsul a numit războiul generației noastre. Și la supărare oamenii mai exagerează, mai zic prostii. Sau putem să vedem într-o astfel de postare viralizată o formă (vulgară, e drept) foarte periculoasă de reinterpretare a participării României în cel de-al doilea război mondial și în Holocaustul aferent. Una care dacă ar fi venit dinspre mediul suveranist ar fi stârnit un val puternic de indignare în spațiul public.

Valer Simion Cosma

Un cataclism juridic - noul cod al construcțiilor

Pe juridice.ro, reputatul avocat Ciprian Păun a publicat un studiu amplu, cu titlu de roman polițist — „Dileme de vară. Coșmaruri de iarnă” — despre noul Cod al amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, adică Legea nr. 169/2026, promulgată pe 5 august. Textul lui are zeci de pagini și un limbaj pentru juriști. Noi îl luăm și îl traducem pe românește, pentru oameni care vor doar să știe ce li se întâmplă. Pentru că li se întâmplă.

Miezul analizei este PUZ-ul — planul urbanistic zonal. Sună tehnic, dar PUZ-ul este, în practică, hârtia de care depinde dacă pe terenul tău se poate construi ceva, ce anume și cât de mare. Blocul care răsare lângă casa ta, cartierul nou de la marginea orașului, hala, pensiunea — toate trec pe acolo. Păun spune, în esență, că noul Cod schimbă regulile acestui joc din temelii, iar vara asta de entuziasm legislativ riscă să producă ierni întregi de procese și blocaje. De aici titlul.

Prima schimbare mare pe care o disecă: drumul de acces nu mai e un detaliu tehnic, ci devine condiție de construibilitate. Tradus: dacă terenul tău nu are acces real, reglementat, la un drum, el nu mai e considerat teren pe care se poate construi. Punct. Până acum, accesul era o rubrică rezolvată adesea „din pix” sau lăsată pe mai târziu; de acum, fără acces nu există proiect. Codul impune și o ordine: întâi infrastructura, apoi obiectivele private — adică întâi drumul, apa, canalul, și abia apoi blocurile. Pentru cei care au cumpărat terenuri agricole ieftine la marginea orașului sperând să le facă intravilan și să construiască, asta e o veste proastă sau, depinde cum privești, sfârșitul unei epoci în care se construiau cartiere întregi pe drumuri de pământ, fără canalizare, iar factura civilizației venea ulterior la primărie, adică la noi toți.

A doua schimbare: cine plătește. Codul spune că investitorul are o obligație minimă — să aducă pe terenul lui rețele de apă, canalizare, curent electric și să amenajeze căile de acces. Peste acest prag, primăriile pot negocia, printr-o comisie de negociere înființată prin hotărâre de consiliu local, așa-numite contracte de urbanizare: dezvoltatorul finanțează din bani privați infrastructura publică. Adică primăria îi poate spune dezvoltatorului: vrei PUZ-ul aprobat? Contribui la lărgirea străzii, la grădiniță, la parc. În plus, Codul permite taxe locale de „echipare a teritoriului” pentru cei aflați în zona unui PUZ care trece terenuri din extravilan în intravilan sau le schimbă destinația — taxe care pot fi aplicate, diferențiat, chiar și oamenilor care n-au cerut nimic, dar al căror teren s-a scumpit de pe urma noii reglementări. Asta e ideea, la modă în urbanismul occidental, de „captare a plusvalorii funciare”: dacă statul îți transformă porumbiștea în teren de blocuri și valoarea ei explodează, o parte din câștig se întoarce la comunitate. Sună corect în principiu. În practică, atenție: poți fi vecinul care n-a inițiat niciun PUZ și te trezești cu o taxă locală pentru că altcineva a dezvoltat lângă tine.

A treia observație a lui Păun, și poate cea mai gravă politic: puterea de decizie se concentrează la nivelul executivului local — primar și arhitect-șef — iar consiliul local capătă un rol aproape plebiscitar, adică de mașină de vot care confirmă la final ce s-a decis deja în birouri. Procedura are un filtru nou, „avizul de inițiere”: înainte să apuci măcar să-ți elaborezi documentația, primăria decide dacă ai voie să pornești. Păun semnalează că acest lanț decizional se închide în jurul aceleiași structuri și funcționează pe standarde de exercitare nedeterminate — criterii vagi, care lasă loc larg de apreciere. Pe românește: dacă primarul te place, merge; dacă nu, nu — și e greu de demonstrat abuzul, pentru că legea nu spune precis după ce criterii se dă sau se refuză avizul. El raportează asta la o decizie mai veche a Curții Constituționale, Decizia 49/2020, care cerea exact contrariul: criterii obiective — și constată că noul Cod a preluat exigența doar parțial.

Există și părți bune, pe care studiul le consemnează: avizarea se face integrat, printr-o comisie unică, iar dacă o instituție avizatoare tace și nu răspunde în termen, avizul se consideră acordat tacit — dezvoltatorul poate merge mai departe pe baza dovezii de depunere și a unei declarații pe propria răspundere. Asta lovește într-o meteahnă veche: proiecte ținute ani de zile ostatice pentru că o instituție pur și simplu nu răspundea. Păun notează însă nuanța: avizul de inițiere și avizul arhitectului-șef sunt excluse expres de la avizarea tacită — adică exact verigile controlate de primărie nu pot fi „câștigate” prin tăcerea administrației. Cheia rămâne, deci, tot la primar.

Apoi vin coșmarurile propriu-zise. Ce se întâmplă cu miile de PUZ-uri aflate acum pe drum, începute sub legea veche? Regula e că procedurile demarate sub reglementarea anterioară continuă după legea veche, dar Păun identifică situații-limbo: investitorul care a primit o comunicare favorabilă de la primărie și care, sub noul Cod, nu mai poate obține aprobarea. Omul a cheltuit bani pe studii, proiectanți, avize, bazându-se pe un semnal oficial pozitiv — juridic, asta se numește „speranță legitimă”, iar când statul ți-o spulberă, se poate pune problema despăgubirilor. De aici partea despre răspunderea autorităților locale: primăriile care au dat semnale și apoi schimbă macazul ar putea plăti. Sau, mai realist, se vor judeca ani de zile ca să nu plătească.

Și mai e capitolul despre PUZ-urile anulate în instanță — un fenomen care în ultimii ani a devenit sport național, mai ales în marile orașe, unde asociații și vecini atacă planuri urbanistice și instanțele le desființează pe bandă. Păun avertizează asupra anulării folosite ca instrument de negociere și asupra riscului de explozie a litigiilor — adică procese pornite nu neapărat pentru a apăra orașul, ci pentru a forța o tranzacție: retragi acțiunea dacă primești ceva. Iar când un PUZ e anulat, întrebările practice sunt brutale: ce se aplică în loc, ce se întâmplă cu blocul deja ridicat pe baza lui, cu apartamentele deja vândute. Codul lasă, în opinia autorului, zone întregi de incertitudine normativă, iar el propune, aproape resemnat, un mecanism de guvernanță tranzitorie: mese lunare de implementare — adică autoritățile, profesioniștii și instanțele să se așeze regulat la masă și să lămurească din mers ce a vrut să spună legiuitorul.

O notă și pentru România profundă: comunele fără arhitect-șef — adică majoritatea comunelor din țară — văd competența preluată la nivel județean. Dacă vrei să construiești în satul tău, dosarul poate ajunge să depindă de consiliul județean, cu tot ce înseamnă asta ca distanță, timp și, să fim serioși, ca nouă poartă la care trebuie să bați.

Ce înseamnă toate astea pentru omul normal? Dacă ai un teren fără acces la drum, valoarea lui tocmai a scăzut, indiferent ce scrie în anunțurile imobiliare. Dacă ești mic dezvoltator, pregătește-te de negocieri directe cu primăria și de costuri de infrastructură pe care înainte le externalizai către comunitate. Dacă ești simplu proprietar într-o zonă în plină dezvoltare, e posibil să apară taxe locale noi, chiar dacă tu n-ai mișcat un deget. Dacă ești cumpărător de apartament, întreabă nu doar de cadastru, ci și de soarta PUZ-ului pe care s-a construit — pentru că anulările în instanță vor continua, ba chiar, spune Păun, riscă să se înmulțească. Și dacă ești cetățean care se uită la primăria lui, reține esențialul studiului: noul Cod dă primarilor mai multă putere ca oricând asupra a ceea ce se construiește, cu criterii încă vagi. În orașele cu administrații serioase, asta poate însemna ordine. În celelalte — și le știm — înseamnă exact ce înseamnă de treizeci de ani, doar că de-acum cu temei legal mai solid.

Subscribe now

Este newsletterul 666, dar nu e cifra Satanei, e newsletterul prin care vreau să înfrângem Răul de pe lumea asta, chiar și doar pentru câteva clipe.

Rar rămân fără cuvinte. Foarte rar.

O să citiți cele de mai jos și o să rămâneți și voi fără cuvinte, poate chiar înlăcrimați.

Să vă spun ce s-a întâmplat. V-am mai povestit despre prietena mea Rocsana Contras, o femeie senzațională care de ani de zile se ocupă de cazuri extrem de grele ale unor copii ce trăiesc sub limita supraviețuirii. Nu sărăciei, sărăcia e bogăție, cazurile Rocsanei sunt îngrozitor de triste.

Să vedeți cum a început povestea de mai jos.

Rocsana a scris pe Facebook despre o fetiță, Maria, 17 ani, ce locuiește într-o cocioabă fără apă, dintr-un cătun din județul Alba, în condiții mizerabile, alături de fratele ei, Nectarie, 13 ani, și de tatăl lor, ultra bolnav (și nebețiv, am verificat și ieri). Mama lor a murit demult.

Nectarie și Maria mai au șase frați, dar toți sunt mari și toți sunt loviți de soartă, astfel că ajutorul lor e intermitent.

Din toată negreala asta de viață, Maria, o domnișoară ce ține loc de mamă lui Nectarie, este și soră, și bucătăreasă, îngrijește și animale, face și de mâncare. Ei bine, Maria ia bursă de merit pentru rezultate excepționale la învățătură.

Asta m-a agățat pe mine să mă implic.

I-am zis atunci Rocsanei ce vreau să fac: să iau două laptopuri bune de la second-handul unui prieten, să iau un televizor mare și nou și un Starlink de la Elon Musk, ca pruncii să aibă internet. Adică acolo nu este semnal la nimic, dacă crapă tatăl lor, nu știe nimeni, nu pot suna la ambulanță.

Din punctul meu de vedere, era un ajutor absolut important pe care urma să-l fac. Și acum cred că a fost important tot ce am gândit.

Ieri noapte nu am dormit deloc. Venind din Erevan după un drum îngrozitor de lung, am ajuns acasă, am încărcat tot ce am cumpărat pentru Maria și Nectarie, plus 10 saci cu haine foarte bune și jucării, plus un plaseu cu dulciuri. Fiindcă eu sunt cel mai bun la făcut cadouri. Sau așa mă consideram până pe la ora 11 ieri, când mi-am dat seama că Rocsana e de departe cea mai bună. Mă aștepta în sensul giratoriu de la Buru.

E tare greu de ajuns la Maria și Nectarie. Stau într-un cătun greu accesibil.

Nu au apă curentă, v-am zis, dar sunt curați, foarte curați. Maria se ocupă de asta.

Io, cum am ajuns, m-am topit după Nectarie.

El e Nectarie.

Ștefan, băiețelul meu, i-a transmis în dar trei mașini Burago.

Deși stă într-o sărăcie cruntă, unde se mai doarme și pe jos…

… Nectarie e un băiețel cuminte și fericit.

Are alte jucării importante: trei iepurași, un căcăcel de pisoi abia născut, pe cățeaua Bianca, o capră pe nume Tedi.

Îi o casă în care Dumnezeu e iubit. Dar cumva mi se pare că Dumnezeu i-a cam uitat și vreau să schimb asta, să-I spun că nu e corect să fi uitat de Nectarie și Maria.

Mămica lor a murit în pandemie.

M-am îndrăgostit de Nectarie. Aici mi-a arătat boalda unde e mașina de spălat hăinuțe, foarte veche, și mâncarea pentru pisici și căței. Că Nectarie se îngrijește și de iepuri, și de găini, și de mâțe, și de căței.

N-au frigider, doar o ladă frigorifică, se încălzesc de la sobe, nu au aragaz, Maria gătește la ceva plită obosită.

Pe toate o să le cumpere Alexa, ba chiar și un „fraier”, adică un air fryer, ca să îi fie mai ușor Mariei să mai facă câte ceva repede de haleală când ziua ei e prea plină cu învățatul.

N-au apă. O să caut repede un specialist să le săpăm o fântână și să îi „înțepăm” cu casa la o sursă de apă, ca să facă baie constant.

Ea e Maria, 17 ani, o fată superbă. Are bursă de merit, chiar dacă face o oră dus și o oră întors cu cursa până la școală, chiar dacă tre’ să facă de mâncare pentru tata și Nectarie, să facă curat, să îngrijească de puținul pe care îl au.

N-a avut treabă Maria cu copilăria. Ea nu va avea acest capitol emoțional în CV-ul sufletesc. Cu mami care a murit în pandemie, Maria n-a mai avut timp de copilărit, iar cu tata, care abia s-a operat, a avut mereu viața ocupată.

Cititorii mei dragi, să dați și copiilor voștri la citit articolul lu’ Alexa. Poate că, înainte de a mai zbiera după un aifon sau o geacă de 300 de euro, își vor aminti de Maria și Nectarie.

Am vrut să le aduc pe post de cadou un teve bun și un sistem de satelit cu net Starlink, și pentru că voiam să aibă o cale de legătură cu lumea, dar și pentru că, având internet, pot învăța sau afla lucruri pe noile laptopuri, iar cu teveul pot să se relaxeze la seriale.

Așa că nenea Alexa le-a pus și Voyo, și Netflix, și Amazon, și tot ce și-a mai dorit Nectarie, care avea gura până la urechi.

Bine, în poza asta s-a abținut să aibă gura până la urechi, dar vă zic eu că îi trefilau urechile de bucurie.

Să instalezi un Starlink în deșertul de pe Valea Arieșului unde firmele de telecom n-au semnal e semn de răbdare chinezească.

Noroc cu prietenul meu de o viață, Mihai Petrușcă, tăticul meșterelilor și al răbdării. Noroc și cu asistentul lui cu urechi moi.

Domnul Musk a făcut o minune cu Starlink, dar nu s-a gândit că, dacă trebuie să-l setezi într-o zonă fără net, ai nevoie de net. Mișu a reușit să-l seteze printr-un firicel de Edge, precambrianul 5G.

Să faceți zoom pe poza de mai jos, să vedeți ce scară mișto am avut la lucru.

Dar si când s-a enervat Mihai, mintenaş le-am pus pe toate la rând.

Teveul setat…

… laptopul lui Nectarie setat şi cu net…

… si noi, fericiți.

Ce poți face TU?

Ieri am ajuns acasă rămas fără cuvinte, deși am vorbit încontinuu cu Dumnezeu pe mașină.

Mi se pare că El nu ar trebui să uite de copiii care nu merită să trăiască așa, să aibă o viață atât de rea.

Dar soția mea, Mihaela, văzându-mă că efectiv lăcrimez încontinuu după ce m-am întors de la ei, mi-a zis ceva corect: „Semnul că Dumnezeu nu i-a uitat ești tu, pe tine te-a trimis acolo și deja lucrurile se schimbă pentru ei.”

N-am bășini mesianice, dar așa e.

Cu mine si CU VOI, viata lor se va schimba radical in bine.

Maria are 17 ani, dar are cont la Banca Transilvania, unde își primește bursa aia amărâtă.

Dacă ai 100 de lei de dat sau mai mult, pune-i în contul ei aici. ACUM! Lasă textul ăsta, pune banii acum, că poate uiți, și apoi revii la citit.

Maria Sicoe-Alexandroiu

RO48BTRLRONCRT0CK8698101

Eu voi avea grijă cum cheltuie banii, nu te îngrijora, nu le va lua pruncilor nimeni bănuții.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă cu o mașină mare, gen camion, în care să punem niște rahaturi strânse prin curte, să o degajăm, și niște mobile stricate.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă cu un electrician bun care să le securizeze rețeaua de curent, acum e muci, pot arde ca șobolanii la orice oră.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă să le sap o fântână și să îi racordez la apă.

Dacǎ nu eşti din Alba, pune nişte bani ca sǎ le facem pe toate. Cât ai.

Ce voi face eu mai departe?

Frigiderul, aragazul, un pat bun, o mașină de spălat bună, astea le iau eu.

Dar ce vreau să fac nu ține de acareturi, ci de viitorul lor.

Amândoi mai au puțin la școală spre etape importante: Nectarie anul viitor trebuie să meargă la liceu, Maria, la facultate.

Scopul meu principal e să îi scot definitiv din rahatul ăsta și să îi duc fie la Alba Iulia la școală, fie la Cluj-Napoca.

Să stea împreună într-un internat și să le fac rost de bani ca să se gospodărească.

Educația terminată e cel mai bun ajutor pe termen lung pentru ei.

Aragazul și mașina de spălat sunt soluțiile urgente.

Important e ca ăștia doi prunci să nu rămână în caruselul neputinței.

Pentru Nectarie m-am gândit la un liceu profesional, să învețe o meserie, că aia e sfântă. Cu Maria încă n-am stabilit ce și-ar dori, nu prea are ea timp să spere la facultate. Dar le voi fi alături ca să nu rateze terminarea școlilor.

Dacă moare tatăl lor, Doamne ferește, orfelinat scrie pe Nectarie sau Maria și asta mă îngrijorează tare.

N-am apucat să vorbesc cu tatăl lor, că era plecat să îngrijească de animale, mi s-a spus că e un om tare bun. Pentru mine e și mai important că nu e alcoolic. Asta înseamnă că vrea să lupte.

Luni voi vorbi cu Arhiepiscopul ortodox al Alba Iuliei, Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, mă cunoaște bine și vreau să afle cât sunt de supărat că acești copii nu au fost ajutați niciodată de ortodoxia albaiuliană.

Sunt credincioși ortodocși, cum e posibil ca Biserica să îi fi ignorat? Numai și dacă vezi ce nume poartă, Maria și Nectarie, îți dai seama că mama lor a fost credincioasă.

Sunt tare trist, dar vreau să îmi revin. Dacă ochii lui Nectarie nu sunt triști după o viață așa de rea, nu am voie nici eu să fiu trist.

Aceasta este povestea cu numărul 666 de azi din Strict Secret.

Am ales să sfidez numărul Satanei, fiindcă niciodată Răul n-a câștigat definitiv în fața Binelui.

Susține proiectul Strict Secret!

Subscribe now

Sunt năsoși. Dar nu toți. Au trăsături aspre, mulți dintre ei, dar nu sunt urâți.

Foto sus: unul dintre cei mai celebri năsoși actori armeni.

Nasul armenesc este mai mult decât un nas. Este un fenomen aparte. Antropologii au stabilit că lungimea sa medie este de aproximativ 58 mm — a doua cea mai mare din lume, după cea a kurzilor.

Să știți însă că nu este deloc obligatoriu să întâlniți la tot pasul un nas armenesc de calibru.

În folclorul local circulă și credința că nasurile mari, „adevărate”, își aleg purtătorii dintre cei meniți să fie oameni speciali.

Cher… chiar dacă și-a operat „gogoșarul”.

Celebrul Charles Aznavour avea în tinerețe o „cârmă” impresionantă. Până la urmă, și el și-a ajustat-o.

Actorul sovietic armean Frunzik Mkrtchyan era… nǎsos olimpic.

Mare, cărnos și extrem de expresiv, nasul armenesc ocupă aproape jumătate din chipul unui armean.

Când un armean cu un nas cu adevărat armenesc se înfurie, acesta pare un paratrăsnet care conduce furia electrică din norii sprâncenelor sale.

Iar când e bine dispus sau râde în hohote — nasul i se întinde parcă peste întreaga față, exprimând bunăvoință și prietenie. Nasul armenesc e un turnesol sufletesc fiind capabil să exprime uimirea, admirația, așteptarea, teama, hotărârea și orice altă emoție.

Atât de important este nasul pentru armeni, încât în centrul Erevanului a fost ridicat chiar și un soi de monument al nasului.

Sculptura a devenit una dintre atracțiile preferate ale turiștilor. În realitate, nu este un monument dedicat nasului ca trăsătură anatomică, ci o lucrare din bronz, cu tentă umoristică, dedicată celebrului compozitor sovietic armean Arno Babajanian, posesor al unui nas impresionant în toate sensurile cuvântului.

Inaugurat în urmă cu peste un deceniu, monumentul a primit rapid porecla de „Monumentul Nasului”.

Punând accent pe un anumit detaliu al fizionomiei lui Babajanian, sculptorul David Bejanyan a evidențiat, în același timp, identitatea sa armeană — un aspect pe care autoritățile sovietice au încercat cât au putut să îl estompeze. A făcut-o prin intermediul nasului armenesc.

Când „lovește”, nasul armenesc nu ține cont nici de sex, nici de vârstă.

Dar cred că, dacă o armeancă v-ar invita la o cafea, ca bărbați n-ați avea prea multe de comentat.

În ciuda istoriei pline de ghinioane, poporul a rămas inimos și, în general, vesel.

Și tare ospitalier. Față de georgieni, e o mare diferență. V-am zis, am plecat din Armenia neiritat, ceea ce e rar la mine, m-am simțit minunat cât am stat acolo.

De exemplu, când doamna din poză ne-a văzut însetați și ne-a zis că, la 40 de grade, cea mai indicată e o bere rece la PET:

Avea undeva pe o masă un pește afumat și o ceapă, i-am zis că mi-e foame, mi-a dat ce avea (i-am lăsat bănuți, stați liniștiți, deși a vrut să-mi dea merindea pe gratis):

Nu sunt prea obișnuiți cu turiștii, dar nu se comportă prost deloc cu ei. Caucazul are această problemă a limbii engleze, foarte puțini o parlesc.

Însă ne descurcăm mereu. În fiecare țară, căutăm un studio foto „clasic” și ne facem o fotografie „clasică”:

În fiecare țară, eu țin morțiș să ajung în piața de legume, fructe și carne.

Așa am făcut și la Erevan:

În locurile astea, totul e posibil. Într-un magazin de votcă, l-am găsit pe el. Citea Biblia armenească.

Vă zic imediat de ce, fiindcă de la fotografia asta începe o mare poveste.

Pentru genul acesta de experiență, mă duc mii de kilometri oriunde în lumea asta.

Să vezi un creștin citind o carte sfântǎ și afișând o cruce creştină într-un magazin de votcă, asta e semn clar de la viață că Dumnezeu există.

Asa ca am și intrat și am cumpărat o sticlă.

Nu-i o întâmplare crucea asta din magazinul de votcă.

Nu-i o întâmplare nici credința în Armenia.

Armenii sunt cel mai vechi popor creștin din lume, primul stat din istorie care a adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 301 d.Hr., sub conducerea regelui Tiridate al III-lea și prin predica Sfântului Grigorie Luminătorul. Atentie, asta s-a întâmplat cu mai bine de un deceniu înainte ca Imperiul Roman să “legalizeze” creștinismul prin Edictul de la Milano.

Sigur, ca în orice poveste ce priveste creştinismul, din punct de vedere teologic și confesional, situația este nuanțată prin prisma separărilor istorice din interiorul Bisericii.

Exista două familii ale Ortodoxiei: cea orientalǎ şi cea rǎsǎriteanǎ.

Cea orientalǎ din care face parte Biserica Apostolică Armeană (alături de copți, etiopieni și sirieni) s-a separat de restul lumii creștine în anul 451 d.Hr., în urma Sinodului Ecumenic de la Calcedon, din cauza unor neînțelegeri lingvistice și teologice privind natura lui Hristos. Nici 150 de ani nu le-a luat armenilor ca sǎ işi marcheze din nou teritoriul demnitǎții printr-un nou conflict.

Ortodoxia Răsăriteană din care fac parte românii, grecii, rușii, sârbii etc s-a separat definitiv de Biserica Catolică mult mai târziu, în anul 1054 (Marea Schismă).

Sunt armenii ortodocşi? Sau ce sunt????

Nouă, românilor, ni se pare automat că armenii sunt „ortodocși ca noi”. Nu sunt.

Biserica Apostolică Armeană nu e în comuniune cu Bucureștiul, cu Moscova sau cu Constantinopolul de mai bine de o mie cinci sute de ani.

Despărțirea s-a produs în 451, la Sinodul de la Calcedon, unde episcopii imperiului au decis formula oficială despre Hristos: două firi, dumnezeiască și omenească, unite, dar neamestecate.

Armenii n-au fost acolo., dar nu din fițe teologice, ci pentru că exact în acel an, la Avarayr, își dădeau sângele în luptă cu Persia, care voia să-i convertească cu forța la zoroastrism.

Au pierdut bătălia, și-au păstrat credința, iar când s-au întors la masa discuțiilor, armenii au respins formula de la Calcedon.

Armenii mărturisesc o singură fire a lui Hristos, în care divinul și umanul sunt unite deplin — poziția se numește miafizism, iar armenii se enervează sincer când sunt făcuți „monofiziți”, termen pe care îl consideră o etichetă calomnioasă lipită de rivali. Azi, o sa vi se para ca e o tampenie de nuanta, dar pentru secolul V, era chestiune de viață, imperiu și anatemă.

Paradoxul de identitate al Bisericii Armene este greu de înțeles și „mestecat”.

Pe „firma” Bisericii Apostolice Armene nu scrie „ortodoxă”, deși este ortodoxă până în măduvă — ba aș zice că este mai ortodoxă decât multe biserici ortodoxe din lume.

„Ortodox” înseamnă dreaptă credință, atât, iar armenii sunt convinși de o mie cinci sute de ani că ei au păstrat-o pe cea dreaptă și că devianții sunt ceilalți, calcedonienii, cei care au cedat presiunii imperiale.

Numele oficial complet e Biserica Apostolică Armeană — apostolică la propriu, pentru că își trage întemeierea din predica apostolilor Tadeu și Bartolomeu, veniți în Armenia în secolul I, cu două sute de ani înainte de botezul oficial al regatului.

Doar că istoria funcționează ca dreptul mărcilor - cine câștigă primul înregistrează brandul. Apoi nu mai poți sǎ îi spuişsampanie, ci îi spui cava.

Familia bizantină, cu imperiul și apoi cu Rusia în spate, a rămas cu eticheta de „ortodoxie răsăriteană”, iar bisericile care au refuzat Calcedonul — armenii, copții egipteni, etiopienii, sirienii, malankarezii din India — au fost catalogate drept „ortodoxe orientale”.

Distincția e o dumă diplomatică de secol XX, nu musai corect traductibilă în română, unde „răsăritean” și „oriental” sunt fix același cuvânt.

Avem, așadar, două familii care se numesc identic, cred aproape identic și nu se împărtășesc împreună de cincisprezece secole.

Ca in filmele cu prosti dogmatici, în 1990, la Chambésy, comisiile teologice mixte ale celor două ortodoxii au ajuns la concluzia că disputa hristologică fusese în bună măsură o neînțelegere de vocabular — ambele mărturisesc același Hristos deplin Dumnezeu și deplin om, ambele condamnă aceleași erezii.

O mie cinci sute de ani de schismă pentru o problemă de traducere!

Şi încă pe atâta de orgolii!

Comuniunea, evident, tot nu s-a restabilit, v-am zis, e despre orgoliu - Bisericile pot ierta orice, dar nu vor recunoaște că s-au certat degeaba.

Armenii țin Crăciunul pe 6 ianuarie, pentru că n-au adoptat niciodată data de 25 decembrie și sărbătoresc Nașterea și Botezul împreună, ca în creștinismul timpuriu.

La liturghie folosesc pâine nedospită și vin neamestecat cu apă, ca latinii, nu ca ortodocșii.

Slujba se ține în grabar, armeana clasică, o limbă pe care credincioșii o înțeleg cam cât înțelege românul de rând mandarina.

Au khachkarurile, crucile de piatră dantelate, unicat mondial protejat de UNESCO, și au păstrat până azi mataghul, jertfa rituală de animale, o fosilă vie din creștinismul primelor secole. Iar în vârf nu stă un patriarh dintr-o pentarhie imperială, ci Catholicosul Tuturor Armenilor, la Ecimiadzin, în cel mai vechi scaun episcopal cu catedrală din lume, ridicată la începutul anilor 300.

Catholicosul, un soi de preafericit al armenilor, a fost mereu important.

Este şi azi, dar, azi, circul e imens. Exact acum o zi eram în Erevan când a troznit vestea:

E mare circ aici.

Biserica Apostolică nu e o instituție oarecare în Armenia — e coloana vertebrală a supraviețuirii.

A ținut poporul în viață sub perși, sub otomani, a trecut cu poporul prin genocid, prin sovietizare. Și azi această biserică e acum în război deschis cu propriul guvern. Procuratura a deschis dosar penal Catholicosului Karekin II și i-a interzis să părăsească țara — o premieră absolută: nici Imperiul Otoman, nici Rusia țaristă nu au adus vreodată acuzații penale unui Catholicos al Tuturor Armenilor.

Bǎ, e incredibil. Otomanii, care au măcelărit un milion și jumătate de armeni, n-au făcut asta. Premierul Pashinyan a făcut-o. Șase episcopi au fost puși sub acuzare, alți patru sunt în închisoare, iar soția premierului a comparat clerul cu pedofilii.

De unde a pornit scandalul?

Conflictul dintre premierul armean Nikol Pashinyan și Catholicosul Karekin al II-lea, liderul Bisericii Apostolice Armene, e o luptă politică și instituțională de lungă durată, care s-a accentuat considerabil după războiul din Nagorno-Karabah din 2020 și s-a transformat într-o confruntare deschisă.

După înfrângerea din 2020 și, ulterior, pe fondul acordurilor de delimitare a frontierei cu Azerbaidjanul din 2024, Catholicosul Karekin al II-lea și înalți prelați ai bisericii l-au acuzat pe premier de trădare și au cerut în mod repetat demisia guvernului.

La rândul său, Nikol Pashinyan a trecut la contraatacuri verbale dure, acuzând conducerea bisericii de interferență politică și sugerând că liderii religioși ar servi interese din afara țării sau ar ignora regulile canonice, cerând public alegerea unui nou Catholicos.

Bătaia este pe viață și pe moarte politică.

Mie îmi place de Pashinyan, deși are deja abordări dictatoriale. Realitatea este însă că nu el a început cu băgatul în seamă, ci Catolicosul Karekin al II-lea.

Mai există însă și o altă realitate: Karekin al II-lea are dreptate când spune că Pashinyan a fost foarte slab în 2020, în timpul intervenției militare a Azerbaidjanului.

Nu are sens să vă bag în chichițele politicii armenești la zi, deși sunt teribil de documentat. Cert e că… lucrurile sunt mereu complicate în Armenia.

Ortodoxia răsăriteană s-a construit pe schelet de imperiu: Bizanț, apoi Moscova, biserici universale care binecuvântează puterea și se ceartă pe teritorii canonice.

Biserica armeană, repet, e biserică de popor, nu de imperiu. Nu vrea să convertească pe nimeni, nu are pretenții universale, există pentru un singur neam și doar pentru el.

Când statul armean dispărea de pe hartă — și a dispărut cu secolele — Catholicosul devenea statul: ținea evidența, negocia cu sultanii și șahii, păstra limba și memoria.

De asta un premier care atacă biserica nu atacă acolo o instituție, ca Macron pe episcopii francezi, ci atacă organul care a jucat rolul de stat de rezervă timp de o mie de ani. Iar biserica, la rândul ei, s-a obișnuit să se considere proprietara identității naționale, cu tot cu drept de veto asupra politicii. Doi suverani pe un singur popor mic dau un rezultat cu virgula.

Tot v-am zis de conflictul cu Azerbaidjan.

În septembrie 2023, ofensiva-fulger azeră a readus Karabahul sub control de la Baku și peste 100.000 de armeni au fugit din enclavă. O sută de mii de oameni!

Raportat la populație, e ca și cum România ar primi peste noapte șase-șapte sute de mii de refugiați care sunt, culmea, tot români.

Oameni care și-au lăsat casele, morții și bisericile de o mie de ani în urmă.

Pe astia, amarati si fara de casa, premierul lor, Nikol Pashinyan, i-a făcut „fugari” în plină ceartă cu un refugiat, la metrou, în campanie electorală — apoi Nikol a negat, apoi s-a scuzat în aceeași seară.

Așa arată politica armeană: totul se joacă la sânge, la metrou, în biserică, pe stradă.

Scurt portret obiectiv al lui Pashinyan

Nikol Pashinyan e un soi de Cǎlin Georgescu combinat cu Marian Vanghelie.

Exagerez un pic, dar cam pe acolo, cǎci e un lider cu o dinamică politică extrem de polarizantă, a avut o ascensiune meteorică pe fondul furiei populare lovindu-se razant de realitățile brutale ale puterii geopolitice.

Fost ziarist și activist intransigent, şi-a clǎdit imaginea omului simplu devenit tribun al străzii, păstrând și astăzi un stil vestimentar și de comunicare direct, adesea neconvențional, prin transmisiuni live pe rețelele de socializare de la volanul mașinii sau în timpul alergărilor de dimineață.

Dar aceastǎ apropiere cultivată cu atenție de la om la om ascunde însă un tactician politic extrem de tenace, cu o voință de fier și o reziliență rară, capabil să supraviețuiască unor crize majore care ar fi scufundat alți politicieni.

În relația cu publicul, Pashinyan e mare populist, întruchiparea purității anticorupție, zbierând mereu cǎ adversarii săi reprezintă sistemul vechi, corupt și oligarhic.

Această abordare i-a adus o loialitate aproape oarbă din partea unei părți a populației, cam ca la CG, dar asta a fracturat profund societatea armeană, transformând orice dezbatere politică într-o confruntare existențială între bine și rău.

Psihologic, el pare să sufere de un mesianism politic accentuat, fiind convins că doar el poate ghida națiunea, o trăsătură care îl face refractar la critici și extrem de suspicios față de opiniile avizate ale experților.

În momentele de criză acută, cum a fost înfrângerea devastatoare din războiul din Nagorno-Karabah din 2020, această inflexibilitate s-a manifestat printr-o ezitare urmată de o raționalizare rece a eșecului, mutând mereu responsabilitatea pe seama trădătorilor interni sau a conspirațiilor externe, în timp ce el însuși rămâne de neclintit pe poziție.

Pragmatismul său extrem din ultimii ani l-a făcut să reconfigureze radical politica externă a Armeniei, încercând o desprindere dureroasă din orbita tradițională a Rusiei și o apropiere prudentă de Occident, nu din dragoste ideologică pentru valorile liberale, ci dintr-un instinct de supraviețuire politică și națională.

Pashinyan e cumva un portret viu al paradoxului modern: un lider idealist la origini, devenit un realist cinic al supraviețuirii, prins între trauma unei națiuni rănite istoric și propria sa ambiție de a rescrie identitatea politică a Armeniei după chipul și asemănarea sa.

Sincer, nu mi se pare un om rău intenționat, chiar dacă ideile lui îi isterizează pe tradiționaliști.

E o realitate crudă că Armenia e mică și săracă, așa că ideea lui Pashinyan de mai jos a stârnit mari discuții, deși eu o văd ca foarte bună: decât să mai pățești rușini precum 2020 cu Nagorno, nu mai bine începi să faci business cu azerii?

V-am zis, e polarizant acest Pashinyan. Şi stǎ la putere deja de 6 ani.

Asta e culmea, cǎ poporul nu-l detestǎ pe Pashinyan. Tocmai ce l-a votat pe 7 iunie 2026, cand partidul lui Pashinyan a luat 49,81%, iar principala opoziție pro-rusă, alianța miliardarului Samvel Karapetyan, doar 23%.

În condițiile în care Rusia a derulat campanii masive de dezinformare și a plănuit inclusiv transportarea armenilor din Rusia la vot.

Acum câteva zile a fost numit premier.

Omul care a pierdut Karabahul, care își arestează episcopii, care negociază cu călăul de la Baku — a câștigat detașat.

De ce? Pentru că armenii au făcut un calcul pe care si noi, românii, îl facem din decembrie ‘89 încoace: mai bine un viitor incert decât un trecut garantat. Iar trecutul armenilor e un coşmar cu sediul la Moscova.

Românii cam uită ce mui ne-a dat Rusia, armenii nu uită.

Fiindcă marea poveste a Armeniei moderne e un divorț. Când Azerbaidjanul a atacat, Rusia — aliatul de tratat, garantul de securitate al Armeniei— s-a limitat doar la o misiune de „constatare a faptelor”.

Mare greşealǎ a lui Putin.

Abandonul a alimentat un val anti-rusesc fără precedent, Armenia și-a înghețat participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC e o alianță militară regională din Eurasia, formată din câteva state foste sovietice și condusă în principal de Rusia), iar importurile de armament rusesc au căzut de la peste 90% la sub 10%, locul Moscovei fiind luat de Franța și India.

Pashinyan i-a transmis lui Putin, politicos dar fără echivoc, că Armenia e o democrație în care cetățenii, nu președinții străini, decid direcția țării.

Să nu vă plictisească ce scriu aici. Jurnalele de călătorie ale lui Liviu Alexa sunt menite să vă bage ceva în cap despre lumea asta mare și ciudată, nu să fie musai divertisment.

Pentru că am vizitat și Georgia, acum și Armenia, nu o să mă întrebați, dar mă întreb eu singur: care țară e mai europenismofilă? (am inventat cuvântul ǎsta)

Da, ŞI Armenia visează la Europa. Dar nu au nimic de pus pe masǎ. N-au mare, n-au proturi ca georgienii, la Batumi şi Poti.

În octombrie 2023, Pashinyan a declarat în Parlamentul European că Armenia e gata să se apropie de UE atât cât consideră UE că e posibil.

O inițiativă cetățenească a strâns zeci de mii de semnături, iar în martie 2025 parlamentul a votat legea privind începerea procesului de aderare — lege, nu declarație de presă.

Dialogul de liberalizare a vizelor a pornit în 2024, primele pașapoarte biometrice apar în a doua parte a lui 2026, iar Pashinyan promite călătorii fără vize până în 2029. În mai 2026, summitul Comunității Politice Europene s-a ținut la Erevan, cu von der Leyen lăudând progresele făcute.

Dar sunt numai triluri de sirenǎ.

Realitatea e că Armenia n-are nicio șansă strategică la aderare în orizontul vizibil.

Prima problemă: geografia.

Armenia nu are graniță cu UE și nici măcar cu o țară candidată funcțională — singura ei punte spre Europa e Georgia, care tocmai a luat-o în direcția opusă.

De când Rusia și-a lansat invazia pe scară largă împotriva Ucrainei, Georgia și-a schimbat dramatic politica externă.

La scurt timp după ce a solicitat și a obținut statutul de țară candidată la Uniunea Europeană în 2023, relațiile sale cu blocul comunitar s-au deteriorat profund, la fel și cele cu Statele Unite.

În schimb, Tbilisi a căutat noi parteneri în Asia și Orientul Mijlociu și a ajuns la o înțelegere informală cu Rusia pentru a limita efectele negative ale războiului din Ucraina asupra Georgiei.

Schimbarea de direcție în politica externă a fost însoțită de o înăsprire constantă a represiunii interne.

Guvernul a intensificat presiunile asupra ONG-urilor finanțate de Statele Unite și Uniunea Europeană, precum și asupra opoziției politice puternic pro-occidentale, acuzându-le că sunt instrumente ale unor forțe din Occident care vor să folosească Georgia drept armă împotriva Rusiei, fără să țină cont de consecințele pentru poporul georgian.

Partidul aflat la guvernare, Visul Georgian (Georgian Dream), susține că atât politica sa externă, cât și cea internă fac parte dintr-o strategie unitară menită să asigure supraviețuirea statului. Criticii afirmă însă că adevăratul obiectiv al partidului este doar consolidarea propriei puteri.

Armenia vrea, dar…

… e o țară fără ieșire la mare, fără vecinătate europeană, cu 80% din granițe închise, nu se integrează într-o piață comună.

A doua problemă: dependența nedigerată de Rusia.

Armenia e membră a Uniunii Economice Eurasiatice, clubul vamal al Moscovei, incompatibilǎ juridic cu piața unică europeană — nu poți fi cu curu-n ambele, cum nu poți fi însurat cu două neveste care se urăsc.

Mai am: gazul vine de la Gazprom, calea ferată a armenilor e operată de ruși, iar la Gyumri stă în continuare baza militară rusă 102, cu contract de închiriere până în 2044.

UE, la summitul de la Erevan, a oferit tot ce se putea în afară de esențial: programe, fonduri, cooperare, dar nu perspectivă de aderare.

Bruxelles-ul a învățat din Ucraina cât costă promisiunile făcute unei țări aflate în raza de foc a Rusiei.

Și atunci de ce mai speră armenii la UE? Pentru că europenismul armean nu e despre Bruxelles, e despre a nu mai fi singuri cu Rusia în cameră.

Planetele s-or mai putea alinia pe cer, dar geografiile nu.

Nu stiu cum sǎ vǎ desenez mai bine.

Regiunea e un hamburger: Rusia e chifla de deasupra, mare, pufoasă și convinsă că ea e tot sandvișul.

Dar nu e. Mai e Turcia.

Turcia e chifla de jos, care ține de fapt toată construcția și fără care nimic nu stă în picioare.

Între ele, umplutura. Azerbaidjanul e carnea: singurul ingredient cu grăsime — petrol și gaz — pe care ambele chifle îl vor în sandviș, motiv pentru care Baku e curtat, plătit și iertat orice.

Iranul e ceapa: nimeni n-a comandat-o, pișcă, dar scoate-o și vezi că tot gustul se schimbă. Revin la Iran imediat, fiindcǎ e interesantǎ relația armenilor cu Islamul.

Georgia e hotdogul care douăzeci de ani s-a crezut beef bourguignon francez, pe farfuria europeană, cu muștar de Dijon, dar care a fiert aşa de tare pe aragazul bǎşinilor, cǎ i s-a spart mațul.

Iar Armenia e bucata aia de tofu pe care nu o vrea nimeni: e proteinǎ fără grăsime, fără sare, fără lobby culinar.

Ia gustul a ceea ce o înconjoară și supraviețuiește doar pentru că e a naibii de greu de stricat — Armenia şade de trei mii de ani pe raftul Istoriei și încă n-a putrezit.

Să vă zic cu Islamul și relația Armeniei cu musulmanii.

Dar am limbariță, iar revin la Biserica Apostolică Armeană.

Ca să înțelegem mai bine de ce biserica e sfântă în Armenia, trebuie să “fugim” în 1915.

Imperiul Otoman, prins în război mondial și în paranoia, face mizeria genocidului.

Bărbații au fost executați pe loc. Femeile, copiii și bătrânii au fost mânați pe jos prin deșertul sirian, spre Deir ez-Zor, fără apă, fără mâncare, jefuiți și violați pe traseu.

Aproximativ 1,5 milioane de armeni au murit sau au fost exilați între 1915 și 1916.

Treceți prea uşor peste cuvintele mele - vǎ rog, puneți puținǎ greutate: un popor întreg, ras de pe harta Anatoliei, unde trăia de trei mii de ani.

Cuvântul „genocid” nici nu exista atunci — juristul Raphael Lemkin l-a inventat ulterior, referindu-se explicit, în paralel, la masacrul armenilor și la Holocaust.

Biserica a fost singurul stâlp al armenilor și a rămas alături de ei un secol și mai bine, ducând un război pe care puține popoare îl cunosc: războiul pentru dreptul de a-ți fi fost recunoscută moartea.

Bun. Cu Islamul. Interesant cu Islamul.

Dacă tot s-a specializat nevastă-mea în studiul Islamului, mai învăț și eu, studiem împreună cum se „aplică” ecumenismul prin țările în care mergem.

Cu islamul, Armenia are cea mai ciudată relație din tot spațiul creștin.

Pe harta religioasǎ, Armenia e o insulă creștină înecată în ocean musulman: Turcia la vest, Azerbaidjanul la est, Iranul la sud, plus exclava azeră Nahicevan care o gardeazǎ și dinspre sud-vest.

În Erevan, islamul, dar, practic nu există.

Armenia e cea mai omogenă etnic țară din fostul spațiu sovietic, cu vreo 98% armeni, iar musulmanii se numără în mii, nu în procente.

În tot Erevanul funcționează o singură moschee, Moscheea Albastră, construită de perși în secolul XVIII, restaurată cu bani iranieni și frecventată în principal de iranienii aflați în trecere.

Am vizitat-o.

Cea mai mare minoritate a țării nu sunt musulmanii, ci yazidiții — vreo 35.000 de oameni care au fugit, ironie completă, tocmai de persecuțiile islamului.

Armenia e, altfel spus, o țară fără musulmani, a cărei întreagă existență e dictată de vecinii musulmani.

Numai că islamul o presează diferit, în funcție de cine îl poartă.

Cu Turcia și Azerbaidjanul, două state turcice, granițele sunt oarecum sigilate.

Peste 80% din frontiera terestră a Armeniei e zid.

Armenia respiră prin două guri de aer: Georgia la nord și Iranul la sud.

Ce interesant! Cel mai de încredere vecin al primei națiuni creștine din istorie e Republica Islamică Iran.

Teocrația ayatollahilor e partenerul care ține Armenia în viață: gaz contra electricitate, drum comercial vital prin Meghri, sprijin diplomatic la fiecare strâmtoare.

Teheranul a declarat ani la rând că orice modificare a graniței armeano-iraniene e linie roșie — nu din dragoste pentru armeni, ci pentru că un coridor turco-azer prin sudul Armeniei i-ar tăia Iranului singura poartă spre Caucaz și Rusia.

Problema armenilor n-a fost niciodată islamul ca religie, ci panturcismul ca proiect politic.

Cu perșii șiiți au conviețuit, au făcut negoț, au construit cartiere întregi la Isfahan, unde comunitatea armeană prosperă și azi, cu catedrală și tot tacâmul.

Catedrala Vank din Isfahan.

Cu proiectul unirii popoarelor turcice, de la Bosfor la Marea Caspică, n-au putut conviețui, pentru că pe traseul acelei uniri stă, incomod, exact Armenia.

Genocidul din 1915 n-a fost un pogrom religios clasic, ci o operațiune de curățare a coridorului. Dacǎ priviți harta, înțelegeți totul: Armenia e dopul de piatră care desparte lumea turcică în două. Un dop nu e urât pentru credința lui, e urât pentru că stă în drum.

V-am cam ars azi cu lucruri grele pentru mintiucǎ. Dar de aia Strict Secret e un proiect media aparte.

În urmǎtorul episod ne mai relaxǎm un pic.

Economic, țara duduie. Creșterea a atins 7,2% în 2025, peste așteptări, iar aici e o poveste fainǎ: exodul IT-iștilor ruși după invazia Ucrainei a transformat Armenia într-un hub tehnologic regional, cu peste 50.000 de ingineri în 2026 și un ecosistem de startup-uri în creștere cu aproape 23% pe an.

Putin a invadat Ucraina și a cadorisit involuntar Erevanul cu un Silicon Valley de buzunar, dar profitabil.

Sǎ aveți sâmbǎtǎ fainǎ!

Ma puteti sustine cu un 26 de lei pe luna aici:

Subscribe now

Vǎ pupǎm.

Cu alte cuvinte, nu complica inutil o explicație dacă una mai simplă explică la fel de bine realitatea.

Briciul lui Occam e unul dintre cele mai elegante principii ale gândirii critice. Nu-i o lege a naturii și nici o metodă de a demonstra adevărul, ci o regulă de bun-simț intelectual: atunci când ai mai multe explicații care se potrivesc la fel de bine cu faptele, începe cu cea care presupune cele mai puține ipoteze.

Numele vine de la filozoful englez William of Ockham (cca. 1287–1347).

Ok, i-adevǎrat. Briciul lui Occam nu spune că explicația cea mai simplă este întotdeauna cea adevărată.

Spune doar că este cea de la care este rațional să începi analiza. Dacă apar dovezi noi, principiul nu te obligă să rămâi la explicația simplă.

Mulți dintre voi veți fi crezut că am un cui personal împotriva managerului media Sergiu Toader, consultant al Superbet şi ce o mai fi fiind el, de vreme ce l-am criticat atât de dur în penultimul meu Substack.

Și este clar că pe 99% dintre români îi doare în cot de mișcările din trustul Ringier România, deși ar trebui să îi intereseze foarte tare ce se întâmplă pe piața media, mai ales în zona acelei prese care manipulează sau încearcă să influențeze jocul politic al țării, lucru care se întâmplă de peste 30 de ani.

O să insist asupra unui lucru: în opinia mea, Sergiu Toader este unul dintre cele mai toxice personaje din mass-media românească.

Dacă vă uitați atent la cariera acestui personaj, veți observa câteva lucruri aparent ciudate. Oficial, a plecat definitiv în Noua Zeelandǎ de peste 20 de ani, părăsind România.

Și totuși, în ultimele două decenii, a revenit constant în țară, implicându-se în diverse operațiuni de construcție sau reconstrucție de trusturi de presă ori în proiecte media cu evidente mize politice.

De fiecare dată, Sergiu Toader a fost plasat în preajma unor moguli de presă (Adrian Sârbu, Dan Voiculescu, SOV, Plahotniuc, Elan Schwartzenberg) pe care, în opinia mea, i-a exploatat financiar împreună cu o gașcă bine sudată, din care au făcut parte, de-a lungul timpului, Enache, Mihnea Vasiliu, Tolontan, Dragoş Stanca și alți ciorchinei din industrie.

De fiecare dată, Toader a acționat după o agendă deja stabilită. Nu a fost niciodată doar un executant fidel al vrerii patronilor săi, chiar dacă uneori a jucat foarte bine rolul sclavului umil al mogulului, așa cum s-a văzut și în interceptările devenite publice din perioada Sorin Ovidiu Vîntu.

Recunosc că și eu am pus botul la transformarea lui aparentă din ultimii doi ani.

Sergiu e un escroc sentimental de top, dar escroc. Nu pescuieşte niciodatǎ la blincǎr, lasǎ momeli ici şi colo, nadǎ pentru balene mari. Articole, editoriale, interviuri, toate au un rost când îl apuca foamea în Noua Zeelandǎ unde a fost de 20 de ani încoace un neica nimeni. Câteodatǎ foamea nu-i de bani, deşi amarnic îi plac (Becali de Israel, Elan Schwartzenberg, i-a oferit acum ceva ani un milion de euro pentru douǎ luni de job la Realitatea), câteodatǎ îi e dor sǎ fie Richelieu pentru vreun rege de moment. Sǎ controleze mase, sǎ injecteze puterea minunatǎ a manipulǎrii, cǎci acest bǎiat nu mai face demult jurnalism.

Pe Substack, Sergiu Toader părea să fi redevenit un român preocupat sincer de soarta țării, un om din diaspora care privește cu tristețe degradarea României. Dar, pe măsură ce textele lui au început să vireze către un discurs antiamerican și cu puternice accente progresiste, ceva nu mi-a mai mirosit a bine.

Lucrurile s-au clarificat în decembrie 2025, când românul cu principii din Noua Zeelandă s-a așezat frumos la coadǎ la ghișeul salariilor babane ale Superbet, liderul industriei pariurilor sportive și a păcănelelor, devenind consultantul lui Dragic.

Consultant la ce?, m-am întrebat eu, parafrazând celebra replică dintr-un scheci de Revelion al lui Horațiu Mălăele.

Apoi am înțeles.

Dragic a ajuns într-o etapă de plictis/figuri în cap în care cașcavalul enorm produs din necazurile oamenilor, adică din banii luați de la milioane de jucători români, greci și brazilieni, nu-l mai excitǎ.

Din acești bani se poate însǎ construi o adevărată fabrică de armament mediatic, adică un trust de presă capabil să îndeplinească mai multe obiective: protejarea intereselor și afacerilor patronului Dragic (influențarea politicului romanesc vizavi de legislația ce reglementează industria de pariuri și păcănele), promovarea unei anumite agende politice, de exemplu progresiste, și, MAI ALES valorificarea contextului haotic din România pentru a influența decisiv jocul puterii.

Haosul înseamnă oportunități, iar Dragic este un rechin desăvârșit ce miroase mega departe în oceanul primordial al nebuniei chiar și cea mai fină de oportunitate și se apucă de vânat.

Așadar, Sergiu Toader a revenit a mia oarǎ în România în postura de consultant pentru regele pariurilor sportive și al păcănelelor, cu misiunea de a construi o platformă media extrem de puternică prin diverse achiziții.

Primul pas mi se pare tipic pentru un personaj ca Sergiu Toader, un golan inteligent expert în dume și butaforii.

Dragić a fost convins să schimbe numele grupului din Superbet în Super Technologies.

Adică fabrica de bani construită pe pariuri și jocuri de noroc nu mai trebuie percepută nici în exterior, nici în interiorul României ca o companie de gambling, ci ca una de tehnologie. O operațiune de cosmetizare care spune multe. Hahaha, “tehnologie” my ass!

Al doilea pas era deja început. Dragić acumulase, direct sau indirect, participații în diverse produse media fără mare impact public. Labe media triste. Aici, în opinia mea, Orlando Nicoară a fost omul potrivit pentru etapa de început: inteligent, amabil, dar insuficient de agresiv pentru un astfel de proiect. Un blegoman, în comparație cu cuțitarul de vorbe Sergiu Toader, omul adus să finalizeze construcția.

Al treilea pas s-a produs la începutul acestei săptămâni, când șeful Ringier România și-a anunțat demisia pentru a deveni vicepreședinte în grupul Super Technologies, adică în compania care controlează Superbet.

În locul său a fost numită Mădălina Rădulescu, o persoană apropiată de Sergiu Toader încă din perioada în care colaborau în alte proiecte media - e “securista” lui Toader.

Când am spus că Dragić va conduce indirect Ringier România acum câteva zile, exprimam un sentiment. Astăzi cred că acel sentiment era mai aproape de realitate decât mi-am imaginat.

Dragic vrea sǎ fie mogul media, legitim, nu patron de pǎcǎnele, aia a fost o etapǎ. Şi vrea direct în top.

Pe Dragic îl doare în pulǎ de presǎ, e un ordinar fariseu, a demonstrat ce îi poate capul când a indus plecarea lui Țepelin de la GSP, distrugând o redacție. Teszari e un mogul care nu se bagǎ decât rar, Dragic n-are scrupule în business, oricare ar fi el.

Pentru Sacha, afacerile sunt un joc de şah, lui îi place mult şahul, dar cu reguli din mafie: imagine bunǎ, distrugerea adversarilor, trafic de influențǎ pe politic, mituirea din timp a politicienilor cu potențial.

Dar sǎ revenim la oile noastre. Albe şi negre. Ca piesele de şah.

Sursele mele susțin că Ringier România desfășoară de peste o lună și jumătate un audit extrem de riguros, practic un proces de due diligence, desfășurat pe toate palierele companiei. De ce ar face asta? De ce ar anunța inclusiv reduceri de personal, mai ales în departamentul de vânzări?

Răspunsul pe care îl primesc din sursele mele este următorul: compania s-ar pregăti să vândă cele mai importante active media din România, în special Libertatea și Gazeta Sporturilor.

Lui Dragic.

Revistele și platformele ce nu țin musai de mass media ar urma să rămână în portofoliul elvețienilor, care vor să le “mărite” pentru că presa din România a devenit, din perspectiva lor, mai degrabă o sursă de probleme decât un business atractiv.

În paralel, susțin aceleași surse, există interes din partea lui Sacha pentru achiziția altor titluri media, mai mici sau mai mari, în special din online, cu scopul construirii unui pachet media suficient de puternic pentru a influența agenda publică.

O fabrica de drone mediatice pentru asaltul ce vizează controlul României.

Puneți în context și întâlnirea avută de Dragić cu Nicușor Dan la Cluj-Napoca, unde, probabil, nu s-a ajuns la o înțelegere deplină, și veți înțelege de ce eu cred că asistăm la nașterea unui proiect cu potențial de influență majoră.

Deloc pozitivǎ.

Acuma…

Dacǎ Sacha Dragic reuşeşte, e şmecherie. Nu va fi un mogul oarecare.

Dragić dispune de o avere cel puțin de câteva ori mai mare decât averile însumate ale tuturor mogulilor români ai presei luați la un loc.

În același timp, controlează o bază de date uriașă de utilizatori ai platformelor de pariuri: adrese de e-mail, numere de telefon și informații despre comportamentul lor de consum.

Aceste resurse pot deveni, dacă sunt utilizate în afara limitelor legii, un avantaj competitiv enorm pentru dezvoltarea unui “proiect de țară”.

Şi vor fi, Dragic are o durere enormǎ în cot despre aceste “colaterale”. Doar joacǎ un teatru perfect: “io nu mǎ mai ocup demult”. Nici vorbǎ.

În plus, domnul Dragic beneficiază de un context european favorabil dezvoltării afacerilor sale. Nu-l are nici Varanu’ cu tot CNN-ul lui, nici Ghițǎ, nici Maricel Pǎcuraru.

Dragić beneficiază, cel puțin pentru încă trei-patru ani, de o protecție totală, fie ea și indirectă, din partea Ursulei von der Leyen, șefa Europei.

Avem acest amănunt deloc minor: Hans-Holger Albrecht, fratele președintei Comisiei Europene, este, din februarie 2023, angajatul lui Dragic.

Practic, fratele Ursulei ocupă una dintre cele mai importante funcții din imperiul de păcănele și pariuri construit de sârb.

Hahaha, pǎi, ce discutǎm aici?

Nu este prima oară când oameni strǎini se implică în bătălia pentru viitorul României.

Dragic trebuia “curentat” demult de SRI. Au şi cu ce.

Dar Statul e slab. Şi Sacha profitǎ.

Am convingerea că nici de această dată transferul, chiar și contra cost, al unor asemenea active media nu ar putea avea loc dacă establishmentul european nu ar privi favorabil operațiunea.

Dragic are verde.

Când spun că nu este prima dată când o asemenea mișcare se produce într-un moment decisiv pentru viitorul României, mă refer la un episod foarte interesant din toamna anului 2004.

Într-un loc anume din București, Michael Ringier, bossul trustului media, s-a întâlnit personal cu Traian Băsescu, într-o discuție privată la care, din câte știu eu, a mai participat doar Cornel Nistorescu.

Acolo au fost puse pe hârtie câteva puncte clare de sprijin pentru ca Traian Băsescu să ajungă președintele României și, în sens invers, pentru ca anumite companii reprezentate de Michael să primească ulterior contracte din industria de armament.

A fost, în esență, un schimb de susținere politică pentru influență economică: noi te ajutăm să ajungi președinte, tu ne ajuți să intrăm pe contractele strategice ale statului român.

Sǎ fie bine pentru noi, nu pentru toți.

Sigur că nu o să am niciodată averea lui Dragic, dar asta nu mă împiedică să încerc să strâng 26 de RON de la fiecare cititor care îmi respectă munca. Ca să pot mereu să scriu tot ce vreau eu, nu ce vor alții.

Subscribe now

Ideea de a merge la Erevan mi-a venit pur și simplu din necesitate: dacă ești clujean, săptămâna Patimilor e aia cu Untold, nu cea clasică.

Drumul e destul de chinuitor, nu pentru că ar fi lung ca durată de zbor, ci pentru layover și timingul prost. Am plecat cu Turkish din Cluj seara și am ajuns la Erevan la 6 dimineața, stând 4 ore și jumătate degeaba în Istanbul.

De ce Armenia? De ce nu? O națiune de buzunar atât de paradoxală, o națiune care a cucerit lumea și care, de fapt, abia poate să își mai păstreze țara!

O să vă placă acest jurnal de călătorie, știți doar că Alexa scrie incredibil de bine despre locurile pe care le vizitează și veți înțelege și de această dată că suntem adeseori prejudecați, amprentați de percepții false când ne gândim la popoarele de pe această planetă.

Armenia este, cu siguranță, una dintre cele mai nedreptățite țări din lumea asta, nedreptățită atât de istorie, de poziția geografică, dar și de destin, căci destinul ei seamănă cu un lanț de bicicletă copt și vechi ce se tot rupe exact când Armenia pare să mai înainteze câțiva metri prin devenirea ei.

Așa, dacă te uiți doar la nenea ăla chel cu ecuson de bagajist de aeroport, o să crezi că toți armenii sunt năsoși și transpirați, mereu îmbrăcați frumos, cu cămașă albă sau bej și pantaloni de stofă.

Năsoși sunt, dar nu toți.

E dimineață tare în aeroportul pispiric din Erevan, ce pare promițător ca modernizare. E doar o impresie. E un rahat de aeroport sărăcuț, iar grosul a trei avioane, adică câteva pungi de oameni, să fie vreo mie și ceva, suntem îndrumați spre o coadă enormă de alte câteva sute de oameni ce așteaptă cuminți și umflați de somn să li se verifice pașapoartele. E țară non-UE.

Înaintăm greu, dar ce să ne plângem? Sunt alții în situații și mai nasoale:

Dar, la un moment dat, o botoxată iritată se rupe de rând și merge la un terminal, scoate cardul, îl trece deasupra ecranului, ia o chitanță, o dă la ceva gagică ce stătea de pază, iar aia o lasă să treacă pe un coridor VIP ca să nu mai stea la coadă. Cecececece? Zic: ce e asta? Mă informează aia: dacă doriți să plătiți 25 de USD per cap de vită furajată, nu mai trebuie să stați la coada asta mare.

Aham, am plătit.

Bine ai venit la Erevan, Liviule!

O națiune care trăiește cu vedere la ceea ce a pierdut

Acesta e Ararat. Nu-i un simplu munte.

Ca să înțelegeți mai bine ce e Ararat, trebuie să mă îngăduiți câteva paragrafe. Știți că nu-s plictisitor, dar dacă nu mergem împreună prin istoria acestui vulcan, nu vom înțelege nimic despre Armenia.

Ararat e spiritul Armeniei. Iar Armenia nu mai are Araratul între granițele sale. Iar cel mai trist este că toți armenii din Erevan, și nu numai, îl pot privi zi de zi cum stă în tolba politică a turcilor. Şi nu au ce sǎ facǎ. Sunt mici, mereu au fost mici.

Muntele Ararat reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri spirituale, culturale și identitare din lume, dar și un punct central de tensiune geopolitică în istoria modernă a Caucazului (prin Caucaz sǎ înțelegem Georgia, Armenia şi Azerbdaidjan).

Situat în prezent pe teritoriul Turciei, acest masiv vulcanic impresionant cu două vârfuri, Araratul Mare și Araratul Mic, domină vizual peisajul regiunii și granițele a trei state.

Din punct de vedere religios și universal, celebritatea muntelui se datorează în primul rând tradiției iudeo-creștine și textelor biblice, care indică acest loc ca fiind punctul în care s-a oprit Arca lui Noe după Potopul climatic global.

Această asociere cu renașterea umanității și cu un nou început i-a conferit muntelui o aură sacră universală, transformându-l într-un reper spiritual major pentru milioane de credincioși din întreaga lume și într-o destinație istorică pentru exploratorii aflați în căutarea vestigiilor arcei.

Vǎ spun, chiar şi de la depǎrtare, Ararat e impresionant. Maiestuos şi frumos.

Dar e greu de vizitat. Autoritățile din Turcia cer aplicarea pentru un permis de urcare cu cel puțin 2-3 luni înainte şi impun angajarea unui ghid local autorizat.

Pentru poporul armean, Muntele Ararat reprezintă însă mult mai mult decât un reper geografic sau religios, fiind pilonul central al identității naționale și al conștiinței colective.

Istoria Armeniei este indisolubil legată de acest munte, considerat leagănul civilizației armene și casa zeilor din mitologia precreștină a regiunii.

Asta e tristețea: deși muntele se află în afara granițelor actuale ale Republicii Armenia, el rămâne vizibil din aproape orice punct al capitalei Erevan, oferind o prezență constantă și copleșitoare în viața de zi cu zi a locuitorilor.

Araratul este integrat adânc în arta, literatura, poezia și folclorul armenesc, simbolizând patria pierdută, dar și rezistența în fața vicisitudinilor istoriei. Importanța sa este atât de mare încât profilul muntelui este plasat în centrul stemei de stat a Armeniei, reflectând statutul său de simbol etern al națiunii.

Bine, e amplasat şi pe eticheta unui cognac de 10 ani înfiorǎtor de gustos :)

Statutul Araratului ca obiect de dispută își are rădăcinile în reconfigurările teritoriale dramatice de la începutul secolului al XX-lea, în special după tragicele evenimente ale Genocidului Armean, despre care o sa vǎ vorbesc mai jos.

Din punct de vedere istoric, muntele s-a aflat în inima Regatului Armeniei și a provinciilor populate majoritar de armeni timp de milenii. Însă, în urma prăbușirii Imperiului Rus și a Imperiului Otoman, granițele regiunii au fost redesenate radical.

Momentul decisiv a avut loc în anul 1921, când s-a semnat Tratatul de la Kars între marea adunare națională a Turciei și republicile sovietice din Caucaz, sub patronajul direct al Moscovei bolșevice. Prin acest acord diplomatic, muntele a fost cedat oficial Turciei, lăsând comunitatea armeană separată fizic de cel mai important simbol al său, o realitate geopolitică percepută de armeni ca o profundă nedreptate istorică.

Această separare a transformat Muntele Ararat într-un subiect de dispută politică și simbolică de lungă durată între Turcia și Armenia.

Pe parcursul perioadei sovietice, prezența muntelui pe stema Armeniei Sovietice a stârnit proteste oficiale din partea guvernului de la Ankara, care argumenta că includerea unui teritoriu turcesc pe sigiliul unui alt stat reprezintă o pretenție teritorială mascată.

Liderul sovietic Nikita Hrușciov a respins atunci obiecțiile turce printr-o replică faimoasă, întrebând retoric de ce Turcia are semiluna pe steag dacă luna nu îi aparține.

Chiar și după obținerea independenței Armeniei în 1991, tensiunile au persistat, granița terestră dintre cele două țări rămânând închisă timp de decenii din cauza conflictelor regionale și a neînțelegerilor istorice nerezolvate.

În prezent, Muntele Ararat continuă să funcționeze pe două paliere complet diferite, fiind o realitate administrativă turcească și o realitate spirituală armenească.

Pentru autoritățile de la Ankara, masivul reprezintă o zonă de importanță strategică la granița cu Iranul și Armenia, dar și un punct de atracție turistică și alpinism controlat la sânge.

Pentru armenii din întreaga lume, muntele rămâne un simbol al nostalgiei, al supraviețuirii și al speranței de reconciliere, un uriaș de piatră care amintește zilnic de complexitatea istoriei Caucazului.

Hakob e gras și simpatic, știe engleză și e recepționer la Hotelul National, unde ne-am făcut rezervare prin Booking, dar are o veste cam proastă la 7 dimineața, cât e ora la care îi călcăm pragul: nu este curent, a picat sau s-a ars ceva, l-a sunat pe meșter, nu se știe când vine, nu ne poate nici caza, nici măcar face o cafea.

Mihaela pufăie, căci e obosită. În mod suspect, eu nu-s nervos câtuși de puțin, am lăsat-o pe un scaun și m-am dus să explorez străzile din jurul hotelului, căci suntem în centrul Erevanului. Ceva mişto tot gǎsesc eu.

Capitala are un aer bun, încă nu-s 40 de grade, dar aerul e cumva familiar, parcă aș fi în București. Am dat iama într-o alimentară și mi-am luat o lipie și pește sărat, ronțăi de zor și mă doare în cur de viață.

O tânără ce merge dormind se oprește brusc în fața unei cafenele. Mă opresc și eu să văd ce face. De fapt, e angajata cafenelei. Se apleacă și deschide ușa, mă vede și mă invită. E mândră că poate vorbi cu mine în engleză și îmi face o cafea senzațională.

Erevan aduce enorm cu Bucureștiul, dar nu e un oraș oarecare, e unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume.

Îmi dau seama repede că e mult peste Tbilisi (foto jos).

Tbilisi e mai urât și mai negativ ca atmosferă, iar poporul georgian e mai brut, mult mai brut decât cel armean.

O fi mai săracă națiunea armeană, dar Erevan îți dă o stare incredibilă de bine.

E rar pentru mine să nu mă enervez deloc în vreo călătorie din asta mai ciudată. În Erevan nu m-am iritat în nicio situație: am râs, aia e, a întârziat taxiul, aia e, nu are doamna rest, nu-i bai. M-am bucurat zi de zi să mișun prin măruntaiele Erevanului. Ohoooo, și ce măruntaie am găsit! O să vedeți.

Armenia e o tara de buzunar, dar poporul ei e… popor.

Aparent, în 2026, țara asta are doar 2,9 milioane de oameni ce fac lucrul cel mai neașteptat cu putință: încearcă să trăiască în viitor, nu în trecut. Iar experimentul e sângeros, fascinant și complet neînțeles la noi.

Dar aritmetica națiunii armene sfidează logica statală.

Iar pe linia asta, Armenia plânge ca și România: două treimi din popor trăiește în afara țării. Estimările vorbesc de 8 până la 11 milioane de armeni pe glob, din care, așa cum am zis, doar vreo 3 milioane trăiesc în Armenia — restul de 5 până la 8 milioane sunt afară.

În Rusia sunt între 1,5 și peste 2 milioane, concentrați la Moscova, Krasnodar, Soci și Rostov. În Statele Unite, în jur de 1-1,5 milioane, cu epicentrul în California — Glendale, Burbank, Los Angeles cu a sa Little Armenia. Franța găzduiește una dintre cele mai mari comunități europene, estimată la 500-600 de mii, cu Marsilia drept inimă istorică — orașul unde au acostat vapoarele cu supraviețuitori după 1915. Plus Liban, Argentina, Siria, Iran, Australia. Fiecare comunitate cu școlile ei, bisericile ei, ziarele ei, partidele ei.

Diaspora asta trimite bani, face lobby, ține limba în viață — și, paradoxal, e adesea mai naționalistă decât țara însăși.

Armeanul din Los Angeles, care n-a pierdut niciun fiu în tranșeele Karabahului, îi cere Erevanului intransigență.

Armeanul din Gyumri, care a pierdut, vrea doar să nu mai vină încă un război.

Am zis ca voi explica, pentru ca am vizitat ambele tari, diferentele dintre Armenia si Georgia.

Douăzeci de ani, Georgia a fost vedeta pro-occidentală a Caucazului: reforme, Saakashvili, steaguri UE pe fiecare clădire, războiul din 2008 purtat ca pe un wild card.

Armenia era ruda săracă, prizoniera Moscovei, cu bază militară rusească la Gyumri și economie legată ombilical de Kremlin.

În 2026, rolurile s-au inversat complet.

Georgia, cu relația cu Bruxelles-ul înghețată și în plin regres democratic, își pierde rolul construit în două decenii, iar acel rol e preluat, din necesitate, de Erevan — Summitul Comunității Politice Europene s-a ținut în mai 2026 la Erevan, prima dată în Caucazul de Sud.

Țara care avea 20% din teritoriu ocupat de ruși cochetează cu Moscova.

Țara pe care Moscova a „protejat-o” fuge spre Vest.

Haha, Istoria are un simț al umorului pe care niciun scenarist Netflix nu-l poate concura.

Diferența ține și de mentalitate, nu doar de conjunctură.

Georgianul e extrovertit, mediteranean fără mare caldă, un popor de toast-uri interminabile și ospitalitate teatrală, convins că lumea îi datorează admirație.

Era să mă bat de multe ori pe străzile sau în mallurile din Tbilisi, pentru că am față de… „rus”. Mă abordau pe stradă cretini care îmi aruncau vorbe urâte, zicând că sunt rus împuțit. Se calmau cu greu când le ziceam că sunt român.

Armeanul e altfel construit: introvertit, calculat, cu memoria genocidului lipită în ADN și cu o întrebare permanentă în ceafă — cine ne mai trădează de data asta?

Georgia are ieșire la mare și turiști; Armenia are șah obligatoriu în școli și un alfabet propriu inventat la anul 405, pe care îl venerează ca pe o relicvă.

Georgia se definește prin ce arată. Armenia, prin ce a supraviețuit.

Discuție sensibilă - armenii şi evreii. Suferința armenilor e pe silent, a evreilor în toate manualele

Comparația cu evreii e una dintre cele mai incomode lecții despre cum funcționează memoria lumii.

Biografiile celor două popoare sunt aproape trase la indigo.

Două neamuri antice, fără imperiu propriu în epoca modernă, cu religia și alfabetul drept singură patrie portabilă.

Două popoare de negustori și meșteșugari, împinse de istorie în rolul de minoritate-intermediar: evreii cămătarii și croitorii Europei, armenii bancherii și bijutierii Orientului.

Amândouă popoare au fost urâte pentru exact același motiv — reușeau prea bine în case străine.

Amândouă popoare acuzate de aceleași lucruri, cu aceleași cuvinte: lăcomie, clan, loialitate dubioasă.

În Imperiul Otoman, armenilor li se spunea, fără ironie, „evreii Orientului”.

Iar când imperiile-gazdă au intrat în agonie, ambele popoare au fost alese drept explicație, nu întâmplător: minoritatea prosperă și fără stat e victima perfectă, pentru că poate fi jefuită cu profit și ucisă fără consecințe.

Fatalitatea comună a evreilor și armenilor se rezumă crud de simplu: au fost pedepsite pentru succes de către gazdele lor aflate în faliment.

Legătura dintre cele două exterminări e de filiație directă, asta consider eu, fiindcǎ genocidul armean a fost repetiția generală a Holocaustului, iar naziștii au studiat genocidul armean cu creionul în mână.

Istoricul Stefan Ihrig a documentat fascinația presei și elitei germane interbelice pentru „soluția” turcească și pentru Atatürk.

Concluzia reținută la Berlin a fost una singură: se poate. Poți extermina un popor întreg, în văzul lumii, și lumea trece mai departe.

Hitler a spus-o explicit generalilor săi în ‘39, cu întrebarea lui despre cine își mai amintește de armeni.

Genocidul armean reprezintă exterminarea sistematică și premeditată a populației armene din Imperiul Otoman, orchestrată de guvernul Junilor Turci în timpul Primului Război Mondial.

Campania de distrugere a început oficial la 24 aprilie 1915, când autoritățile otomane au arestat și ulterior au executat sute de intelectuali și lideri comunitari armeni din Constantinopol. Acest act inițial a decapitat elita culturală și politică a comunității, facilitând implementarea măsurilor radicale care au urmat împotriva populației civile lipsite de apărare.

Mecanismul principal al genocidului a constat în deportări forțate în masă, cunoscute sub numele de marșurile morții, prin care sute de mii de oameni au fost goniți din căminele lor spre deșertul sirian din regiunea Deir ez-Zor.

Pe parcursul acestor deplasări epuizante, deportații, în majoritate bătrâni, femei și copii, au fost supuși foametei cronice, deshidratării, bolilor și atacurilor brutale din partea bandelor armate și a trupelor paramilitare. Bărbații armeni mobilizați anterior în armata otomană fuseseră deja dezarmați și trimiși în batalioane de muncă forțată, unde majoritatea au fost executați în secret.

Numărul total al victimelor este estimat de istorici între un milion și un milion și jumătate de morți, o pierdere demografică și culturală imensă care a dus la dispariția aproape completă a prezenței armene milenare în Anatolia. Supraviețuitorii împrăștiați în toate colțurile lumii au format diaspora armeană modernă, purtând cu ei trauma unei catastrofe naționale profunde.

Dar există însă și un fir invers, luminos, pe care puțini îl cunosc: romanul „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh”, epopeea rezistenței armene scrisă de un evreu austriac, Franz Werfel, a circulat pe ascuns în ghetoul din Varșovia, unde tinerii evrei îl citeau ca pe un manual de insurecție.

Iar primul om care a urlat în lume despre măcelul din 1915 a fost Henry Morgenthau, ambasadorul american la Constantinopol — evreu.

Vedeți? Cele două popoare s-au recunoscut unul în altul cu mult înainte ca politica să le despartă.

Dar de ce genocidul evreilor a devenit mai… celebru decât cel al armenilor?

Nu exagerez, genocid evreilor a devenit reperul moral absolut al civilizației, cu muzeu la Washington, zi de doliu la ONU și un cuvânt — Shoah — pe care nimeni serios nu îndrăznește să-l conteste, iar celălalt a rămas o notă de subsol.

De ce? Nu pentru că șase milioane ar cântări moral altfel decât un milion și jumătate.

E trist ce urmeazǎ sǎ vǎ zic, dar explicația e o listă de accidente istorice, fiecare în defavoarea armenilor.

Primul și decisivul: călăul evreilor a pierdut războiul, călăul armenilor l-a câștigat pe al lui.

Germania a fost ocupată, judecată la Nürnberg, silită să-și deschidă arhivele și să-și predea vinovăția la școală.

Dar Turcia a ieșit din propriul dezastru cu o victorie militară, a îngropat tratatul care o dezmembra și a obținut la Lausanne, în 1923, o pace fără niciun cuvânt despre armeni.

Nürnberg contra Lausanne: un genocid cu proces și unul cu amnistie tacită.

Al doilea ghinion: camerele de filmat. Nu e ironie, nu îmi permit. E perspectiva mea.

Holocaustul a fost imprimat pe peliculă — munții de cadavre de la Bergen-Belsen au intrat pe retina lumii și n-au mai ieșit.

Armenii au murit în deșert, departe de obiectivele foto sau de camerele de filmat, iar puținele fotografii au fost făcute pe furiș, cu riscul vieții, de câțiva misionari și de un neamț, Armin Wegner, care le-a ascuns în valiză.

Un genocid fără imagini e un genocid care se poate nega.

Al treilea ghinion: unde s-au creat diasporele. Supraviețuitorii evrei și copiii lor au ajuns masiv la New York și Los Angeles, adică fix în camerele de comandă ale culturii mondiale — presă, universități, Hollywood.

Supraviețuitorii armeni au ajuns la Alep, Beirut, Marsilia și abia târziu în California.

Când Hollywoodul a vrut totuși să facă marele film, MGM a pregătit în anii ‘30 ecranizarea lui Musa Dagh — dar a îngropat-o sub presiunea directă a Ankarei, transmisă prin Departamentul de Stat.

Optzeci de ani mai târziu, istoria s-a repetat în digital: „The Promise”, filmul din 2017 despre genocid, a fost bombardat pe IMDb cu zeci de mii de note de 1 înainte de premieră, de conturi care nu văzuseră filmul.

Schindler are lista lui, armenii s-au ales cu rating sabotat.

Al patrulea accident a fost şi el dur: URSS.

Timp de șaptezeci de ani, memoria armeană n-a avut voie să existe nici măcar acasă.

Armenia era republică sovietică, iar Moscova, care nu voia scandal cu Turcia, a ținut subiectul sub obroc. Abia în 1965, la semicentenar, sute de mii de armeni au ieșit în stradă la Erevan — una dintre primele demonstrații de masă neautorizate din istoria URSS — și au smuls regimului memorialul de la Țițernakaberd.

Evreii au construit Yad Vashem într-un stat propriu; armenii au fost nevoiți să-și cerșească dreptul la doliu de la propriul guvern.

Mai e un motiv, tare trist şi el, pur juridic și puturos ca un pârț: negarea Holocaustului e infracțiune într-o mulțime de țări europene, dar în 2015, la CEDO, în cazul Perinçek contra Elveției, Marea Cameră a decis că negarea genocidului armean e opinie protejată de libertatea de exprimare. Fain, nu?

Același continent, două genocide, două feluri de adevăr.

De fapt, e un concurs subteran al suferinței. Nu între popoare — între memoriile lor instituționalizate.

În jurul Holocaustului s-a construit, legitim, doctrina unicității: crima absolută, incomparabilă, iar orice comparație e privită de unii gardieni ai memoriei ca o diluare sau un sacrilegiu.

Evreii au fost foarte rǎi pe acest subiect.

Decenii la rând, parlamentul israelian a respins metodic recunoașterea genocidului armean, râgâind motive penibile: alianța cu Turcia și reflexul de a nu împărți statutul de victimă fondatoare.

În timp ce în Ierusalimul vechi, în Cartierul Armenesc — pentru că da, un sfert din orașul sfânt al evreilor e, de un mileniu și jumătate, armenesc — comunitatea se topește și se judecă pe terenuri cu dezvoltatorii.

Existǎ o parte şi mai jenantǎ în dreptul evreilor: în vreme ce recunoașterea întârzia, echipamentul israelian ajunsese să domine importurile de armament ale Azerbaidjanului.

În septembrie 2023, avioane încărcate cu tehnică militară israeliană decolau spre Baku cu câteva zile înainte de ofensiva care a golit Karabahul, iar estimările vorbesc de 70% din arsenalul azer provenit din Israel.

Urmașii unui genocid au înarmat epurarea etnică a urmașilor celuilalt.

Apoi, tupeul recent al Israelului. E tupeul de rit nou, pe care il vedem şi în masacrul din Gaza. Țǎrǎnia politicǎ.

Pe 28 iunie 2026, guvernul israelian a aprobat în unanimitate recunoașterea genocidului armean — dar nu dintr-o criză târzie de conștiință, ci pe fondul rupturii totale cu Turcia lui Erdoğan — iar votul final din Knesset a fost suspendat în iulie, înainte de vacanța parlamentară.

Reacția Erevanului? Glacială. Guvernul a transmis că Armenia nu are de ce să răspundă și că refuzul de a participa la instrumentalizarea genocidului servește intereselor țării.

După 110 ani de cerșit recunoaștere, armenii au primit-o de la cine nu mai voiau, când nu le mai folosea, din motive care n-aveau nicio legătură cu ei.

Cadoul a ajuns după înmormântare.

Răceala asta arată cât de adâncǎ e prǎpastia dintre cele două popoare. Evreii au tras după Auschwitz concluzia că memoria fără putere e doar durere, și au convertit-o în putere: stat, armată, bombă, lobby, lege.

Armenii, după un secol de memorie fără nicio putere, testează acum teza inversă: că supraviețuirea se cumpără cu renunțare — la Karabah, la revendicări, la statutul de victimă ca profesie.

Io zic cǎ unul dintre cele două popoare se înșală. Aflăm noi în deceniul ăsta care.

E searǎ. Un pakistanez de la glovoul armean, cǎ şi aici a ajuns contagiosul Glovo, se dǎ jos de pe scuter şi îi pune într-o farfuriuțǎ nişte mâncare unui maidanez.

Doi tineri şi-au dat întâlnire.

Erevan te va şoca cu numărul uriaș de magazine sau tarabe de flori, sunt deschise non-stop la fiecare colț de stradă, iar asta se datorează unei culturi extrem de puternice a oferitului de cadouri, combinată cu o producție locală masivă.

Armenii folosesc florile ca pe un limbaj universal de comunicare, e ceva minunat.

Mihaela e pusă serios pe cotrobăit, mă cară prin ganguri și ulițe, nu ratăm nimic.

Azi are o surprizǎ pentru mine. Mergem în Kond, un cartier ciudat al Erevanului. Şi chiar e ciudat. Nu vrea sǎ-mi zicǎ despre ce e vorba.

Dar eu am citit deja despre Kond.

Kond este cel mai vechi district care a supraviețuit în Erevan, capitala Armeniei, e o adevărată „capsulă a timpului” ce datează încă din secolul al XVII-lea.

Am putea zice cǎ e o mahala cum nu mai sunt azi.

În timp ce restul centrului istoric a fost complet remodelat în perioada sovietică de către arhitectul Alexander Tamanyan, acest cartier a scăpat de demolări, păstrându-și intact farmecul medieval și structura de labirint.

Numele „Kond” provine din limba armeană și înseamnă „deal lung” sau „colină rotunjită”, făcând referire la poziționarea sa geografică deasupra zonei centrale moderne a orașului, deși în perioada stăpânirii persane zona era cunoscută sub numele de Tepebashi.

Kond funcționează astăzi ca un oraș în interiorul orașului, oferind un contrast izbitor cu bulevardele largi și clădirile din tuf roz specifice Erevanului modern. Străzile sale sunt extrem de înguste, adesea de doar un metru lățime, fiind abrupte și pavate neregulat, în timp ce casele vechi sunt construite din cărămidă de lut, piatră de râu și lemn, adăpostind curți interioare ascunse și uși masive din lemn îmbătrânit.

Fiind un fost nod comercial important, cartierul păstrează urmele unei vechi comunități multiculturale, unde se pot vedea încă ruinele unei moschei persane din anul 1687, numită Moscheea Tepebashi, dar și Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost reconstruită la începutul secolului al XVIII-lea.

În ultimii ani, artiști locali și internaționali au transformat zidurile crăpate ale cartierului într-o galerie de artă urbană în aer liber, plină de graffiti și picturi murale colorate care atrag turiștii pasionați de fotografie. Totuși, din cauza izolării și a lipsei investițiilor în infrastructură, multe locuințe suferă de degradare structurală severă, iar unele zone nu au beneficiat de facilități moderne de bază, precum rețele sigure de gaz sau canalizare optimă, până de curând.

În ciuda acestor neajunsuri, Kond e un loc incredibil unde comunitatea locală trăiește după reguli nespuse de secole, oferind vizitatorilor șansa de a vedea haine puse la uscat la ferestre, copii jucându-se printre arcadele vechi și localnici ospitalieri dispuși să te invite la o cafea tradițională în curtea lor.

Asta era surpriza. Am ajuns în casa ei. Ne-a omenit cu coniac, lebenițǎ rece şi cafei la ibric.

Am vrut sǎ fur cǎțelul, dar nu se putea, e in patrimoniul UNESCO.

Urmeazǎ şi alte episoade despre armeni şi Erevan.

Vezi tu, cititorule, aşa ceva nu prea mai citeşti prin România. De aia te rog sǎ mǎ sustii cu 26 de lei pe lunǎ. Strict Secret e un produs media aparte.

Subscribe now