JOHARI

Articol apărut în revista de cultură NEUMA.

de Andreea Hedeş

Departe de imaginea clasică propusă de Botticelli și devenită arhetipală în cultura pop, aceea a unei Venus născută din spuma mării, apropiindu-se de țărm în toată splendoarea sa, artistul nu sosește în fața publicului ivit din neant. Dincolo de talent, care este un element de primă importanță, munca este un factor esențial. La acestea se adaugă încă două ingrediente care contează la fel de mult ca pana lui Maat în ceremonia de cântărire a inimii: adevărul și sinceritatea creatorului. Iată, cei trei pași pentru rețeta succesului (autentic). Deși pare un loc comun ideea că drumul spre reușită nu duce mereu pe căile bătătorite, acest adevăr elementar este adesea ignorat.

Pentru cineva care a început să picteze în pandemie (2020), probabil terapeutic, probabil eliberator sau chiar ca formă de revoltă, faptul că anul 2026 i-a adus două expoziții personale, în două din cele mai importante centre de artă ale țării, este o realizare extraordinară, în sensul cel mai profund al cuvântului. Parcursul pictorului Liviu Alexa, marcat de discreție între incipitul pandemic și succesul actual, oglindește perfect etapele Călătoriei Eroului.

Vorbim despre o perioadă de gestație profundă, în care intelectualul și meșteșugarul au lucrat în simbioză. Rezultatul este o ilustrare elocventă a Ferestrei Johari. Tehnica, propusă de Joseph Luft si Harry Ingham, observă intersecția dintre ceea ce știm despre noi înșine și ceea ce știu ceilalți despre noi înșine. Se coagulează astfel patru zone: Arena - ce știm noi și ce știu și ceilalți, Masca - ce știm doar noi și ceilalți nu știu, Blind Spot-ul - ce știu ceilalți și noi nu știm, Necunoscutul - ce nu știm nici noi, nici ceilalți. Acest joc de lumini și umbre, pe care îl jucăm fiecare dintre noi, ca ființe sociale, fără măcar să ne dăm seama, poate fi observat funcționând la octava sa superioară în devenirea artistului Liviu Alexa. Un outsider, un Maverick, acesta nu doar a surprins o țară întreagă cu debutul său pe simezele Muzeului Național de Artă din Cluj-Napoca, (vernisajul expoziției Noi suntem Apocalipsa a avut loc la 11 februarie), dar este și dovada faptului că, uneori, efortul de autocultivare poate fi cheia spre succes și calea de a evita capcanele labirintului dedalic sau ale sacrificiului ifigenic pe care parcursul academic le impune adesea.

La numai două luni de la prima expoziție personală, Liviu Alexa prezintă la București, la Galeria Kulterra, o a doua expoziție personală, Filcăi, al cărei vernisaj a avut loc pe data de 16 aprilie.

Tarotul se pare că își are originile în sec XIII european, după unii, în Cartea lui Thot, după alții, cert este că asupra câtorva lucruri s-a căzut de acord: este o oglindă a subconștientului, un instrument psihologic de autocunoaștere.

De la obsesiile lui Yeats și ale ordinului Golden Dawn până la analizele lui Jung, tarotul a fost continuu explorat și reinterpretat. A fost redesenat de nume ilustre precum Pamela Colman Smith sau de genii ca Salvador Dalí, alături de o puzderie de alți artiști care i-au completat istoria. În literatură, film sau muzică tarotul a fost explorat nu doar ca subiect ci și ca instrument generator al creației artistice. Ne gândim la un Italo Calvino și Castelul destinelor încrucișate, la un George R. R. Martin și Urzeala tronurilor, în care, spre exemplu, Jon Snow ar fi o ilustrare a Eremitului, la Florence + The Machine, David Bowie sau Led Zepelin. Tarotul rămâne, așadar, o temă extrem de fertilă, ale cărei resurse sunt departe de a fi epuizate, continuând să inspire creatori din cele mai diverse domenii. Tot de la tarot a pornit și ideea celei de-a doua expoziții semnate de Liviu Alexa. Acesta pornește ‘down the rabbit hole’, asemenea Alicei în Țara Minunilor, o altă operă literară în care cărțile de joc, „obișnuite”, nu de tarot, devin arhetipuri care prind viață. „Inițial, voiam să mă concentrez pe o poveste centrată pe ‘demoni’, dar apoi mi-a venit o altă idee. Era chiar sub nasul meu, în propria bibliotecă: cărțile de tarot desenate în anii ’80 de magnificul Dalí”, spune Alexa.

Povestea din spatele acestui demers artistic remarcabil merită cunoscută. Totul a început cu o propunere venită de la Hollywood pentru filmul James Bond din 1973, ‘Live and Let Die’, unde producătorii aveau nevoie de un pachet spectaculos de cărți pentru personajul Solitaire. Dalí a acceptat imediat, dar ego-ul său uriaș și cerințele financiare exorbitante i-au determinat pe producători să renunțe la el în favoarea altui artist.” mărturisește Liviu Alexa pe www.alexa.space

Artistul „a realizat că există în România - mai precis în Transilvania, celebrul „cartier general” al lui Dracula - un joc de cărți cunoscut, numit Filcǎi, jocul navetiștilor, jocul jucat la înmormântări sau în cârciuma de cartier, unul care s-a bucurat de o faimă incredibilă în perioada comunistă.” Pornind de la estetica pragmatică a acestui pachet de cărți de joc, „mai plebeu”, artistul îl propune ca fundament pentru noua sa expoziție, operând o resemnificare a acestuia. Liviu Alexa propune o incursiune dincolo de fațada ludică a cărților de joc - un parcurs cu dus-întors: un veritabil descendre en abyme prin care sondează atât identitatea culturală regională, cât și o viziune mai vastă, ancorată în mitologia românească și universală.

Din aceste explorări Liviu Alexa revine cu decantări și sensuri noi, oferind publicului interpretări, nuanțe, pe care condiția sa postmodernă le permite. Și aici descoperim două din atu-urile lui Liviu Alexa, despre care aminteam la început: autenticitatea și adevărul. Am mai spus și cu alte ocazii, creatorii români (de literatură, de artă) folosesc „rădăcinile” culturale la modul estet, prețios, reinterpretarea lor e făcută cu o anume superioritate, cu „mănuși intelectuale”, dacă vreți. Rezultatul trădează intenția - programată, căutată, demonstrativă, cu rezultate uneori stângace, alteori ostentative. Atunci când rezultatul este unul reușit, acesta este atât de îndepărtat de sursă, încât e numai aripi, numai zbor, o desprindere totală de rădăcina aflată foarte jos, în pământ.

Privirea artistului român e mereu aspirațională, spre alte zări, mai senine, spre înălțimi mai ozonate. În loc să fie o entitate firească, rădăcini, tulpină și coroană, e doar ulei care se ridică de-asupra apei. Nu la fel stau lucrurile dacă privim în jur, și ne referim aici la vecinii noștri. Aceștia nu se desprind ci se hrănesc total, „animalic”, din tot ceea ce le oferă dpdv cultural „pământul” lor, prin mituri, folclor, tradiții, istorie, caracteristici regionale.

Să luăm doar câteva exemple: Ismail Kadare, Orhan Pamuk, László Krasznahorkai sau un Marko Bela în literatură, sau, cum o face, într-o zonă geografică mai îndepărtată, Jon Fosse în dramaturgie. În muzică lucrurile stau puțin diferit, deoarece există nu doar un Franz Lizst, sau un Béla Bartók ci și pionieri precum Dimitrie Cantemir și Anton Pann, pe umerii cărora s-au ridicat mai târziu Ciprian Porumbescu, George Enescu. În aria artelor vizuale, Brâncuși a înțeles și integrat în arta sa, poate cel mai bine, elementele „primitive”, arhaice, ale spiritului popular românesc. Între artiști români contemporani, în categoria de autenticitate la care facem referire, îl găsim, de pildă, pe formidabilul Robert Lőrincz iar lista este, din păcate, una scurtă. Considerăm că pe aceeași listă scurtă se află și Liviu Alexa. Efortul de a ridica din anonimatul transilvan acest „joc de cărți plebeu” nu presupune o detașare, ci o „împlinire” prin contopire. În acest proces alchimic devorator, artistul și obiectul său se nasc din nou: un creator reînnoit și un pachet de cărți deopotrivă familiar și străin - o metamorfoză în haine noi și semnificații profunde.

Iată de ce context cuprinzător a fost nevoie pentru a înțelege că în spatele fiecărei cărți redesenate de artist se află o urzeală de o complexitate fascinantă: nenumărate ore de studiu, revelații și redescoperiri culturale și o muncă de șlefuire care constituie fundamentul ordonat al acestui univers artistic. Ca în cazul unei tapiserii medievale, frumusețea imaginii de pe pânză se sprijină pe o structură de rezistență tăcută, o muncă de construcție metodică ce susține fiecare fir de semnificație.

Lucrările din expoziția Filcăi au fost realizate într-un interval de doar două luni, ceea ce a presupus un volum de muncă brutal și un efort feroce. O formă de autoflagelare la care Liviu Alexa, asemenea un nebun întru artă metamodern, s-a supus, de bună voie, documentându-l sub forma unui jurnal video la care urmăritorii săi au avut acces VIP. Cei care au participat la vernisajul expoziției, au trăit o experiență privilegiată. Curatorul expoziției, Lucian Nastasă-Kovacs, a avut viziunea unui melanj ideal între spațiu, pânze și lumină. Practic, publicul a fost invitat să experimenteze pachetul de cărți din interior, devenind el însuși parte din joc.

Spațiul rectangular, cu pereți negri pe care prind viață arcanele în culori eclatante, alături de lumina roșie ce coboară peste vizitatori, au creat o experiență imersivă deplină, la doar un pas de a declanșa efectul Stendhal, prin expunerea la un flux masiv de imagini și simboluri, a căror forță estetică depășește capacitatea imediată de absorbție a privitorului. Dacă în Apocalipsa suntem noi pânzele lui Liviu Alexa sunt meditații pe tema transumanismului, a omului depășit de tehnologie, în Filcăi artistul relevă condiția sa metamodernă, prin sinceritate, melancolie și căutarea cu disperare a unui sens în spiritualitate, în rădăcinile înțelese ca identitate, poveste, mit. E o horă de îngeri, zmei și joimărițe, așa cum sună celebrul titlu al lui Carmen Mihalache, de zeități aflate în agonie, în care privitorii sunt atrași magnetic, reînvățând să joace pe ritmuri arhaice care le reverberează în sânge, cu frenezia hipnotică, șamanică, a melodiei Ciuleandrei

.

Experiența imersivă a funcționat ca un catalizator, făcând evidentă o analogie fascinantă cu o altă lucrare extrasă din aceeași estetică vernaculară — de data aceasta, din sfera compoziției muzicale. Iată: Filcăii lui Liviu Alexa, sunt un număr 20 de pânze – arcane, 20 (număr de tranziție și recompensă spirituală). Cantata Carmina Burana se bazează pe 24 de poeme sau strofe. Filcăii sunt un joc de cărți „plebeu”. Poemele care stau la baza compoziției lui Carl Orff sunt „profane”. Universul e al oamenilor simpli, cu bucuriile și necazurile lor. Atât în Filcăii lui Liviu Alexa cât și în cantata lui Carl Orff lumea reflectată e o lume a celor aflați sub vremi. Formula cărților de joc impune o formă inițială, fixă, un ritm, o repetiție, un vertij - vizual, în cazul artistului clujean, sonor, în cazul artistului bavarez.

Aparenta simplitate a temelor, gama largă de subiecte, reflectarea naturii duale a ființei umane, a destinului sau a zeilor nedrepți, conferă accente emblematice celor două creații. Pânzele masive, coloritul puternic, tușele decise, uneori demonstrativ apăsate pe pânză, forța de sugestie aproape agresivă, fără menajamente, a picturilor, siguranța vibrantă cu care artistul realizează tehnici mixte și personalizează arta instalației ne permit să ducem mai departe această paralelă cu impactul dramatic, plin de forță, de explozie sonoră, prin cor și orchestrație al Carminei Burana.

În plus, Carl Orff mărturisește și el că a scris foarte repede muzica acestei cantate. Ceea ce a produs declicul a fost însăși imersiunea: contrastul dintre întunericul spațiului mundan, supus efemerului, și „cerul” roșu, incandescent, ce părea mistuit de mânia Fortunei. În acest cadru, figurile mitice care îi încercuiau pe cei prezenți nu făceau altceva decât să traseze noile „margini ale lumii”.

Experiența a fost o adevărată sinestezie: culorile eclatante ale arcanelor părând să dicteze ritmul Ciuleandrei iar lumina roșie transformând spațiul într-o compoziție vizuală în care parcă se auzea: „O Fortuna / velut luna / statu variabilis / semper crescis...” Revenind la personajele cărților de joc ale lui Liviu Alexa, rolul lor de spirite-gardieni, de păzitori ai pragului între mit și mundan, între subconștient și conștient, între illo tempore și vremea ce nu mai vremuiește, se relevă printr-o caracteristică aparte: ochii.

Departe de ochii magici ai lui Ion Țuculescu, de ochii atemporali ai sfinților, ochii din Filcăiilui Liviu Alexa sunt fie hipnotici și dominatori precum în Ego – Asul de inimă roșie, fie bestiali în diferite grade, precum în Gheonoaia – Crăița de ghindă, Căpcăunul - Filcăul de ghindă, Joimărița - Crăița de caro, Chupacabra - juvetele de inimă neagră, sunt ochi ascunși, fără a-și exercita funcția, adică închiși, acoperiți – de ochelari sau de monezi, strânși, scoși, sunt răi, sunt ciclopici, injectați, orbi. Totuși, acești eroi nu sunt lipsiți de vedere. Spre deosebire de zona sacrului, în care întâlnim văzul inimii, în Filcăi, deși deplin, suprafiresc, văzul este unul pervertit, decăzut. Senzația binecunoscută a privirii care urmărește din icoane este înlocuită aici cu senzația, palpabilă, a orbitelor goale sau corupte care urmăresc vizitatorul.

Aceste entități ianusiene păstrează, iată, ceva din intenția inițială a creatorului lor, aceea de a spune „o poveste centrată pe demoni”. Despre acest joc al văzutelor și nevăzutelor, a ceea ce vrem să se vadă și a ceea ce nu lăsăm să se vadă, despre ce nu mai vrem să vedem despre fiecare în parte și despre noi ca și comunitate și ca popor ne vorbește Liviu Alexa, punând în lumină acel Blind Spot inaccesibil pentru noi, printr-o fereastră Johari deschisă spre noi înșine, și care este expoziția Filcăi. Cât despre Necunoscut, sau, hai să-i spunem, viitor, îl putem descoperi încercând o etalare cu cărțile de joc din pachetul inspirat din tablourile lui Liviu Alexa.

Filcăi

Liviu Alexa

Curator Lucian Nastasă-Kovacs

16.04 – 10.05.2026 · Galeria Kulterra, Bucureşti