Opus nr. 166 / Ceva despre mine, ceva din trecut: lectia lu’ Vali Basarabeanu’

N-as putea sa va descriu ora si ziua. Poate ca era in 1999. poate. dar e cert ca urcam. era o panta mare, nu deal, ca dealurile erau mici fata de cacatul de panta enorma care ducea foarte sus la casa lui Vali Basarabeanu’.

Era o casa ca oricare, dar ceea ce o facea un Templu erau mai multe. Vali a fost mereu un pedofil cultural. Ne gasea de mici mici, ne recruta prin votca si cantece, ne racola ca un pradator cultural si ne aghezmuia cu carti si cantece, poezii citite, dar mai ales recitate.

Cine citise, dar nu stia sa recite, era afara.

Rasplata era enorma pentru cei saraci ca mine: o ciorba non trendy de cartofi, larga ca pizda Cleopatrei, si subtire ca un legamant. Dar mai erau si mancaruri non vegane: o chitara obosita pe care o caram cum ar cara un sisif beat o canistra gigantesca de vin, niste tomuri enorme de Esenin rablagite de atata citit si o soba, soba vietii mele.

Urcusul v-ar putea parea un drum initiatic, cacum ar fi fost Alexandru cel Mare mergand spre desert in Siwa, dar noi, recrutatii, eram niste alcsandri mai mici si beti care urcam dealul din Grigorescu, inca nemodelat de vile de bogati, spre Athosul nostru de betivi.

Acolo era Calea.

Adevarul ni se revela prin mica gravitatie ce ii facea pe cei mai beti sa completeze legea junglei, caci cazand de la Athosul auster al lui Vali, te duceai 300 de metri de a berbeleacul pana in strada rusinii. Cei ce, dupa atata chin, se mai puteau tine in panta periculoasa a betiei culturale, erau deja absolviti.

Viata era “alceva”.

La un semn, Vali Basarabeanu’ aducea cele mai alese bucate din manastirea proforma pe care o avea: paine uscata si rosii obosite, slanina darza data inainte pe coaie, poate chiar un ardei iute. Si toti ne ostoiam de la Marea Masa. Desigur, astea erau ale burtii. Caci nu urcasem degeaba. Doua spre trei canistre carate deja de noi apareau, erau aduse cu sudoare, si ni le beam. Nu stiam noi de Chardonnay sau de Muscadet, vinul nostru era Podgoria “Ne doare in pl, hai sa bem”, si ne beam visele fara apa minerala si fara prezervative, care cum.

Nu era monta acolo, nici partuza, caci Vali era extrem de dobitoc incat sa ne recalibreze hormonii spre singurele porcarii care ii placeau: poezia si cantul.

Privind la orasul bogatilor din care nu faceam parte, adica Clujul in zare, Vali facea un soi de excretii din gatlej si incepea sa cante. Dar nu canta.

Adeseori, ne vibra.

Apoi, cand noaptea neagra ne arata cat suntem de saraci, ne recita Bacovia, Blaga, Eminescu, Esenin. Bine, mai multi fosti fotbalisti.

Era deja noapte. Noi eram romani. Am uitat sa va zic ca pe el il cheama Vali Basarabeanu’, numele primului voievod de Cluj care aducea in Cluj “emigranti” din Republica Moldova si ii invata: sa se spele pe picioare, sa nu uite cine sunt, sa cante, sa fie frati cu noi. Si pe noi ne invata sa fim frati cu Ei.

Vali Basarabeanu’ a fost printre primii bogati ai Clujului. Avea milioane de teiubescuri de la noi si de la fratii moldoveni pe care ii aducea la Cluj, cu o singura promisiune: tot ce vi s-a spus e o tampenie, suntem aceeasi limba si stare, hai, suntem!

Si asa ramaneam, dragii mei, eu sa tot fi avut vreo nouasprezece spre douazeci de ani, si beam shardone de sosete fara gheata si apa, si-l ascultam pe Vali barbos ca un rasputin urban si daca se intampla cumva sa adormim in panta pe iarba necosita, tot se gasea o paturica puturoasa cu care sa ne inveleasca.

Ca om nedrept insa, Vali era dictator: ne trezea mereu si mereu la rasarit (daca dormeam), fiindca tinea el mortis sa cantam cand apare Soarele si sa plecam la ce joburi sordide om fi avut.

Vali traieste, face cea mai neprofitabila meserie din lume, anti drog: tipareste carti.

Dar il voi tine mereu minte pentru cum imi dadea un spit in cur sa ajung de sus la strada si sa ma duc la redactie zicandu-mi mereu: ba, Alexa, tu n-ai casa?

As fi ramas.

Casa mea nu era acolo. Casa mea era mereu ceea ce imi dadea Vali strans sa tin in mana cand ma impingea de-a berbeleacul: o carte.

Si aia a devenit casa mea.

BIO LIVIU ALEXA

Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.

În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.

Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.

Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!

“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa.