Opus nr. 223 - Londoning - Jurnal de calatorie in Capitala Imperiului Britanic (1)
Opus nr. 223 - Londoning - Jurnal de calatorie in Capitala Imperiului Britanic (1)
Așa s-a potrivit, să văd Londra doar la 40 de ani, după ce am vizitat multe alte zone incredibile din această lume.
Fermecat de tot ce văzusem anterior, mi-am desenat în cap prejudecata că Londra e o lăbuță tristă și supraevaluată. Iar apoi am avut ocazia să o văd în mai multe rânduri într-un răstimp foarte scurt, iar Londra mi-a dar un topor mental în cap încât, paradoxal, fiecare experiență cu acest oraș minunat devine pentru mine atât de copleșitoare, încât realmente am nevoie de cel puțin o săptămână ca să procesez toate experiențele și emoțiile trăite acolo.
Astăzi o să vă ofer spre lectură jurnalul MEU de călătorie prin Londra, unul în care încerc să vă îndepărtez cât pot de hype-ul comercial al acestei capitale și să vă pun pe ochi lentilele de contact ale unei Londre mai puțin cunoscute turistului român obișnuit să bifeze toate simbolurile „eterne” ale Londrei gen Big Ben sau Trafalgar Square. Este jurnalul de călătorie al unui om curios ca mine așa cum mă știți, un căutător de senzații speciale.
Capitala Imperiului, cum îi spun eu și prietenii mei, este una dintre cele mai perfide metropole ale Europei: aglomerată, cinică, copleșitoare, obositoare; ca turist îți va fi greu să te obișnuiești cu tumultul ei. O agitație convulsivă de sunete, imagini, peisaje și trucuri diverse. Un amalgam de jeg și distincție regală. N-aș sta în Londra, mă refer ca rezident, nici să mă pici cu ceară, decât poate dacă aș locui gratis la Ritz sau într-un apartament pe un singur nivel, fiindcă altfel, majoritatea locuințelor londoneze sunt niște cotețe greu de acceptat chiar și pentru un român crescut în garsonieră.
Ca turist, asigură-te bine înainte de a pleca la Londra de câteva lucruri: că ai un buget bine conturat pentru ce vrei să faci și ce vrei să vizitezi, asigură-te că ai o strategie de transport, fiindcă altfel ai belit ananasul crezând că poți călători lejereanu cu Uber-ul prin Londra, fiindcă taxiurile și Uber-ele sunt super scumpe și, în fine, că alegi cu inteligență un Airbnb decent care să fie măcar lângă o stație de metrou sau autobuz și lângă oarece magazine de cartier.
Londra este una dintre cele mai mari consumatoare de timp turistic pentru vizitatorii ei. Poți petrece lejer 45 de minute în metrou sau chiar pe Uber spre o singură destinație, așa că, de aia spun, fii foarte pregătit cu strategia ta de transport.
Asigură-te apoi că ai niște încălțări bune în picioare fiindcă indiferent de mijlocul de transport, în special dacă ești un turist curios ca mine o să faci lejer 10-12 kilometri pe jos în fiecare zi.
Apoi, întotdeauna, dar întotdeauna, înainte de a pleca din România verifică cum va fi vremea în săptămâna sau zilele tale de prezență în Londra și nu uita să îți iei by default ceva mai gros în bagaj. În mijlocul lunii iulie, când Europa înjură de toropeală, la Londra poate fi un frigalău cumplit combinat cu vânturi puternice și ploi intempestive.
de final…
Nu uitati sa va abonati la newsletterul meu, costa 45 lei pe luna.
Acestea fiind zise, bine ai sosit la Londra, turistule! Dar ce-ți dorești să faci? Vrei câteva poze selfie cu Big Ben, The Eye sau Turnul Londrei? Nu e problemă, dar atunci înseamnă că te înscrii în categoria turiștilor țărănuși de etapă și cred că e mai bine să rămâi în această categorie.
Enervanta Londră este cu mult mai mult decât cinci clădiri emblematice și șase statui. Londra este o respirație artistică polivalentă. Un platou imens cu muzee de nișă incredibil de interesante. Galerii de artă cum nu mai găsești în lume. Cartiere savuroase care au în ele mii de lucruri ce așteaptă să fie descoperite: de la artizani până la tarabe cu mâncare, de la biblioteci până la pub-uri.
Londra este, de asemenea, destinația pe care niciun superstar din muzică nu își permite să o ignore și este casa celui mai complex sistem de musicaluri care face Brodway să pară doar un cocalar gigant și lipsit de rafinament.
Aceasta este lentila prin care vreau să vezi Londra, actual turist ce vrei să devii mai bun, sau viitor turist ce cauți sugestii.
Există multe dimensiuni ale Londrei, inclusiv aia de a freca menta la un hotel pe 1000 de lire sterline pe noapte, și de a face shopping turistic la Dior, Hermes, sau la atelierele de croitorie de moda veche unde se croiesc celebrele costume englezești. Eu însă vă propunsă privim Londra astfel:
Londra veselă
Din start când mă gândesc la veselia Londrei, mă gândesc la cea mai frumoasă expresie a ei, piața de musicaluri.
Discutăm de o industrie pe această „nișă” care face ca, și vreau să înțelegeți bine dimensiunea, doar franciza de de la Mamma Mia! să fi ajuns la Londra la încasări, din 1999 până astăzi, de circa două miliarde de lire sterline. Spectacolul Mamma Mia! se joaca de peste două decenii cu casele închise și trebuie să-ți iei bilet cu cel puțin o săptămână două în avans ca să-l poți vedea. Dar Mamma Mia! are o competiție acerbă, fiindcă simultan în Londra în fiecare săptămână se joacă peste 20 de spctacole diferite care mai de care mai apetisante, de la „Înapoi în viitor” până la „Mrs. Doubtfire” sau sau „Hello, Dolly” și câte și mai câte.
Inima îmi tresaltă când vă povestesc despre ele fiindcă am fost și eu introdus în lumea aceasta divină de foarte bunii mei prieteni Diana și Cristi cu care am intrat de exemplu la Mamma Mia! plin de reticență și am ieșit plângând de fericire.
Până să vă explic mai multe ca să înțelegeți mai bine fenomenul, vreau să vă povestesc mai întâi despre puzderia de teatre și mini-teatre ce alcătuiește osatura artistică a Londrei. Teatre care sunt răspândite în toate cartierele mari ale capitalei.
Am fost în Londra și în teatre aurite și pompoase, superbe ca design și în teatre mai mici și mai ponosite, dar impresionante pentru istoria lor, pentru trecutul lor artistic, teatre mici în care au jucat la începuturi inclusiv nume precum Anthony Hopkins. Pentru că există această infrastructură, există și posibilitatea constanței unor spectacole de calitate. Fiecare teatru „arestează” câte un spectacol și el devine sinonim cu show-ul în sine. Vă dați seama dacă se joacă câte 10-15 ani același show în același loc și există cerere în continuare!
Cea mai mare diferență de abordare a publicului de către teatrele londoneze față de teatrele europene este invitația adresată spectatorilor de a se simți bine din toate punctele de vedere.
Un asemenea punct de vedere este și aruncarea la gunoi a regulii că la teatru trebuie să vii îmbrăcat la 14 ace, să stai gomos și înțepat și în pauză să te duci maxim la un pișu scurt. Toate teatrele londoneze au „încastrate” în ele recepții largi cu baruri foarte bine asezonate, de la bere la covrigei, de la înghețată la șampanie, de la sucuri la bomboane, lucruri pe care le poți duce în sală cu tine fără să leșine lumea de surpriză. Bașca, este o modalitate foarte lucrativă de a produce mulți bani.
Apoi, diferențele dintre teatrele londoneze și cele europene cresc când începem să discutăm despre partea artistică, despre costume, aranjarea scenică, muzică, butaforie, dialoguri și polivalența creativă a artiștilor. Am văzut multe spectacole și tot ce pot să spun este că artiștii de pe scenă sunt pur și simplu wow.
Superbi, empatici, ultratalentați, fiind capabili să interpreteze teatru, să cânte și să danseze în cadrul aceluiași show fără niciun fel de probleme.
Majoritatea acestor producții durează două ore jumate, cu o pauză de 20 de minute, răstimp în care regizorii și actorii te poartă printr-un evantai de sentimente între care nu lipsesc lacrimile de fericire, sughițurile de tristețe, veselia tonică, urletele de admirație. Și poate cel mai important dintre ele sentimentul că nimeni nu te-a înșelat ca spectator, nici pentru banii dați pe bilet, nici pentru timpul petrecut înăuntru. La final, ai mereu sentimentul că ai trăit ceva special care te-a împlinit sufletește.
Discutăm aici de producții care costă ca set-up milioane de euro ce sunt cheltuite pentru castingul unor actori excepționali, care trebuie în așa fel aleși încât să te poți baza pe ei ani în șir. Unu la mână pentru că publicul are obiceiul de a se îndrăgosti de ei și doi la mână pentru că în regimul extrem de dur în care se joacă aceste musicaluri, două spectacole pe zi timp de patru-cinci zile pe săptămână, e foarte clar că ei trebuie să aibă o rezistență sporită, o anduranță artistică și fizică care să le permită să performeze la sută la sută de fiecare dată.
Recomand tuturor adulților, dar și tuturor părinților și copiilor o experiență de tipul „Lion King” sau „Mrs. Doubtfire” sau orice alt musical indiferent cât de „matur” vi se va părea, pentru că este absolut exploziv ca emoție.
Anul acesta am prins două spectacole absolut superbe, de facturi diferite. Unul dintre ele consacrat vieții lui Michael Jackson și altul, oglinda ficțiunii Mrs. Doubtfire, povestea savuroasă a tăticului divorțat care se transformă în bunică pentru a fi bonă copiilor pe care îi iubește atât de mult.
Dacă aș fi putut să îl filmez pe băiețelul meu Ștefan de-a lungul celor două spectacole, să fi putut vedea și voi expresiile mutrișoarei lui de-a lungul a două ore jumate de show, implicarea lui în aceste povești, v-ați da seama despre limbajul universal al actului artistic de calitate menită să fie pe frecvența tuturor, nu doar a elitelor, fiindcă elitele pot alege opera sau opereta, concertul simfonic sau teatrul clasic. Doar privind aceste musicaluri londoneze îți poți da seama ce înseamnă divertismentul de calitate.
Ace, brice și muzee
Capitala Imperiului respiră forță prin toți porii săi, fie dacă discutăm de întortocheatul, dar extrem de eficientul sistem de metrou, fie că discutăm de clădirile și monumentele impunătoare, sau despre Coroana pe care britanicii o prețuiesc atât de mult și care rămâne stâlpul United Kingdom. Respectul englezilor pentru Coroană este solid și, chiar dacă ei ii mai iau la mișto câteodată pe membrii Casei Regale prin presă sau prin glume, englezii știu foarte bine că Imperiul Britanic, cel mai puternic și mai întins din istoria lumii, i-a făcut ceea ce sunt astăzi: o națiune de top pe globul pământesc, respectați și influenți în lumea militară, economică, socială, culturală sau sportivă.
Muzeele Londrei sunt declarația de intenție cea mai pregnantă.
Dovada cea mai palpabilă a trecutului majestuos al Imperiului Britanic. Victoria and Albert Museum este un loc unde mă duc cu copilul meu de fiecare dată și, chiar dacă deja îi cunoaștem aproape toate secretele expoziției permanente, găsim mereu motive de bucurie fiindcă peste mine s-a așternut de la ultima vizită un alt strat de înțelepciune și peste Ștefan un nou val de curiozitate.
Mă opresc puțin la acest muzeu pe care vi-l recomand ca obligatoriu să vă spun că a fost fondat în 1852 și botezat după Regina Victoria și Prințul Albert. Victoria a fost o greuceancă, cu una dintre cele mai lungi domnii din istoria Marii Britanii. O curajoasă și o deșteaptă, căsătorită cu Albert, verișorul ei care putea foarte bine să se obișnuiască cu rolul de „toartă” a Coroanei Britanice, de simplu soț al reginei, dar a ales în schimb să facă din poziția lui secundară un rol principal în ceea ce privește instalarea Marii Britanii la cârma lumii în ceea ce privește cultura, inovația, știința și reforma artei.
În interiorul muzeului veți găsi, chiar dacă nu e foarte frumos să spun așa, cam tot ce a putut fura Imperiul Britanic din țările pe care le-a colonizat. Dar si cam tot ce a putut cumpăra Albert de-a lungul vieții sale regale „încropind” cea mai mare comoară de artefacte, mă refer ca valoare și complexitate, pe care acest pământ o cunoaște și care să fie într-un singur loc. Să nu vă așteptați la un muzeu bășit, prăfuit, plicticos și redundant. Pregătiți-vă pentru câteva ore bune de stat înăuntru, însă vă asigur că veți înnebuni de plăcere și emoție, asta bineînțeles dacă nu aveți creierul neted și lacune totale la capitolul cultură generală și educație. V-am mai zis, n-am nimic cu proștii, dar îi evit cu toată forța. Eu scriu pentru curioși, pentru deștepți, pentru încercători, pentru cei care vor să evolueze.
de final…
Nu uitati sa va abonati la newsletterul meu, costa 45 lei pe luna.
Mai jos, unul dintre cele mai vechi si complexe covoare persane din lume. Covorul se numeste Ardabil si are circa 26 de milioane de noduri, cate 50 pe cm patrat. Dateaza din 1539 si este absolut frumos.
Victoria and Albert Museum s-a născut în 1852 când românii se ștergeau la cur cu brusturi și asta trebuie să ne arate niște lucruri. În ciuda celor 170 de ani de existență, muzeul este mai tânăr ca oricând și în interiorul său, în fiecare semestru puteți descoperi expoziții temporare absolut demențiale pe teme contemporane și moderne, ba chiar dintre care multe exced formalismului pur istoric sau științific.
Am prins colectia de fotografii speciale ale lui Elton John - “Fragile Beauty”, sponsorizata de Gucci. Am innebunit la tartacuta de placere.
Anul acesta am avut in plus șansa superbă de a prinde o expoziție temporară de câteva luni dedicată icoanei modei, Naomi Campbell și care ne-a lăsat mască: o epopee vizuală a carierei acestui supermodel care a influențat major felul în care designerii au ales să-și facă creațiile, bătându-se pentru trupul ei perfect.
Având în vedere noile teze la care suntem forțați de când cu „lumea nouă” ce ne pune să aplaudăm la concursuri de miss bărbați îmbrăcați în femei și grase pe catwalk îmbrăcate în rochii de celulită, frumusețea, chiar și actuală, a lui Naomi Campbell, pare o relicvă vizuală a unor vremuri de mult apuse. Dar ele nu sunt apuse. Omenirea e doar proastă și sper că temporar, căci a mai avut accese de stupizenie de-a lungul istoriei sale.
Omagiul adus frumuseții lui Naomi ne trece subtil și emoționant prin toate etapele vieții ei. De la fotografiile fetiței ciocolatii care se hăhăia în fața camerei de luat vederi în școală până la plicul cu primul ei contract de model sau cu primul ei bilet de avion în drum spre New York. Ne-am delectat văzând zecile de coperți ale celor mai mari reviste de fashion. Am văzut cel puțin 30 de rochii iconice semnate de cei mai grei creatori ai lumii care se băteau, efectiv, din punct de vedere artistic să-și dovedească măiestria în a evidenția într-un mod cât mai special unicitatea trupului ei de panteră.
Genul acesta de expoziții dedicate memoriei unui superstar este prilejul enorm pentru mine ca părinte fie de a învăța ceva în plus, fie de a-i da copilului meu pe sub nas cu pudra magică a interesului pentru marile personalități ale istoriei lumii. Și eu, și mă-sa, facem asta constant cu el. Îi povestim în mod curent despre marii creatori și marile genii ale lumii. Dintr-o lovitură, la Londra, am avut șansa să îi punem lui Ștefan în creier încă două povești minunate. Ale lui Michael Jackson și Naomi. O să spuneți că abordarea asta educațională nu-l va face mai deștept pentru Bacalaureat, iar eu o să vă zic că mă doare în cur de asemenea păreri. Rolul meu ca părinte, și mai ales ca produs al școlii comuniste cretine, este să-l feresc cât pot de educația formală, imbecilizantă.
de final…
Nu uitati sa va abonati la newsletterul meu, costa 45 lei pe luna.
Cei mai mulți prostovani refuză muzeele pentru că li se par plicticoase și multe așa și sunt, dar plictiseala vine și din faptul că cei mai multi vizitatori nu au cultură artistică nici cât negru sub unghie. Când vreți să vedeți cum arată cultura de turmă, mergeți la Luvru să vedeți cum stau zeci de mii de oameni la coadă să vadă doar Monalisa și trec pe lângă opere de artă de o importanță enormă.
Pentru a trece peste acest impediment în fața copilului meu, am ales, îndrumat fiind de niște prieteni foarte buni, să evit cu Stefan muzeele clasice cu picturi reprezentând lorzi grași, îngerei și domnițe cu curul încovoiat, întreptându-mi atenția pas cu pas spre muzeele de artă modernă sau contemporană și căutând cu precădere notele suprarealiste, mult mai interesante pentru mintea unui copil.
Cineva însă mai deștept s-a gândit acum câțiva ani la Londra să creeze un concept de muzeu atipic și așa a ieșit White Cube, astăzi o rețea de muzee cu o abordare neconvențională, care refuză până și ideea clasică a georgafiei unui muzeu cu coridoare și o anumită direcție de urmat.
Curatorii White Cube aleg ani de ani să promoveze unii dintre cei mai speciali artiști ai lumii, și când zic speciali, zic nu musai faimoși, devenind lideri în impunerea unor trenduri artistice sau a unor perspective despre artă. Marele noroc pe care l-am avut în momentul în care am călcat în White Cube la Londra a fost să nimeresc din start o mega expoziție a genialului Anselm Kiefer, un geniu pe care voiam să îl revăd și anul acesta la Florența în cazul altei expoziții unice, „Îngeri decăzuți”.
Anselm Kiefer este considerat un superstar al artei noi și pe bună dreptate nu cred că a existat expoziție la care am participat și să nu fi ieșit absolut orgasmat, cu inima cât un purice, cu sufletul descărnat și cu mintea vraiște.
Stați liniștiți, Kiefer nu este un mâzgălitor de Tik Tok care țâpă șase culori pe platouaș si ni le prezintă ca pe o viziune postmodernă. Băiatul ăsta își trage seva inspirației din chestii grele, din James Joyce par egzamplu sau Nietzsche, și oglindește decandența umană într-un fel în care nimeni nu mai poate în această lume din punct de vedere al expresiei artisitce.
Dar White Cube ar putea fi prea complex, o să spuneți, pentru o familie average cu un copil cum suntem noi. Și o să vă spun că nici vorbă. Îndrăzniți să nu vă mai temeți de ceea ce nu înțelegeți pentru că puteți citi despre și o să înțelegeți, Copilul are opt ani și nu înțelege? Ei bine, l-am cărăbănit în asemenea muzee încă de la patru ani, și la spectacole și filme, am stat la început doar 10 minute pentru că se plictisea, la 5 ani am reușit să stăm o jumătate de oră, la șase ani să vizităm un muzeu întreg și am ajuns anul acesta ca Ștefan să radă dintr-o lovitură întreg Tate Modern și apoi Tate Britain, recunoscând în interiorul lui chiar operele despre care învățase anterior.
Poate că n-am fost deștept să știu cum să procedez, de aia vă învăț și eu pe voi, fiindcă și eu am primit acest sfat de la Diana și Cristi, cei mai minunați părinți pe care îi cunosc, care au crescut un copil minunat ca Irina, care astăzi este absolventa de Courtauld, cu master în Istoria Artei făcut la Londra, nu la Bolintina. Expuneți copiii la artă, puțin câte puțin, dar nu încetați să o faceți.
Așa cum v-ați dat seama, Tate Modern este un alt muzeu pe care vi-l recomand cu familia. Și ce muzeu e ăsta! La 1900, pe când marii noștri oameni de stat din Romania se coifoseau să încropească o națiune, in Londra se înființa Tate Modern, estimat încă de la început să fie muzeu de artă contemporană, la un început de secol în care respirația Europei era extrem de clasică.
Muzeul își datorează numele domnului Henry Tate, un industriaș care a făcut bani din zahăr, dar care, spre deosebire de mulți miliardarii ai lumii trecute sau actuale, a ales cel mai frumos mod de a rămâne pe buzele tuturor furnizând cea mai mare parte a averii sale înființării Tate Gallery. Putea să moară bogat și ar fi fost uitat a doua zi, dar astăzi este pe tricoul copilului meu și zilnic pe buzele a mii de vizitatori care calcă pragul muzeelor tate fondate de el. Dacă vă doriți să vedeți unele dintre cele mai importante piese de artă din lume, să nu evitați Tate.
Aș putea să vă povestesc ca să mă dau mare despre tonele de galerii pe care le vizitez mai mereu, galerii de artă mai micuțe, dar deosebit de valoroase și apreciate în această industrie. Însă dacă tot vorbim despre muzee, e cazul să vă vorbesc musai și despre muzeele tematice în care Londra excelează în mod particular. Și nu numai la Muzeul Iluziilor sau Figurilor de Ceară mă refer, niște prostioare de care se bucură orice copil sau matur, mă refer la muzeele de nișă sau tematice ale Londrei care stau ascunse de ochii comercialului și care așteaptă să fie descoperite. Muzeul Designului de la Londra este un must pentru toți cei care sunt specializați în această meserie, dar ar trebui să fie o destinație obligatorie și pentru cei curioși fiindcă este frumos construit și gândit.
Credeți însă, că London Transport Museum este mai prejos?
Am petrecut acolo ore incredibile alături de familia mea. Este spectaculos cum pot face englezii din rahat bici, cum pot transforma ceva aaprent brut și neinteresant într-o bucurie educativă.
Sunt foarte multe muzee cool în Londra, dar, ca să nu vă plictisesc, mai am încă două pe care trebuie să le evoc. National History Museum, care este din punctul meu de vedere unul dintre cele mai frumoase muzee de științe naturale din lumea asta, și unde, dacă vă vine să credeți, în ditamai clădiroaca sunt expuse sute de mii de item-uri care acoperă colecții de botanică, mineralogie, zoologie, paleontologie și taxonomie.
Ca să vă fac poftă, dați-mi voie să vă spun doar atât: acest muzeu este gestionarul celor mai numeroase și importante în același timp relicve de dinozauri, lucru care transformă acest muzeu într-o Catedrală a Naturii. Ori de câte ori ajung acolo devin instantaneu în copil, privind la scheletul imens al unei balene albastre ce străjuiește intrarea și care face Muzeul Antipa să pară un muzeu sătesc.
Însă dacă vreți ceva mai exotic și mai interesant, să nu ratați sub nicio formă muzeul Sir John Soane, casa unuia dintre cei mai grozavi arhitecți englezi. Un spațiu remarcabil care este plin de picturi, desene, sulpturi, antichități, pe care el le-a achiziționat de-a lungul vieții sale de artist special.
Închei aici prima parte a ochelarilor mei despre Londra, această târfă elegantă din high society care cu o mână îți golește buzunarele și cu alta te mângâie voluptuos, oferindu-ți o partidă de amor sufletesc care te va slei de puteri.
PS: In timp ce Romania behaia de cald, la Londra se dardaia de frig. Un iulie obisnuit in Regat :)
S-a stricat Mișu
Pentru toti cei ce l-au cunoscut, au fost scuipati sau zgariati sau miluiti cu o mangaiere de el, marele Mihai Istrate, zis si MișuPișu, zis si Datejosporcule, zis si Iubireanoastra, ei bine, sa stiti: in seara asta, s-a suparat pe noi ca nu il mai putem repara si a plecat dupa 15 ani jumate in care ne-a dat voie sa il iubim.
Provenind dintr-o suburbie umila a Oradiei, Misu a ajuns intre sanii binefacatoarei sale mamici, Mihaela Tamas, care s-a folosit in mod josnic de el pentru a ma cuceri si a ma face sa iubesc purtujur neamul pisoiesc.
Misule, ne-ai terminat, baiete, am venit de la Londra veseli, ne-ai asteptat doar cat sa te mai flocaim un pic intre urechile crocante si ne-ai dat mumu.
Iarta-ne ca te-am tinut in balcon cat eram la job in primul an cu tine, iarta-ne ca ti-am taiat mustatile intr-o zi de iarna, multumim ca ai stat mii de zile cu noi la buda mirosindu-ne basinile, ca ai fost pentru Fane frate din leagan si pana azi, iarta-ne ca am vrut sa te facem catel si ti-am pus zgarda injositoare a neamului catelesc pentru doar cinci minute si multumim ca ne-ai zgariat pe vecie pe piele.
Nu vom uita niciodata cat ai fost de mooist noaptea, scuze, mii de nopti, cand pe la patru te ajuta Bunutzul sa te dilesti si sa ne sari in cap, nu vom uita cum footeai clantele de la camere si nici privirea ta dezamagita de sef al juriului segzual cand iti priveai oripilat parintii cum se joaca de-a mama si de-a tata.
Nu vom uita ce ciorditor manelar ai fost, hot de popcorn si chipsuri, distrugator de mochete si fotolii, mancator de cabluri de Orange, Vodafone si Digi, nu vom uita cum te cakai in semn de protest fix langa litiera si nici cum te deranjau boabele de saraci.
Iti multumesc personal ca m-ai asteptat pe scari dupa fiecare chef de la redactie, cand veneam aghezmuit, ai fost singurul care m-a inteles si nu m-a sasait a dojana, ai fost redbulul meu de mahmureala.
In Raiul pisicilor si cateilor, nu ramane la fel de sever, cauta-i pe Loto, pe Dumbi, pe Zumi, e adevarat, is catei sclaveti, dar is familia noastra, stai cu ei si organizeaza-i pe fraieri.
de final…
Nu uitati sa va abonati la newsletterul meu, costa 45 lei pe luna.
Ultima ta masa e un pliculet cu inimile noastre taiate fin de durere. Ti le dam, ba, fara probleme, ca ne-ai dat cinspe ani jumate motive de ras si de iubire.
Ai fost producatorul meu preferat.
Ai fost iubirea pamantului.
Ai fost.
Distins, elegant si perfid, Mihai Istrate, zis si MisuPisu, zis si Datejosporcule, a avut in cei 15 ani jumate pe calendarul omenesc, o implicare activa in viata societatii, durandu-l in pooola de proshti si iubind doar personaje alese cu dibacie si, de ce sa nu recunoastem, si cu diverse interese. Pe Petrusca l-a iubit ca erau practic doi Miși, pe Mirona pentru ca il baga la sutien, unul foarte interesant, pe mama Mihaela a iubit-o pentru ca i-a platit datoriile la pacanele, in fine, ati inteles. Implicat cu deosebire in analizele politice, atent editor al articolelor mele, cel mai probabil ca pe mine m-a considerat un soi de poolifrici care avea nevoie de ghidantza editoriala, motiv pentru care ma insotea constant la toate aparitiile mele televizoristice standu-mi ferm intre picioare, mai precis langa outze, unde imi mai soptea nervos idei cand ma impotmoleam in peroratii. A vrut sa plece in exil in debara cand m-am inscris in PSD, dar m-a iertat, fiindca stia ce is ale tineretii valuri. Pe Fane l-a iubit inca de la maternitate, asta si pentru ca Fane a impartit cu el atat laptele cu biscuiti, cat si Doritos, ceea ce ar trebui sa va fi spus deja cat de pe interes era in fapt acest Mihai Istrate. Desigur, nu putem uita nestavilita sa pasiune de a ne insoti la buda dimineata pe fiecare, dupa un calendar indian obscur pe care doar el il urmarea stiind PRECIS care fraier se va kaka mai repede in acea zi sa ii dea boabe. A plecat dintre noi cu regretul enorm de a nu fi putut sa devina CEO la o firma de net, fiindca amarnic ii mai placeau routerele si ideea de wi-fi, fiind posesorul unui patent neinregistrat prin care demonstra clar ca, daca se pune cu curul pe router, netul nu mai merge, dar daca se ridica otara si se basheshte, netul reporneste cu o forta ce il rusina si pe Elon Musk ala.
Mișu, daca e reala faza cu reincarnarea, vreau sa fiu routerul tau, nu un fost tatic penibil care plange ca o servitoare gravida dupa tine.
Miha, Fane, Liviu
de final…
Nu uitati sa va abonati la newsletterul meu, costa 45 lei pe luna.
Visez sa pot sa ma concentrez financiar doar pe dezvoltarea acestui proiect de analize si investigatii si sa am in continuarea (si) libertatea financiara de a ramane departe de facturile partidelor.
Doar voi ma puteti ajuta, caci nimeni din politica nu accepta jurnalistii incomozi.
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa