Opus nr. 243 - Adidasii Galbeni de pe Caminho Portugues. 270 de kilometri de singuratate in 400 000 de pasi. Jurnal de calatorie (1)

Acesta este primul articol din lume ce nu e scris de oameni, ci de niste adidasi. Adidasii mei Galbeni. Ii las pe ei sa va scrie ce si cum. Eu nu am timp acum: privesc oceanul si ma caut pe mine sa ma redau mie. 400 000 de pasi in 12 zile, 400 de mii de ganduri cu care m-am intepat singur in inima-mi sarata.

Liviu Alexa

---

Noi, Adidasii Galbeni

Buna, noi suntem Adidasii Galbeni si ii apartinem lui Liviu Alexa. Nu noi l-am ales, el ne-a ales pe noi.

Sa stiti ca, spre deosebire de oameni, care spun ca familia nu ti-o poti alege, noi, in lumea adidasilor cam stim pe cine ne dorim sa ii avem de stapani.

Pe noi ne-au facut galbeni strident din fabrica, suntem un special edition cu cauciuc de la Goodyear, era clar ca nu o sa ne aleaga un pampalau sau un fricos, ci doar un om care iubeste culorie si stie cine e.

Cand a intrat acum doi ani in magazin Alexa asta, am stiut ca o sa fim ai lui. A venit tinta la noi, Adidasii Galbeni.

Un gras care sa ne impovareze insa… poate ne-am fi dorit altceva. Dar a fost bine.

Liviu e un stapan ciudat, aveam sa ne dam repede seama de asta, ne-a purtat iernile si verile de parca nu mai avea ceva de incaltat, ne-a purtat mereu fara sosete, mai ales iarna, fiindca zice el, sosetele consuma timp ca sa le “incalti”, iar Liviu e nebun cu timpul, prefera sa nu isi ia sosete, dar sa piarda timpul privind un tablou sau sa saliveze uitandu-se la un pui cum se coace la rotisor.

Am stiut inca de acum cateva luni ca o sa plecam cu Liviu in Caminho Portugues, un vechi pelerinaj crestin care are variante de drum multiple: versiunea spaniola, frantuzeasca, de munte, de nord, de coasta.

Caminho, oricare ar fi el, e un drum initiatic de sute de kilometri facuti pe jos din care fiecare face cat poate. Unii fac 700, altii 300, altii 160. Ideea aici nu e “kilometrajul”, ci DRUMUL.

Alexa a bodoganit mai mereu ca va merge intr-o zi pe Caminho, dar nimeni nu il credea, fiindca era un gras, desi nu chiar asa gras de cum fusese cu doi ani in urma, cand ne-a cumparat. Avea 153 de kile de osanza si noi? Adidasii Galbeni, l-am ajutat sa slabeasca peste 35 de kile.

Noi, Adidasii Galbeni, l-am ajutat nu numai sa slabeasca, ci, cu noi umbland pe jos enorm sute de zile, l-am ajutat sa isi regandeasca viata.

Liviu asta nu e un stapan oarecare. Adica asta e omul extremelor, de aia ori va muri foarte tanar, ori extrem de batran, fiindca in cazul lui nu se poate altfel.

Asa am avut timp sa ne cunoastem mai bine si asa am stiut ca, daca si-a pus in cap sa faca 270 de km pe jos pe Caminho Portugues, o sa se duca. E groaznic de tampit si incapatanat cand isi pune in cap ceva.

O vreme, Liviu nu a zis nimic, dar noi, Adidasii Galbeni, ne-am dat seama ca ceva se intampla cand ne-a luat la “pl”, cum zice el, prin Atena acum cateva saptamani, cica sa ne antrenam 15 kilometri pe zi la 35 de grade, zicand ca “asa va fi si acolo”. Acolo, unde?

Nu va putem spune cat ne-a imputit prin Atena, apoi prin Peloponez, cert e ca am aflat pe repede inainte (si fara sa ni se ceara parerea) ca numai pe noi ne ia in Caminho.

Nici nevasta, nici copil, NICI TABLETA, doar pe noi, asinii galbeni din cauciuc Goodyear, plus doi chiloti, slapi, vazelina pentru iritatiile la coaie, 300 de euro in bancnote mici, doua blistere de Ibuprofen, o iconita cu Sfantul Gheorghe, doua pachete de Camel fara filtru, o bricheta si incarcatoare pentru mobil.

No, ne-am zis seara in soapta, cand Liviu ii dadea la buci Mihaelei: am belit-o!

Noi, Adidasii Galbeni, trebuie sa mergem cu Liviu in Caminho, drumul Iubirii, drumul Disperarii, drumul Gasirii, acolo unde nu esti decat tu si inima ta si Dumnezeu (noi, adidasii, ne rugam la Sfantul Șiret). Si trebuie sa si terminam Caminho.

Si am mers.

Bom Caminho!

Camino de Santiago este un drum pe care milioane de pelerini creștini l-au făcut începând din secolul IX încoace, secol în care în Santiago a fost descoperit mormântul Apostolului Iacob, fratele evanghelistului Ioan.

În timp, s-au creat mai multe Caminho, ba francez, ba spaniol, ba portughez, dar esența rămâne aceeași, toate drumurile sfârșesc în Santiago de Compostela în fața impunătoarei catedrale de acolo, iar pelerinii care parcurg acest drum acceptă provocarea de a se căuta pe sine sau de a-și fortifica credința în Dumnezeu, fiindcă acesta este un drum al resetării, un drum pe care în mod normal al trebui să-l parcurgi singur, un drum cu atât mai important în aceste zile ce le trăim pe pământ, când suntem sugrumați de stres și tehnologie, când știința și progresul ne-au îndulcit viața poate prea mult.

Dar crede Liviu in Dumnezeu? Asa ni s-a parut, noua, simpli Adidasi Galbeni.

Când trebuie să faci 270 de kilometri pe jos în 12 zile, așa cum am umblat noi, Adidașii Galbeni, purtându-l pe Liviu, sau când faci 700 de kilometri timp de 30 de zile, reînveți simplitatea, îți redescoperi corpul, îți pui la uscat creierul, reînveți natura.

Caminho este o provocare specială și nu trebuie să te gândești prea mult la planuri sau strategii, pur și simplu trebuie să o faci. Să simți că trebuie să faci acest drum.

Timp de 12 zile am fost singuri doar doi Adidași Galbeni și Liviu, și un rucsac în care a avut mai puțin decât strictul necesar.

Și așa foarte mult, dacă te gândești că acum 400 de ani pelerinii care plecau din Lisabona sau Porto sau Madrid nu aveau adidași cu atenuatori, nici vaselină pentru a împiedica iritațiile dintre picioare, nici GPS pe mobilul electronic care să-i ghideze.

Timp de 12 zile l-am simțit pe Liviu trecând prin tot dicționarul de stări fizice și psihologice, fiindcă drumul acesta te bombardează în bine și în rău în permanență.

Niciun peisaj nu rămâne la fel mai mult de un kilometru.

Acum poți muri de cald, la 36 de grade, și în două ore, norii Oceanului Atlantic te acoperă cu o ploaie care te zgribulește.

Acum îți ard tălpile de la asfaltul autostrăzilor, și în câteva zeci de minute rătăcești pe o plajă părăsită sau bântui prin pădurile înalte și stufoase ale Portugaliei sau Spaniei.

Acum respiri mirosul de cimbru sau mentă sălbatică, și în trei minute călcâiele și mușchii ți se blochează.

Acum zâmbești că vezi o fântână, și în altă oră ești zgâriat pe picioare de spinii tufelor ce rânjesc pe câmpia netunsă.

Sau furi o lamaie. Liviu a furat multe lamai din pomii oamenilor. E nebun, le mananca cu tot cu coaja. Fura si portocale. Si pe astea le haleste cu tot cu coaja

Probabil că de aia a ales Liviu Caminho portughez, traseul care se răsfrânge de-a lungul litoralului portughez și spaniol, pentru că lui îi plac oceanele.  

Tristețea valurilor dintr-o duminică dimineață, când încă nisipul e umed și pescărușii încă își beau cafeaua

---

La suflet sa te Porto

Dar nici chiar Liviu sau noi nu ne-am fi închipuit când am ajuns în minunatul Porto, cât de provocatoare o să fie această „excursie” a singurătății.

Am plecat, așa cum se obișnuiește, din fața Catedralei Se din Porto.

Aflat pentru prima oară în Portugalia, Liviu a fost extaziat de acest oraș minunat, mustind de cultură și veselie, cu un aer boem și relaxat.

În fapt, întreaga Portugalie este o țară puțin cunoscută est-europenilor, mai ales datorită distanței mari pe care trebuie să o parcurgi cu avionul, cel putin din Cluj, cinci ore și jumătate, dar acum, că am cunoscut cât de cât Portugalia, se poate lesne spune că portughezii sunt cei mai compatibili mental și sufletește cu românii, mai mult ca orice alt popor latin, chiar dacă asta sună ca o exagerare pretențioasă.

Portugalia este, din foarte multe privințe, mult superioară Spaniei și Franței. Portugalia este o țară încă ieftină pentru tot ce înseamnă chirii și achiziții imobiliare, este țara perfectă pentru pensionarea expaților, mult mai matură poltic ca Franța și Spania, foarte puțin cotropită de emigranți, cu un popor, de departe, mult mai vesel, mai clad, mai primitor, în comparație cu bășinoșii scârboși de francezi și cu figuranții gălăgioși de spanioli.

Litoralul portughez este o poezie cu „rime” ce nu pot fi comparate nici măcar cu Bretania sau coasta spaniolă. Vinurile și mâncarea portugheză sunt excepționale, mai ales pe partea de mâncare unde portughezii acoperă tot paletarul gastronomic posibil și imposibil.

Tocana de pipote cu legume scazute. Nebunie

Sistemul de sănătate portugez este prietenos și cu standarde foarte înalte, net superior mizeriei din Franța și “lasă-mă să te las”-ului medical din Spania.

Prima parte pe care am parcurs-o pe litoralul portughez, cam 120 de kilometri pe care noi, adidașii galbeni, i-am „căpălit” cu Liviu, ne-au arătat la modul intim de ce toți cei care vin în Portugalia se îndrăgostesc de această țară.

Există o anumită simplitate e vieții aici, un fel special al portughezilor de a vedea viața și bucuriile pe care le oferă pământul și marea. Din multe puncte de vedere, o abordare mai matura a celebrei “joie de vivre” a francezilor sau grecilor impertinenți.

 Am umblat prin sate, orășele, pustietăți și am văzut o Portugalie cochetă, verde, îngrijită, cu agricultură făcută în respectul pământului.

Am văzut un litoral curat și bibilit, nu distrus de nepăsarea și lehamitea grecilor, ca să nu mai povestim despre jegosul litoral românesc.

Drumul prin Porto se termină destul de repede odată cu terminarea peisajului urban și, ca pelegrin, ești introdus imediat „în sălbăticia” naturii litoralului de coastă.

Liviu este un căutător al experiențelor diferite, așa că nu de multe ori am stat să ne odihnim la o cafea și un pahar de Porto cu localnicii, privindu-i dimineața cum stau la cârciumile din sat, jucând un domino sau echivalentul portughez al filcăului românesc.

Traseul de Camino este de foarte mult timp pregătit ca și infrastructură pentru sutele de mii de turiști care îl parcurg, astfel că nu e o supriză să găsești deschis câte un mic restaurant „la țară”, duminică, la șase seara, și unde să mânânci exemplar, după cum e nicio surpriză pentru un portughez să îi bată vreun pelerin însetat sau înfometat la poartă și să-i ofere gratuit o sticlă de apă sau chiar un sandwich cu chorizo, așa cum a primit Liviu de la o familie de pensionari.

Pas după pas ești expus la tot ce vrea natura să-ți arate în această parte a lumii.

E dimineață și dintr-o dată Atlanticul se supără, începe să tușească cu valuri mari și stâncile de înnegresc parcă și mai tare. E cel mai bun moment să stai în cur, pe o stângă supărată și să fumezi o țigară fără filtru, privind oceanul cum se dă în stambă ca un motan care își caută de lucru plictisit prin casă.

Atunci Atlanticul se învârte în jurul cozii, sare spre cer, scuipă și sâsie, se zborcește la noi și dintr-o dată se liniștește.

Pleoapele cerului se deschid, iar Soarele, care a mai văzut asemenea crize de nervi din partea oceanului, începe să mângâie părintește tot aerul. Nisipul se scutură de stropi și pescărușii vin din nou cu colinda strigătelor lor înfometate.

E greu să mergi pe nisip, vă spunem noi, că suntem adidași trecuți prin multe, și dacă nu ne-a dus Liviu prin toate horaițele, maghernițele și străzile lumii...

E greu și să mergi pe drumuri pietruite kilometri în șir. E greu și să mergi fără să simți durerea, iar gândurile să te năpădească, așa cum se întâmplă mai mareu cu cei care fac Caminho.

Acum, un miros special de tarhon te poartă în trecut la copilăria ta și la ciorbele mamei, mintea se curăță și începe să se odihnească făcând ordine prin folderele amintirilor.

Te gândești la prieteni uitați, te gândești la oameni pe care i-ai pierdut pe drum, te gândești la tine sau la cei dragi de acum.

Te gândești la moarte sau la o bere rece.

De unde știm noi, Adidasii Galbeni, aceste lucruri? Stim.

Să știți că toți adidașii sunt paratrăznetele oamenilor care îi poartă, doar că nouă, adidașilor, nu ni se dă șansa să vorbim.

E acum amiază și satul prin care trecem îmi pare părăsit. De după un zid înalt, ca niște babe concrănitoare, câteva baghete de floarea soarelui ne spionează boscoroditor.

E plin de flori pe marginea drumurilor, e plin de culoare peste tot.

Un nene cu tractorul intră în curte și ne cheamă la un pahar de apă rece, Liviu privește înspre un lămâi plin de fructe, iar portughezul se prinde, smulge o lămâie, o taie și o stoarce în apă.

Totul e simplu, dacă vrei să vezi simplitatea vieții, dacă nu te înverșunezi să cauți cu obstinație răul dintre boabele de orez.

Stațiunile litorale de care ne-am lovit de-a lungul drumului nostru pe coasta litorală portugheză sunt anonime pentru mulți europeni, n-au faima Ibizei, a Monte Carloului, a Nisei. Și mai bine că nu o au.

În fapt, toate aceste stațiuni sunt absolut frumoase prin natura pe care o gestionează și prin absența figurilor în cap pe care le vezi pe la Ibiza sau Monte Carlo.

O masă decentă, exact lângă plajă, te costă maxim 16-18 euro, cu tot cu un pahar de vin.

Cazările sunt pentru toate buzunarele și gusturile, dar sub nicio formă nu ajungi la sute de euro pe noapte.

Într-o zi am pornit de dimineață tare, fiindcă aveam o tură grea de 30 de kilometri de parcurs pe jos, iar Liviu a uitat să-și ia cu el o sticlă de apă, astfel încât am fost forțați să mergem aproape patru ore prin niște pustietăți superbe, dar cu nema apă.

Noua, Adidasilor Galbeni, nu ne e sete, caci bem din transpiratia talpilor stapanului.

Cu atât mai mare a fost bucuria când am ajuns la capătul drumului și Liviu s-a năpustit asupra unui frigider dintr-o cofetărie.

Numai despre asta este Caminho. Credeți-ne.

Despre a redescoperi chiar și simpla apă.

Despre a mânca puțin și a simți aroma unei bucăți de carne.

Despre a te forța, atunci când cârceii îți dau pumni în fibre, să continui să înaintezi, fiindcă imediat în fața ta, ca și în viață, sigur mai e ceva nou și frumos de văzut.

Vom reveni repede cu un nou episod.

Adidasii Galbeni

Sustine-l pe Liviu cu un abonament platit de 10 parai pe luna ca sa mai putem calatori cu el. Daca tu nu poti pleca, macar el sa fie fericit:

PS: Pana atunci, un cantec vechi despre adidasi pe care Liviu l-a invatat la 8 ani de pe un vinil:

We're just a pair of old sneakers
Stringin' each other along
Sometimes I feel just like a heel
'Cause I know in my soul, that it's wrong

We're just a pair of old sneakers
Kickin' each other around
Eight times a week, we play 'hide an' cheat'
'Til we've run that game in the ground