Opus nr. 255 - Sosoaca, o traseista morala, o mincinoasa fara scrupule. Avem nevoie si de povesti frumoase. O poezie a Ninei Cassian, "cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română“
E sambata, azi putem sa o luam mai lejer.
Actuala senatoare AUR Diana Sosoaca avea in urma cu doar trei ani un comportament radical diferit fata de cel din ultimul an, de cand a intrat in politica. In 2017 si 2018, Sosoaca publica pe pagina de Facebook a cabinetului ei de avocatura numeroase mesaje foarte dure la adresa BOR si a preotilor. Pagina a fost stearsa intre timp, arata Aktual24.ro.
In octombrie 2017, Sosoaca isi arata revolta fata de faptul ca la moastele Sfintei Parascheva sunt dusi si copiii. „Spalarea creierelor incepe de la varsta frageda. (…) Noaptea, copiii dorm nu stau sa se roage pentru tampenii. Notele bune se iau daca inveti, nu daca atingi morti putreziti”, spunea Sosoaca despre moaste.
Intr-un alt comentariu, Sosoaca se declara liber cugetatoare si afirma ca „popii se imbuiba” de pe urma fricii induse de Biserica si ca „popii scot bani” de pe urma moastelor. „Dumnezeu te ajuta daca esti om, nu daca pupi moaste care nici nu stii ale cui sunt”, sustinea Sosoaca. Despre BOR afirma ca este o „institutie mai dezastruoasa decat statul roman”.
Doi ani mai tarziu, Sosoaca a intrat in politica si si-a schimbat radical, cu 180 de grade, pozitia fata de preoti si BOR. Ea s-a inscris in Partidul Neamul Romanesc, care apoi s-a alaturat AUR, si a devenit o infocata aparatoare a „traditiilor” si „bisericii stramosesti”.
In luna octombrie, cu doua luni inainte de alegeri, Sosoaca a provocat un scandal de proportii la Iasi, la racla cu moastele Sf. Parascheva, „mortii putreziti”. Cu o esarfa de mare evlavioasa pe cap, ea a fortat intrarea catre moaste in ciuda restrictiilor provocate de pandemie.
„(Restrictiile) sunt indreptate impotriva poporului roman, impotriva Bisericii, impotriva lui Dumnezeu si toti care au dat aceste hotarari trebuie sa ajunga la puscarie pe viata. Au atacat matricea poporului roman, au atacat credinta poporului roman si cu credinta, cu Dumnezeu, nu avem voie sa ne jucam. In fata lui Dumnezeu nu e nimic obligatoriu, decat ce spune Dumnezeu, iar Dumnezeu mi-a spus in fata mea si a credintei mele nu purtam masca. Doi la mana eu am adeverinta medicala”, spunea Sosoaca, transformata in mare credincioasa.
”Cine e Iohannis, sa ne spuna noua, poporul pe care si-a cladit puterea, sa nu mergem la Iasi, la Sfanta Paraschiva? Eu, Diana Iovanovici Sosoaca, va oblig sa mergeti la Iasi pe 14 octombrie, pentru ca vom merge impreuna cu mine. Plecam indiferent de carantina, de jandarmi, de politisti, de armata. Vom merge la Iasi si vom atinge racla sfintei Paraschiva”, declara cu o seara inainte Sosoaca.
Print-screen-urile de pe pagina stearsa a Dianei Sosoaca au fost publicate de Liviu Plesoianu, care a afirmat ca AUR „a fraierit poporul”.
Io tot sper ca nu ati uitat-o pe macumba de Sosoaca cum sustinea in 2019 USR-ul si azi ii injura pe progresisti!
Mare ipocrita! Daca sunt printre voi oameni care vor sa o voteze, va rog nu mai cititi newsletterul meu, nu vreau cititori naivi!
Intrăm în Epoca Inteligenței Artificiale și ne va fi inimaginabil mai bine
Sam Altman, CEO-ul companiei momentului în Silicon Valley – OpenAI -, a publicat un manifest cu privire la viitorul inteligenței artificiale și al omenirii și spune că istoria e pe cale să intre în era A.I., una pentru care prevede un viitor mai luminos decât oricând.
„Copiii noștri vor avea profesori virtuali care pot oferi educație personalizată pe orice subiect, în orice limbă, și oricare ar fi ritmul de care ei au nevoie. Ne putem imagina idei asemănătoare pentru sănătate, abilitatea de a crea orice software pe care și-l poate imagina cineva, și mult mai multe”, a continuat el.
Antreprenorul în vârstă de 39 de ani spune că în următoarele decenii oamenii vor putea „crea lucruri care ar fi părut ca magia bunicilor noștri”.
„Cred că viitorul va fi atât de luminos încât nimeni nu îi poate face dreptate prin a scrie despre el acum; o trăsătură definitorie a Epocii Inteligenței Artificiale va fi prosperitatea masivă”, dă asigurări Altman.
„Deși se vor întâmpla treptat, triumfuri incredibile – repararea climei, înființarea unei colonii spațiale, și descoperirea tuturor legilor fizicii – vor deveni în cele din urmă ceva comun. Cu inteligență artificială aproape fără limite și energie din abundență – abilitatea de a genera idei grozave, abilitatea de a le transpune în realitate – putem face destul de multe”, a mai scris acesta.
„Iar dacă am putea să derulăm rapid timpul spre 100 de ani în viitor, prosperitatea din jurul nostru al tuturor ar părea ca ceva de neimaginat”, a conchis el.
Manifestul lui Altman poate fi citit integral pe blogul său, unde l-a publicat.
Avem nevoie si de povesti frumoase cum e asta
Nota mea: Reportajul de mai jos a aparut in Hotnews si e facut de jurnalistii Elena Stancu si Cosmin Bumbut. Mi-a incalzit inima, am decis sa il preiau integral tocmai pentru a nu va face sa va opriti din lectura si sa il parcurgeti dintr-o citire. Avem nevoie de cat mai multe povesti de acest gen, povesti pozitive, chiar daca, in esenta, story-ul de mai jos ne demonstreaza cat suntem noi, astia ramasi in tara, de departe de “ce trebe”.
Chiar si asa, povestea lui Cosmin e faina tare si ne arata ca romanii sunt ambitiosi si talentati, dar mediul local ii strica sau ii izoleaza de performanta. Prostia si lenea sunt contagioase.
In continuare, dupa 35 de ani de “libertate”, avem o tara praf, desi bogata, o societate dezbinata, desi plina de multi romani valorosi. O tara-paradox.
În 2003, când a ajuns la Bruxelles, Cosmin Râță nu avea drept de muncă, dormea pe un carton într-o casă în renovare și muncea la negru cu ziua prin restaurante. În 2024 are o firmă cu 70 de angajați și o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro.
În vara lui 2003, când tocmai terminase facultatea de Științe Economice la Craiova, Cosmin Râță s-a îndrăgostit.
Era cu cortul în vacanță în Munții Apuseni când a cunoscut o belgiană de origine română ai cărei părinți fugiseră din țară în anii ’70. Tânăra vorbea puțin românește și între ei a început o poveste de dragoste despre care amândoi știau că n-are viitor. Fata urma să se întoarcă la Bruxelles, unde era studentă la Medicină, iar Cosmin urma să-și susțină licența în toamna acelui an la Craiova. Și-au petrecut însă vara împreună, iar Cosmin a luat alocațiile fraților lui mai mici ca să poată merge la mare. „A fost o vară de vis”, povestește el.
Cosmin s-a născut într-o familie modestă din Craiova. Părinții lui lucrau la Termocentrala Turceni: tatăl era sudor, iar mama instalatoare. A crescut cu cheia de gât și cu cartela de pâine în buzunar, pentru că în timpul comunismului sarcina lui era să stea la coadă la pâine. În luna în care a pierdut cartela, părinții au fost nevoiți să apeleze la rude și prieteni ca să facă rost de pâine. După Revoluție, tatăl lui a lucrat în construcții, iar mama a fost femeie de serviciu.
Cosmin, care are astăzi 44 de ani, e cel mai mare din cei trei copii ai familiei Râță. Ceilalți doi frați, Gabriel, 41, și Radu, 36, trăiesc și lucrează împreună cu el în Belgia. Însă drumul lor către bunăstare a fost anevoios și a început la demolări cu pickhammer-ul și lopata.
„Tuturor ne era foame”
În octombrie 2003, după ce și-a susținut licența, Cosmin a împrumutat 500 de euro de la un unchi și a plecat la Bruxelles s-o viziteze pe tânăra belgiană de care era îndrăgostit și cu care ținea încă legătura. Fata își sărbătorea ziua de naștere și Cosmin a apărut la ușa ei cu un buchet de flori. Părinții s-au mirat când l-au văzut, dar l-au invitat să rămână peste weekend. „Două zile a fost totul romantic”, povestește el.
Apoi a venit ziua de luni, tânăra a mers la cursuri și Cosmin a rămas singur pe străzile din Bruxelles.
Gabriel, fratele lui mai mic, era la Luxemburg, de unde aducea aparate video de la centrele de reciclare și le vindea apoi cu 25 de euro în cartierul Vitan din București. S-au întâlnit la Bruxelles; aveau nevoie de bani pentru mâncare și de un loc unde să doarmă.
Gabriel cunoștea un moldovean care i-a lăsat să stea într-o casă din Bruxelles aflată în renovare. Au dormit o lună pe niște cartoane întinse pe jos, în saci de dormit. Casa era plină de români, iar Cosmin a învățat să-i deosebească pe cei veniți la furat de cei veniți la muncă. „Tuturor ne era foame”, spune el.
„Ești jos, la marginea societății, și trebuie să alegi: încotro o iei?”
„Îi vedeam p-ăștia că se duc să fure, [știam] că intră noaptea peste oameni sau că fură parfumuri și haine din magazine și le vând după aia la juma’ de preț. Îi vedeam pe cerșetorii care spală parbrize și cântă la metrou. Îi vedeam pe bărbații care merg să-și caute de muncă. Ești jos, la marginea societății, și trebuie să alegi: încotro o iei?”.
„Frate-meu era la limită: se mai ducea cu ei, mai stătea de șase, dar îi era frică. Și i-am zis: «Bă, eu nu mă bag la combinații». O singură dată, când îmi era foame, am băgat în chiloți un baton de salam la supermarket. Am tremurat tot când am ieșit de acolo și după aia n-am putut să dorm o săptămână”.
Cosmin străbătea orașul în fiecare zi și mergea de la un restaurant la altul căutând de muncă. Uneori era chemat înăuntru și pus să spele vase, să facă curat în beci sau să stea în spatele barului la orele de vârf.
„20 de euro pe zi era fabulos”
Erau zile în care nu găsea de lucru și zile în care câștiga 20 de euro. „Douăzeci de euro pentru mine era fabulos. Îmi păstram doi euro să sun acasă o dată pe săptămână și să-i spun mamei că sunt bine, iar de restul mâncam ce puteam.”
În weekenduri se întâlnea cu iubita lui, dar între viețile lor era o discrepanță prea mare – viața unei studente la Medicină la Université Libre de Bruxelles (ULB) și viața unui imigrant ilegal care nu vorbește franceză, doarme pe unde apucă și se bucură când face rost de bani de mâncare. Trecuseră deja trei luni și relația lor se răcise.
În decembrie 2003, tânăra i-a spus: „Nu cred că merge între noi. Eu sunt studentă la ULB, iar tu n-ai niciun viitor: nu știi franceză, nu știi flamandă, ești ilegal aici”.
„Nu vreau să-ți spun ce a fost în sufletul meu atunci”, povestește Cosmin. „M-a lovit atât de tare, încât mă duceam acasă, plângeam disperat, stăteam singur cu zilele. Nu mai voiam să-l văd nici pe frate-meu.”
„M-am săturat de praf și de lopată”
Pe vremea aceea, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, Cosmin nu putea rămâne legal în Belgia mai mult de trei luni – era considerat turist fără drept de muncă. Ca să scape de polițiști dacă l-ar fi oprit pe stradă, Cosmin plătea 20 de euro unor români care îi puneau ștampile false de Nickelsdorf și Nădlac în pașaport, astfel încât să pară că a trecut prin Austria și Ungaria o dată la trei luni.
Despărțirea de prietena lui l-a devastat, dar l-a ambiționat să-i demonstreze că s-a înșelat. S-a hotărât să învețe franceză și a început să meargă de patru ori pe săptămână la o asociație pentru migranți care făcea cursuri gratuite. După jumătate de an, vorbea suficient de bine încât să se descurce cu birocrația belgiană.
A reînceput facultatea, în Belgia
A mers la ULB, universitatea la care învăța și fosta lui iubită, ca să-și echivaleze diploma de licență în Științe Economice de la Craiova. A fost complicat din punct de vedere birocratic, pentru că România nu făcea parte din sistemul Bologna.
Cosmin cerea să i se recunoască cei patru ani de facultate din Craiova și să studieze încă un an la Bruxelles ca să obțină diploma de master. După două refuzuri și multe documente traduse, legalizate și trimise de mama lui din România, Cosmin a fost acceptat ca student la ULB – „Zburam, fraților, simțeam că zbor”.
Taxa de școlarizare era 7.000 de euro pe an pentru studenții din afara Uniunii Europene, iar Cosmin câștiga 300-400 de euro pe lună. A depus la serviciul social o cerere de reducere a taxei. Când a adus adeverințele cu veniturile părinților din România, care câștigau împreună 300 de euro pe lună, funcționarii belgieni au crezut inițial că sunt false.
I-au redus taxa la 600 de euro pe an, cât plătea un student din UE, o sumă pe care Cosmin putea s-o achite: „Nu mâncam o lună și tot o rezolvam”. Mai avea nevoie doar de viza de student, dar pentru asta trebuia să se întoarcă în România.
Și-a declarat pașaportul furat la Ambasada României din Belgia, pentru că vameșii români ar fi văzut ștampilele false de Nickelsdorf și Nădlac. S-a întors în țară cu o foaie consulară, și-a făcut alt pașaport și a așteptat multe ore la coadă până să primească viza de la Ambasada Belgiei din București. Viza de student îi dădea acum dreptul să muncească legal 20 de ore pe săptămână.
„La pickhammer și la lopată”
Cosmin și fratele lui, Gabriel, împreună cu încă doi români, începuseră să lucreze la demolări, „la pickhammer și la lopată”, unde se câștiga mai bine decât în restaurante. Cosmin, care avea 50 de kilograme – „Era mai greu pickhammer-ul ca mine” -, dădea la lopată și împingea roaba cu moloz „până i se lungeau mâinile”.
Stăteau în față la Le Petit-Château, pe malul canalului maritim Brussels-Scheldt, unde funcționează în prezent cel mai mare centru din Belgia pentru solicitanții de azil. Și astăzi poți vedea acolo imigranți care își caută de lucru. Bărbați care, la fel ca Gabriel și Cosmin acum 20 de ani, sunt luați cu mașina și puși la munci grele, uneori fără să fie plătiți. „Veneau, te luau la muncă și apoi la sfârșitul zilei te lepădau ca pe o măsea stricată și nu te plăteau”, spune Cosmin.
Au început să lucreze doar prin recomandări, ca să nu mai existe riscul să fie păcăliți. Cosmin era „ăla deștept”, care știa franceză și vorbea cu clienții. Două zile pe săptămână lucra la demolări, unde câștiga între 50 și 70 de euro pe zi, iar trei zile mergea la școală.
Anul de studiu a durat doi din cauză că muncea, iar în 2007, când a absolvit, s-a angajat la o bancă, la etajul 26 într-o clădire de birouri din centrul orașului. Avea contract de muncă, salariu de 2.000 de euro și se îmbrăca în costum și cravată. „M-am săturat de praf și de lopată”, i-a spus Cosmin fratelui său, Gabriel, care a înființat în 2007 o firmă de hidroizolații.
A lăsat banca și a venit la afacerea fratelui său, Gabriel
Banca la care lucra Cosmin i-a plătit cursurile de flamandă, unde mergea de patru ori pe săptămână, de la 6 la 10 seara. Pe atunci încă nu știa cât de mult o să-l ajute flamanda să-și dezvolte afacerea.
În 2008, a avut niște probleme de sănătate – meniscul rupt și o accidentare la spate -, iar după două operații și un lung concediu medical, s-a întors la serviciu, unde a primit un post nou care nu prea îi plăcea. Între timp, afacerea lui Gabriel crescuse și avea nevoie de Cosmin să se ocupe de clienți și de gestiune.
„Și am zis: Bă, mă duc să lucrez cu frate-meu. Începuserăm să facem mai mulți bani decât luam eu ca salariat. Am venit la sfârșitul lui 2008, l-am adus pe taică-meu [din România] care avea 20 de ani de experiență în construcții, am adus oameni noi și ne-am făcut 20 într-un an, 40 în doi ani”.
Unul dintre angajații noi era Radu Râță, fratele cel mic, care venise din Craiova după terminarea liceului.
„Munca fizică e foarte bine plătită dacă ești serios”
În 2009, Cosmin s-a întâlnit la Bruxelles cu Irina, o fostă colegă de facultate din Craiova care i-a devenit soție și parteneră de business la firma din Belgia. Irina și Cosmin au astăzi patru copii.
„Firma a început să crească organic, aproape în fiecare an ne dublam ca personal și volum”, spune Cosmin. „Am făcut bani foarte repede; belgienii sunt disperați după oameni care vor să muncească. Li se pare că munca fizică e grea și nu vor s-o facă și atunci e foarte bine plătită dacă ești serios, livrezi la timp, nu furi material și nu faci combinații.”
În 2012, Gabriel a intrat în burnout și Cosmin a preluat afacerea. Firma a continuat să crească, iar în 2015, când a angajat un manager de vânzări belgian, cifra de afaceri a explodat. „Oricât aș vorbi eu flamandă, n-o să vorbesc niciodată ca un nativ. Și mă cheamă Cosmin, nu Van nu-știu-cum. El deschidea ușa și semna contractul cu clientul. În execuție apăream eu care rupeam flamandă – era OK -, apoi apărea Vasile, care vorbea doar franceză, apoi restul muncitorilor, care vorbeau doar română.”
„Oamenii noștri sunt super meseriași”
În prezent, firma de hidroizolații Roteam are o cifră de afaceri de aproape 20 de milioane de euro și este a treia din Belgia în domeniul ei de activitate. Are 70 de angajați, dintre care 10 se ocupă de management (jumătate români, jumătate belgieni), iar 60 sunt muncitori români – printre care patru ucraineni din Cernăuți. Anual, muncitorii izolează între 500.000 și 700.000 de metri pătrați de acoperișuri în toată Belgia.
„Secretul nostru e că suntem serioși, livrăm înainte de termen, nu mergem pe combinații, iar oamenii noștri sunt super meseriași – să vezi ce iese din mâna lor. Eu le spun: «Bă, nu stau să vă suflu în ceafă, nu vin să dau cu biciu’». Și ei vin și fac treabă. Nu sunt figuranți, nu se îmbolnăvesc. Se mai întâmplă să bea sâmbătă seara, dar ei știu că dacă întrec măsura se duc să muncească gratis la biserică”. După o petrecere la care a venit poliția, Cosmin i-a trimis pe petrecăreți să facă voluntariat la biserica românească din cartierul Schaarbeek în Bruxelles.
În ultimii ani, Cosmin a adus din România două tipuri de muncitori: cei care știu deja meserie și tineri motivați pe care îi formează la locul de muncă. „Oamenii meseriași sunt mai greu de format pe mentalitatea noastră, pentru că trebuie să uite cum se lucrează în România. Aici legea ne obligă să dăm 10 ani garanție, așa că am belit-o dacă intră apă prin acoperiș. Nu poți să dai buleală. Nu merge sistemul: «Hai, mă, că ăștia-s proști și nu vede nimeni». Fie lucrezi la mentalitate, fie combini experiența meseriașilor cu tinerii pe care-i formezi.”
„Ești patron, foarte bine, dar nu considera oamenii ca sclavii tăi”
La Roteam, muncitorii români nu primesc doar salarii mari, ci două lucruri care le-au lipsit în România: stabilitate și respect. Pentru Cosmin a fost mereu important să-și fidelizeze oamenii și a fost atent la contextul social din care vin și la nevoile lor – tocmai de aceea are oameni care lucrează la el de 12-13 ani.
Muncitorii primesc cazare și două zboruri dus-întors pe an și câștigă între 2.500 și 4.000 de euro pe lună, în funcție de anotimp si de orele lucrate. Dacă își doresc să-și aducă familia în Belgia, firma îi ajută să-și găsească un apartament, să-și înscrie copiii la școală și să se integreze.
Raluca Râță, soția lui Radu, fratele cel mai mic, lucrează din 2016 ca manager administrativ la Roteam. Ea îi ajută pe muncitorii români să navigheze prin birocrația belgiană – de la obținerea permisului de rezidență până la plata taxelor sau solicitarea alocației pentru copii. Ea îi însoțește la spital dacă au o problemă de sănătate, le traduce din franceză și se ocupă de orice fel de situație neprevăzută care apare.
„Îl lași pe om să-și facă treaba și tu facilitezi anumite chestii”, spune Cosmin.
În iulie, când a fost în vacanță în România, Cosmin s-a întâlnit cu un broker care colaborează cu mai multe bănci care oferă credite imobiliare românilor din diaspora. O întreagă industrie de servicii bancare s-a dezvoltat în ultimii ani pentru românii plecați, o contradicție creată de contextul social din România pe care băncile au înțeles-o: românii lucrează în străinătate ca să-și cumpere o casă în țară.
Firma Roteam i-a ajutat pe mulți muncitori să-și pregătească dosarul pentru un credit imobiliar, iar în câteva situații Cosmin le-a împrumutat bani pentru avans. Tocmai de aceea firma continuă să crească: muncitorii sunt mulțumiți și fideli, așa că lucrează bine, iar relația dintre angajator și angajat se bazează pe încredere.
Vara asta, frații Mihai și Ghiță Chiponca s-au hotărât să se întoarcă în România, unde și-au găsit de muncă în același domeniu. Cosmin le-a propus o înțelegere: să aștepte o lună înainte să le închidă dosarul de rezidență, iar dacă se acomodează în România, să le plătească zborul dus-întors în septembrie ca să-și încheie socotelile în Belgia.
Se întorc în România, dar reemigrează
Frații l-au sunat în septembrie și i-au spus să le cumpere bilete doar dus. „Luni suntem la muncă”, au spus. Nu e prima dată când Cosmin se confruntă cu o astfel de situație: muncitorii se întorc în România, nu se acomodează la locul de muncă și vin înapoi în Belgia, iar firma trebuie s-o ia de la capăt cu birocrația ca să le reînnoiască permisele de rezidență.
„În România dau de un sistem care îi nenorocește, cu șefi care urlă la ei și nu le dau banii la timp”, spune Cosmin. „Nu au predictibilitate. Îi pun să facă munca pe care o pot face mașinile: «Lasă, să care prostul». Eu nu-i pun să care butelia în spate, că nu e sclavie. Avem macara pentru asta.”
„De asta noi le oferim facilități. Ia-i omului stresul de pe cap, plătește-l și lasă-l să facă ce știe să facă. Asta nu înțeleg cei de acasă. Ești patron, foarte bine, dar nu considera oamenii ca sclavii tăi – oamenii n-o să mai livreze, o să dea buleală. Oamenii au opțiuni în ziua de azi. De-asta pleacă din România: lipsa de predictibilitate, patronismul slinos și munca fizică brută pe care ar putea-o face mașinile.”
Am gasit ceva super bun in Selgros
Pare-se ca brandul BioFructa apartine lui Negro 2000 care are produse foarte faine, dar e in evul mediu la marketing. Concentratul asta de catina e bestial, fraierii nici site nu i-au facut.
By the way, n-am mai fost demult pe la Selgros. E impecabil in continuare ca sortimentatie, nu au schimbat tampeste ca Metro, nu s-au “veganizat” ca si Kaufland, nu au rearanjat rafturile si locul produselor.
Suntem aruncabili
Cumva, prin Cluj, stie lumea cat iubesc cartile si ca is copil de bibliotecar, asa ca ma mai suna unii altii, sa ma duc la un parastas de biblioteci.
Saptamana trecuta, am fost chemat de un zugrav sa iau ce imi trebuie din biblioteca unui fost prof de economie decedat, fiindca altfel “fiica-sa le arunca”.
Mor si eu cand aud ca oamenii duc la gunoi carti.
In timp ce indopam sacii cu cartile care mi-au facut cu ochiul, ma gandeam ce de cacat e viata asta. Suntem aruncabili. Dar noi insistam sa credem invers, Ne cumparam case in care traim putin, case pe care copiii nostri le vand sau le vor vinde.
Apoi, vom fi uitati in maxim 60 de ani si nepotii nostri nu vor mai sti absolut nimic despre noi decat ca le-am fost bunici. Si cam atat.
Pentru savurat, va recomand din inima
Nu e reclama platita, deci nu sariti cu gura. Din cand in cand, va mai arat descoperirile mele.
Bumbu e un rom din Barbados care a prins foarte tare in Romania.
Adevarul e ca e super gustos. Dar sticla alba de mai sus continte o surpriza. Un lichior Bumbu, alb-laptos, incredibil de buuuuuuuuuuuun, nici prea dulce, nici prea tare, un lichior unisex, daca pot sa folosesc expresia asta.
Intr-un pahar de whisky, aruncati multa gheata si doua linii de Bumbu Cream. Agitati paharul sa se frapeze licoarea si gustati. O sa imi multumiti.
Zoli, megaporcul care ne-a resoftat inimile
Misu, pisoiul nostru in varsta de 15 ani, a murit si ne-a durut tare. Pe porcul de mai jos l-am salvat dintr-un cabinet veterinar unde ajunsese ca puiut fiindca un dobitoc cu micropenis il lovise cu piciorul in cap.
L-am luat noi si bine am facut.
E o bomba de energie si nevinovatie copilareasca, face toate prostiile pamantului si noi stam si ne uitam ca prostii la el zambind. Fiindca e adorabil.
Poezia de azi
Proasta e tara care nu isi pretuieste poetii si ii arunca in uitare. Avem poeti superbi, lumea nu a inceout si nu s-a terminat cu Eminescu, dar, no, ce sa faci, e mai comod sa fii ignorant. Drept e ca si invatamantul romanesc e muci. Tare pacat.
Ma straduit cat pot sa ii bag in sange si copilului meu frumusetea desueta a poeziei. Fiindca nici poezie nu mai trebuieste nimanui azi.
Azi, o poeta uitata, Nina Cassian, o nasoasa cu fata de cal despre care se spunea ca e „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română“.
Nina s-a iubit cu grei ai literaturii romane printre care Ion Barbu, Marin Preda si chiar Nichita Stanescu.
Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“.
Bravo ei, si-a trait viata cum a simtit si a avut viata lunga (89 de ani).
Bucurie
de Nina Cassian
Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase ... Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !
Cantecul de azi
Un cantec apare, o vibratie.
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa