Opus nr. 326 - NEEXCLUSIV. Povestea pe care trebuie sa o citești, dacă ești părinte: copil de 8 ani "târât" prin muzee si galerii de niște părinți nemernici! Copiii României au nevoie de ȘI de Artă!
De ce îmi plimb copilul prin muzee? Așa am decis cu nevastă-mea ca e mai bine. Am decis asta învățând de la părinți deja experimentați si care ne-au demonstrat prin copiii lor crescuți altfel ca rezultatele se… simt.
De ce îl “cărăm” pe Ștefan de 8 ani si jumătate prin 100 de muzee si galerii la Paris? Pentru ca 100 vor fi, credeți-ma, timp de o luna vom vedea minim 100 de muzee si galerii de arta.
Fiindca el a vrut asta. A vrut sa facă si el un camino, ca si tati, care a fost in toamna in Camino Portugues. I-am zis ce am pătimit acolo si cât de mult mi-a plăcut, chiar daca mi-a fost greu.
Așa ca am bătut palma toți trei sa facem un Camino cultural - 30 de zile la Paris, 100 de muzee si galerii, 600 de km pe jos, doua rânduri de haine, mâncat din traista si gătit acasă pe cât posibil (acasă la prietenul nostru chirurg care ne-a lăsat apartamentul, ca e plecat la ceva congrese șmechere), fără comentarii, fără smiorcăieli, desigur, si cu zile de pauza si bucurii, cu relaxat si privit la stele.
Avem deja 14 zile împreună. Nu crâcnește, nu comentează. A promis. Sigur, când simțim ca e rupt, ne oprim puțin, bem o cafea, mâncăm o înghețată sau o prăji, ne odihnim într-un parc sau vizitam o “prostioara”, cum ii place lui sa spună, adică un magazin de jucării sau un mall sau un McDonald’s.
Dar, ca si la Camino, NU ne oprim.
De ce îmi plimb copilul prin muzee si galerii de arta încă de la 4 ani? Băiatul asta a văzut opere de arta pe care mulți oameni nu vor apuca sa le vada vreodată in varietatea si numărul lor.
Pentru că vreau să vadă lumea și prin alți ochi decât ai lui. Sau ai mei. Sau ai mamei sale. Sau ai propagandei. Sau ai unor conveniente.
Fiindcă tatăl lui e un rebel care iubește libertatea de a mirosi lumea după bunul sau plac, nu după cum zic “profesorii” de realități adaptate.
De câțiva ani, Ștefan ia “meditații”, pe bune, face asta de pe la 4 ani. Ia “meditații” de arta si istoria artei. Atâta cât pricepe el si cât poate sa ducă mintiuca, in 4 ani a învățat ENORM cu profesoara lui, Daria, o tânără superba care îl vizitează săptămâna de săptămâna si care ii prezintă timp de doua ore un artist.
Cine e el, ce a creat, cum a rămas in istoria artei, cum a murit, ce influente a adus. Nu chestii elaborate. Basics.
La 8 ani, fiul meu știe deja diferența între un Rothko…
… și un Mondrian.
Nu pentru că l-am forțat să învețe istoria artei, ci pentru că i-am arătat că arta e un fel de magie care transformă realitatea în ceva nou, mai bun.
Când vede un Calder uriaș atârnat de tavan, ochii lui se aprind - pentru el nu e "artă", e o mașinărie fantastică care plutește în aer.
Sunt patru ani de când săptămâna de săptămâna se întâmplă asta.
Daria Langa, profesoara lui, ii explica de doua ori pe saptamana lui Fane ce e Frumos, Uratul, Natura, Mintea, Creativitatea.
Il expune la arta si cultura, jucandu-se, mazgalindu-se, hahaindu-se.
O Daria Langa ar trebui sa aiba fiecare scoala din Romania, dar, ce sa vezi, pentru tineri talentati ca ea, Romania nu are loc.
Cu Daria, Stefan a început sa afle cine e Picasso, Dali, Van Gogh, a început sa invete despre artisti contemporani si felul lor de a privi lumea. In joaca. Si astfel, Stefan a ținut minte repede totul.
Si astăzi are norocul sa recunoască artiștii despre care a învățat chiar in muzeele in care sunt expuși.
Uite, ultima revelație a avut loc acum câteva zile: nu știu cum sa va zic, dar bucuria de a-l vedea zâmbind pentru așa ceva, merita toți banii din lume, merita sa facem orice sacrificiu material sau fizic!
Nu îl duc la muzee ca să devină snob sau să impresioneze pe cineva. Îl duc pentru că muzeele sunt locuri unde sunt dovezi ca imaginația poate zbura liber.
Dovezile sunt chiar operele de arta.
Galeriile si muzeele sunt casele Artei, dar noi căutăm Arta si pe strada, si in cartiere mărginașe, si pe ziduri, si in suflete, si in cântece.
In special ne-a reușit integrarea lui in fenomen datorită incredibilei versatilități a Artei Moderne. Da, e si despre răbdare, da, e si despre dozaj, sa nu îl forțezi, da, trebuie sa faci si tu un efort ca părinte, sa înveți câte ceva, sa nu te prezinți in fata lui ca Boul Gării, dar Arta Modernă e un “limbaj” ce intra repede sa sângele copiilor si ii “convinge”.
Copiii au un avantaj fantastic în fața artei moderne - nu au prejudecăți. Nu se întreabă "ce înseamnă asta?", ci se bucură pur și simplu de experiență.
Când vede o instalație video care proiectează lasere pe pereți, fiul meu nu teoretizează despre post-modernism - el vrea să prindă laserele în mâini.
În plus, muzeele îl învață lucruri esențiale pentru viață: că există mai multe perspective asupra aceluiași lucru, că frumusețea poate fi găsită în cele mai neașteptate locuri, că regulile sunt făcute pentru a fi reimaginate creativ.
Da, uneori se plictisește.
Da, uneori vrea să meargă direct la shop-ul muzeului să vadă ce magneti mai au.
Dar chiar și așa, fiecare vizită îi lasă ceva în minte - o imagine, o idee, o întrebare.
Când îl aud cum îi explică unui prieten că sculpturile lui Giacometti arată ca niște oameni foarte lungi "pentru că așa îi vedea el când se uita de sus la ei de la geam", știu că face conexiuni pe care niciun manual școlar nu le-ar putea preda.
Nu vreau să devină artist. Adică nu aș vrea sa ii spun eu ce sa devină, deși, cumva, si eu sunt un artist ca fire, ca stare, sa suflet.
Vreau doar să înțeleagă că lumea e plină de moduri diferite de a vedea și de a crea, că există frumusețe și în haos, că imaginația e cel mai important mușchi care trebuie antrenat.
Pentru că într-o lume din ce în ce mai standardizată, capacitatea de a vedea lucrurile diferit va fi superputerea lui.
Si asta e rostul nostru de părinți, sa ii antrenam superputerea.
Mai jos aveți, pe bune, doar câteva din “țintele” atinse de noi cu acest copil răbdător de 8 ani. Cu acest copil curios in vârstă de doar 8 ani. Cu acest copil incredibil de iubitor cu noi. Care înțelege de ce facem împreună asta.
“Chestiile” de mai jos nu sunt menite sa va facă sa înțelegeți ca epatez cumva prin grandoarea cunoștințelor, ca mă laud eu cu “uite, ba, pe unde am fost”. Daca e sa mă fi laudat melteneste, o făceam cu un supercar sau o excursie in spațiu.
Nu, “chestiile” de mai jos exprima bucuria noastră sinceră de a fi putut vedea niște lucruri rarisime într-o felie de timp ciudată in care nu se știe daca vor mai fi disponibile prea curând.
Sper sa devină si bucuria voastră, in zilele tihnite ce vor urma pana la Revelion.
Noi mai avem juma’ de traseu. Va garantez ca vom depăși numărul de 100 de galerii si muzee. Dar si ca ne vom distra si ne vom îmbrățișa, ca vom coase si mai tare legăturile dintre inimile noastre.
Va dorim sărbători fericite in continuare. Probabil ca o sa mai scriu un Newsletter in zilele care vin. Pentru ca trebuie sa va arat si cum ne distram împreună. Am fost la Circul Buglione si, sincer, am redevenit pentru doua ore copil. Nu a fost o impresie. Chiar am devenit unul.
Dar despre toate acestea, vorba uitatului final din Teleenciclopedia, in episoadele următoare…
Sa pornim împreună la drum… in Camino Cultural de Paris.
Stephen Jones - 400 de palarii care au facut istorie in moda
Stephen Jones este unul dintre cei mai iconici creatori de pălării ai ultimelor decenii, un magician al accesoriilor și un rebel al modei britanice care a redefinit arta “pălărieriei” contemporane. E genul ăla de artist care poate să ia o idee bizară, s-o transforme într-o pălărie și să facă din ea un obiect de artă pe care să-l dorească și Regina.
Si nu glumesc. Ce a creat el a stat pe capete foarte luminate.
A început în perioada punk, când Londra era în flăcări creative și, în loc să se conformeze ideii tradiționale despre ce înseamnă o pălărie, el a zis: "Stiți ce ar fi mișto? Să pun un garaj întreg pe capul cuiva" - și cumva a funcționat. A făcut școala în momentul în care cultura underground se ciocnea violent cu establishmentul și, parcă special ca să enerveze pe toată lumea, a reușit să fie acceptat de ambele tabere.
E genul de designer care poate să creeze simultan și pentru Lady Gaga, și pentru Casa Regală Britanică, făcând ca ambele să pară perfect normale. Poți să-i recunoști creațiile pentru că au acel "ceva" care te face să te întrebi dacă e artă, modă sau o glumă foarte elaborată - și răspunsul e de obicei "toate cele de mai sus".
A colaborat cu toți greii modei - de la John Galliano și Vivienne Westwood până la Dior și Marc Jacobs. E ca și cum ar fi DJ-ul perfect care știe exact ce mix să facă între eleganța clasică și nebunia contemporană.
Dar ce-l face cu adevărat special e că tratează pălăria nu ca pe un accesoriu, ci ca pe o declarație de independență.
În mâinile lui, o pălărie nu e doar ceva ce-ți pui pe cap ca să nu te plouă - e o sculptură, e un manifest, e o poveste întreagă care se întâmplă să fie și purtabilă.
Are acest talent special de a lua tradiția britanică, de a o arunca pe geam, de a o culege de jos, de a o reconstrui complet diferit și de a o face să pară că așa a fost dintotdeauna.
Am avut enormul noroc sa vedem cele mai importante creații ale sale adunate într-un singur loc.
100 de ani de suprarealism la Pompidou
Centre Pompidou, cel mai important muzeu de artă modernă și contemporană din Paris, și-a stabilit oficial planurile de închidere pentru cinci ani, începând din 2025, în timp ce va fi supus unei renovări în valoare de 262 de milioane de euro.
Eram cumva supărat ca nu mai prind Pompidou deschis sa îl arat si copilului meu, fiindcă francezii anunțaseră ca îl vor închide la mijlocul lui 2024. Dar nu au putut, fiindcă tocmai se împlineau 100 de ani de la nașterea curentului suprarealist. Si nu se făcea.
Așa ca am prins nebunia de mai jos - un exces de tupeu al celor de la Pompidou care au strâns într-un singur loc spuma celor mai faimoase creații din portofoliu. AUAUAUAUAU, ce deranj!
Băi, și când te gândești că francezii au decis să marcheze un secol de "ce dracu' se întâmplă în pictura asta?" într-un mod atât de organizat, ca un paradox care s-ar putea autoportretiza singur.
Ce dor mi-a fost de Pompidou, templul ăsta modernist care arată de parcă și-a întors mațele pe dos ca să epateze burghezia, si care găzduiește acum o expoziție care celebrează mișcarea care a făcut din șocarea burgheziei un sport olimpic.
Un secol de suprarealism înseamnă un secol în care oamenii s-au străduit să demonstreze că realitatea e supraapreciată și că poate ar trebui să mai lăsăm și subconștientul să se joace cu penelul din când în când. De la Dalí care și-a făcut marca din topirea ceasurilor, până la Magritte care ne-a convins că o pipă nu e o pipă (chiar dacă arată exact ca o pipă), suprarealismul a fost mișcarea aia care a zis "hai să facem artă ca și cum logica ar fi opțională".
Elevul ala bun si dus cu pluta al lui Caravaggio
La Petit Palais am avut o surpriza specială: un regal în premiera cu operele lui Ribera.
Jusepe de Ribera, sau "Lo Spagnoletto" cum îl știa lumea pe vremea lui, e genul ăla de artist care te face să te întrebi dacă nu cumva avea un abonament permanent la morgă pentru studii anatomice.
Atât de întunecat e. In fapt, curatorul parizian exact asta a căutat sa arate mușteriilor ca noi, ca Ribera e mai tenebros decât mentorul sau, Caravaggio, si expoziția in sine este cea mai buna dovada.
A fost incredibil de motivant sa stam si sa îl descoperim, căci nu știam prea multe despre el. Si un prilej excelent sa învățăm despre el nu numai văzându-i operele, ci si citind despre viața lui când am ajuns acasă.
Spaniol get-beget care și-a găsit fericirea în Italia, a devenit practic napoletanul suprem al artei baroce, deși, tehnic, era un imigrant care a avut noroc că n-avea nimeni Brexit pe vremea aia.
A avut talentul ăsta special de a face din suferință o artă în sine.
Când picta martiri, parcă simțeai personal fiecare clipă de tortură, de ziceai că omul avea o listă de verificare pentru diferite grade de agonie. Dar făcea treaba asta cu atâta măiestrie tehnică, încât până și cele mai grotești scene deveneau cumva... frumoase?!
Ribera e artistul ăla care a zis "hai să luăm tenebrele lui Caravaggio și să le facem și mai întunericoase". Artistul și-a făcut un brand din a picta scene în care lumina pare că se chinuie să străbată prin întuneric ca un student întârziat la examen - cu greu, dar dramatic.
Avea o obsesie pentru realism care mergea până la a include fiecare rid, fiecare cicatrice, fiecare imperfecțiune. În mâinile lui, bătrânii arătau ca niște hărți topografice ale vieții, cu fiecare vale și deal marcate cu precizie științifică. Nu era genul să te facă să arăți mai bine în portret - era genul să-ți arate exact câți ani ai și poate să mai adauge câțiva, așa, pentru dramatism.
A influențat arta atât de tare încât practic a creat o școală întreagă de artiști care au zis "dа, vere, asta vrem să facem și noi - dar poate cu puțin mai multă lumină, că ne dor ochii".
Una dintre cele mai speciale pânze din expoziție este “Femeia cu barba”. O superbitate dramatică. Nu, nu e promovarea transgenderismului, pentru Ribera si cel care l-a comisionat, era un soi de exotism artistic sa picteze așa ceva.
Tabloul o prezintă pe Magdalena Ventura stând în picioare în timp ce își alăptează copilul, iar soțul acesteia stând în spatele ei, în umbră. În dreapta sunt două tăblițe de piatră scrise, cea de sus enumerând detaliile poveștii familiei lor în latină, proclamând-o ca O minune a naturii. A doua tăbliță exprimă natura neobișnuită a femeii, deoarece are un soț și încă un copil, și vorbește despre opera pictorului și mândria celui care a comandat pictura.
Putem sa ii zicem o pictura de tip cancan, păstrând proporțiile, Fiindcă intenția ei e tabloida, intenția e de a șoca.
Ducele de Alcalá a fost convins să comande pictura tocmai pentru a avea “știrea”.
Tăblițele, pictate in tablou si ele, susțin că, la momentul picturii, femeia avea 52 de ani și începuse să îi crească păr facial încă de la 37 de ani. A avut cel puțin alți doi copii înainte a se procopsi cu barba, săraca de ea.
Pictura făcea parte dintr-o galerie de portrete ale unor oameni considerați „neobișnuiți”, în special ale unor persoane cu caracteristici populare printre actele de călătorie ale perioadei, cum ar fi nanismul. Ulterior, Ribera a fost plătit să realizeze un alt portret, de data aceasta al unui băiat cu un picior strâmb, Băiatul cu picior strâmb, în 1642.
Un vanzator de arta ce si-a pus deoparte si pentru el
Un alt bulan l-am avut la Musée de l'Orangerie, care a gazduit colectia speciala a lui Heinz Berggruen, un comerciant de arta care a avut șansă enormă sa pice la tanc in timpurile cele mai interesante ale secolului trecut din punct de vedere artistic. Si daca tot ii picau in mana opere de la greuceni precum Klee sau Matisse sau Giacometti sau Picasso, și-a zis sa își tina si el câteva zeci de opere, cine știe când or fi si ele valoroase.
Si au devenit valoroase.
Un regal desfatator.
Paul Klee (1879-1940)
Paysage en Bleu (Landschaft in Blau), 1917
Cand sufletul ți se autoimpacheteaza si se bagă singur la loc in cutia craniană
La Grand Palais era o coada de un kilometru pe puțin. Norocul meu e ca am legitimație de presa si asta contează peste tot in Franța (numai in România, nu).
Am primit acces prioritar si m-am simțit ca un VIP.
Fiindcă urma sa vedem una dintre cele mai speciale artiste ale lumii din aceste timpuri.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Shiota este "The Key in the Hand", prezentată la Pavilionul Japoniei la Bienala de la Veneția din 2015. Instalația a inclus peste 50.000 de chei vechi suspendate cu fire roșii, simbolizând memoriile și conexiunile umane.
Chiharu Shiota este o artistă contemporană japoneză născută în 1972 în Osaka, cunoscută pentru instalațiile sale monumentale care transformă spațiile în medii imersive, folosind fire de ață roșie sau neagră pentru a crea rețele complexe care par să plutească în spațiu.
O sa ziceti, bine, ba, ce cacao de idee. Pfff, habar nu aveți ce vorbiți si nu veți simți cu adevărat povara artei ei pana nu ii vedeți instalațiile.
Instalațiile sale cele mai distinctive implică țeserea elaborată a mii de fire care se întrepătrund pentru a crea forme tridimensionale dense, adesea încorporând obiecte precum chei, valize, rochii de mireasă, paturi de spital sau bărci. Aceste obiecte sunt suspendate și înconjurate de pânze de fire care creează sentimentul de memorie, absență și prezență simultană.
După ce a studiat pictura în Japonia, Shiota s-a mutat în Germania în 1996, unde a studiat cu Marina Abramović la Universitatea de Arte din Braunschweig. Această perioadă a marcat o tranziție semnificativă în practica sa artistică, de la pictura tradițională la arta performativă și instalații.
Temele centrale în opera sa includ memoria, anxietatea, visele și relațiile umane. Folosește frecvent culoarea roșie pentru a simboliza conexiunile umane și sângele, în timp ce negrul reprezintă cosmosul și universul. Instalațiile sale masive creează experiențe vizuale copleșitoare care invită spectatorii să reflecteze asupra propriei existențe și a legăturilor cu ceilalți.
Shiota locuiește și lucrează în Berlin din 1996, dar expune în întreaga lume. Operele sale au fost prezentate în numeroase muzee și galerii prestigioase, inclusiv la Muzeul de Artă Modernă din New York și Muzeul de Artă Contemporană din Tokyo.
Deși se confruntă cu cancer ovarian din 2017, artista continuă să creeze și să expună opere impresionante, transformând propria experiență cu boala în surse de inspirație pentru arta sa.
Ceva ce Romania nu are. Din pacate
59 Rivoli este o clădire istorică și un centru artistic alternativ situat în inima Parisului, la adresa Rue de Rivoli nr. 59. Are o istorie fascinantă de transformare din squat artistic în centru cultural legal.
Squat artistic înseamnă acțiunea de a ocupa ilegal pentru arta o clădire abandonată.
În 1999, un grup de artiști cunoscuți sub numele de "KGB" (Kalex, Gaspard și Bruno) au ocupat ilegal această clădire abandonată care aparținea băncii Crédit Lyonnais. Au transformat-o într-un spațiu artistic underground, denumind-o inițial "Squart" (din "squat" și "art").
În 2001, după presiuni publice și culturale, primăria Parisului condusă de Bertrand Delanoë a cumpărat clădirea, a renovat-o și a legalizat prezența artiștilor. Investiția a fost de aproximativ 8 milioane de euro.
In acest moment, acolo funcționează 30 de ateliere pentru artiști care creează LIVE arta lor.
Frailer, am vizitat clădirea duminica seara si 90 la suta dintre artiști erau la munca.
Si mai era ceva special: era PLIN. Plin de clienți si curioși care onorau munca si prezenta lor.
Clădirea are șase etaje și este recunoscută pentru fațada sa extravagantă, care se schimbă periodic prin intervenții artistice. Interiorul este la fel de eclectic, fiind decorat cu lucrări de artă diverse, de la picturi și sculpturi până la instalații.
Este un exemplu de succes al transformării unui squat artistic într-un centru cultural legal și vital, demonstrând cum arta alternativă poate fi integrată în cultura mainstream păstrându-și în același timp caracterul inovator și rebel.
La noi, cucu. Miliardarii României si multinaționalele miliardare care scot profitul peste granița nu se sinchisesc de arta.
Si ar putea fi totul atât de frumos! Ca dovada, aceste fotografii!
Cand arta țesutului devine o formă de sculptură abstractă monumentală
Dior, Louis Vuitton, Cartier și-au făcut din arta declarații de intenție.
In Paris, de exemplu, fundațiile lor dețin spații enorme de galerii (clădiri in sine) si susțin cu tone de bani mișcarea artistică.
Sunt mereu de vizitat pentru fanii artei, fiindcă, având bani cu nemiluita, își permit sa fie si îndrăzneți in abordare, sa rupă si mai tare prejudecățile despre arta.
In acest final, fundația Cartier a propus ceva total neobișnuit. O artista textila. Arta textila e faină, dar, no, cam plictisitoare, poate si pentru ca se leagă prea mult de tradiție sau se concentrează prea mult pe comercial si fashion.
Ei bine, aici a fost surpriza. Plăcută.
Olga de Amaral, născută în 1932 în Bogotá, Columbia, este o artistă textilă renumită la nivel internațional, care a revoluționat arta țesutului transformând-o într-o formă de sculptură abstractă monumentală.
Opera sa este caracterizată prin folosirea unor materiale neobișnuite precum fibre textile, vopsele acrilice și, cel mai distinctiv, foița de aur și argint. Lucrările sale mari, care adesea acoperă pereți întregi, combină tehnici tradiționale de țesut cu abordări contemporane inovatoare, creând piese care par să plutească între pictură, sculptură și artă textilă.
Am rămas perplecși.
Influențată de peisajele și cultura pre-columbiană ale Columbiei natale, Amaral creează tapiserii care evocă cascade aurii, teritorii topografice și structuri arhitecturale antice. Folosirea extensivă a aurului în lucrările sale face referire atât la arta sacră colonială sud-americană, cât și la tradițiile precolumbiene, creând opere care radiază lumină și strălucire.
Tehnica sa unică implică împletirea minuțioasă a firelor, care sunt apoi acoperite cu gesso (un amestec de ipsos și liant) și foiță de aur sau argint. Acest proces complex creează suprafețe texturate care interacționează dramatic cu lumina, transformându-se pe măsură ce privitorul se mișcă în jurul lor.
Sunt momente in care îngheți pe loc privindu-le.
Opera Olgăi de Amaral transcende granițele tradiționale dintre artizanat și artă fină, contribuind semnificativ la recunoașterea artei textile ca formă legitimă de expresie artistică contemporană. Prin scala monumentală și folosirea materialelor prețioase, ea transformă tehnicile textile tradiționale în statement artistic contemporan despre lumină, spațiu și materialitate.
Cand in spatele tău sta si îndrăzneala fundației Cartier, e sigur ca vei reuși.
Artistul nebun al instalatiilor nebune
Gilbert Peyre (născut în 1947) este un artist francez ami puțin cunoscut la nivel mondial, dar cunoscut in arta modernă pentru crearea unor instalații sculpturale automate și mecanice bizare, fiind adesea numit "sculptorul de automate" sau "regele automatelor".
Si sunt bizare, fratica! Dar înduioșătoare!
Pe bune. Daca ieși mental din sforile prejudecăților, sunt niște capodopere.
Peyre este celebru pentru:
- Crearea unor personaje mecanice stranii și neliniștitoare, folosind obiecte aruncate la gunoi și materiale recuperate din hale
- Combinarea elementelor mecanice cu păpuși, manechine și diverse obiecte de uz casnic
- Instalații care se mișcă, produc sunete și creează o atmosfera ciudată
- Un univers artistic care amintește de teatrul absurd și arta suprarealistă
Automatele sale sunt adesea înfricoșătoare și grotești, dar fascinante.
El transformă obiecte banale și materiale reciclate în personaje mecanice care par să aibă propria lor viață. Instalațiile sale includ adesea păpuși dezmembrate, manechine modificate și mecanisme care produc mișcări repetitive.
Peyre lucrează în atelierul său din Montreuil, care este în sine o operă de artă totală, plin cu creațiile sale bizare și mecanismele în lucru. Opera sa a influențat mulți artiști contemporani și a fost expusă în diverse locații din Franța.
Temele recurente în opera sa includ:
- Relația om-mașină
- Absurdul și grotescul
- Viața și moartea
- Automatizarea și mecanizarea societății
Intentionat am ales doua videouri ca sa va introduc in… vibe.
Apoi o sa va rog sa priviți cu atenție si in detaliu fotografiile.
Revitalizare urbană prin artă și cultură. Da’ fără Gabi Firea si Mucusor Dan
In Romania formelor fără fond, când aud de primarii care sponsorizează concepte de “dezvoltare durabilă” sau “arta integrativă”, mi-e clar ca va fi de cacat totul si ca se vor crea niște salarii frumoase pentru lipitorii de afișe de la partid.
In Paris, Amsterdam, Londra, lucrurile e… altfel.
Le Fab (sau FabHouse) este un spațiu cultural alternativ și creativ situat în Paris, în arondismentul 11, pe strada Saint-Maur. Este instalat într-o fostă fabrică de bijuterii. Voiam demult sa ajung acolo, numai acuma s-a potrivit.
Le Fab face parte din tendința pariziană de a transforma foste spații industriale în centre culturale și creative si reprezintă un exemplu de revitalizare urbană prin artă și cultură așa cum scrie la carte.
Am prins si o expoziție a unui artist de ultra nisa. Prilej pentru noi de a ne mai deschide încă o data desaga cu prejudecăți pentru a mai arunca la gunoi din ele.
Harmony Korine este un regizor, scenarist și artist american controversat, născut în 1973 în Bolinas, California. Este cunoscut pentru stilul său experimental și provocator, care sfidează convențiile cinematografice tradiționale.
Și-a început cariera la vârsta de 19 ani, când a scris scenariul pentru filmul "Kids" (1995), regizat de Larry Clark, un film șocant despre adolescenți din New York care se confruntă cu HIV, droguri și sexualitate.
Pe lângă film, Korine este și artist visual, expunând fotografii și picturi în galerii. Opera sa, deși controversată, a influențat semnificativ cultura underground și cinematografia independentă contemporană.
Si de aia a fost ales de La Fab.
Korine m-a impresionat prin viziunea sa artistică radicală și refuzul de a se conforma normelor industriei cinematografice, preferând să-și păstreze independența creativă chiar dacă asta înseamnă să lucreze cu bugete mai mici.
Poate ca si asta e o soluție: constientizarea prin arta
Muzeul de Arta Modernă din Paris nu e chiar gara din Corabia sa îl ignoram, chiar daca la final de an a propus o expoziție cam angajata social din punctul meu de vedere, deși ar putea sa para nimerita in ton cu vremile care par sa ne ducă spre un război nuclear.
Ideea expoziției e sa ne tragă de urechi asupra jegoasei bombe nucleare prin exemplele știute, dar si prin arta si declarațiile artistice ale unor mari creatori.
Pe mine m-a lăsat cam rece toată încercarea, dar pe Ștefan l-a captivat total expunerea. Ceea ce înseamnă ca scopul MAM a fost atins.
Tupeul supraviețuitorului Gagosian
Gagosian este una dintre cele mai importante și influente rețele de galerii de artă contemporană din lume. Fondată de Larry Gagosian în 1980, aceasta operează 19 spații expoziționale în locații precum New York, London, Paris, Roma, Geneva, Hong Kong și altele.
Ori de câte ori putem si ne aflam într-unul din orașele unde Gagosian are galerie, mergem musai.
Fiindca e unic si the best.
Câteva aspecte cheie despre Gagosian:
Este considerată cea mai mare galerie de artă din lume
Reprezintă și expune cei mai valoroși artiști contemporani
Are o influență uriașă asupra pieței de artă globale
Se ocupă atât de artiști în viață, cât și de succesiunile unor mari artiști decedați
Organizează expoziții la nivel de muzeu ca amploare și calitate
Operează la cel mai înalt nivel al pieței de artă, cu tranzacții de 1 miliard de dolari pe an
Larry Gagosian a revoluționat modelul de business al galeriilor de artă, transformându-le din simple spații expoziționale în puternice instituții culturale cu influență globală. Galeria sa este văzută ca un "kingmaker" în lumea artei contemporane - având puterea de a lansa și consolida carierele artiștilor.
Dacă un artist ajunge să fie reprezentat de Gagosian, asta îi conferă instant un statut special și, de obicei, prețurile operelor sale cresc semnificativ.
Gagosian este o experiența aparte. V-o recomand.
Straniul fluorescent al lui Rondinone
Ugo Rondinone este unul dintre cei mai influenți artiști contemporani, născut în 1964 în Brunnen, Elveția. Opera sa este remarcabilă prin diversitatea mediilor folosite și prin capacitatea de a crea experiențe vizuale puternice care transcend granițele convenționale ale artei.
E si greu de expus, e si rar. L-am prins la Mennour.
Rondinone lucrează într-o varietate impresionantă de medii: sculptură monumentală, pictură, desen, fotografie, video și instalații sonore. Este cunoscut în special pentru instalațiile sale la scară mare care transformă radical spațiul expozițional și creează experiențe imersive pentru spectatori.
Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără "Seven Magic Mountains" - o instalație în deșertul Nevada compusă din șapte turnuri de bolovani colorați fluorescent, care se ridică la peste nouă metri înălțime. Această lucrare exemplifică perfect abordarea sa artistică: combinația între natural și artificial, folosirea culorilor vibrante și crearea unor experiențe vizuale memorabile.
Stilul său este caracterizat prin folosirea culorilor neon și a contrastelor puternice, prin simplitatea formelor combinată cu complexitatea conceptuală si prin capacitatea de a transforma spațiile expoziționale.
Galeria Mennour arata într-un mare fel.
Rondinone este reprezentat de cele mai importante galerii din lume și lucrările sale se găsesc în colecțiile permanente ale unor muzee prestigioase precum MoMA, Tate Modern și Centre Pompidou.
Mai jos, un exemplu clar marca Rondinone de arta conceptuală și capacitatea de a genera experiențe transformative pentru public.
Prietenia geniilor care nu a ținut decât puțin. Dar destul
La Muzeul Zadkine, micuț, dar mare, e o senzație aparte.
Ea a fost si mai intensă deoarece anul asta curatorii au decis sa dea cep butoiului cu controversele prieteniei dintre giganții Zadkine si Modigliani.
Prietenia dintre Ossip Zadkine și Amedeo Modigliani s-a născut în efervescentul Paris al începutului de secol XX, mai precis în Montparnasse, cartierul artiștilor boemi. Era în 1910 când cei doi s-au întâlnit, Zadkine având 20 de ani, iar Modigliani 26.
Zadkine și-a amintit mereu cu emoție primele întâlniri cu Modigliani, pe care îl descria ca fiind "frumos ca un înger căzut". Artistul italian era deja cunoscut în cercurile boeme pentru stilul său de viață extravagant, dependența de alcool și hașiș, dar și pentru talentul său extraordinar.
Legătura lor s-a construit în special în cafenelele din Montparnasse, unde artiștii se adunau să discute despre artă și viață. La Rotonde și La Closerie des Lilas erau locurile lor preferate, unde Modigliani desena portrete pe șervețele în schimbul unor pahare de vin.
Zadkine a fost profund impresionat de devotamentul total al lui Modigliani față de artă. Chiar și în perioadele cele mai grele, când abia avea bani de mâncare, Modigliani refuza să facă compromisuri artistice. Această atitudine l-a influențat puternic pe Zadkine în propria sa dezvoltare artistică.
Au existat momente când Zadkine l-a găzduit pe Modigliani în atelierul său, împărțind puținul pe care îl aveau. În memoriile sale, Zadkine povestește cum Modigliani putea lucra zile întregi fără să mănânce, consumat doar de febra creației.
Tragicul sfârșit al lui Modigliani în 1920, la doar 35 de ani, l-a marcat profund pe Zadkine. În sculpturile sale ulterioare se pot observa adesea ecouri ale stilului lui Modigliani, în special în modul de tratare a formelor alungite și în simplificarea trăsăturilor.
Zadkine a păstrat toată viața câteva desene făcute de Modigliani, inclusiv un portret al său, considerându-le printre cele mai prețioase posesiuni ale sale. A vorbit adesea despre cum prietenia cu Modigliani i-a influențat nu doar arta, ci și întreaga viziune asupra vieții și creației.
O minunatie de la Pinault
Am filmat cu noii mei ochelari Meta Ray Ban - cadou de Craciun. Au si AI. Is interesanti,
Arta Povera este o mișcare artistică apărută în Italia în anii 1960, al cărei nume se traduce literal ca "arta săracă" sau "arta sărăcăcioasă". Termenul a fost introdus de criticul de artă Germano Celant în 1967.
Caracteristica definitorie a acestei mișcări este utilizarea materialelor comune, ieftine și "sărace" - precum pământ, ramuri, sticlă, ziare, sfoară, cârpe, metale industriale sau deșeuri. Artiștii Povera au respins deliberat materialele tradiționale considerate "nobile" în artă, precum marmura sau bronzul.
Un aspect esențial al Artei Povera este interacțiunea directă cu materialele și procesele naturale. Artiștii experimentau cu transformări fizice și chimice, gravitație, tensiune și energie. Operele lor adesea includeau elemente organice care se modificau în timp - plante vii, gheață care se topea sau materiale care rugineau.
Printre reprezentanții importanți se numără Mario Merz, cunoscut pentru instalațiile sale cu numere Fibonacci și igluuri din sticlă și metal, Michelangelo Pistoletto cu oglinzile sale interactive, și Jannis Kounellis care folosea materiale precum sacii de cărbune sau flacăra vie.
Mișcarea reprezenta și o critică la adresa societății de consum și a comercializării artei, propunând o abordare mai directă și mai puțin mercantilă a creației artistice. Arta Povera a influențat semnificativ arta contemporană prin accentul pus pe materialitate, proces și experiența directă a spectatorului cu opera.
Chestiutze faine de prin galerii mai mici
Un moment haios cu băiețelul meu
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa