Opus nr. 329 - De ce 2025 ar putea fi un an mai bun. Virginitatea asumată – o tâmpenie cât Casa Poporului. Nepalezii de Revelion - un precedent periculos
Ne-am simțit foarte bine, am fost liniștiți si veseli. Am stat de partea calma a Arcului de Triumf. Pe partea “necalmat”, au fost UN MILION de oameni, potrivit datelor jandarmeriei franceze, toți dornici sa filmeze spectaculosul foc de artificii. Care a fost chiar spectaculos.
La multi ani, prieteni!
12 minute de extaz vizual.
Foarte fresh la 5 dimineata. Dar ne-am ras maxim.
Tineti minte la Alexa: asta e doar inceputul
Sute de nepalezi s-au strâns într-o stație de metrou din București sa macane de dorul țării lor. Nu sunt rasist, doar avertizez ca genul acesta de “evenimente” ar trebui sa le dea serios de gândit celor de la SRI. Cum s-au strâns aici câteva sute, se pot strânge si in alta parte câteva mii.
In următorii doi ani, estimez ca numărul lor va ajunge la minim 600 000, adică jumătate din etnicii maghiari.
Si tot previziunea mea e ca in 2028 vom avea primul nepalez ales in parlament.
În prezent, 140.865 de cetățeni străini au contracte de muncă active în România.
Națiunea versus Populația: De ce România nu mai are suflet colectiv
România zilelor noastre este o țară a contradicțiilor. Suntem, în teorie, o „națiune”, dar în practică ne comportăm ca o simplă „populație”. Însă, ce înseamnă cu adevărat să fii o națiune și de ce diferența aceasta contează mai mult ca oricând? Haideți să scoatem cuțitul adevărului și să tăiem adânc în miezul acestei probleme.
Națiunea: mai mult decât o adunătură de oameni
O națiune nu este doar un grup de oameni care vorbesc aceeași limbă și trăiesc pe același teritoriu. O națiune este un suflet colectiv, o entitate formată din indivizi uniți prin valori comune, idealuri și un scop comun. Este ca o orchestră care cântă aceeași partitură, chiar dacă fiecare instrument are propriul timbru.
Dar unde suntem acum?
Câți dintre noi mai știu ce înseamnă cu adevărat „unitate în diversitate”? Câți mai credem într-un viitor comun?
În loc de o orchestră, am devenit o mulțime dezorganizată, fiecare alergând în altă direcție.
Populația: mase de oameni fără direcție
Când o națiune își pierde scopul, devine o populație. O populație nu este altceva decât o adunătură de oameni care trăiesc împreună din întâmplare. Nu sunt uniți de valori sau de viziuni comune, ci de nevoia de a împărți același spațiu. Este o masă inertă, fără ambiții colective, fără un scop mai înalt.
România a devenit, treptat, o populație. Fiecare trăiește pentru sine, iar interesul comun este doar un concept abstract pe care îl invocăm atunci când e vorba de taxe, drumuri sau spitale. Spiritul de sacrificiu, acel „pentru țară și neam” care ne-a scos din momente grele, pare acum doar o amintire prăfuită din manualele de istorie.
Cine este de vină pentru asta? Politicienii, care au transformat țara într-un circ al intereselor personale? Noi, care ne-am pierdut interesul pentru ce înseamnă să fim uniți? Sau poate o combinație toxică între apatia cetățenilor și cinismul conducătorilor?
Politica și transformarea națiunii în populație
Un stat puternic are nevoie de o națiune puternică. Dar ce face România? Exact opusul. Clasa politică, indiferent de culoare, a lucrat sistematic pentru a fragmenta acest popor. Divide et impera, deviza romanilor, a fost preluată cu succes de politicienii noștri, care au înțeles că un popor divizat e mai ușor de controlat.
Cum ne-au divizat? Simplu. Prin manipulare, prin polarizare politică și prin sădirea neîncrederii. Am ajuns să ne urâm unii pe alții pe criterii absurde: vaccinare, orientare politică, religie sau chiar echipe de fotbal. Ce unitate națională? Ce spirit de comunitate? Toate acestea au fost înlocuite de certuri sterile pe rețelele sociale și de un dispreț profund față de ceilalți.
Un alt factor care ne-a transformat din națiune în populație este lipsa de leadership autentic. Ce lideri naționali avem astăzi? Cine ne inspiră? Cine ne mobilizează? Niciun politician, niciun intelectual public nu pare capabil să ofere o viziune coerentă pentru viitorul României. În lipsa liderilor, națiunea devine un trup fără cap.
Educația: cheia pierdută a națiunii
O națiune puternică este construită pe fundația unei educații solide. Și ce a făcut România cu educația? A distrus-o. Am transformat școlile în fabrici de diplome, iar tinerii noștri pleacă masiv în străinătate, în căutarea unui sistem care să-i respecte și să-i valorifice.
Când nu ai un sistem educațional care să promoveze valori naționale, mândrie și responsabilitate socială, ce obții? O populație dezorientată, care nu știe ce înseamnă să fii parte dintr-o comunitate. O populație care preferă să fugă din țară decât să lupte pentru ea.
Diaspora: națiunea paralelă
Un alt simptom al transformării noastre în populație este relația cu diaspora. În loc să-i vedem pe românii din afară ca pe o parte integrantă a națiunii, îi tratăm ca pe niște străini. Ei, la rândul lor, se simt abandonați de țară. Însă diaspora este, de fapt, unul dintre ultimele bastioane ale identității naționale. În timp ce noi, cei de acasă, ne complacem în dezbinare, românii din afară continuă să păstreze vie flacăra naționalismului autentic.
Dar ce facem cu această resursă? Nimic. O ignorăm. Ne batem joc de votul lor, de contribuțiile lor și de loialitatea lor față de țară. Este o crimă împotriva ideii de națiune.
Dacă vrem să redevenim o națiune, trebuie să începem cu noi înșine. Trebuie să ne amintim ce înseamnă să fim români. Nu mă refer la naționalismul ieftin al steagurilor agitate de 1 Decembrie, ci la ceva mai profund: mândria de a aparține unui popor cu o istorie bogată și o cultură unică.
Educația trebuie să fie primul pas. Nu vom deveni o națiune peste noapte, dar putem planta semințele printr-un sistem educațional care să promoveze valorile autentice.
Liderii politici trebuie să fie trași la răspundere, iar oamenii trebuie să înțeleagă că au un rol activ în reconstruirea acestui sentiment de apartenență.
De asemenea, trebuie să renunțăm la ura care ne desparte. România nu are nevoie de o populație de indivizi izolați. Are nevoie de o comunitate unită, care să creadă într-un viitor comun.
Națiunea ca ideal
Diferența dintre o națiune și o populație este, în esență, diferența dintre un vis colectiv și o simplă existență. România are potențialul de a fi o națiune, dar trebuie să lupte pentru acest ideal. Dacă vom continua pe calea individualismului și a nepăsării, vom rămâne doar o populație – o masă de oameni fără direcție, fără suflet și, în final, fără viitor.
Dar dacă vom reuși să redescoperim ce înseamnă să fim uniți, vom putea transforma România din nou într-o națiune. Și nu doar orice națiune, ci una de care să fim cu adevărat mândri.
Un text care merita citit de doua ori
de Dan Pavel
Pe mine nu mă întristează situația și nu mă sperie. E bine că România e în criză, că Europa se zvârcolește ca șarpele și Statele Unite rătăcesc într-un pustiu de principii căutând o nouă cale. Polii de putere de pe planetă se schimbă periodic. Imperiile se nasc, se consolidează prin violență, apoi se prăbușesc în iluzii, hedonism, ambiguitate morală și colaps economic inevitabil. Istoria se repetă obsesiv.
Nici acum nu este sfârșitul lumii, ci doar sfârșitul iluziei. Democrația românească nu este în pericol pentru că n-am avut-o niciodată. Eram și acum ce-am fost mai mereu. Un pașalâc. Roman, otoman, nazist, apoi sovietic, apoi occidental... Contează mai puțin al cui. De slugărnicie și de jaf nu am putut scăpa prea des. Numeri pe degete cazurile în istoria de două milenii a acestei regiuni. Destin național nu am avut niciodată, iar puținii oameni care au încercat să făurească unul fie au fost trădați și maziliți, fie au provocat chiar ei dezastrul național. Dacă ar fi să descriu patologia acestui popor ar fi amnezia istorică selectivă. Dar bănuiesc că toate popoarele suferă de chestia asta mai mult sau mai puțin. Caută o glorie pe care n-au avut-o niciodată, iar apoi justifică cele mai oribile apucături naționale prin gloria aia inexistentă.
S-a năruit doar imaginea democrației. S-a scurs machiajul securistic udat de ploaie și crăpat de timp. României i s-au văzut ciorapii îndesați în sutienul de împrumut și hainele false de firmă care lăsau impresia abundenței. Era o abundență pe datorie, dată pe mâna unor circari slugarnici susținuți de interese din umbră. Tenul îmbâcsit de abuzuri nu mai îndrăgostește pe nimeni. A colapsat iluzia Proiectului European. A rămas să se vadă cum 27 de economii se mănâncă între ele ca să supraviețuiască. Oamenii încep să înțeleagă că nu există idealuri sau eroi, iar propaganda nu mai convinge. Suntem înconjurați de inamici. Că-s pe față sau subversivi este mai puțin relevant. Devine evident că nimeni nu ne protejează interesele dacă noi nu suntem în stare. Ne pândesc ticăloșii interesați pe toate părțile, de orice coloratură ar fi, iar iluzia occidentului prosper s-a făcut bucăți. Era pe moarte de la criza din 2008. Acum doar își predă obștescul, după o boală lungă. E aceeași iluzie ca cea a Uniunii Sovietice. Habotnicie politică, monopolism și lăcomie deghizate în idealuri. Tot colonialism, tot aristocrație, tot normalitate impusă cu toroipanul prin metode din ce în ce mai similare. În ultimă instanță, pentru iobagi nu contează boierul. Rezultatul e același jaf, același abuz, chiar dacă uneori diferă nivelul de politețe al abuzatorului.
S-a năruit în sfârșit iluzia ONU, o cumetrie internațională neputincioasă care aplică principii în mod selectiv. Unii sunt criminali de război, iar alții aducători de democrație, în funcție de cum o cer interesele complexului militar industrial. Rezoluțiile și mandatele de arestare sunt ignorate cu nonșalanță, iar ipocrizia generală a devenit evidentă. S-a năruit iluzia NATO, o organizație care pompează resurse și armament în Ucraina de un deceniu și n-a putut destabiliza suficient Rusia. Cu ajutorul atlanticilor ucainenii au câștigat aproape 600 de mii de morți și milioane de refugiați. Au pierdut orice iluzie de stat funcțional independent și vreo 25% din teritorii, în funcție de ce hărți mai desenează presa zilele astea. Probabil că peisajul real al dezastrului nu ne va fi dezvăluit niciodată. Valorile atlanticilor s-au aliniat valorilor Al Qaeda, Al Nusra și altor organizații înarmate din bani publici ca să decapiteze orice urmă de normalitate în Orientul Mijlociu.
S-a prăbușit iluzia OMS, religia înalților prelați ai științei care au propovăduit măsuri de pandemie complet neștiințifice menite să îmbogățească un grup select și să monopolizeze resurse. S-a prăbușit iluzia Statelor Unite ca far al democrației și prosperității. După patru decenii de lovituri de stat și războaie devastatoare, America nu a transplantat democrație pe nicăieri. Doar moarte și jaf. Nicio încercare nu a devenit o poveste de succes, ci doar un al coșmar umanitar. Străzile ei s-au umplut de zombi drogați, de oameni fără adăpost și contribuabili abandonați pradă corporatismului avar. Americanii trăiesc într-o țară capturată de interese private și adusă la capătul răbdărilor, dar au înțeles în sfârșit că SUA nu este o națiune, ci o afacere. S-a prăbușit mitul ”Vrem o țară ca afară”, cu cozile pe ani de zile la cabinetele medicale din Canada, cu dictaturile pandemice, cu sistemul medical prăbușit în Marea Britanie, taxele infernale care corespund unor servicii deplorabile, economia colapsată a Germaniei, instabilitatea politică generală, mutilarea sexual-ideologică a copiilor, atacurile teroriste în inima Europei și creșterea uluitoare a infracționalității.
S-a dărâmat iluzia globalismului. Dependența de materii prime rusești, de tehnologie informatică americană și de industria sclavilor chinezi a erodat economiile tuturor. A săpat în carnea vie a fiecărei națiuni care și-a exportat forța de muncă și a înstrăinat resursele strategice naționale. Visul European se încălzea din dărnicia rușilor, se apăra din dărnicia americanilor și cumpăra totul de la partidul comunist chinez. Un astfel de proiect european era sortit eșecului, dar erau profiturile prea mari ca să se poată găsi o soluție care să promoveze independența energetică și industrială a europenilor. Cineva trebuia să scadă un pic la profit ca să crească nivelul de trai al cetățenilor europeni. S-a ales cealaltă soluție - a importului de forță de muncă fără pretenții de nivel de trai. Forța de muncă a victimelor care dorm câte 20 în cameră și acceptă minimum pe economie, fără să crâcnească. S-a ales colapsul natalității și erodarea protecțiilor sociale până la faliment. Supraîncărcarea sistemelor cu imigranți malnutriți care nu sunt integrați câtuși de puțin și nu pot contribui în mod relevant la economie. S-a aplaudat ”The Gig Economy”, un mutant economic din care nu profită decât o mână de corporații intermediare. Un sistem ce nu oferă protecție angajaților, în care fiecare e pe barba lui și poate cădea sub pragul sărăciei oricând.
Ultimii patru ani au spulberat toate iluziile. Populația se trezește încet în tot Occidentul. Nu o face pentru că s-a luminat în vreun fel sau pentru că a fost pătrunsă de un spirit real suveranist, patriotic sau de altă natură. Ar fi vrut să moțăie în continuare liniștită, să trăiască în ignoranță politică și economică, în aceeași lipsă de democrație autentică în care trăia și până acum. S-a trezit pentru că situația a devenit prea gravă, portofelele s-au golit, mațele ghiorăiesc, perspectivele s-au îngustat și nedreptatea a devenit prea grosolană. Realitatea statistică ne arată că odraslele noastre sunt prima generație din istoria umanității care trăiește mai prost și are mai puține perspective decât au avut părinții. Este o situație fără precedent. Toate politicile din ultimele decenii au eșuat lamentabil. Alea care nu s-au prăbușit deja, se clatină din toate balamalele, dar nimeni nu discută despre ele. Lumea preferă să ignore evidentul și să se mire că tineri vor dictatură, vor marxism, extremism sau orice altceva. Da, vor! Nici ei nu știu ce vor exact. Orice altceva devine o soluție frecventabilă atunci când ceea ce este deja nu mai funcționează.
Propaganda trebuie să urle isterizată 24 din 24 pentru că elita nu mai are alte soluții. Cele pe care le vindea în trecut s-au dovedit falimentare complet și, nici măcar acum, efectele nu pot fi discutate lucid. Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns aici? Cine? De ce? Ce puteam face atunci și ce ar trebui să facem acum? Nimeni nu vorbește despre idei sau soluții, ci doar despre conformitate ideologică. Despre vechi idealuri care n-au existat în practică niciodată. Oriunde am fi pe glob, de la Moscova la Washington. de la Paris la Beijing, un grup select de oligarhi ne vinde iluzii. Ne pedepsesc dacă nu le credem. Ne înfierează public și caută să ne excludă de dragul de a proteja iluziile. De a consolida... democrația. Vina este mereu la popor, de când există. Nu-i nimic nou. Așa se prăbușesc toate imperiile. Așa se sparg în cnezate și provincii autonome, apoi dispar în negura istoriei ca să se nască altele. Orașele pier și populațiile devin iarăși seminomade. Apoi se așază în altă parte. Așa se transformă orice vis babilonian într-o pulbere pe care o înlătură studenții cu pensula. Orice palat imperial devine în timp o dună de nisip. Spulberarea tuturor iluziilor este profund terapeutică. Este esențială pentru vindecare. Pentru trecerea la următoarea etapă din istorie.
Virginitatea asumată – o tâmpenie cât Casa Poporului
de Liviu Alexa
Nota: Acesta este un capitol din volumul “Școala vietzii” pe care intenționez sa îl public in 2025. Cartea va conține câteva circa 200 de sfaturi brutale despre viața si capcanele in care picam adesea.
Nu sunt dese cazurile de virginitate asumata, dar m-am lovit mai des decat ati crede de fete care “asteapta” pana la casatorie sa si-o puna.
No, suna brutal, dar despre asta e vorba in esenta – niste copile, bine ghidate de parinti tembeli, transformă o frică banală în religie și o frustrare personală în virtute universală.
Totul începe, evident, cu religia.
"Păstrează-te pentru căsătorie", zic bătrânii înțelepți, uitând convenabil cum e să ai 16 ani și hormoni care sa dea pe afara. Ei sunt cei ce le inculca copiilor ca sexul trebuie sa devina un fel de cadou sigilat cu precepte cretine care trebuie desfăcut doar în noaptea nunții, sub supravegherea lui Dumnezeu și-a nașilor mari, daca se poate si live pe Tik Tok.
După aia vine povestea cu puritatea morală. Cumva, prin nu știu ce logică strâmbă, sexul, daca il practici fara noima si inainte casatorie, te transformă instant într-un specimen moral degradat
Sub toată retorica asta pompoasă despre virtute și puritate stă frica goală.
Frica de intimitate, de vulnerabilitate, de conexiune umană autentică.
Bai, nu promovez sexul de la 11 ani, desi si asta a devenit un fenomen ingrijorator. Eu vorbesc pur si simplu despre un act omenesc ce poate deriva din primele incercari sentimentale de calibrare a viitoarelor noastre relatii.
Stati ca ajungem si la mitologia personală a acestor "războinici ai purității" care iși programeaza odraslele cum că prima experiență sexuală trebuie să fie perfectă, transcendentală, cu îngeri cântând în fundal și lumină divină coborând din cer. Realitatea? O să fie stângace, imperfectă și probabil dezamăgitoare - fix ca orice primul pas într-un teritoriu necunoscut.
Adolescentii traumatizati sa adopte virginitatea asumata dezvoltă o obsesie bolnavă cu controlul. În capul lor, dacă-și pot controla perfect sexualitatea, cumva vor controla și restul vieții, desi adeseori, din punct de vedere fizic, sunt departe multi dintre ei de idealul cat de cat “normal” al futabilitatii – adeseori obezi sau cu pur si simplu nedotati din punct de vedere fizic. Nu ca asta ar fi un punct obligatoriu de bifat.
Nasol insa: viața nu funcționează așa.
Rezultatul? O relație total distorsionată cu propria sexualitate.
Cu cât încerci mai tare să nu te gândești la ceva, cu atât gândul ăla devine mai dominant.
Freud ar rade de s-ar caca pe el vazand azi toate reprimările astea.
Iar când în sfârșit se întâmplă - fie în căsătorie, fie "căzând în ispită" - devine un dezastru emoțional.
Realitatea nu poate niciodată să se ridice la nivelul fantasmelor construite în ani de abstinență forțată. Anxietatea și vinovăția sufocă orice urmă de plăcere naturală.
Mai grav, toată presiunea asta se transmite și partenerului. Încearcă tu să te bucuri de intimitate când fiecare atingere vine încărcată cu un bagaj emoțional de dimensiunea Titanicului.
Ajungem la adevăratul dezastru - incapacitatea de a forma conexiuni autentice.
Fiecare interacțiune devine un câmp minat de anxietăți și judecăți morale. Fiecare apropiere emoțională se transformă într-un război între "puritate" și "ispită".
Am zis ca nu sunt foarte dese cazurile, dar daca stau sa ma gandesc bine, cred ca am avut pana acum vreo trei interactiuni cu fete de acest gen, prietene sau angajate, care au dus povara virginitatii pana tarziu spre 28-30 de ani. Toate sunt distruse azi din punct de vedere emotional, doar una e casatorita si si casatoria aia e o poveste falsa.
Una dintre ele, de o frumusete aparte, era habotnica ortodoxa, crescuta in militarie cu un tatic securist si o mama cretina. O bunaciune, ca iti venea sa o bagi in pat din ora in ora. Dar ea isi astepta Alesul. Am cunoscut doar doi “alesi” care au avut relatii mai indelungate de trei luni cu ea si care au fugit mai apoi isterizati de atata laba. Cand, in final, idioata l-a prostit pe unul sa astepte un an, “de test”, si apoi s-a casatorit cu el, totul s-a terminat cu un divort rapid fiindca, ce sa vezi, sacralizarea stupida a sexului a continuat si dupa dezvirginare: azi nu facem dragoste ca e sfantul KFC, maine nu putem ca intram in post, nu vreau sa o sug ca suptul e perversiune, nu vreau sa ma atingi nu stiu cum, fiindca e pacat, a plecat ala cu doua sute la ora din casnicie!
Alta fata, o grasuta sexoasa, dar grasa si hapaitoare ani de zile, si-a construit in cap efectiv o poveste magica in care ea era craiasa, cam dolofana, in asteptarea printului. Te-ai fi gandit ca printul pe care il asteapta o sa fie un ditamai futac cu abdomen si freza de spaniol pervers, cand colo, s-a maritat cu un pampalau ochelarist pufos, care, Dumnezeu sa ma ierte, cred ca inca nu a iesit din perioada ejacularii precoce.
In fine, a treia, astazi bate bine spre 35 de ani, crescuta si ea habotnic intr-o familie de pocaiti, cauta si azi in Biblie explicatia pentru care e singura si nefe. Pai, sunt mai multe explicatii: e uratica cu spume, are si un ochi defect. Nu e problema asta, daca stii sa fii feminina, poti sa ai nasul cat aripa de rechin, si tot poti sa fii futabila. Se imbraca ca la 1900 si scoate pe gura niste tampenii, de iti alunga orice erectie. Toate fetele de la Biserica, unele uratele ca ea s-au casatorit deja si au copii. De ce? Fiindca peste partea fizica, au gestionat corect si partea sociala, ori fata despre care fac vorbire e un caz patologic de neadaptata social.
Si asta nu e totul. Se dezvoltă chiar o competiție perversă între "pajii si printesele purității": cine rezistă mai mult tentației, cine e mai "spiritual", cine are coroana de spini mai strălucitoare, bref, un concurs absurd de înfometare emoțională unde câștigătorul pierde cel mai mult.
Viața socială devine un câmp de luptă constant. Orice interacțiune cu sexul opus se transformă într-o potențială "cădere". Prieteniile normale devin imposibile. Ajungi să vezi demoni și ispite până și într-o strângere de mână la biserică.
Mai trist e că acești oameni perpetuează mituri toxice despre sexualitate. Că prima dată e magică. Că sexul premarital te murdărește. Că experiența sexuală scade valoarea unei persoane. Povești medievale servite cu hashtag-uri moderne.
Am văzut destui care și-au distrus tinerețea așteptând "momentul perfect" sau "persoana ideală". Ajung la 30-40 de ani complet nepregătiți pentru intimitate reală, cu bagaje emoționale de dimensiunea unui container și anxietăți cât Casa Poporului.
Sexualitatea nu-i un dragon care trebuie înlănțuit sau un demon care trebuie exorcizat. E o parte fundamentală din experiența umană.
Când o reprimi, nu devii mai pur - devii doar mai fragmentat, mai deconectat de propria natură.
În loc să învățăm despre intimitate sănătoasă, despre consimțământ, despre plăcere și conexiune, unii dintre noi preferă să se ascunda după perdele de fum morale. În loc să creștem emoțional, rămânem blocați în fantezii adolescentine despre puritate și perfecțiune.
Știți care-i faza cea mai nasoală? Că societatea aplaudă chestia asta.
Virginitatea asumată nu-i decât un exercițiu elaborat de auto-înșelare. O modalitate de a evita viața reală în favoarea unei fantasme despre puritate. Un zid construit din cărămizi de frică și mortar de dogme.
Viața nu așteaptă după fanteziile noastre despre perfecțiune. Curge, murdară și frumoasă, perfectă în imperfecțiunea ei. Iar noi putem alege: să participăm la dans sau să stăm pe margine, "puri" și singuri.
Cat de dobitoaca poti sa fii ca mama?
Mi-a apărut asta pe tiktok: o prostanca cocalara româncă ce epatează pe social media cu bogăția colorată a lu’ barba-su, probabil manelar. Cât de imbecila sa fii sa îți cresti copila de mica cu genți de sute de euro? Sau poate o pregătește de timpuriu sa devină curva de lux? Daca aș fi soțul ei, i-aș restructura dantura. Dar soțul ei real e mai cocalar ca ea. Trist.
De ce 2025 ar putea fi un an mai bun
Fără îndoială că rivalii noștri media vor publica tradiționalele retrospective de sfârșit de an, plângându-se cum anul viitor va fi mai nasol decât ultimele 12 luni. Dar POLITICO rămâne hotărât optimist despre 2025 și privește spre culmile însorite ale anului care vine.
Cum spuneau cei din Monty Python (în timp ce atârnau pe cruce): "Când mesteci zgârciurile vieții/Nu bombăni, mai bine fluieră."
Evident, ziua de mâine e imprevizibilă: Previziunile au prostul obicei să tragă pe lângă țintă. Ghicitorii sunt lăudați pentru ce nimeresc - chiar dacă majoritatea predicțiilor lor sunt ridicol de greșite și convenabil de repede uitate.
Au fost oameni care insistau că internetul va eșua și televiziunea nu va prinde niciodată. Și chiar și aproape-infailibilul specialist în alegeri americane Allan Lichtman s-a înșelat anul ăsta cu predicția lui fermă că doamna Kamala Harris îl va bate pe Donald Trump. Și, desigur, si evenimentele de tip Lebăda Neagră pot răsturna totul, cum ar fi pandemiile.
Cu toate acestea și recunoscând că a face predicții e un joc prost, iată cinci scenarii menite să vă înveselească.
Stop războaielor
Insurecționistul-șef Donald Trump poate părea o figură ciudată ca pacificator, dar a promis în campanie că va "opri războaiele" care mocnesc în lume, inclusiv în Orientul Mijlociu și Ucraina.
Și s-ar putea chiar să reușească.
Cu siguranță, Volodymyr Zelenskyy suspectează asta, spunând că războiul Rusiei în Ucraina se va termina "mai repede" când Trump va prelua puterea. Poate că președintele ucrainean doar făcea pe viteazul și încerca să rămână în grațiile liderului american semnalând disponibilitatea de a negocia.
În unele cercuri europene, se manifestă un sentiment de ușurare secretă că Trump ar putea încheia războiul. Și unii cred că are șanse mai mari să obțină o înțelegere mai bună de la Moscova decât daca ar fi ieșit Kamala Harris. În ciuda promisiunilor occidentale de a rămâne alături de Ucraina atât cât va fi nevoie, concluzia e că războiul e imposibil de câștigat dacă scopul e ca Kievul să recupereze tot teritoriul furat de Rusia.
Dacă Trump intermediază o înțelegere care implică pierderi teritoriale pentru Ucraina, atunci va putea fi învinuit pentru orice concesii, scoțând europenii și șoimii americani din capcana promisiunilor goale făcute prea ușor. Poate sa iasă rău, dar europenii strâmtorați financiar nu au mijloacele să finanțeze un "război etern", iar votanții nu vor accepta ideea de a trimite trupe.
În Orientul Mijlociu, ultranaționaliștii israelieni și rasiștii evrei sărbătoresc realegerea lui Trump. Din punctul lor de vedere, Trump le va da tot ce vor.
Cu toate acestea, Trump nu i-a dat premierului israelian Benjamin Netanyahu ce a vrut, ultima dată când a fost la Casa Albă - o susținere a anexării Cisiordaniei sau măcar a așezărilor israeliene. Și unii apropiați cercului interior al lui Trump se îndoiesc că Bibi va primi un cec în alb de data asta. Netanyahu l-a curtat asiduu pe Trump, încercând să compenseze gafa de a-l felicita pe Joe Biden pentru victoria din 2020 în timp ce Trump contesta numărătoarea și susținea că alegerile au fost furate. "Bibi putea să tacă", spunea la acea vreme Trump iritat.
Dacă liderul israelian se așteaptă la o victorie ușoară, "cred că va fi dezamăgit și va trebui să-și recalibreze abordarea pentru că Trump vrea să oprească luptele în Orientul Mijlociu aproape la fel de mult ca în Ucraina", spunea un lider republican.
Așa că iată o predicție: Palestinienii primesc o fâșie din Cisiordania și o Gaza distrusă pentru statul lor, iar Ucraina pierde 20% din teritoriu, dar e mai bine decât nimic, e mai bine decât război.
Adio Pax Americana
Asta nu-i o predicție dificilă după realegerea lui Trump. Ultima dată când marele perturbator era instalat la Casa Albă, liderii europeni aveau credința că vor putea trece peste furtună până când totul va reveni la vechea normalitate. Și într-o oarecare măsură au avut dreptate. "America s-a întors; alianța transatlantică s-a întors", le spunea Joe Biden participanților la Conferința de Securitate de la München la câteva săptămâni după alegerea sa - spre imensa ușurare a aliaților Washingtonului, încă suferind de efectele PTSD, sau Post Trump Stress Disorder.
Și într-adevăr, relațiile transatlantice au fost mai line și mai curtenitoare - deși a existat sincopa deciziei lui Biden de a permite Afganistanului să cadă în brațele talibanilor, la care oficialii europeni au reacționat cu un amestec de neîncredere și sentiment de trădare. Dar a fost chiar așa de bine că vechea normalitate s-a întors? Nu a fost mereu doar o falsă speranță? Nu e timpul ca Europa să stea pe propriile picioare?
OK, Europa va trebui să îndure din nou istericale prezidențiale și înțepături prin tweet-uri cu majuscule, alături de amenințări de retragere din NATO și impunere de tarife, dar asta nu reprezintă o oportunitate? Poate că acum liderii europeni își vor aduna curajul. De ani de zile se turuie despre autonomie strategică și împărțirea mai mare a poverii propriei apărări. Acum europenii au șansa să-și determine propriul destin.
Revenirea lui Trump la Casa Albă poate să scoată Europa din starea proasta pe care și-a creat-o singură. E adevărat că e o provocare uriașă pentru că, așa cum a remarcat comentatorul Mujtaba Rahman, șeful departamentului Europa al Eurasia Group, va trebui să depășească diferențele privind securitatea, apărarea, migrația și politica fiscală, care sunt "cel mai puțin susceptibile la acțiune colectivă la nivelul UE tocmai pentru că sunt intrinseci statelor națiune: granițe, taxe și securitate națională."
Punerea în comun a suveranității pe aceste aspecte riscă într-adevăr să alimenteze populismul și fragmentarea politică, dar ar trebui să rămânem încrezători - sigur, va veni curând - că va exista o armonizare completă între Ursula von der Leyen, Viktor Orbán al Ungariei, Giorgia Meloni a Italiei, Robert Fico al Slovaciei, Emmanuel Macron al Franței și toți ceilalți.
Adaptare, nu atenuare
Anul acesta mai multe națiuni vor îmbrățișa ideea că e mult mai bine să-ți cheltuiești energia reducând vulnerabilitatea la vremea extremă și impactul schimbărilor climatice.
COP 29 a fost un succes masiv în termeni de introducere a unei doze sănătoase și necesare de realism. Și îi mulțumim pentru asta autocratului azer Ilham Aliyev pentru prăbușirea conferinței. Obiectivele de atenuare climatică nu sunt niciodată atinse și, vorba aia, de ce naiba să-ți cumperi o mașină electrică și să riști să fii la câteva sute de kilometri de o stație de încărcare?! Aliyev are dreptate - combustibilii fosili sunt un dar de la Dumnezeu. OK, niște insule joase vor fi inundate - dar oricum nimeni nu le poate găsi pe hartă nici acum.
Trump, Musk și MAD
Încă nu sunteți convinși că anul acesta va fi mai bun decât 2024? Distrugerea Reciproc Asigurată care e inevitabilă între câinele alfa Trump și actualul său prieten-șef Elon Musk ar trebui să fie un spectacol grandios. Doi bucătari într-o bucătărie - mai ales unii de calibrul lui Gordon Ramsay și Marco Pierre White - nu funcționează niciodată bine. Doi președinți în Biroul Oval vor fi și mai delicioși.
Musk va pretinde că contribuția sa electorală de 200 de milioane merita ceva mai mult decât doar nou-inventatul Departament al Eficienței Guvernamentale. "Departamentul" a fost aparent numit după meme-ul și criptomoneda preferată a lui Musk. Dar e ușor de imaginat că Musk avea în minte și funcția Dogelui venețian, magistratul șef a ceea ce a devenit cunoscut drept Preaserena Republică a Veneției. E adevărat că o bună parte dintre dogi au sfârșit detronați, orbiți și exilați.
Există deja fricțiuni între Musk și consilierii lui Trump, cu zvonuri despre o ceartă masivă între miliardarul Tesla și Boris Epshteyn - un avocat care a coordonat apărarea legală pentru cazurile penale ale lui Trump. Epshteyn a supravegheat alegerile pentru Cabinet și, în timpul unei cine la clubul Mar-a-Lago al lui Trump, cei doi s-au ciocnit zgomotos, Musk exprimându-și îndoieli despre unele alegeri și acuzându-l pe vechiul consilier Trump de scurgeri în presă.
Musk a trecut apoi pe X, rețeaua socială pe care o deține, pentru a face presiuni publice asupra lui Trump privind politica economică și alegerile pentru Cabinet, lăudând un lider străin pentru reducerea tarifelor, exact opusul a ce plănuiește Trump, și avansând pe cine credea el că ar trebui să fie secretarul Trezoreriei. Loialiștii lui Trump cred că iubirea nu poate dura între oameni încăpățânați, sustinând că va veni un moment când Musk va depăși limita nerealizând că, de fapt, nu e un Doge venețian.
Lumea curajoasă a AI
Vorbind de Musk - nu, nu sugerez că e o inteligență artificială - era AI care se apropie rapid nu mai poate fi ignorată ca importanta.
Pesimiștii se îngrijorează ca AI va fi mai util pentru autoritariști dornici să manipuleze și sa dezinformeze cu deepfake-uri.
Henry Kissinger și alții se temeau că AI va consolida puterea actorilor non-statali și corporațiilor precum cele controlate de Musk și Jeff Bezos de la Amazon sau va arunca "vechiul echilibru al puterii într-un nou dezechilibru incert".
Chestii sumbre.
Dar e mai bine să rămânem optimiști despre AI și să îmbrățișăm scenariul pe care îl avansează Kissinger despre corporații care ar putea forma alianțe pentru a-și consolida puterea deja considerabilă. "Aceste alianțe corporative ar putea prelua funcții tradiționale ale statului-națiune."
Mai e si Musk, desigur, care a implantat deja la doi pacienți umani o interfață creier-computer Neuralink, care e proiectată să le permită să controleze un computer sau dispozitiv mobil oriunde merg. Au existat mici probleme de implementare și defecțiuni, dar va veni poate chiar anul acesta ziua când nu va trebui să mai strigăm la Siri sau Alexa (dispozitivul) ce sa facă pentru noi și von putea doar să ne gândim si sa acționăm prin Neuralink zicând: E timpul să stingem luminile.
Terhes are un frigider plin cu carne
Terhes reuseste sa fie mai pestilential ca Rares Bogdan, ceea ce era greu de crezut. Un unsuros perfid si oportunist ca el e dovada clara ca dreptatea nu câștigă decât rar in lume.
L-a man cat in cur sa scrie si el un mesaj de final de an, cu dumnezeu si alea alea. Si și-a luat o muitza cât China: 2000 de comentarii, TOATE cu înjurături.
Oare cum se simte un ceacanau ca Terhes când vede cum îl înjură mii de oameni? Bine, va zic eu: încă 5 ani ii curge salariul de 9000 de euro pe luna plus diurnele si forfetarele, total 20 000 pe luna. Așa ca…
Pe bune ca am nevoie de susținerea ta: nu mă răsfăț când spun ca depind de cititorii mei ca sa îmi pot păstra independenta.
d
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa
La multi Ani 2025!