Opus nr. 331 - România Deformată. O poveste de demult cu Crin Antonescu. Am terminat "2100" - o nebunie de roman distopic
Am revenit cu forte neproaspete, deși nu mă plâng, cu 10 zile de pauză aici si sper sa mă iertați.
Cât am lipsit zilele astea din peisajul Strict Secret, am reușit ceva cu adevărat interesant: sa termin romanul distopic “2100”.
Va spuneam la finele anului trecut, ca am pe răboj ca rezoluții in 2025 cele 4 cărți lăsate de izbeliște de mine:
“2100”, un roman distopic fascinant,
“Școala Vietzii” - o carte cu sfaturi rebele de viața marca Liviu Alexa si care e aproape la jumătate s
“Jurnalul Lucrurilor pe care nu mi le mai Amintesc” - un soi de povestiri cu pronunțat caracter autobiografic si care o sa va placa maxim
“De la 150 de kilograme la pătrățele” - povestea slăbitului meu, care e si ea una plină de umor, autoironie si învățăminte
Plus ca trebuie sa dau la tipar volumul de poezii deja scris “Ardei umpluți cu ploaie”. No, ce sa fac, daca mă mănâncă in fund sa scriu, scriu, mai ales ca, pare-se, am si cititori care mă apreciază!
După circa 10 zile de scris febril, romanul “2100” început la Paris si definitivat la București, este o poveste cum nu s-a mai scris vreodată!
“2100” iti va bantui imaginatia si te va pune serios pe gânduri!
Mamăăăăăă, ce bine mi-a ieșit! Netflix scrie pe mine, daca am puțin noroc!
Am scris aproape zi si noapte, zici ca aveam febra creativa. Romanul a fost deja citit de apropiații mei care sunt obișnuiți sa mă critice si am doar feed back pozitiv de la ei, fiindcă, pe bune, story-ul e demențial.
Când va fi tipărit, adică foarte curând, abonații plătitori vor avea volumul nou semnat de mine, in semn de prețuire.
In romanul “2100” îmi închipui cum va arata lumea de atunci. Europa va fi islamizata profund, Marea Britanie va avea prima regina din India si muuuulte alte lucruri. Dar nu asta e cel mai tare la “2100”, ci felul in care introduc in poveste un lucru șocant care va schimba cursul umanității definitiv. Va jur ca o sa va placa si o sa va urce pe pereți mai ceva ca un thriller.
Pentru moment, va las pe post de cadou unul dintre capitolele introductive ale romanului, care descrie Europa așa cum mi-o închipui eu in 2100.
“Nu trebuia sa fii mare sociolog ca sa înțelegi de ce o civilizație întreagă precum cea europeana se dezintegra la începutul anului 2100 sub propria sa greutate.
Declinul european era previzibil pentru mulți si de multa vreme. Ca un amator de “una mica” ce trece progresiv prin stadiul de bețiv, apoi de alcoolist si apoi de cirotic, Bătrânul Continent refuzase secole in sir sa se oprească din autoflagelare.
Europa ajunsese o oglindă spartă cu prea multe cioburi, divorțase de ea însăși, rămăsese o lumină fără de umbră.
Europa nu murea din cauza islamizării, cum strigau profeții apocalipsei culturale. Europa murea pentru că-și pierduse voința de a trăi. Islamul doar umpluse vidul lăsat de o civilizație care s-a sinucis spiritual cu mult înainte să înceapă să dispară fizic.
Chiar din 2075 Parisul devenise deja un muzeu al măreției trecute, populat de fantome care își negau propria existență. Vechea Europă murise deja - doar că nimeni nu avusese curajul să semneze certificatul de deces.
Primul semn al morții a fost pierderea credinței - nu în Dumnezeu, ci în orice. Europa și-a construit măreția pe doi piloni: credința creștină și raționalismul iluminist. A abandonat primul stâlp în numele celui de-al doilea, doar pentru a descoperi că rațiunea pură, lipsită de transcendență, e la fel de oarbă ca și credința oarbă.
La începutul secolului 21, europenii au creat o societate bazată pe consum și hedonism, înlocuind căutarea sensului cu căutarea plăcerii. Au ridicat “drepturile individuale” la rang de religie, uitând că drepturile fără responsabilități sunt ca un copil fără părinți - condamnat să crească deformat.
Familiile s-au dezintegrat primele. Părinți multipli, identități fluide, lipsa totală a structurii și disciplinei. Copii goi din punct de vedere emoțional. Creșteau fără de nimeni si apoi erau învățați sa se mândrească cu “libertatea” lor, dar în ochii lor strălucea strident teroarea golului.
Apoi a venit colapsul demografic. O întreagă civilizație a decis, colectiv, că reproducerea e un efort prea mare, că a face copii si a-i creste e o povară, că viitorul e opțional si plin de “opțiuni”. Au îmbrățișat sterilitatea voluntară ca pe o virtute, transformând sinuciderea demografică într-o formă de virtute.
“Progresismul” lor a devenit o formă de nihilism mascat. Europenii si-au demonizat in mai puțin de 50 de ani propria istorie, și-au ridiculizat tradițiile, și-au transformat cultura într-o formă de auto-flagelare perpetuă. Au confundat auto-critica sănătoasă cu auto-distrugerea.
In 2100, Germania e poate cel mai tragic exemplu. Națiunea care i-a dat lumii pe Goethe și Beethoven s-a transformat într-un experiment social eșuat, unde identitatea națională a devenit un fel de păcat original care trebuie extirpat prin auto-dizolvare culturală.
Franța, țara lui Voltaire și Hugo, a ales să-și redefinească “la laïcité” până când conceptul și-a pierdut orice sens. Au fost atât de obsedați să protejeze statul de religie, încât nu au observat cum statul însuși devenea o religie, una distopică - cultul progresismului gol.
Sistemul lor educațional, cândva invidiat în întreaga lume, s-a transformat într-o mașinărie de produs conformiști care pot recita doctrine progresiste dar nu pot gândi critic. Au eliminat excelența în numele “egalității”, au sacrificat meritul pe altarul “incluziunii”.
Dar poate cea mai profundă tragedie a fost pierderea curajului moral. Europa a dezvoltat o formă ciudată de relativism selectiv - totul e relativ, cu excepția dogmelor progresiste care nu pot fi chestionate.
Au creat un sistem de gândire în care virtutea supremă e să nu judeci nimic - cu excepția celor care încă mai judecă. Toleranță pentru orice - cu excepția celor care mai cred în adevăruri absolute. Respect pentru toate culturile - cu excepția propriei culturi.
Politicienii europeni au perfecționat arta de a gestiona declinul prezentându-l ca progres. Fiecare nouă criză, fiecare nou eșec al multiculturalismului forțat, fiecare nou colaps al valorilor tradiționale era sărbătorit ca un pas înainte spre un viitor utopic care se îndepărta constant.
Mass-media europene au devenit un exercițiu de auto-hipnoză colectivă. Realitatea era filtrată prin atâtea straturi de corectitudine politică încât adevărul devenise de nerecunoscut. S-a creat o realitate paralelă în care declinul era progres, haosul era diversitate și auto-distrugerea era iluminare.
Corporațiile lor au îmbrățișat “woke capitalism-ul” nu din convingere, ci din oportunism cinic. Au descoperit că pot face profit din fragmentarea socială, că pot vinde produse pentru fiecare nouă identitate inventată – transgenderi, fluizi, poligami digitali, că pot monetiza deconstrucția valorilor tradiționale.
Și în tot acest timp, Islamul a oferit ceea ce Europa abandonase: structură, sens, comunitate, transcendență. Islamul nu a cucerit Europa - a moștenit-o. Nu a învins în nicio bătălie - a ocupat pur și simplu spațiul gol lăsat de o civilizație care a ales să dispară.
Moscheile s-au umplut nu prin convertiri forțate, ci prin simplul fapt că ofereau ceea ce bisericile abandonate nu mai puteau oferi: certitudine într-o lume de relativism, comunitate într-o lume de individualism atomizat, sens într-o lume care declarase căutarea sensului demodată.
Cea mai mare ironie e că multiculturalismul, menit să protejeze Europa de dominația unei singure culturi, a făcut exact opusul. A slăbit cultura gazdă până când aceasta nu mai putea rezista niciunei provocări serioase. Europenii au fost atât de ocupați să fie incluzivi, încât au uitat să mai fie ceva.
Dar poate cea mai profundă lecție a acestui experiment eșuat e că o civilizație nu poate supraviețui doar prin tehnologie și prosperitate materială.
Europa a crezut că poate înlocui totul cu tehnocrația, credința cu consumul, familia cu statul social, cultura cu entertainmentul.
Europenii au construit un paradis material care s-a dovedit a fi un desert spiritual. Au creat o societate atât de tolerantă încât nu mai avea nimic de apărat, atât de incluzivă încât își pierduse orice coerență, atât de diversă încât nu mai avea nicio identitate.
Asta era marele adevăr, înțeles prea târziu: Europa nu a fost învinsă de dușmani externi, ci de propriile sale contradicții interne. Nu a murit luptând pentru ceea ce credea, ci pentru că nu mai credea în nimic suficient încât să merite să lupte pentru el.
Culmea, cea mai amară ironie e că musulmanii europeni au devenit în final ultimii apărători ai anumitor valori europene clasice - familie, comunitate, credință în ceva mai mare decât individul. Si, de asemenea, custozii unei civilizații care a ales să se auto-dizolve în numele unui progres care s-a dovedit a fi doar un drum pavat cu bla-bla-uri spre neant.
Europa avusese aproape un mileniu totul - prosperitate, tehnologie, libertate - dar a pierdut singurul lucru care dă sens tuturor celorlalte: voința de a exista ca civilizație distinctă.
Toate civilizațiile mor într-un final. Unic in cazul Europei era ca a ales să moară pentru nimic.”
(din romanul “2100” de LIVIU ALEXA, in curs de apariție)
România deformată
de Dan Diaconu
Există mai multe Românii. E România țăranului care se încăpățânează să mai existe și să-și muncească terenul sau să-și crească animalele. Aceasta e România celor care trăiesc după ceasul cu cel mai complex mecanism din istorie, cel biologic. E lumea celor care se trezesc înaintea cocoșului și se culcă odată cu găinile, pentru care soarele încă mai are o semnificație, la fel ca și fiecare adiere de vânt. Anotimpurile, de asemenea, vin cu propriul calendar, propriul program distinct și, în toată încrengătura asta, sărbătorile au logica lor de insule de odihnă și reflectare.
Există România micului meseriaș. Nu trăiește după ceasul biologic, ci după țăcănitul sacadat al celui mecanic. Include o grămadă de domenii, caracteristica principală a acestora fiind aceea că lucrează cu elemente concrete. Micul meseriaș e salahorul care-ți ridică o casă, instalatorul care-ți pune ordine în țevi, electricianul, sudorul, buldozeristul s.a.m.d. E cel care face un săpun artizanal, care desenează un pantof special pe care apoi îl face din petice de piele, e croitorul la care mergi să-ți facă un costum care stă impecabil pe tine, dar și cel la care mergi să-ți facă un mobilier customizat. E mare România acestora și ține de dimineața devreme până noaptea târziu, sudoarea fiind o constantă; dar și satisfacția lucrului făcut de la cap la coadă.
Avem și România micului investitor, a celui care-a pus la punct o firmă, oferind un produs sau un serviciu. Uneori se confundă cu „România micului meseriaș”, dar e diferită deoarece cei din această Românie știu că trebuie să se preocupe de toate aspectele activității: să fie creativi atunci când vând un produs sau serviciu, să facă banii cu care să-și plătească angajații și celelalte obligații, să dea piept cu violența statului și să rezolve, de cele mai multe ori, mult prea multe probleme.
Apoi, din România micului investitor se ridică cei care știu(sau vor) să-și scaleze afacerile, care - asemeni navigatorilor din alte vremuri - vor să-și ducă propriile creații cât mai departe. Îi vezi lângă tine sau pe aiurea, de cele mai multe ori te bucuri văzând cum unul de-al tău a reușit. Îți dă energie, dar în același timp, parcă simți și-un gust amar când intri adânc în activitatea lui și vezi cât a suferit inutil. Din păcate o spun cu amărăciune: Româniile investitorilor sunt cele fără ceas, pierdute într-o nebunie de „non-stop-uri”, de nervi, tensiuni, emoții negative, înjurături, trădări, chestiuni uneori de neimaginat pentru omul normal. E drept, există și-o compensație materială substanțială, dar nu trebuie uitat că, de cele mai multe ori, compensația asta e plătită cu sănătate și că cei din aceste Românii au ca unică mulțumire speranța că „poate așa le va fi mai ușor urmașilor”.
Există și o mare Românie a celor cu „ceasurile acordate”. Sunt majoritari și nu-i nimic rău în asta. România omului „de la 9 la 5”, a celui al cărui univers se învârte în jurul slujbei. În general România aceasta trăiește într-o lume aparte. Fie că e vorba de lucrul într-un birou infectat de hârțoage și bibliorafturi sau de un spațiu modern în care unica fereastră e ecranul calculatorului, această Românie trăiește într-o teribilă depărtare de realitate. Aici discuțiile de la cafea sau de la țigară se învârt în jurul zvonurilor privind anumite prime, în bârfe de tot felul, în planuri de vacanțe sau în înjurături. Activitatea se petrece în jurul power point-ului sau al excel-ului, instrumente aproape vitale ședințelor fizice sau virtuale. E România în care se vorbește, e România prafului și al aerului recirculat. E România pălmașului la stat sau la corporație. Proprietarii sunt absolut diferiți ca instincte și proveniență, dar, în esență, sunt aceiași. Culmea, ca orice e ieșit dintr-un corp ideologic comun, ajunge să sfârșească în lupte surde: corporatiștii îi înjură „p-ăia de la stat” că stau degeaba, în timp ce sentimentul invers e că „ăia la costum din corporație o freacă pe obscen de mulți bani”. Era și un banc: „un grup de corporatiști au discutat în pauza de cafea, timp de opt ore, despre cum stau de pomană angajații de la stat”.
Și mai există o Românie care se atinge suspect de mult de „România ceasurilor acordate”. E vorba de cea a politicienilor. În cea mai mare proporție, România politicienilor se trage din cea a „ceasurilor acordate”. Pentru a aparține acestui grup ai nevoie de abilități speciale. Trebuie să fi reușit să duci la culmi de neimaginat tacticile de „manipulator de ședință” sau pe cele de „luptător cu coatele”, trebuie ai în ADN slugărnicia cea mai obscenă față de superior și, în compensație, tirania supremă față de subordonați. Trebuie să vorbești mieros, să minți fără a ți se mișca niciun fir de păr și să ajungi atât de abil încât să crezi și să fii fascinat de minciuna ta, să o descrii atât de viu de parcă ai vedea-o în față. Nu mai insist, deoarece cunoașteți bine membrii acestei Românii.
Ei bine, din nefericire, aceste două Românii sunt cele care decid în țară. România politicienilor se mulțumește să manipuleze „România ceasurilor acordate” și astfel să-și asigure perpetuarea. N-am înțeles niciodată disprețul și emfaza celor care aparțin „ceasurilor acordate”. Într-adevăr, de cele mai multe ori din frustrare, dar frustrarea apare ca efect al mediului septic în care lucrează. Oamenii ăștia nu percep realitatea decât prin intermediu unui număr imens de filtre, ajung la un moment dat uni-specializați, legați ombilical de adresa pe care o învârt între două birouri sau de excelul pe care-l poartă ca pe sfintele moaște din ședință în ședință. Sunt epuizați de prosternarea în fața superiorului și răzbunarea pe subordonați nu compensează. E o Românie epuizată, deformată.
N-aș vrea să se facă o confuzie. Departe de mine gândul că în aceste ultime două Românii nu se muncește. Chiar dacă mulți trag chiulul nu înseamnă că nu sunt și unii care muncesc până la epuizare. Și chiar și cei care trag chiulul plătesc o notă destul de piperată în termeni de nervi, frustrare, adică un teribil consum psihic intern, care, în final, se răsfrânge asupra sănătății lor. Chiar și politicienii, atât de înjurați, au parte de ședințe epuizante, de expunere negativă și de emoții puternice date de faptele de corupție la care sunt părtași pentru a putea „progresa” pe scara socială. Doar nu credeți că un politician care se limitează la salariu sau indemnizație se poate îmbogăți. Însă, ceea ce trebuie să înțelegeți e faptul că cei care se încadrează în ultimele două Românii au o debilizare cauzată de faptul că nu au un contact cu obiectul finit al muncii lor(de foarte multe ori nici măcar nu au o reprezentare clară a acestuia). De-aici izvorăște o teribilă frustrare și un sentiment al inutilității care le umbrește viața. Și de aceea acestor două Românii le spun România deformată.
Chiar dacă mă veți înjura, eu tot o să vă spun adevărul în față: „România deformată” e cea care decide în ceea ce privește direcția țării și de aceea decide prost. Mai mult, pe România deformată se bazează cei care vor să ne jefuiască deoarece știu că, manipulând această masă ideală de manevră, manipulează întreaga țară în direcția interesului lor. Iar interesul lor e îndreptat împotriva tuturor Româniilor fără discriminare, asta chiar dacă „România deformată” are impresia că totul se petrece în favoarea ei. Iată realitatea de acum: s-au anulat niște alegeri prin transmiterea unui mesaj manipulator ticălos strict către „România deformată”. „Rușii au intervenit în alegeri”, asta traducându-se cu, vezi Doamne!, dacă vor câștiga oamenii rușilor înseamnă că totul se va da peste cap, deci lovită va fi fix „România deformată”. E limpede , nu? Dacă „vin rușii” înseamnă că ne pleacă în fugă corporația și noi rămânem fără locuri de muncă. Și nici la „corporatiștii de stat” nu e limpede deoarece, dacă „vin rușii” înseamnă că se vor schimba toate cele din stat, deci și noi ne vom pierde slujbele. Și uite-așa, prin bias, România deformată a fost manipulată. Daniel Kahneman explică extrem de bine ce-i cu aversiunea la pierdere și astfel poate fi înțeleasă deplin tehnica din spatele manipulării . Doar că de înțeles o înțelege un om rațional, nu cel care-a fost infectat de viermele spălării creierului.
Nu vreau să-i acuz pe cei care trăiesc în România deformată, dar vreau să le arăt că, în afara lor, există și alte Românii care, indiferent de ce-ar susține ei, sunt mult mai vii și mai fascinante. Iar aceste Românii sunt o soluție inclusiv pentru ei, motiv pentru care îi îndemn să-și găsească împlinirea acolo. Culmea, nu e nevoie de renunțare, ci doar de puțină determinare care, în final, le va aduce satisfacție. Am văzut o groază de IT-iști care s-au mutat la țară și lucrează de la distanță. Oamenii aceștia s-au transformat. Din prăfuiții de birou care erau au devenit oameni sănătoși. Chiar dacă sunt în continuare legați de instituția la care lucrează, au grija roșiilor din grădină sau a animalelor din curte, înțelegând la un alt nivel viața. Am văzut corporatiști sau bugetari care-și fac în paralel un business mic. Fentează sistemul și, de multe ori, acel mic hobby, acel business aparent insignifiant, se transformă în colacul lor de salvare. Căi de evadare sunt multiple, nu e o rețetă strictă, dar credeți-mă, trebuie făcută cumva ieșirea din praf! Simpla privire a realității fără alte filtre interpuse îl face pe om să-și revină din falsitatea mediului prăfuit despre care crede că-i asigură protecție în timp ce, în realitate îl omoară.
Închei rugându-vă ca, de fiecare dată când vedeți un om aparținând României deformate, să faceți un efort de a-i arăta că există numeroase alte Românii care văd lumea clar și care nu sunt atât de „științific omorâte lent”. Simplul fapt că din mâna ta iese ceva concret e calea către o viață împlinită, dar și către o bunăstare a societății în ansamblu. Nu uitați că acest element aparent banal e cel care face diferența dintre cenușiul frustrant de zi cu zi și bucuria de a trăi!
Situatia la zi
de Valer Simion Cosma
La cum arată scena politică și societatea românească, la ora actuală nu pare să fie niciun contracandidat care să-i ia fața lui Georgescu și să-i sufle postul de președinte. Săptămânile trecute de la anularea turului doi, mai ales după ce vânătoarea de legionari s-a fâsâit și ancheta Snoop a arătat că PNL i-a plătit una dintre campaniile majore de pe Tiktok (+dialogul cinic confesiv Simionis-Ciolacu), nu au făcut decât să-i crească popularitatea și să-i consolideze în spațiul public imaginea de candidat favorit și extrem de periculos pentru estabilshmentul actual. Cu atât mai mult cu cât argumentul interferentei rusești nu a fost probat în timpul ăsta, iar în presa occidentală se discută în termeni tot mai critici despre starea democrației românești și motivele reale ale acelei decizii. La pachet vine și o erodare accelerată a partidelor "tradiționale", în special PSD și PNL, aflate la guvernare și văzute ca beneficiare și co-părtașe atât ale deciziei CCR, cât și ale prelungirii pe perioadă (încă) nedeterminată a mandatului actualului președinte.
Pe lângă astea, ordonanța trenuleț, circul nominalizării și retragerii lui Antonescu și altele contribuie la creșterea lui Georgescu & Aur și la prăbușirea încrederii în ceea ce în termeni populari e numit "sistem". Partidele tradiționale par neputincioase, lipsite de resurse umane de anvergură și disperate să-și conserve puterea. Despre lipsa de soluții economice și politice nu are rost să mai pomenesc. Par să mizeze naiv de mult pe conceptul de electorat captiv, deși prin unele decizii economice luate recent lovesc în parte tocmai în acel electorat. Și mai par să mizeze contraproductiv de mult pe cartea dihotomiei pro-european vs. pro-ruși, deși fiecare săptămână care trece perpetuand această stare de excepție le desumflă și acest balon.
Dacă mai adăugăm și tsunami-ul internațional provocat de Trump, Musk și stilul lor de bully Politics & Geopolitics, avem toate datele unui moment de răscruce, de reașezare majoră a vieții politice autohtone. De văzut cum se vor apăsa pedalele panicii și fricii în noul context, că pare că scena politică românească a ajuns într-un punct în care în afară de frică și furie anti-sistem (+ tradiționala lehamite) nu prea e loc de alți factori care să coaguleze și să mobilizeze votanți. Vorba zidarului, "niciodată n-a fost să nu fie cumva!"
O poveste de demult cu Crin Antonescu
de Marian Nazat
Din când în când, Crin Antonescu se trezește din lunga-i letargie bruxelleză și ne amintește că încă există ca formator de convingeri. De exemplu, l-a pârât nației pe cel care i-a pus consoarta pe lista euro-râvnită că, deunăzi, semna „hârtii stupide”, dar nu la întocmirea tabelului norocos, ci acum, când bietul apevist e ciuca bătăilor tuturor… Halal recunoștință, monșer!
Cireașa de pe tort a înfipt-o la anunțul verdictului de pomină: „Ce aș putea spune este că decizia de astăzi este preferabilă unei decizii eventual de invalidare a rezultatului din turul doi, indiferent care ar fi fost acesta, categoric e preferabilă o asemenea decizie. Cred că a avut Curtea la dispoziție elemente și deja, din ce am văzut cu toții, cred că continuarea acestor alegeri ar fi fost discutabilă. Dacă decizia a fost aceasta, mi se pare întru totul corect ca lucrurile să se reia de la zero pentru a avea un proces corect sau despre care cei mai mulți dintre români să fie convinși că este corect”.
Neinspirată intervenție, iar de tăcea, filozof se chema! Și „dacă Iohannis va rămâne până în martie, nu văd care este marea problemă”, și-a completat pledoaria pe placul establishement-ului actual. Așa o fi, din buricul Belgiei lucrurile s-or vedea diferit…
Vasăzică, supărat probabil că euro-soția sa n-a prins postul de comisar, i-a certat pe peneliști și pe pesediști, pe cine i-a venit la gură! Un spectacol dezamăgitor, din multele avându-l ca protagonist principal pe adânc-cuvântătorul evaporat suspect din peisajul autohton.
Cum să uiți, de pildă, că tocmai el a aruncat în aer Uniunea Social-Liberală în 2013, parcă? Atunci, cele două formațiuni atinseseră un scor electoral uriaș, 70%, ceea ce l-a nemulțumit la culme pe vechilul Mark Gitenstein, în opinia căruia democrația este în pericol mortal când diferența dintre majoritate și opoziție depășește cinci procente. Iar iritarea boss-ului de pe Potomac s-ar fi concretizat, ca prim efect, în întâlnirea de taină din Elveția a familiilor Băsescu și Antonescu cu liderul PPE Joseph Daul, când fostului meu coleg de cămin studențesc i s-a cerutsă strice alianța, în schimbul intrării liberalilor în partida popularilor europeni și a susținerii candidaturii sale la președinție. Desigur, în proiectul respectiv, „Marinarul” urma să fie desemnat premier, deși, în sinea sa, îi voia în Deal ba pe Elena, ba pe Isărescu, ba pe Răzvan Ungureanu.
Cu mutarea în plic, năimitul, secondat zelos de un viitor șef de Servicii Secrete, a încercat să forțeze mâna filialelor din teritoriu, însă a suferit o înfrângere usturătoare. În loc să renunțe la mârșavul plan, la o agapă de lucru organizată în apartamentul lui Victor Ponta (care nu ochea neam fotoliul prezidențial, ci vâna un post în PE), de față cu alți meseni (zece-doisprezece, cumva?), a părăsit sufrageria, ăilalți crezând că merge la baie. Se înșelau amarnic, tovarășul lor de năzuințe politice se retrăsese într-un dormitor și intervenea în direct la RomâniaTV, grăbit să-și bălăcărească gazda de conjunctură și partenerul PSD. Cineva i-a transmis un SMS unuia dintre participanții aflați în capul mesei (ăl mai vârstnic și apelat cu titlu universitar) și toți au luat cunoștință de actul de trădare. „Păi, bine, mă, Crin, ne iei de proști ?” l-au întâmpinat în cor ei.
„Dar, ce, n-am voie să vă critic?” a răspuns impertinent soțul Adinei Vălean, moment în care demascații s-au ridicat și au părăsit încăperea. Și când te gândești că modificaseră și protocolul, oratorul cu faimă parlamentară fiind menționat ca viitorul candidat comun pentru Cotroceni … Mda, astfel a vuit mahalaua dâmbovițeană la acel moment, dar eu nu bag un deget în foc că lucrurile ar fi stat întocmai! A, nu cumva să omit ezitările, comportamentul antonescian extrem de bizar cât a asigurat interimatul suspendatului „Corsar”, la referendumul de tristă evocare!
A urmat, la ora 19, ședința în care ștabii locali ai liberalilor erau chemați să-și exprime voința: a fi ori a nu fi în USL! Doar patru voturi au fost contra ruperii, ce dacă anterior vreo 45 dintre ei fuseseră de cealaltă parte a baricadei!? A contat decisiv în schimbarea atitudinii reținerea în dimineața respectivă a lui Dan Radu Rușanu, într-un dosar croit la comanda Sistemului în care figura și soția altui „greu” recunoscut și cu influență din partid. (De altfel, și alți fruntași liberali - Norica Niculai, Radu Stroe, Dan Motreanu, Aristotel Căncescu, Relu Fenechiu, Călin Popescu Tăriceanu, vicepreședintele consiliului județean Cluj etc. - s-au trezit deferiți justiției în intervalul temporal cu pricina!)
Rezultatul fiind pe placul păpușarilor și al ambasadorului înfocat susținător al democrației, ex-președintele ASF n-a mai primit mandat de arestare, scopul fusese atins! Neinspirat, penalul a ieșit la televizorși l-a atacat pe „Băse” și, ghinion, a glosat și despre o poliță strâns legată de o firmă importantă de asigurări și de yankei. Suficiente motive ca denunțătorul să fie priponit la „Beciul domnesc” câteva luni, nu? S-a vehiculat și o scorneală cu un geamantan cu niscaiva valută, manipulat de patru vajnici mușchetari… Un detaliu nesemnificativ, care nu ma interesa pe nimeni, USL era deja o fantomă, România ratând, în opinia mea, o șansă uriașă de a se întrema !
N-a trecut mult și Crin s-a cărat pe șestache din bătătură, dispariție însoțită de zvonuri care mai de care, inclusiv amenințarea sa cu un dosar penal. De câteva zile, vedeta de odinioară a dezbaterilorcu scânteie și tâlc, nu și cu substanță de ctitor, amintindu-și că norodul îl privea cu simpatie, dă semne că l-ar interesa jilțul pângărit de Iohannis. Tardivă, înclin să azvârl o părere personală. E ca și cum te-ai încumeta astăzi să sfidezi curentul și ai apărea în public cu pantaloni evazați, cămașă cambrată cu guler lat și tuns ca în urmă cu niscaiva decenii. Sigur, veșmintele evocate au făcut furori odinioară, însă timpul le-a aruncat în desuetudine!
„Un palavragiu de tavernă dâmbovițeană, coborât din schițele nemuritorului nenea Iancu, în spatele căruia nu identifici nicio realizare socială și profesională!” ricanează superior adversarii. Simpatizanții îi contrazic cu același aplomb: „Un retor redutabil și încântător, pe gustul mulțimii, slobod și imposibil de manipulat, o fire dârză și nealiniată!”. Cârcotașii strâmbă din nas și vorbesc pe la colțuri: „I s-au prescris faptele și d-aia e din nou guraliv ! N-ați observat că unii au apărut intempestiv și au candidat la fel de fel de dregătorii publice? Ce dovadă mai bună vreți?”.
Eu nu plec urechea la răutățile lor, însă mi-aș dori ca locvacele meu cogener să lămurească definitiv bârfele ce i s-au pus în cârcă în momentul alegerii de bunăvoie a exilului !! Altminteri, va suferi o înfrângere previzibilă la proximele prezidențiale… De-o candida, bineînțeles ! Că tare naiv s-a vădit a fi mușcând lacom din nada aruncată la derută de alianța „Taci în gura mă-tii!”…
O clipa de lucru frumos
E prea tîrziu. Armata Georgeștilor a cucerit România
de Marius Oprea
Am mai spus, nu cred că mai contează cum și de unde a apărut Călin Georgescu. Acum el e o realitate atît de amenințătoare pentru clasa politică (unii o percep chiar pentru societatea românească), încît lamentațiile nu-și au rostul. Totuși, cîteva precizări sînt necesare. Le fac aici, pe pagina de facebook, pentru că articolele mele nu mai sînt publicate de presa ”mainstream”, iar celelalte sînt pro-Georgescu. Poate să le ia cine vrea, menționînd sursa,, poate să mă înjure fiecare după poftă – sau nu.
Am mai spus că eu nu cred în ”tehnocrați”. România nu are așa ceva: tehnicieni de vîrf, în poziții cheie și apolitici. Înainte de 1989, dacă nu aveau funcții de partid, ”tehnocrații” erau de găsit la Securitate, pe la Institutul de Economie Mondială, înființat de Ceaușescu în 1976 și în alte instituții similare, înțesate de ”acoperiți”. După 1989, primul ”tehnocrat” care a guvernat țara, ulterior liberalul Theodor Stolojan, a fost înainte de 1989 contabilul Serviciului ”Aport Valutar Special”, care gestiona afacerile cu dolari ale Securități, de la vînzarea de sași și evrei și pînă comisionul pe exportul de tractoare. ”Tehnocrații” scoși din buzunar de ”serviciile” care au moștenit Securitatea, după aceeași veche rețetă, sînt îndeobște situați la dreapta eșichierului politic, sau ”acoperiții” actuali din ”multinaționale”, care fac afacerile sub acoperire ale ”serviciilor” sunt de găsit chiar și la progresiști. Numai ”tehnocratul” Călin Georgescu e o figură aparte – nu mai e al ”serviciilor” noastre, chiar dacă a fost pe-acolo.
În primul rînd, Georgescu e o reacție. Reacția a fost, în mare, la progresismul virulent, asociat cu pandemia și cu eșecul clasei politice de a o administra corect, transparent și fără ca ea să fie prilej de furtișaguri. Peste toate acestea, s-a așezat un dirijism politic greu de înghițit, care a distrus establishmentul politic. Dărîmarea lui Dragnea, impunerea pe rînd a șefilor PNL de la Cotroceni au arătat că partidele politice n-au, de fapt, nicio putere. Și, deci, nici legitimitate. Iohannis s-a compromis nu numai prin acest amestec, prin care a dus în derizoriu pluralismul politic, atîta cît funcționa el, ci l-a asezonat cu cu golf, avioane de lux și excursii exotice. Cu aroma de dictatură a unui om leneș. În schimb, omul de rînd, indiferent de condiție, a început să se simtă de-a dreptul părăsit, văzînd cum, de pildă, la ordinele Bruxelles-ului se închide termocentrala de la Mintina și se liberalizează prețul la energie. N-a mai fost nicio voce capabilă să se opună. Nicio structură politică cu atitudine. În mare, acestea au fost ”condițiile pedologice” în care a răsăsărit brusc AUR și s-a cultivat Georgescu. Cine l-a cultivat? Propaganda pro-rusă, pe filierele vechilor rezerviști din armată și servicii, pensionarii, produsele sovietice din ”era Iliescu”. Nu vorbim aici de ”rusismul stalinist”, ci de cel ”luminat”, care dorea un ”socialism cu față umană”. Nu vorbim de generalul Militaru, ci de generalii Ionel, Caraman, Talpeș, Penciuc. Oameni școliți, în felul lor. De puzderia de generali SRI și din armată, care dormeau odinoară cu tabloul lui Vadim pe noptieră. Știm – România are mii de generali în rezervă, ei au zeci de mii de colonei și maiori rezerviști și loiali. Aceasta e armata lui Georgescu, corpul disciplinat și activ al ”coloanei a cincea”, care a început prin a se opune unui progresism deșănțat, pentru a intra apoi în ”politica mare” pe ușa din față, prin raportarea la conflictul din Ucraina și agitarea ”interesului românesc” – legat de Bucovina de Nord, de alte și alte pagini nerezolvate dintr-o agendă istorică încărcată.
Patria pe primul loc – sloganul tuturor acestor rezerviști din servicii și armată a devenit coloana vertebrală a discursului georgescian. Nu căutați ”interferențe rusești”, ele sunt irelevante și mult mai reduse în raport cu ”actorul intern”, care este această pătură cazonă a ”pensionarilor speciali” din servicii și veteranii armatei. Au lăsat deoparte vechile dușmănii și și-au dat mîna. Dumitru Șovar, securistul care a ridicat troița în cinstea eroilor Securității, n-a făcut-o pe un colț de stradă, ci în Cimitirul Militar, proprietatea MapN, iar la manifestări participă laolaltă asociațiile rezerviștilor SRI cu ale celor din armată. Aici s-a ajuns, aici ne-au adus Iohannis, progresimul, și toate crizele prost gestionate de o clasă politică obedientă. În rest, am scris, de m-am plictisit de rolul pe care l-au avut în ascensiunea lui Georgescu oameni ca Ovidiu Hurduzeu, fiul unui fost funcționar român în cadrul CAER la Moscova, unde Hurduzeu a copilărit, și-a făcut studiile liceale și față de care nici acum nu încetează să-și arate admirația, cît și Ioan Talpeș, fostul șef al SIE, fost nume pe ”lista scurtă” de numiri, care i-a sosit lui Iliescu de la Moscova, în 1990. Li s-a adăugat mai nou, vocal, și fostul șef al SPP, generalul Dumitru Iliescu. Talpeș a fost la originea celor mai mari tunuri date României, de la afacerile făcute ”din patriotism” în Republica Moldova, pe banii Serviciului de Informații Externe și pînă la dubioasa cumpărare a fregatelor englezești de la fier vechi, pentru dotarea armatei române. Trecînd prin toate celelalte afaceri misterioase și dubioase din anii regimului Iliescu: de la ”firul roșu” cu Moscova, la contrabanda cu carburanți în fosta Iugoslavie și încheind cu vînzarea de rachete sol-aer către Iran, între 1995 și 1997. Toți trei, Talpeș, Iliescu și Hurduzeu, promotori ai ieșirii de sub ”jaful” la care sîntem supuși de UE și de sub controlul militar al NATO.
Doctirina relațiilor economice ale României pentru Călin Georgescu presupune o ”reformulare serioasă a relațiilor externe regionale ale României cu toti vecinii săi, toate țările ex-socialiste estice, sau componente ale fostei U.R.S.S. și, în primul rînd, cu super-puterea regională, Rusia lui Putin”, cum afirma într-un discurs sustinut la Baia Mare, în 2011. Georgescu și-a cultivat cu consecvență opinia. În mai 2016, la Cluj, Georgescu spunea: ”România continuă să trăiască din prejudecăti și mituri. Uniunea Europeană este doar o asociație, o corporație care are niște acționari. Aceștia țin de propria lor organizație și organizația respectă ceea ce acționarii decid. UE nu este o instituție care să salveze țări precum România, nici vorbă! Ea este interesată de propriul ei profit, care se măsoară la fiecare lună. Nu are nici o legătură cu ceea ce ni s-a spus de ani de zile, nimic, zero!”. Aceste discursuri au fost prefațate, cu același ton și același conținut, la Realitatea TV de cel ce i-a deschis cărarea lui Georgescu la această tribună, fostul șef al SIE Ioan Talpeș, adesea invitat de onoare al emisiunilor postului. Astfel, România a ajuns ”un pămînt cu o singură șansă”, în viziunea lui Călin Georgescu, cea mai locvace achiziție a propagandei rusești, pe care o rezumă astfel: ”șansa României este înțelepciunea rusească”. Iar el este nimeni altul decît produsul serviciilor noastre secrete, a ”statului paralel” și pensionarilor lui, care s-au hotărît să-și pună direct omul lor la putere, plictisiți să conducă prin interpuși lacomi, leneși și proști. Și să suporte, într-una, la urechi, bîzîitul progresist. De aceea, nu vom mai auzi, nici curînd, nici mai încolo, nimic de la CSAT despre ”imixtiuni” în alegeri. Pentru că e vorba chiar de ei, Georgescu a ieșit pe ușa din dos a ”serviciilor” și ele nu pot spune, la final, da, măi NATO și UE dragă, v-am trădat puțin. Din patriotism!
De fapt, nu e un singur Georgescu în România. Ei sînt o armată întreagă, care acum pregătesc lovitura lor de stat. Și nimic nu le mai poate sta împotrivă. De asta, a avut grijă ”distrugătorul” Iohannis. Și progresiștii, care au potențat cu aberațiile lor, cu excesele de genul demonizării referendumului pentru familie și cu lgbt-ul lor cu tot, alăturarea oamenilor obișnuiți și simpli la această mișcare, care e deja una populară. E prea târziu. Un Crin nu mai poate face nimic. Armata Georgeștilor a cucerit deja România.
Înspăimântatoare (dez)organizare la Therme Bucuresti.
Realizatoarea TV Ionela Nastase face un rant (meritat) impotriva Therme si a inghesuielii cretine de acolo. Problema mereu si mereu a celor de la Therme e ca sunt lacomi.
“Da, pot fi de acord că toată lumea a vrut la bălăceală azi, dar nu pot înțelege de ce, cu o coadă de două ore la ușă, tu (încă) vinzi bilete online.
Să vă zic cum s-a petrecut totul…
Prima oară am fost la Therme în jur de ora 12.00. Coadă uriașă afară, full înăuntru. Un angajat ne-a spus că se așteaptă la rând cam două ore. Am zis că revenim, pentru că nu se intra decât în măsura în care, eventual, pleca altcineva.
Ok, mergem acasă, promițându-i nepoatei că ne întoarcem a doua zi. Pentru ea ne-am dus azi.
Ajunși acasă, am încercat să cumpărăm bilete online pentru mâine dimineață și am descoperit că, brusc, se vindeau și pentru azi. Fericire!
Am cumpărat bilete, nepoata a chiuit de bucurie, ne-am împachetat, din nou, bagajul și-am mai făcut un drum la Therme. Nu mai era doar o coadă, erau două!
Complexul era la capacitate maximă și sute de oameni așteptau afară.
Am crezut că suntem ok, că doar aveam bilete online, cumpărate cu o oră în urmă.
Nu, nu, nu! Coada INUTILĂ era formată și din nefericiți cu bilete online care au avut încredere în Therme. “
ROMGAZ a impartit de Sarbatori mici spagi presei locale sibiene
Exista o fauna de care rar am vorbit, a patronilor de presa carnatari care se prostituteaza pentru 500 de euro de sarbatori (Paste sau Craciun), publicand “felicitari” 2 d pe online de la marile companii de stat.
Si de acest Craciun a fost la fel la Romgaz.
A ars si propaganda woke
de Sorina Matei
Sper ca ați văzut de câteva zile la televizoarele de propagandă că, vai, a ars California.
Până și cartierul luxos Pacific Palisades din Los Angeles, unde stau în vile și conace destule mega celebrități miliardare a ars.
Au ars casele lui Ben Affleck, Paris Hilton, Hunter Biden, Leonardo DiCaprio, Anthony Hopkins, Tom Hanks, Mandy Moore și mulți alții. Nici casa Kamalei Harris nu se simte prea bine. Sau cea a lui Harrison Ford care a fost evacuat.
Ce nu va spune propaganda - că de aceea este propagandă - este de ce au ars, de ce au fost atat de nepregătiți, de ce au evacuat sute de mii de oameni, de ce LA arată ca Gaza. Și de ce este furie mare.
Pentru că Guvernatorul Californiei este mega ultra progresist. Democrat woke bineînțeles. La un moment dat, Newsom era în cărți să fie și candidat la președinție sau șef al partidului democrat, după retragerea lui Biden din cursă. Pe motiv că “arată bine, e cu woke, este progresist, este tânăr, este democrat”. Nu neapărat că știe să și facă ceva. Gavin Newsom este un fel de Kamala Harris cu fustă.
Ca atare, mega guvernatorul progresist al Californiei a pus șef al pompierilor o doamnă woke care să se focuseze pe politicile de …diversitate. Aceasta a fost principala preocupare.
Iar când a venit focul - au descoperit că nu era apă în hidranți și nu mergea nimic.
Așa a ars tot.
Vedeți, d’aia câștigă republicanii. Că woke și propaganda lor sunt la fel de proști.
Acum au “diversitate” prin scrum.
Mai jos, nu e Gaza, este LA. Nu e climate change, este incompetență democrată.
Ciutacu despre Cristoiu cu mare dreptate
Victor Ciutacu ii da o caraba peste mufarina maestrului Cristoiu si are dreptate in tot ce zice. Si jurnalismul romanesc e intr-un impas de staruri. Dinozauri precum CTP, Cristoiu, Tatulici insista sa polueze aerul oricum stricat al opiniei publice.
“Toți patronii de presă care nu-l (mai) plătesc pe Cristoiu capătă, musai după ce se încheie relația contractuală, statutul de "cârnățari". Iar prezentatoarele de știri și reporterițele de la televiziunile neplătitoare, pe cel de "fătuce". Nu-i nici o surpriză. În mica și meschina noastră lume, e cunoscut mercantilismul misogin al Marelui Jack. Ne-am învățat cu el. Dar l-am văzut ieri pe Maistru' perorând incoerent pe tiktok și făcând spume la gură că întinează lumea puritatea protestului AUR cu nesemnificativul, după el, detaliu că un reporter (de la B1, dar nu contează de unde) și-a luat bătaie de la manifestanții pașnici. Și explica, atât cât putea el de doct, de la (mă rog) înălțimea omului care nu se duce la evenimente politice pe care le comentează decât dacă e invitat personal, că-n rest are oameni pentru asta, că angajatul postului tv nu avea ce căuta acolo. Fiindcă - nu-i așa? - B1 are o politică editorială anti-suveraniști. Deci e cât se poate de firesc să și-o fure dacă a îndrăznit să respire pe lângă manifestanții puri. Dacă și-o fi furat-o, că n-a văzut Jack o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.
În vremurile de aur ale Evenimentului zilei, un reporter care lua vreo flegmă era victima unui grav atentat la libertatea constituțională de exprimare. Azi, bătaia e justificată doctrinar și editorial. Odată cu înaintarea în vârstă, își mai pierde omul și reflexele jurnalistice, asta e, etatea nu iartă. Dar (încă) mă mai miră ceva. Istoricul clipei, care se întreba de unde aveau tefeliștii lanterne la telefoane, nu s-a mai întrebat de unde aveau georgiștii atâtea steaguri”.
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa
Știu că mă duc prea in urmă cu gândul dar cred că dacă nu se separa creștinismul global și conducătorii acelor vremuri se puteau înțelege și nu ajungeau la ruperea comuniunii bisericești în anul 1054 ,poate altfel era Europa astăzi.
Efectiva au rupt Europa de atunci în două. Daca nu greșesc din una de aceste părți sa format și America de astăzi.