Opus nr. 355 - Busuioc si Boc se bat pe sefia CCR. Santajul lui Boc la Crin Antonescu. Georgescu – un test beta pentru un viitor mai sumbru
Azi avem si un parfum, si poze cu pisici. Si chiar o poezie.
Cea mai mare smecherie in politica e sa fii supravietuitor. Cei ce se apropie prea tare de lumina Puterii ard repede. E magica lumina, dar si mai misto e penumbra ei.
Nu is multi care inteleg forta penumbrei, dar si cei care o inteleg si si reusesc sa stea acolo, devin mai castigati ca “liderii” - se strecoara printre vremuri, nu au dosare penale si, pentru supusenia fata de un SIE sau SRI sau licurici, urca si urca pe scara profesionala.
Azi avem doua exemple edificatoare:
Emil Boc - campion mondial al supravietuirii in politica. E din 2004 primar la Cluj, inainte a fost deputat. A fost premier al Romaniei. Seful sau politic e batran si paralizat profesional, el… mai vrea. Vrea acum nu numai sa fie judecator constitutional, adica 9 ani de belfereala si de trai bun pe tone de bani, ci vrea PRESEDINTE al CCR. Motiv pentru care negociaza la sange sustinerea Ardealului liberal pentru Crin Antonescu care are o campanie electorala in impas si care, daca ar ajunge presedinte, ar fi cel care l-ar impune pe Boc la CCR, caci un loc de acolo e apanajul Presedintelui. Nu exista pentru Boc prea mult in a santaja sau negocia cand e vorba de propriul sau cur. Dar Crin, daca ar accepta, ar comite un barter total otravitor. Boc nu e Marian Enache, sa se insurubeze servil pe acea functie. Boc e pervers si schimbator, ii poate crea ca Presedinte multe probleme daca e sa fie.
Mihai Busuioc. Baiat cuminte, de-al serviciilor, din 2007 detine functii de mare importanta, culminand cu cea de presedinte al Curtii de Conturi a Romaniei, unde leviteaza pe tone de bani din 2017. Misu Busuioc a fost ca apa sfintita in acest post: controalele Curtii nu mai emotioneaza nici macar un primar de comuna, caci ciordelile, daca sunt depistate, au rareori finalitate penala. Busu e baiat de baiat cu toata lumea si s-a imbogatit la negru la modul inimaginabil. Doar nu credeti ca se multumea cu salariul baban de la Curte. Haha, cea mai buna dovada cat de ciorditori is astia de acolo, TOTI capuse politice, e Badalau, milionar in euro, dar care se nevoia la spagi in continuare.
Ei bine, considerandu-se inca tanar, abia ce are 50 de ani, desi e la butoane de la 30 si ceva de ani, Busuioc tinteste si el sefia CCR. Are un sprijin mare in Ciolacu fiindca locul asta, CCR, trebuie impanzit cu pesedisti, ati inteles in 6 decembrie de ce. Nu i-a fost destul lui Busu ca a stat aproape un deceniu presedinte la Camera, mai vrea 9 la CCR, desi nu are nicio treaba cu nivelul profesional cerut acolo, ci se bazeaza doar ca e absolvent de Drept.
Asta is posturile care conteaza, fraierilor. Nu alea de premier sau presedinte. O sinecura pe 8-10 ani, cu 15-20 000 de euro si optiuni rafinate de spaga. Cum va ziceam sapta trecuta, cam ce vrea cumatrul lui Ciolacu, Lucian Romascanu, care trage sa prinda post de 27 000 de euro la Curtea Europeana de Conturi.
România voteaza avatare
Cum a devenit posibil ca un candidat necunoscut cum e Călin Georgescu să pună în pericol un întreg eșafodaj democratic? E “simplu”: politicieni mincinosi, populatie needucata, mass-media prostituata, retele sociale puternice si manipulatoare. Oamenii nu mai VOR sa voteze persoane reale, legendarea lor poate fi oricat de nebuneasca, nu contează.
Cândva, votul era un exercițiu de alegere între oameni reali, cu CV-uri, cu trecut, cu idei, cu bâlbe.
Da, și cu hoții. Dar măcar erau oameni. Îi vedeai cum transpiră, cum mint, cum bâlbâie, cum promit. Îți puteau fi simpatici sau scârboși, dar știai că există.
Acum, în 2025, votul nu mai este despre oameni. Este despre proiecții. Despre meme. Despre fantasme salvatoare pe care ni le autoinoculăm în lipsa oricărei speranțe reale. Călin Georgescu, acest domnitor cu accent de gânditor geostrategic și ochi de Moș Crăciun ezoteric, este exemplul perfect al acestui nou tip de construct electoral imaginar.
Dar stați așa: nu e vina lui. E vina noastră.
Cine naiba e Călin Georgescu?
Bună întrebare. Dacă întrebi pe stradă cine e cu adevarat, 80% nu știu. Dacă întrebi restul de 20% care zic că-l știu, o bună parte ți-ar spune că „e un patriot”. Că „luptă cu sistemul”. Că „vrea binele României”. Nu știu să-ți spună exact cum, dar ceva-ceva „cu suveranitate, cu pământul strămoșesc”. Mai scormonești puțin și afli că omul a fost consilier ONU, că a bălmăjit pe la Antena 3 idei despre „apă vie” și „starea naturală a poporului român”, că a fost vehiculat de AUR ca „soluția salvatoare”.
Dar nu CV-ul contează aici. Contează că, în mintea unui electorat radicalizat de anxietate, Georgescu nu mai este un om. Este un simbol. Un avatar. Un fel de Iisus mioritic cu pantaloni roz, care o să vină și o să-i dea jos pe „ăia”. Care „ăia”? Nu contează. Ăia. Sistemul. Globaliștii. Răul. Oricine e în afara minții tale.
Avatarele au învins realitatea
Ce e un avatar, până la urmă? E o figură digitală, o extensie a identității tale într-un spațiu virtual. Dar aici, avatarul nu mai e doar digital. Este emoțional. Este politic. Este mitologic.
Nu îl votezi pe Georgescu. Îți votezi neputința. Îți votezi ura față de clasa politică. Îți votezi exasperarea. Și cum să-ți exprimi mai bine revolta decât punând ștampila pe cineva care pare rupt de sistem?
Este aceeași logică pentru care unii americani l-au votat pe Trump în 2016 sau pentru care brazilienii l-au pus pe Bolsonaro. Nu că ar fi fost modele de moralitate sau de inteligență – dar pentru că au fost anti-sistem. Simpli. Spun ce cred. Chiar dacă e cretin ce spun.
Călin Georgescu este „simțit” ca anti-sistem. Nu are partid, nu are scandaluri politice. Nu are nici măcar o carieră verificabilă în România. Asta e perfect!
Pentru votantul român traumatizat, cu cât știi mai puțin despre candidatul tău, cu atât e mai ușor să-l umpli cu vise.
Disonanța cognitivă nu mai deranjează pe nimeni
Să fim sinceri. Dacă Georgescu ar fi doar un bătrânel cu idei dubioase, n-ar fi o problemă. Dar el spune lucruri care sunt, în mod evident, disonante cognitiv.
Vrea suveranitate, dar a trăit toată viața din fonduri ONU.
Vrea valorile ortodoxe, dar vorbește despre „regenerarea spirituală prin natură” ca un călugăr zen. Vrea binele României, dar nu pare să fi locuit efectiv în România în ultimii 20 de ani. Vrea să ne „salveze”, dar nu explică niciodată cum.
Și nimeni nu-l întreabă. Pentru că nimeni nu mai vrea coerență. Coerența e plictisitoare. Oamenii vor emoție. Călin Georgescu oferă exact asta: o emoție difuză, vag patriotică, vag mistică, vag anti-occidentală. E un mix perfect de aromă românească, de frustrare geostrategică și de conspirație „light”.
România profundă așteaptă un miracol vag ortodox
Există o Românie a rațiunii, dar e mică și în continuă retragere. O găsești prin câteva redacții, câteva ONG-uri și pe rețelele de socializare, printre ironii subtile și dezbateri pe teme constituționale. În restul țării însă, există România profundă. Nu aia patriotică, ci aia prăbușită în anxietate, în lipsa de direcție, în credința că „doar o mână de fier ne mai salvează”.
Această Românie nu mai vrea un președinte în carne și oase. Vrea un păstor. Un tămăduitor. Un cioban metafizic care să „ne ducă unde trebuie”, pentru că noi nu mai știm. Această Românie nu mai întreabă ce a făcut Călin Georgescu, ci ce energie are. Ce „vibrație” emite. Da, s-a ajuns la nivelul ăsta.
Iar când discursul rațional e abandonat, când orice întrebare devine suspectă de „trădare”, atunci avatarul înflorește. E ca în miturile străvechi: nu contează cine e Moise, important e că desparte apele.
De ce Georgescu nu are nevoie de un program
Uitați de platforme electorale. Uitați de măsuri concrete. Georgescu nu are nimic din toate astea și nici nu are nevoie. Are, în schimb, aura. Acel aer de profet reîntors din pustiul geopoliticii, care a citit două volume de geopolitică și trei cărți de Mircea Eliade și acum crede că știe secretul salvării neamului. Și nu doar că el crede, dar și alții cred.
De ce? Pentru că trăim într-o epocă în care votul nu mai e despre planuri, ci despre psihoterapie de masă. Georgescu e un terapeut colectiv al unei națiuni disperate. E proiectat de mulțimi ca o speranță, iar el știe asta. Nici măcar nu trebuie să spună mare lucru. Cu cât tace mai mult, cu atât misterul crește. Și cu cât misterul crește, cu atât imaginea lui de salvator se consolidează.
Pe scurt: Georgescu e un personaj gol pe dinăuntru, dar plin de ce proiectăm “credinciosii” în el.
Cine l-a lăsat să ajungă aici?
Cine e de vină pentru această farsă electorală? Noi toți. Presa, pentru că l-a ignorat prea mult timp, apoi l-a hiper-mediatizat fără să-l contrazică. Partidele mari, pentru că au crezut că e o glumă. Clasa intelectuală, pentru că e arogantă și nu comunică cu poporul decât prin metafore sterile. Și în final, electoratul însuși, pentru că a obosit să mai caute adevăruri. Acum vrea narațiuni.
Călin Georgescu e produsul logic al unui sistem politic care și-a pierdut orice fel de legitimitate. Un sistem unde Iohannis e perceput ca o hologramă tăcută, Ciolacu ca un baron, iar Simion ca un urlător cu două citate și un selfie stick. În acest peisaj, un „necunoscut cu aer de înțelept” devine imediat o alternativă.
De la vot rațional la vot ritualic
În vremurile bune – nu neapărat democratice, dar măcar coerente – votul era un exercițiu de alegere rațională. Alegi pe cineva care îți oferă ceva. Acum, votul e un ritual. Este o formă de rugăciune civică, în care nu mai contează ce primești, ci cum te simți în cabina de vot.
Îți imaginezi că faci dreptate. Că „le-o tragi” corupților. Că dai o lecție. Și dacă apare un personaj cu barbă, vorbă molcomă și niște citate despre suveranitate, îl pui acolo, fără întrebări. Că oricum toți fură, măcar ăsta pare sincer. Sau, cel mai periculos: măcar ăsta „nu e din sistem”.
Georgescu – un test beta pentru un viitor mai sumbru
Dacă îl vezi pe Călin Georgescu doar ca pe un accident, greșești. El este un test. Un exercițiu beta. Sistemul observă. Și învață. Ce funcționează? Ce prinde? Ce gen de discurs adună masele? Ce tip de incoerență e tolerabilă? Ce grad de iraționalitate poate fi transformat în capital electoral?
Astăzi e Georgescu. Mâine, va fi cineva mult mai eficient. Mai perfid. Mai carismatic. Și mai digital. Va fi un avatar creat în laboratorul fricilor colective, perfect calibrat pe algoritmii rețelelor sociale și alimentat de conspirații. Un Frankenstein electoral care nu va mai avea nicio legătură cu realitatea. Doar cu emoția.
Călin Georgescu este doar simptomul. Boala este mult mai profundă. Trăim într-o Românie care nu mai operează în parametri reali. Politicienii nu mai sunt aleși pentru ce sunt, ci pentru ce par. Votul nu mai este o alegere, ci o fugă din realitate.
Cine are un discurs articulat, e suspect. Cine aduce cifre, e „vândut”. Cine are experiență, „a fost deja la ciolan”. În această logică inversă, Georgescu pare imaculat. Pentru că nu a fost încă acolo. Dar când va ajunge – și e posibil să ajungă – va fi prea târziu.
Epilog cu gust amar
Dacă cineva îți spunea acum 10 ani că România s-ar putea trezi cu un președinte despre care nu știi nimic clar, care n-a fost validat prin niciun filtru democratic real, ai fi râs. Dar acum râsul s-a transformat în fior. Pentru că Georgescu nu e nici primul, nici ultimul. E doar începutul.
Avatarurile politice vin. Fără trecut. Fără idei clare. Fără contur. Doar cu promisiuni vagi și o prezență mistică, făcută parcă din ceață electorală și sloganuri reciclate.
Și mai grav decât că vin… e că le deschidem ușa creierului cu entuziasm.
In ultima vreme, fara motive aparente, multi au renuntat la amaratul de abonament de 49 de lei pe luna pentru sustinerea mea. Asta spune multe despre solidaritate. La romani, e temporara. Si se poate anula repede, ca “m-a enervat Alexa cand a scris chestia aia”. Foarte bine. Nu imi propun sa fac pe plac cuiva si, cu siguranta, nu imi propun sa amagesc.
Strict Secret ramane locul meu de reflectie unde esti bine venit nu ca sa imi dai dreptate, ci ca sa vezi alte perspective.
Radicalizarea adolescenților pe retele in timp ce parintii “dorm”
De la subcultura jocurilor pe calculator, fetișismul tehnologiilor și o preocupare foarte mare către cripto-monedă și instrumente financiare care permit o acumulare de capital și de bogăție foarte mare și mișcările politice radicale, în care oamenii votează avataruri și practică excluderea celuilalt, pasul a fost deja făcut.
de Magda Gradinaru
În România însă, lucrurile sunt și mai complicate; într-unul dintre textele cuprinse în volumul Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității (Ed. Polirom), profesorul Mihai Maci vorbește despre generații întregi de copii pentru care social media devine mijlocul unic de relaționare cu părinții: e generația copiilor lăsați în urmă, în țară, în vreme ce părinții lor, de multe ori ambii sau unicul părinte, muncesc în străinătate.
Copiii români din generațiile tinere, ajunși studenți, sunt incapabili să spună o poveste și sentimentul de anxietate generalizată îi însoțește atunci când sunt puși să o facă:
„Poveștile studenților mei nu au nici finalitate, nici sens; ei se descriu pe și înșiși și lumea așa cum o văd. Aproape toți sunt convinși că lumea aceasta e cu ochii pe ei și, de aceea, sunt timorați. Se simt văzuți - și nu e prea clar dacă de ochi umani sau de lumina din ferestrele reci ale device-urilor - și se simt nepregătiți (mereu se întreabă cum arată) pentru această expunere nelocalizabilă, dar universală”.
Există însă și o dimensiune social-politică, pe care o vedem în istoria mare pe care o trăim.
De la Jordan Peterson și frații Tate la manosferă, jocuri video cu NPC-uri (non player characters), excluderea celuilalt ca dușman din bulă până la votul pentru avataruri, în loc de candidați reali și instrumentalizarea politică a fricii de emasculare în regimurile autocratice și curentele radical conservatoare pasul e deja făcut.
Acum câțiva ani, antropologul Alexandru Bălășescu a mers pe teren, de data asta la una dintre conferințele ținute de Jordan Peterson la București, în fața unui public cvasi-sectant, sedus de tezele radical conservatoare care vorbeau despre ordinea naturală a lumii și mai ales a rolurilor și ele naturale pe care le au bărbații și femeile.
Arc peste timp, ajungem la platformele politice de extremă dreapta care cunosc o ascensiune fulminantă în Italia, Franța, Germania, Austria, România până și la președintele Donald Trump care aruncă vina chiar și pentru tragedia aviatică din Washington pe politicile de diversitate, pe progresism, pe woke, toate acestea având înfățișarea unor vrăjitoare rele, teribile, care au alterat ordinea naturală a societăților.
Care sunt însă verigile de legătură?
Explică Alexandru Bălășescu în podcastul Punctul pe știri:
„S-au format aceste grupuri de manosferă, cum se numește, sau sfera masculinității tradiționale care au luat amploare în ultimii 15-20 de ani și care au oferit o apartenență adolescenților, băieți care se simțeau într-un fel sau altul marginalizați.
Codurile de interacțiune între sexe s-au schimbat, accesarea unei partenere a devenit mai dificilă pentru cei care expun valori din acestea, mai tradiționale sau aparent dificilă, pentru că totdeauna societatea e foarte variată, adică există ceva pentru oricine, ca să spun așa.
Dar la nivel de percepție, ideea a început să se înfiripe, că toată această revoluție morală și sexuală, feminismul cu toate valurile lui și așa mai departe, și acceptarea diversității de fapt duc la marginalizarea adevăraților bărbați.
În termenii psihanalizei, vedeți emascularea sau frica de castrare. Asta duce la o energie folosită în ideologii politice, cum ar fi întoarcerea la tradiționalitate, întoarcerea la rolurile clasice de femeie-bărbat, diminuarea rolului femeilor și minimalizarea importanței atributelor de care vorbeam înainte și care de fapt sunt atribute importante în orice societate, și anume empatia.
Ați văzut de recent declarațiile lui Elon Musk probabil, când a spus că empatia e dușmanul civilizației. /…/
Sunt câteva elemente importante, cele pe care le-am enumerat, combinate cu subcultura jocurilor pe calculator, fetișismul tehnologiilor inteligența artificială și o preocupare foarte mare către cripto-monedă și instrumente financiare care permit o acumulare de capital și de bogăție foarte mare.
Pentru că teoria din spate este că dacă ai resurse, atunci ai acces la femei. Și asta dublată, evident, și de o propensitate către sporturile de arte marțiale mixte. Toate astea vin cumva împreună. Un anumit tip de masculinitate bazată pe acces și control la resurse, forță fizică, competitivitate și diminuarea rolului femeii, până la misoginism declarat, cum e în cazul Tate sau implicit cum e cazul lui Jordan Peterson.
Este o cultură foarte, foarte bine închegată și care ce face, ce oferă? Oferă apartenență de grup adolescenților, băieților care se simt, în bună măsură, marginalizați./…/
Vedem tinerii cum sunt atrași în aceste cluburi, evident prin oferirea unui grup de parteneri, se fac tabere se fac, există grupuri online. Ei de multe ori sunt recrutați prin intermediul sferei de jocuri, sunt absorbiți în astfel de cluburi. În România există și tabere, am văzut foarte recent acum, cu toată nebunia candidaturii lui Georgescu și tot ce a scos la suprafață.
O sferă culturală, deja putem vorbi, închegată în jurul valorilor presupus tradiționale, presupus imoabile și, foarte important, prezentate ca fiind naturale. Deci e vorba de naturalizarea unui anumit tip particular de morală, dar este prezentat ca fiind morala naturală și evident că orice tip de ideologie are nevoie de un dușman.
Dușmanul devine orice tip de societate sau ideologie care se prezintă ca fiind progresistă. Plus, cum spuneam, e foarte importantă frica, frica de emasculare. Frica de emasculare a câștigat foarte multe voturi în ceea ce se numește război cultural.
Foarte multă lume simpatizează cu discursurile promovate de mișcarea MAGA, aduse în Europa foarte clar prin intermediul lui Steve Bannon, care a venit imediat după pandemie în Europa și a lucrat cu Meloni în în Italia foarte mult și pur și simplu a inventat mișcarea extremistă”.
Modul de funcționare, odată admis într-un astfel de grup, este unul al radicalizării, explică antropologul:
Mergi pe bias-ul confirmării tot timpul și nevoile de celălalt radical, pentru că așa femeia devine celălalt radical, adică total diferit și este prezentată ca fiind pericol.
Dacă te formezi crezând că partenerul îți servește întotdeauna nevoile, fără să aducă niciun fel de fricțiune emoțională, niciun fel de provocare, deja îl refuzi pe celălalt real. Și toate aceste ideologii radicale, fie la stânga, fie la dreapta, merg pe eliminarea celuilalt, pe eliminarea inamicului ideologic, care la stânga este dușmanul luptei de clasă, burghezul sau cine o mai fi el, iar la dreapta celălalt este definit biologic, fie etnic sau rasial, fie chiar celălalt femeie.
Așa a devenit posibil ca un candidat necunoscut cum e Călin Georgescu să pună în pericol un întreg eșafodaj democratic: oamenii nu mai votează persoane reale, acestea pot fi oricât de disonante cognitiv, nu contează.
Votul se duce pe avataruri.
„Și ceea ce este foarte interesant de văzut este cum de fapt oamenii, pentru că relaționarea cu celălalt nu se mai face în mod direct, nu mai votează persoane, ci votează avataruri.
De fapt, ce cunoaștem este acest avatar și multiplicarea sa algoritmică. Și de aceea în analiza culturii politice curente trebuie neapărat revizitarea clasicilor, de pildă McLuhan: formatul fiecărui mediu de propagare a știrilor imprimă în sine un anumit mesaj. Iar formatul noilor media este algoritmul.
Algoritmul este opac, deci nu e transparent, este foarte deterministic și închide rețelele. Formează acele bule și merge pe ideea de confirmare. De aceea spuneam ca acționează ca o substanță neurostimulatoare.
Foarte important: vehiculat în cercurile acestea și care e foarte important de înțeles este NPC - non-player characters. Acestea sunt personajele din jocuri care apar pe acolo, de decor. Jocurile acestea la care mă refer de cele mai multe ori sunt jocuri de combat, de bătălie și apar aceste caractere, ca figuranți dispensabili.
În aceste cercuri și inclusiv în cele de decizie politică acum, de pildă Elon Musk, privirea asupra noastră, a oamenilor de rând e că noi suntem NPC-uri. Pentru ei se vede asta foarte bine în așa-zisele negocieri de pace între Trump și Putin”, explică antropologul Alexandru Bălășescu.
E o imagine de ansamblu teribilă, dar fără ea vom găsi doar pseudo-soluții și vom trăi aceeași stupoare alegeri după alegeri, în fața unor politicieni necunoscuți în offline, dar transformați de algoritmi în avataruri care hrănesc nevoia de apartenența la grup și, în varianta radicalizată, la haită, a oamenilor, „recrutați" încă din adolescență.
Cea mai mare spălare de creiere a istoriei
de Dan Diaconu
Când vorbim despre spălarea de creiere ne gândim automat la stalinism, la maoism sau, mai recent, la regimul din Coreea de Nord. Sunt șabloane care ne-au fost cumva implantate în creier de realitățile istorice pe care le-am tot citit sau despre care discutăm. Comun tuturor spălărilor de creiere amintite este faptul că operațiunea se desfășoară într-un mediu tiranic, strict controlat. În URSS-ul stalinist nu aveai acces la informații din exterior, la fel ca și în China lui Mao. Izolaționismul asigură un setup teribil de bun operațiunii de spălare pe creier. Din acest punct de vedere, operațiunile specifice nu mai au niciun secret, devenind oarecum banale din punct de vedere teoretic și practic.
Cunoscând elementele amintite, marea întrebare - și provocare, în același timp - apare atunci când îți pui problema dacă operațiunile de spălare pe creier pot fi efectuate în societăți - să le spunem - deschise, adică în medii în care oamenii au posibilitatea să se informeze din surse alternative, unde cenzura nu este instalată implicit. Așadar, e posibil? Răspunsul este afirmativ, dar ceea ce e mai cutremurător este că, în mai puțin de un cincinal am trecut prin două mega-operațiuni de spălare pe creier. Vă vine să credeți?
Prima a fost pandemia, un experiment derulat la nivel mondial, care a reușit să le spele unora creierul atât de bine încât s-au transformat în cobai ai celui mai mare experiment medical din istorie. Și nu doar că s-au aruncat pe ei în nebunia respectivă, ci, mai mult, i-au împins pe cei dragi lor: părinți, copii, prieteni buni, etc. Trauma acelei spălări pe creier este atât de mare încât milioane de oameni care suferă de efectele adverse ale vaccinării preferă să țină ascunse problemele pentru a rămâne credincioși ideilor tembele cu care le-a fost spălat creierul. Radicalizarea acestora a fost atât de puternică încât preferă să moară negând cu voce tare greșeala pe care au făcut-o. Inclusiv atunci când își văd copiii victime ale efectelor adverse, sau chiar doborâți de misteriosul val al „morților subite”, neagă totul punându-l pe seama altor probleme. Și, pentru ca evenimentele să capete un aspect hilar în tragismul lor, aduc în sprijin „știința”, aceeași știință care, prin intermediul statisticii, ar trebui să le semnalizeze limpede faptul că un asemenea număr de morți subite nu a mai fost întâlnit niciodată în istorie.
Cea de-a doua mega-spălare pe creier este Ucraina. Propaganda care a propovăduit timp de mai bine de trei ani „victoriile decisive” ale Ucrainei - în timp ce, în realitate, Rusia producea catastrofe în rândul dispozitivului militar ucrainean - continuă inclusiv azi, în ciuda evidențelor din teren. În continuare sunt idioți utili - precum limbricul ăla de la UM Digi - care repetă cu încrâncenare minciunile dovedite, radicalizându-i pe tembelii care trăiesc în realitatea fabricată de propagandă.
„Asaltul” armatei ucrainene asupra Kursk-ului a fost un dezastru absolut. Cifrele oficiale vorbesc despre un număr de cel puțin 70 000 de soldați ucraineni morți acolo. Rețineți: doar în Kursk, unde au fost deplasate forțele de elită(și cele mai radicalizate!) ale Ucrainei, au fost 70 000 morți. „Legea războiului” ne spune că, la acest număr, avem de șapte ori mai mulți răniți grav și foarte grav. Așadar, mai adăugăm încă aproape 500 000 de soldați care, din punct de vedere practic, mai există doar pentru a fi întreținuți.
Ceea ce vine peste toți spălații pe creier ai acestui conflict este ceva atât de groaznic încât efectiv nu vor putea pricepe. Deja unii sunt tributari ideilor tembele atunci când văd că SUA negociază în disperare cu Rusia. Și-a pus cineva întrebarea de ce SUA a pornit negocierea? Inclusiv sumele înaintate(și exagerate) de Trump nu justifică disperarea cu care caută să iasă din această „afacere”. Unii chiar cred că SUA profită de Ucraina atunci când Trump le dictează ucrainenilor să treacă afacerile energetice sau anumite exploatații sub control american. De fapt acolo e cu totul altceva, anume un angajament al americanilor în fața rușilor. Ecuația e mult mai complexă, iar fiecare asemenea „victorie” maschează de fapt o înfrângere dureroasă.
Vă întreb sincer: aveți idee cu adevărat câți ucraineni au murit în conflictul de acolo? Realitatea e atât de crâncenă încât tare mi-e că nu vom afla adevărul decât peste mulți ani. Ceea ce e cert e că autoritățile din Ucraina vor da vina pe „emigrația cauzată de război” atunci când vor publica noile statistici. Acea emigrație însă nu va putea justifica sub nicio formă imensul gol demografic. Dacă acum s-a ajuns ca raportul dintre femei și bărbați să fie de 1:20, în condițiile în care refugiații au fost, într-o măsură imensă, familii întregi, putem înțelege că avem de-a face cu op altă poveste. În urmă cu un an estimam la aproximativ 1 milion numărul de soldați pierduți de Ucraina. Acum cred că am estimat în jos, în condițiile în care țara e într-o masivă criză demografică, iar cifrele nu mai bat deloc. Însă mai e ceva: autoritățile poloneze, române, franceze, engleze, americane s.a.m.d. vor avea grețuri teribile când vor apărea cifrele reale ale cetățenilor lor morți acolo. Au omorât rușii ca la abator, ăsta e adevărul!
Care-i numărul real de morți și răniți? E greu de pronunțat pentru că cifra, din câte îmi dau seama, e de-a dreptul înfricoșătoare. Ceea ce însă e clar e că Ucraina a fost cea mai recentă operațiune masivă de spălare a creierelor. Cetățenii țării sunt într-o negură absolută, dar la ei e normal întrucât trăiesc o realitate nu cu mult diferite de cea din Coreea de Nord. Sunt însă o groază de europeni care au percepție absolut deformată despre ceea ce se întâmplă acolo. Iar jocul penibil pe care-l vedem făcut de unii oficiali - precum cei din Franța, Germania sau Anglia - este nu unul în favoarea Ucrainei, ci un simplu joc de glezne menit „a face tranziția creierelor defecte”. Oamenii pe care-i patronează, pur și simplu nu au cum să perceapă realitatea, motiv pentru care lichelele gen Macron, Scholz sau Starmer fac acum un „spectacol de tranziție”, o temporizare.
Rețineți, e al doilea mega-experiment de spălare a creierului desfășurat în ultimii cinci ani. Și e înfiorător când vezi cât de bine a reușit. Imbecilul de la Kiev și-a transformat țara în mașină de tocat a propriilor cetățeni, iar spălații pe creier îl consideră erou, în condițiile în care el nu-i nimic mai mult decât un măcelar fără suflet.
Ceea ce însă e înfiorător e că în mai puțin de cinci ani creierele celor mai mulți din lumea asta au fost spălate cu un scop precis. Iar acel scop ar trebui să ne sperie teribil, la fel de mult cum ar trebui să ne sperie numărul atât de mare al imbecililor cu creierele formate la „Cooperativa Spălătoriilor Profesioniste”.
Cu ce ma mai ocup pe partea de slabit
In primul rand, ma ocup sa ma mentin. Dar si slabesc in continuare.
Doar ca in ultimele luni, m-am subtiat vizibil.
Am continuat sa mananc o masa pe zi.
Am continuat sa fac sport zilnic.
Inot 30 de minute zilnic fara oprire. Fac cel putin 20 de serii cu gantere de 10 kile.
Fac minim 20 de minute de eliptica. Fac sauna zilnic.
Si mai fac ceva…
Bai in apa ultra rece - 3 grade. Am inceput cu 30 de secunde si am ajuns la 15 minute (da, inainte de a face Cristela baita in zapada).
Este un exercitiu mental excelent, iar pentru organism aduce o gramada de beneficii.
PS: Mi-am schimbat iar marimea la blugi. In jos.
Cam scump
Prietenii care imi stiu pasiunea pentru parfumuri ma cadorisesc din cand in cand cu cate ceva mai special de prin calatoriile lor. Am ajuns la circa 300 de sticle de parfum, 90 la suta de nisa. Si sunt mereu bucuros de colectia mea.
Casa Ex Nihilo a lansat in 2024 parfumul de mai jos - o joaca istorica intre aromele Indiei si rafinamentul frantuzesc. M-am lipit de el imediat, o combinatie suava de piele cu mandarina si bergamota, peste care vine o furtuna de tonka (probabil de aia imi si place asa tare).
Ex Nihilo nu are mai mult de un deceniu pe piata, eu am avut sansa sa ii “prind” cam de vreo patru ani cand mi-am luat de la ei “The hedonist”.
Trebuie sa zic ca nu e o casa ieftina si, la banii pe care ii dai pe o sticla de Ex Nihilo, sincer, prefer alte case. Dar, no, daca tot l-am primit, ma bucur maxim de el.
Ce mai fac pisoii mei, Zoli si Negru’
Fura, rod, dar ne umplu inimile de bucurie. Is mortali.
Poezia de azi
Vsevolod Ciornei e un poet roman nascut in Republica Moldova ce ar merita mai multa expunere.
De fapt
Apar eu. Apare ea. Ei, și ce?
Umbrele noastre se culcă sub sfeșnice,
iar sfeșnicele pot fi de aur, de argint sau de cupru.
Apar eu. Apare ea. Apare un cuplu?
Pe afară și pe dinăuntru se întâmplă în permanență ceva.
De parcă hoinărește fără braț secera care ne va secera.
Dar noi apărem mereu. Apare ea. Apar eu.
Apar într-o plasă cartofii ce nu se visează pireu.
Cinăm. Ne sărutăm. Probabil, cineva e Iudă.
Dar ce mai contează trădarea atunci când carnea e nudă?
Oricum, chiar și după trădare e programată-nviere.
Somnul consumă cafea, iar nesomnul își ia somnifere.
Nu avem deșteptător, probabil că nu avem nici deșteptare.
Ne trezește transportul urban ce la orele șase apare.
Apare ea. Apar eu. Dejunul. O mică ceartă.
Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură și artă.
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa