Opus nr. 376 - Ciolacu, groparul electoral al PSD. Cum să pierzi 25% și să nu dai socoteală. De ce merg cu Ponta pesediştii. Alegeri la CJ Bihor - semnul ca Bolo nu mai vrea sa iasa de la Cotroceni.
.Cum arata un papagal politic - azi, Mucuşor Dan
In campania din 2020, matematicianul vietii zbiera ca e inadmisibil sa existe 100 de milioane datorii la Termoenergetica si ca Firea e rea si incompetenta, dar ca el va imbunatati lucrurile.
Le-a imbunatatit de dracu ne-a luat. Datoriile s-au triplat.
Bolo s-a pregatit din noiembrie pentru Cotroceni necandidand efectiv la prezidentiale. Doar stia ce va urma.
Pe 4 mai 2024, simultan cu primul tur al alegerilor prezidențiale, în Bihor vor fi și alegeri locale parțiale pentru alegerea președintelui Consiliului Județean.
Postul a rămas vacant după ce Ilie Bolojan, fostul președinte, a candidat la alegerile parlamentare de pe 1 Decembrie 2024 pentru un post de senator, iar ulterior a ajuns președinte interimar al României, în urma demisiei fostului președinte Klaus Iohannis.
Adica Bolo stia ca e mai rentabil sa stea la Senat, stia ce va urma, si a traz lozul castigator, ajungand la Cotroceni fara sa participe la vreun scrutin.
Intrebarea e: cat mai ramane acolo?
Ciolacu, groparul electoral al PSD: Cum să pierzi 20% și să nu dai socoteală
Marcel Ciolacu a reușit performanța unică în istoria PSD: a înjumătățit în doar câțiva ani susținerea electorală a celui mai puternic partid din România și încă nu a fost tras la răspundere. Sub conducerea sa, PSD s-a prăbușit dramatic, de la o forță politică dominantă, care atinsese aproape 40%, la un partid mediocru, plafonat în jurul a 20%. În orice democrație funcțională, o astfel de performanță i-ar fi adus imediat demisia. Nu însă și în PSD-ul lui Ciolacu.
Ciolacu seamana cu un celebru comediant de la Divertis, dar glumele sale politice sunt foarte proaste
De la 45% la 21% – cronica unui dezastru acceptat
În 2016, PSD domina categoric politica românească, câștigând alegerile parlamentare cu aproape 46%, un scor spectaculos chiar și pentru standardele istorice ale partidului. În pofida problemelor controversate cu care se confrunta partidul la acel moment, PSD avea încă o identitate clară, iar electoratul său era bine definit, loial și mobilizat. Partidul era relevant, puternic, având o susținere constantă care îl propulsa ca principal jucător politic al României.
PSD juca atunci o carte importantă - patriotismul economic - idee ce a plăcut enorm electoratului. Ciolacu a luat ideea si s-a sters la cur cu ea.
Electoratul l-a luat pe Ciolacu si s-a sters la cur cu el, migrând spre alte partide care au părut mai credibile “pe partea economică”.
Doar câțiva ani mai târziu, în 2020 și ulterior în 2024, sub conducerea directă și exclusivă a lui Marcel Ciolacu, partidul ajungea să piardă dramatic mai mult de jumătate din susținerea electorală. La alegerile parlamentare din 2020, PSD s-a situat abia puțin peste pragul psihologic de 28%. Tendința nu doar că a continuat, ci s-a amplificat sub aceeași conducere mediocră și confuză, astfel încât sondajele actuale și rezultatele parțiale din diverse alegeri intermediare arată că PSD s-a plafonat periculos la puțin peste 20%
Această prăbușire electorală, de la aproape jumătate din electoratul românesc la o simplă cincime, este exclusiv responsabilitatea lui Marcel Ciolacu.
Sub mandatul său, PSD a pierdut atât identitatea doctrinară, cât și claritatea mesajului politic, devenind un partid care comunică incoerent, care a cedat constant în fața presiunilor venite din partea președintelui Klaus Iohannis și a PNL. Mai rǎu, PSD își neglijează deliberat electoratul tradițional în favoarea unor oportunități temporare de acces la guvernare.
Ciolacu nu a fost capabil să gestioneze criza internă generată de pierderile electorale succesive. În loc să își asume responsabilitatea, liderul PSD a optat pentru o strategie total contraproductivă: refuzul categoric de a-și recunoaște eșecul și izolarea oricărei voci critice. Practic, Ciolacu a reușit să își protejeze scaunul printr-un amestec toxic de complicități interne și tranzacții cinice cu adversarii politici, sacrificând interesele electorale și credibilitatea partidului pe termen lung.
El fiind la rândul său un luzăr execrabil al PSD. Să reusesti să iei mai putin ca Viorica Dancilă - ce “performanță”!
Decontul care n-a mai venit niciodată
Cel mai grav aspect nu este că partidul a pierdut alegerile și electoratul, ci faptul că nimeni, cu atât mai puțin Marcel Ciolacu, nu și-a asumat responsabilitatea publică pentru această prăbușire fără precedent. Niciun alt lider PSD – nici măcar cei mai controversați dintre aceștia – nu a supraviețuit unei asemenea performanțe negative fără să fie silit să facă un pas înapoi. În mod paradoxal și scandalos, Marcel Ciolacu pare imun la orice responsabilitate politică, protejat în interiorul unui sistem toxic pe care l-a construit după propriul model: un sistem bazat exclusiv pe loialități personale și pe aranjamente obscure.
Această lipsă de asumare a responsabilității are un efect devastator asupra PSD ca partid politic. Alegătorii care odată formau nucleul dur al partidului au început să-l părăsească, sătui de modul în care liderii acestuia refuză să își asume greșelile și să dea socoteală. În schimb, sub conducerea lui Ciolacu, partidul preferă o strategie a negării realității, pretinzând că nimic grav nu s-a întâmplat, în ciuda evidențelor copleșitoare. Consecința directă este diluarea constantă și accelerată a susținerii populare, o scădere de încredere care va continua să macine PSD atâta vreme cât Ciolacu va rămâne în fruntea partidului.
Performanța electorală dezastruoasă a PSD sub Ciolacu nu poate fi trecută cu vederea și nici mascată prin artificii retorice sau negocieri de culise. Responsabilitatea acestei căderi dramatice îi aparține exclusiv lui Marcel Ciolacu. Liderii politici autentici își asumă consecințele propriilor acțiuni, oricât ar fi ele de dureroase. Ciolacu însă preferă să sacrifice viitorul partidului pentru propria supraviețuire politică de moment.
Atât timp cât el rămâne liderul PSD, partidul este condamnat să repete eșec după eșec. Ceea ce a fost odată cea mai mare forță politică din România este acum, grație exclusiv a lui Marcel Ciolacu, un partid fără direcție, fără curaj și fără respect față de propriii alegători. O realitate dureroasă pe care nici măcar cei mai loiali susținători ai PSD nu o mai pot ignora.
Scandalul Nordis – pata toxică pe obrazul lui Ciolacu și al PSD
În plin declin de imagine și încredere, Marcel Ciolacu și-a legat numele și partidul de unul dintre cele mai nocive scandaluri financiare și de imagine ale ultimilor ani: scandalul Nordis. A girat, prin pasivitate și protecție, ascensiunea unor personaje dubioase precum Laura Vicol și soțul ei, Vladimir Ciorbă, compromițând imaginea partidului într-un moment critic. În loc să ia măsuri rapide și decisive, Ciolacu a permis unei elite toxice să sfideze publicul, justiția și bunul-simț, târând PSD într-un scandal care-i afectează grav credibilitatea.
Cazul Nordis nu este doar o poveste despre imobiliare eșuate și promisiuni neonorate. Este, înainte de orice, o demonstrație obscenă de aroganță, de sfidare publică, și de cum influența politică poate deveni scutul ideal pentru combinații toxice. La vârful acestei povești, numele Laurei Vicol, deputat PSD, și al soțului ei, Vladimir Ciorbă, figurează proeminent. În loc să reacționeze imediat și să limiteze daunele, Marcel Ciolacu a ales să fie, în mod inexplicabil, apărător tacit al celor implicați.
Scandalul Nordis a explodat într-un moment critic pentru imaginea partidului, atunci când PSD avea nevoie disperată de credibilitate și curățenie morală. În schimb, Marcel Ciolacu a acționat ca un protector neoficial al tandemului Vicol-Ciorbă, girând indirect prin pasivitate și tăcere complice comportamente revoltătoare, departe de principiile de integritate și decență politică pe care pretinde că le promovează.
În plină criză Nordis, când opinia publică descoperea cum sute de români și-au văzut investițiile evaporându-se în aer, când oameni simpli au rămas captivi într-un joc cinic de-a promisiunile neonorate, Marcel Ciolacu a ales calea cea mai proastă: ignorarea și minimalizarea. Nu s-a delimitat clar și public de tandemul toxic format din Laura Vicol și Vladimir Ciorbă și nici nu a ordonat o analiză internă serioasă în PSD care să clarifice public și transparent poziția partidului în raport cu această afacere controversată.
Prin lipsa lui de acțiune, Ciolacu a permis, indirect, ca PSD să devină un refugiu comod pentru aroganța unor personaje dubioase. În timp ce presa și oamenii revoltați strigau după dreptate și transparență, Marcel Ciolacu prefera să aștepte ca valul de indignare să treacă de la sine, mizând pe memoria scurtă a electoratului.
Mai grav, scandalul Nordis nu este doar un simplu accident de imagine; el reprezintă simptomul unei boli mult mai grave, tolerată și încurajată chiar la vârful partidului de către Marcel Ciolacu: acceptarea și promovarea unor personaje toxice, compromise sau controversate, doar pe criterii de influență și relații personale. În loc să demonstreze că partidul s-a schimbat și că PSD este gata să rupă legătura toxică cu trecutul compromis, Ciolacu a validat prin tăcere și inacțiune exact tipul de comportament pe care electoratul îl condamnă cel mai tare: complicitatea cu oameni pentru care politica este doar o metodă de îmbogățire personală.
Prin atitudinea sa protectoare, Ciolacu a demonstrat că PSD nu s-a rupt niciodată cu adevărat de trecutul său controversat. Scandalul Nordis putea fi momentul perfect pentru o demonstrație de curățenie și responsabilitate politică. Marcel Ciolacu a ratat însă ocazia de a demonstra că are caracterul și forța necesare pentru a proteja partidul de asocieri toxice și dubioase.
Rezultatul? PSD-ul condus de Marcel Ciolacu și-a amplificat și mai mult criza morală și de încredere în fața opiniei publice. Nordis va rămâne, în mod cert, una dintre petele cele mai vizibile și mai toxice ale guvernării Ciolacu—un scandal care putea fi evitat sau măcar gestionat, dar pe care liderul PSD a ales să-l trateze prin tăcere complice și indiferență sfidătoare.
Subordonarea PSD față de PNL – marele compromis politic al lui Ciolacu
Marcel Ciolacu a reușit o premieră rușinoasă pentru PSD, partid care până acum câțiva ani era principalul pol al opoziției și alternativă reală la puterea liberală și președintele Klaus Iohannis. Sub mandatul său, PSD a devenit un partid-căpușă, agățat de puterea liberală și dependent total de deciziile dictate de la Cotroceni.
Sub conducerea lui Ciolacu, PSD a încetat complet să mai joace rolul unui partid puternic și autonom, acceptând, cu o ușurință scandaloasă, să devină anexă a PNL. În loc să construiască o opoziție coerentă și solidă față de guvernarea liberală și politica președintelui Iohannis, Ciolacu a ales, paradoxal, să își subordoneze întreg partidul intereselor acestuia. Astfel, PSD a devenit partenerul preferat al liberalilor, acceptând rolul umilitor de susținător pasiv și obedient al unei agende politice dictate exclusiv de Klaus Iohannis.
Consecințele acestei subordonări au fost dramatice.
PSD, cândva principalul reper politic pentru milioane de romani care doreau un echilibru față de puterea liberală, și-a abandonat rolul istoric, transformându-se în principalul partener și complice al puterii prezidențiale.
Ciolacu a negociat în genunchi relația cu PNL și Iohannis, făcând concesii majore în schimbul unor beneficii iluzorii, precum funcții ministeriale sau diverse sinecuri, dar sacrificând complet principiile și interesele de lungă durată ale partidului.
Rezultatul? O mare masă a electoratului PSD se simte astăzi trădată și abandonată.
Acest electorat, în mod tradițional anti-Iohannis și anti-PNL, privește neputincios cum partidul lor a devenit simplu executant al voinței prezidențiale și liberale. Ciolacu a permis ca agenda politică a PSD să fie impusă exclusiv din exterior, sacrificând autonomia și demnitatea politică a partidului pentru interese strict personale și de grup.
PSD e azi slǎbit ca niciodatǎ, PSD este fără busolă, fără credibilitate și, în cele din urmă, fără viitor politic autonom.
PSD, partidul fără identitate și fără doctrină – moștenirea otrăvită a lui Ciolacu
Cea mai periculoasă „performanță” a lui Marcel Ciolacu în fruntea PSD este distrugerea totală a identității doctrinare și ideologice a partidului. În ultimii ani, sub pretextul unei false modernizări, Ciolacu a reușit să golească PSD-ul de orice substanță ideologică, transformându-l într-o structură amorfă, oportunistă, care navighează politic exclusiv în funcție de conjuncturi și oportunități de moment.
PSD a fost întotdeauna un partid clar definit, cu o doctrină social-democrată bine articulată, care avea o adresabilitate precisă: clasele medii, pensionarii, oamenii muncii și cei mai vulnerabili social. Sub conducerea lui Marcel Ciolacu, aceste repere doctrinare au fost abandonate complet în favoarea unui discurs hibrid, confuz și superficial, adaptat strict conjunctural și lipsit de orice consistență ideologică reală.
Într-o încercare disperată de a atrage electoratul urban și liberal, Ciolacu a renunțat la orice elemente tradiționale ale social-democrației, adoptând poziții complet străine electoratului tradițional al PSD. Mesajul politic al partidului a devenit atât de diluat încât PSD nu mai reprezintă nimic clar pentru nimeni.
Ciolacu nu doar că a compromis ideologia PSD, ci a făcut imposibilă și definirea unei identități clare pentru viitor. Din această cauză, partidul nu mai poate să ofere o alternativă politică reală și coerentă în România. În lipsa unei direcții doctrinare clare, PSD este condamnat la oportunism perpetuu, lipsit de capacitatea de a construi politici consistente și de a inspira încredere pe termen lung alegătorilor săi.
Rezultatul acestei strategii dezastruoase este clar: sub Ciolacu, PSD nu doar că a pierdut electoratul, ci a pierdut și respectul celor care odată vedeau în acest partid o alternativă serioasă la guvernarea liberală.
De aia pesediştii de rând îl preferǎ pe Ponta.
Ciolacu, premierul dezastrului economic: ne apropiem de un TRILION de lei datorii
Marcel Ciolacu, ajuns premier ca urmare a unui compromis politic istoric, a reușit, într-un timp extrem de scurt, să ducă România într-o situație economică critică, ale cărei consecințe vor fi suportate timp de generații. Sub conducerea sa, economia țării se zbate în inflație galopantă, deficit bugetar exploziv și o datorie publică ajunsă la cote-record.
În doar câteva luni de guvernare efectivă, Ciolacu a depășit toate limitele de îndatorare ale Romanei, obligând țara să se împrumute într-un ritm fără precedent. Guvernul său, lipsit complet de o strategie economică reală, s-a bazat exclusiv pe împrumuturi externe masive și extrem de scumpe, fără să genereze niciun fel de proiect major de investiții sau de reformă structurală care să justifice această povară uriașă asupra finanțelor publice.
Datoria statului a crescut cu 180 de miliarde de lei anul trecut şi a ajuns la final de decembrie 2024 la 964,3 miliarde de lei, un nivel record. UN TRILION!
Inflația a atins sub mandatul său niveluri alarmante, provocând o criză profundă de trai pentru milioane de români. Sub guvernarea Ciolacu, România a devenit țara europeană cu cele mai mari creșteri de prețuri la alimente și energie, în timp ce puterea reală de cumpărare a românilor s-a prăbușit. Politicile populiste și deciziile haotice, fără bază economică reală, adoptate sub presiunea grupurilor interne de interese din PSD, au contribuit direct la accentuarea acestei crize economice.
Mai grav, guvernul Ciolacu a sacrificat orice încercare de reformă economică serioasă, preferând să păstreze în viață scheme toxice de privilegii, sinecuri și pensii speciale, în timp ce mediul privat și antreprenorii români au fost complet ignorați și sufocați fiscal. Investițiile străine s-au diminuat drastic, iar fondurile europene au fost blocate sau risipite, din cauza incompetenței administrative și corupției endemice tolerate politic chiar de Ciolacu însuși.
Pe scurt, mandatul lui Ciolacu în fruntea guvernului nu a produs nici creștere economică sustenabilă, nici stabilitate financiară, nici reforme structurale. Singurele „realizări” ale acestuia sunt datoria uriașă, inflația-record și pierderea masivă a încrederii investitorilor și partenerilor internaționali în economia României.
Prin felul în care a gestionat economia, Marcel Ciolacu a reușit să devină rapid cel mai incompetent premier al ultimilor ani—un lider care lasă în urma sa nu doar un partid compromis politic, ci și o țară aflată pe marginea prăpastiei economice.
Fonduri europene ratate și reforme blocate – Cum Ciolacu a compromis șansa istorică a României
Guvernarea lui Marcel Ciolacu marchează un eșec răsunător și în ceea ce privește absorbția fondurilor europene și implementarea reformelor structurale, esențiale pentru dezvoltarea României. În loc să valorifice cea mai mare oportunitate financiară din istoria recentă a țării, liderul PSD a permis ca miliarde de euro să rămână neutilizate sau să fie irosite prin incompetență administrativă și interese politice obscure.
Sub mandatul lui Ciolacu, România a devenit campioana ratărilor la fonduri europene. Incapacitatea administrativă și refuzul deliberat de a implementa reforme reale și transparente au dus la blocarea efectivă a unor finanțări uriașe din partea UE. În timp ce alte state din Europa Centrală și de Est valorificau miliarde de euro pentru infrastructură, digitalizare și educație, România lui Ciolacu se zbătea în birocrație și corupție instituționalizată, pierzând oportunități imense de dezvoltare.
În loc să impulsioneze reformele structurale reale în administrația publică, educație, sănătate sau infrastructură, Ciolacu a protejat în mod activ vechile sisteme clientelare care împiedică progresul țării. S-a opus constant digitalizării reale, deoarece aceasta ar fi distrus rețelele clientelare ale PSD, iar reforma pensiilor speciale și a administrației a fost blocată sistematic pentru a nu deranja interesele interne de partid.
Consecința acestor blocaje și ratări sistematice este dramatică pentru România: țara pierde constant fonduri europene uriașe și ratează șansa unică de modernizare rapidă și sustenabilă. România lui Ciolacu este țara promisiunilor nerespectate, a proiectelor neterminate, a birocrației sufocante și a administrației incompetente, toate girate politic de un lider incapabil să gestioneze reforme esențale.
Politica externă haotică și izolarea internațională a României – eșecul diplomatic semnat Marcel Ciolacu
Da, ştiu cǎ politica externă e apanajul președintelui, dar, totuși…
Sub conducerea lui Marcel Ciolacu, România a ajuns să fie mai izolată ca niciodată pe scena internațională. Lipsit complet de viziune diplomatică și strategie coerentă în relațiile externe, Ciolacu a transformat politica externă a țării într-o combinație toxică de improvizație și amatorism.
În perioada guvernării sale, România și-a pierdut aproape integral relevanța în Uniunea Europeană, incapabilă să participe consistent și influent la deciziile majore din Europa. Ciolacu a ignorat complet importanța unei diplomații active, limitând România la rolul umilitor de simplu spectator al negocierilor internaționale. În timp ce alte țări din regiune își consolidau pozițiile strategice, România condusă de Ciolacu devenea tot mai marginalizată, nerelevantă și tratată superficial chiar și în cadrul propriilor alianțe.
În plus, liderul PSD a reușit să compromită grav relațiile tradiționale de încredere ale României cu partenerii strategici precum SUA și mari puteri europene, prin incapacitatea sa de a negocia și de a-și afirma poziții clare. În fața unor provocări majore, precum criza de securitate regională sau politicile energetice europene, Ciolacu nu a prezentat nicio strategie coerentă, lăsând România să navigheze fără direcție și fără autoritate diplomatică.
Sub conducerea sa, România nu a fost capabilă să profite diplomatic de contextul geopolitic sensibil al regiunii, ratând oportunități importante pentru afirmarea unor interese naționale clare. Ciolacu s-a limitat exclusiv la declarații generale, fără impact real, dovedindu-se incapabil să reprezinte eficient interesele României în fața partenerilor internaționali.
Rezultatul acestei politici externe haotice și inconsistente este clar: o Românie izolată, incapabilă să-și valorifice potențialul diplomatic și strategic, condusă de un premier slab, care a renunțat să mai conteze la nivel european și global. Această izolare internațională poartă exclusiv amprenta lui Marcel Ciolacu și va costa România, pe termen lung, influență, respect și oportunități majore pentru viitor.
Ciolacu – numele unei catastrofe
Marcel Ciolacu este numele unei catastrofe politice asumate, al unei mediocrități devenite sistem, al unei slăbiciuni ridicate la rang de virtute în partidul care odată domina România. El reprezintă cel mai limpede simbol al felului în care o persoană profund nepotrivită poate distruge, în timp record, nu doar destinul unui partid istoric, ci și perspectivele unei întregi țări.
România și PSD vor trebui să reconstruiască mult timp după ce Marcel Ciolacu va fi plecat de pe scena politică. Ceea ce rămâne în urma lui este o moștenire toxică, incendiară, un dezastru din care va fi extrem de greu să se iasă. Ciolacu nu mai poate salva nimic – poate doar să plece. Pentru binele partidului. Pentru binele României. Pentru viitorul pe care l-a compromis atât de grav.
Pe Tapalaga şi Pantazi i-a apucat smiorcǎiala
de Reactiunea
Suntem în punctul în care tragicul se întâlnește cu râsul și Cristian Pantazi de la G4Media începe să fie îngrijorat de cenzura, care periclitează democrația. Tandemul Tapalagă-Pantazi a creat site-ul respectiv cu ani în urmă, după ce au părăsit Hotnews, ca o nouă acoperire ca jurnaliști. Dacă am face abstracție de toți acești ani, editorialul lui de azi ar fi corect și respectabil. Așa, e corect și amuzant.
Titlul e ditamai paragraful: „Moment critic pentru democrație: cenzura reinstaurată de o instituție a statului. Cum a ajuns Biroul Electoral Central să limiteze ilegal libertatea de exprimare”.
Apoi urmează o ipoteză, care ne dă de înțeles că membrii BEC sunt analfabeți funcțional și aplică din prostie un regulament al UE, pe care nu l-au înțeles. Mai precis, au emis deja 166 de decizii prin care cer Facebook și TikTok să dea jos postări și conturi ale unor persoane fizice, pe care le-au încadrat la „actori politici”.
Regulamentul Sovietului European dădea o definiție cu șapte alineate ale actorului politic. O înșiruire de genul: a) un partid, b) o alianță, c) un partid european..... și la litera g) venea cacofonia: „orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele oricărei persoane de la literele a) la f)”. Bun, e prost scrisă, dar era lesne de înțeles că „orice persoană fizică” nu înseamnă orice simpatizant sau votant al partidelor, ci un reprezentant.
În acest malaxor al prostiei au căzut și doi actori de comedie, care i-au rupt inima lui Pantazi: cenzurații Cristi Dănileț și Adrian Papahagi. Judecătorul fără simțul dreptății, care cu alte ocazii a găsit justificări pentru suprimarea libertăților civile. Și literatul conservator bolșevic, care recent spunea că e nevoie de arestarea a câteva mii de votanți suveraniști, ziariști și preoți. Aceea n-a fost cenzurată, dar i-au scos stecherul din priză când o fi zis că-l votează pe Crin sau pe Nicușor, probabil.
Total de acord că tot abuz se cheamă și cenzurarea celor doi, deși ar putea câștiga la un recurs, dacă ar dovedi că sunt lipsiți de discernământ. Dar tot cazul Pantazi mă impresionează mai mult.
Practic, G4 Media a fost în avangarda uciderii democrației în România, tocmai prin acești descoperiți notorii ai mentalității securiste. Ei au inaugurat în presa de la noi obiceiul dilimandros de a se referi la diverși politicieni banali cu etichete năucitoare ca: „partidul extremist Cutare”, „candidatul pro-rus”, „politicianul de extremă dreaptă”, „partidele anti-europene”...
Care era rostul unor asemenea etichete traduse din ziarele radical stângiste de afară? Să excludă din jocul democratic niște persoane și partide. Să traseze o linie roșie imaginară, dincolo de care să fie „extremiștii”, nefrecventabilii, părerile nesuferite, pe care nu e nevoie să le combați cu argumente. Și să rămână în țarcul lumii bune, doar candidații proclamați onorabili de Pantazi și Tapalagă.
Mult înainte ca instituțiile să înceapă să filtreze candidații, propaganda sistemului a instituit acest apartheid politic. Iar când instituțiile au comis marile abuzuri, cu etichetele puse de ei s-au justificat și cu ele s-au spălat pe mâini politicienii din țară și Europa. Nu era nicio crimă, fuseseră lichidați doar câțiva extremiști. De unde știam că sunt extremiști? Așa scrisese „presa”.
Și nu doar atât, s-a năpustit și asupra unor cetățeni simpli, luați de acasă cu mascații pentru păreri mult mai moderate decât instigările lui Papahagi. Pe care pantazioții i-au făcut antivacciniști, legionari, fasciști, negaționiști, conspiratori la răsturnarea ordinii constituționale, trădători de țară vânduți rușilor. Ce-a fost Brucan în Scânteia în anii 50, au fost „democrații” pe calapodul Tolontan, Tapalagă, Pantazi, care au trecut de la aplaudat cătușele anti-corupție la cătușele anti-opinie.
La peste șase luni de la excluderea Dianei Șoșoacă de către CCR și patru luni de la anularea voturilor primite de Călin Georgescu, conștiința democratică a lui Cristian Pantazi s-a cutremurat că unor cetățeni (Dănileț și Papahagi) le e luat dreptul la opinie politică. Tare, nu? Cică e îngrijorător fenomenul. Dar că li s-au luat unora dreptul de a candida și câtorva milioane de oameni dreptul de a-i vota, în baza unor dosare întocmite de poliția politică, nu i s-a părut grav.
Și a mai avut o revelație adâncă: „BEC, populată cu personaje necunoscute marelui public, se transformă într-o instituție orwelliană, care plantează semințele unei restrângeri drastice a libertății de exprimare.”
Ei, nu, că asta-i de ieșit în stradă! Dar, stai, că i-ai făcut putiniști pe toți care au ieșit în stradă pentru orice, din simț civic, de la carantina covid încoace. Acum ai aflat că în BEC sunt niște neica nimeni, care se comportă ca satrapi peste 19 milioane de cetățeni!? Păi luna trecută tot necunoscuți publicului erau, când au decis să interzică iar dreptul unora de a candida, inclusiv celui mai popular politician al momentului. Și tot nealeși și neștiuți publicului sunt și pseudo-judecătorii de la CCR, ce să mai zicem de șefii serviciilor secrete, care le furnizează „probatoriul”? Nici ei nu sunt cunoscuți publicului și n-au mandat să îngrădească dreptul la vot.
E de râsu-plânsu să ajungă un agent de frunte al Ministerului Adevărului să îl invoce pe Orwell, în distopia pe care a ajutat să ne înconjoare. I-auzi cum combate acum bastionul „culturii anulării” de la noi:
„E revoltător că un organism al statului (AEP) compus din judecători și reprezentanți ai partidelor, își permite să reintroducă cenzura oficială. Oameni simpli descoperă că o mână de birocrați anonimi le interzic să își exprime opinia politică, să spună pe cine să voteze și pe cine nu, să critice candidații la prezidențiale. O atmosferă sufocantă se lasă iarăși peste țară (...)”
Jegurile de la USR
(titlul imi apartine - Liviu Alexa)
de Calin Liviu Georgescu
În opinia mea de nespecialist, ceea ce merită reținut din proiectul legislativ înaintat de USR pentru introducerea Digital Services Act, regulament al UE intrat în vigoare în 2024, ca urmare a unei inițiative legislative a Ursulei, este că UE asmute toți furnizorii de servicii online asupra utilizatorilor, pentru a le parcurge, evalua și sancționa postările. Altfel zis, UE îi face responsabili pe toți, de la proprietarii de aplicații, ca Facebook, și până la furnizorii de internet, ca Digi, în caz că utilizatorii scriu chestii interzise de UE și furnizorii nu șterg ce-au scris sau nu le taie accesul, websiteul sau internetul cu totul în maxim 15 minute. Care sunt chestiile interzise? UE are o listă de idei, subiecte și cuvinte interzise pe care o dă furnizorilor de servicii, iar aceia creează algoritmi, angajează personal și preiau sesizări de la publicul larg ca să acționeze amuțind persoana rebelă în online, ca de pildă, persoane ca Tucă și Cristoiu, dar nu numai. Această activitate este denumită de useristul Radu Miruță, acela care a compilat Digital Services Act într-un proiect de lege, "protejarea consumatorilor de informație". Cuvântul "consumatori" poate induce ideea că omul este o specie de vită, consumă și rumegă, rumegă și consumă. Dar nu. Spre deosebire de vita-vită, care rumegă nutreț, omul înghite informație fără să o rumege și i se face rău, deci trebuie protejat de el însuși. În realitate, ceea ce dorește useristul Miruță, via UE, via Ursula, este să ferească mintea omului de idei, mai exact de alte idei în afară de cele aprobate la Bruxelles. Pe scurt, UE dorește ca nu cumva să încolțească în mintea omului ideea că ce zice guvernul federal ar putea să nu fie benefic sau adevărat. Dar ce facem dacă avem suspiciunea că ce face sau zice nu este benefic sau adevărat? Simplu. Ținem în noi. În nici un caz nu mai zicem și altora, iar dacă totuși nu ne putem înfrâna pornirea către destăinuiri pe internet, atunci internetul este obligat de UE să își selecteze clientela și să te dea afară din local. Du-te bă, acasă că ești beat și spui prostii. Istoric vorbind, această reglementare ne plasează înainte de comunism, în vremurile defunctului imperiu austro-ungar, în romanul "Peripețiile bravului soldat Švejk", de Jaroslav Hašek, mai exact în cârciuma "La Potir", unde Švejk este arestat fiindcă a observat că tabloul împăratului Franz Josef este pătat cu rahat de muscă și zice: "s-au căcat muștele pe împărat". Mai recent, în ceaușism, ar fi fost ca și cum te-ai fi uitat la portretul oficial al lui Ceaușescu, poza aia cap trei sferturi în care nu i se vede urechea dreaptă și ai fi observat cu voce tare: "Ceaușescu e într-o ureche". Deci, atenție. Dacă vedeți vreo poză unde Ursula este undeva, la vreo fermă și se pozează lângă o vacă, nu care cumva să ziceți: "Ce vacă!", fiindcă vă taie UE internetul. Învățați să vă abțineți. Țineți în voi și când o fi să votați vreun partid proeuropean sau vreun candidat de-al lor, abțineți-vă iar. Practice makes perfect.
În zodia dictatorului fără chip
de Dan Diaconu
Există un element care ar trebui să ne dea fiori reci pe șira spinării: suntem intrați în plină dictatură, pe care o simțim la fiecare pas, dar care e infinit mai bizară decât tot ceea ce am trăit până acum. Și asta pentru că ne este imposibil să-l identificăm pe dictator! Oriunde te-ai uita vezi numai slugi care execută, slugi pe care le poți urî, dar știi că debarcarea lor nu va rezolva problema. Suntem în epoca absurdului absolut.
Există explicații, pot fi găsiți vinovați principali sau secundari, dar ceea ce e cel mai crâncen e că toate explicațiile sunt incomplete, iar sentimentul dominant este acela că înlocuirea celor arătați cu degetul reprezintă un efort mult prea mare față de beneficiile reale al înlocuirii. De fapt, dacă e să judecăm critic, vom observa că și în cazul înlocuirii se ajunge la soluții chiar mai proaste. A fost eliminat Plăvanul, a venit în locul lui un neghiob, Bolojan. S-a rezolvat ceva? Din contră, situația e mult mai obscură, iar dictatura s-a adâncit. Pe vremea Plăvanului nu era o cenzură atât de teribilă precum cea de acum. Culmea, din punct de vedere tehnic, puterile lui Bolojan sunt mult mai mici decât cele ale Plăvanului. Și, cu toate acestea, tirania e mult mai mare. Ce se întâmplă?
Suntem într-o teribilă negură a istoriei. Suntem victime ale dictatorului fără chip. Știm că suntem în dictatură deoarece o simțim pe propria piele, dar dictatorul nu ni se-arată. Mai mult, îl putem căuta pe oriunde am crede că s-ar ascunde și observăm că acolo nu se ascunde nimic. Ba, mai mult, ai un sentiment ciudat: de fiecare dată când te apropii de un centru al puterii ai sentimentul că te îndepărtezi de sursa reală de putere, că aceasta radiază din altă parte. Însă știi bine că e o putere de care ți-e frică deoarece, iată!, nu-ți mai vine să spui ceea ce crezi, îți alegi cuvintele cu grijă. De ce faci asta dacă nu din teamă, iar teama îți vine de la sentimentul că o putere infernală s-a instaurat pe nesimțite și-și exercită influența sa tenebroasă.
Totul e de un absurd infernal. Într-o dictatură clasică există un punct de reper - dictatorul. Știi la cine să te raportezi, știi dacă ceea ce ți se întâmplă e pornit sau nu de la el și astfel poți contracara. În dictatura fără chip punctul de reper dispare. Există doar o putere ocultă, disipată și, în același timp, concentrată, care acționează mult mai tiranic și mult mai puțin previzibil. Neexistând un punct de raportare nu știi dacă ceea ce ți se întâmplă vine de la putere sau e un simplu abuz făcut la umbra puterii.
Ceea ce e înfiorător la o astfel de dictatură este - așa cum deja am evidențiat - absurdul său, ticăloșia de care dă dovadă. Practic, într-un asemenea sistem, poți avea parte de abuzuri înfiorătoare. E ca și cum întreg universul kafkian s-ar fi răsturnat peste tine. Ești prins într-o cursă de șoareci. Te trezești obiect al abuzurilor și nu ai unde să reacționezi. Puneți-vă în pielea lui BogPR. Nu există absolut nicio dovadă împotriva sa, dar stă la pușcărie, iar instanțele îi resping solicitările de eliberare motivându-și deciziile din ce în ce mai aberant. La fel i se întâmplă lui Cezar Avrămuță. Practic omul ăla a ajuns să fie amendat și că merge pe stradă, iar dacă protestează împotriva abuzului ori e amendat, ori e dus la spitalul de nebuni pe motivul că „vrea să-și facă rău”. Acestea sunt cazuri particulare, însă teroarea se execută la nivelul întregii societăți.
Dacă vă spun că nu mai aveți bani, îmi veți spune că fabulez și veți sări să-mi arătați extrasele de cont sau veți agita telefoanele în care „se vede” că aveți bani. Nu, dragii mei, odată de ați dat banii băncii, acei bani nu mai sunt banii voștri, ci ai băncii, iar banca vă dă voie să-i folosiți! Asta înseamnă inclusiv că, la o adică, vă poate poate restricționa accesul la banii voștri. E un abuz, dar, ce să vezi?, e unul cu legea-n mână. Așa se manifestă teroarea dictaturii fără chip: cu legea-n mână! O să rămâneți la fel de muți de uimire dacă vă voi spune inclusiv că acei bani pe care-i credeți „în contul vostru” de fapt nu sunt acolo. Nu mă credeți? Studiați bilanțul băncii și-o să rămâneți uimiți când veți constata că banca NU ARE cum să returneze banii deponenților. Știu, n-ați înțeles, dar o veți înțelege când veți merge la bancă și ăia vă vor spune că „nu mai e bani, dom'le”. Și țineți minte ce vă spun: pentru un asemenea scenariu nici măcar nu e nevoie să fie vreo criză bancară. E nevoie doar de o nenorocire venită de nicăieri și-atunci să vedeți tangoul deznădejdii!
Dar să revenim la ale noastre, la zodia nefastă în care suntem intrați. Crâncena dictatură a dictatorului fără chip devine din ce în ce mai tiranică, de la o zi la alta. Indiferent de speranța ta în schimbare, realitatea ne demonstrează că teroarea se adâncește, abuzurile devin din ce în ce mai frecvente, iar oamenii suferă din ce în ce mai mult. Și, pe măsură ce suferă, lasă privirea în jos, acceptându-și cu spășire înfrângerea. Ba, mai mult, sperând că vor avea de câștigat, fac pactul cu puterea difuză, devenind ei însuși unelte benevole ale sistemului. Iar totul capătă o conotație din ce în ce mai paradoxală întrucât te trezești cum întreaga societate devine tributară unui nimic. Întrucât, în esență, „dictatorul fără chip” e un nimic!
Ajunși aici mă veți întreba care-i rezolvarea? Ei bine, e simplă și, în același timp, extrem de complexă. Singurul mod de a înfrunta și a elimina dictatorul fără chip este confruntarea directă cu el, opoziția brutală. Atunci când ai parte de un abuz trebuie să reacționezi cu o intensitate și o formă cel puțin la fel de brutală ca și abuzul. Doar așa îl poți opri. Există, desigur, o condiție: aceea ca și ceilalți să respingă abuzul, în același fel. Și-aici intrăm pe tărâmurile complexității întrucât avem de-a face cu ticăloșia umană. Așa cum unii se înhamă benevol în a-i chinui pe alții, doar cu speranța că vor avea de profitat din propria lor ticăloșie, la fel și ceilalți, cei oprimați, preferă să stea de-o parte, gândindu-se că astfel nu vor intra în belele. E fals! Chiar dacă ești parte a sistemului, nu vei fi ferit de abuzuri întrucât abuzul e forța dominantă a sistemului, cea din care-și trage seva și fără să-și manifeste abuzul către TOȚI, sistemul nu-și poate justifica existența. Așadar, indiferent dacă ești parte sau doar taci, e o chestiune de timp până când vei ajunge să fii abuzat. Și, așa cum acum pe cel abuzat îl disperă ticăloșia abuzatorilor și nemernicia celor care bagă capul în nisip precum struții, la fel abuzatorul sau ignorantul, când vor ajunge să fie abuzați, vor fi cuprinși de aceeași disperare. Trebuie însă să înțeleagă că-și merită deplin pedeapsa. Și uite-așa, abuzul nu mai e un abuz, ci o pedeapsă pentru propria-ți lașitate. Meriți să fii abuzat deoarece în trecut ori ai fost ticălos, ori ai fost laș. Și răscumpărarea ta nu poate fi alta decât opoziția fățișă la abuz. Doar așa poți tăia răul din rădăcină!
Iată micul-mare secret: sistemul dictatorului fără chip este, în sine, de o fragilitate extremă, dar își trage puterea din lașitatea oamenilor. Cu cât oamenii sunt mai lași, cu atât dictatura e mai radicală. Iar la noi, cum cantitatea de lașitate e imensă, dictatura dictatorului fără chip va fi obsedant de abuzivă. Suntem abia la început, ce e mai rău urmează! Ține minte însă un lucru pentru atunci când teroarea va ajunge la tine sau în proximitatea ta: dacă nu vei reacționa, vei fi parte a dictaturii. Și, cu cât vei reacționa mai radical, tăind răul din fașă, cu atât mai ușor va pica dictatura. O viață ai și tu ești singurul care decide dacă ești leu sau cârtiță!
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa