Opus nr. 377 - Iisusul fotbalului care n-a trait decat o vara. Pe un abtibild.

E Vinerea Mare si toti au o morga ipocrita. Ca “nu e bine” sa zici ceva de politica, de alea alea. I-am ascultat. Vorbim despre un Iisus temporar ca un abtibild. Eu sunt sigur ca Dumnezeu e vesel si ca si Lui ii place fotbalul.

(acest capitol face parte din viitorul meu volum - Jurnalul lucrurilor pe care nu mi le mai amintesc)

Nu stiu altii cum sunt, dar daca ar fi sa am sansa o singura data sa imi retraiesc cea mai frumoasa parte din trecut, nu as alege sa ma simt protejat la sanul mamei, nici prima data cand i-am vazut tatele Anamariei, fata superba ce facea naveta de la Beclean la liceul industrial din Bistrita si care se dadea mare colegelor cu mine ca gagic, fiindca eram baiat finut si educat, nu “taran”, as alege “acea vara” cand Lumea a trait una din cele mai fericite si rare perioade din istoria ei: Italia 90.

Nu ma veti crede pe cuvant, dar mereu cand ma gandesc intens la emotiile si libertatea aia noua ce venea peste noi dupa atata intuneric comunist, ochii mi se fac umezi ca aloe vera.

Ca un card de ratoi mici si zbarliti, stateam inca din aprilie sa il ascultam pe domnul Viman de la 3 care ne avertiza pe noi, pisolcosii pispirici ca nici nu stim ce ne asteapta, cat de frumos e un campionat mondial si ca ASTA va fi magic. Bine, n-a zis magic, ca nu stia nenea Viman cuvinte din astea, a zis ceva de genul “ai de pula mea ce tare o sa fie”.

Emotiile pregatitoare se fasonau incetul cu incetul. In piata Decebal, tiganii bisnitari umplusera tarabele de “cataloage” cu Italia 90 si stivele de pungulite cu abtibilduri cu jucatori straluceau ca macaralele in soare argintii. Ioan Stoica se pregatea undeva in Brasov sa dea cea mai mare teapa Romaniei, Caritasul, noi ne cacam de stres cum sa ii prostim pe parintii nostri, niste saraci iubitori, dar saraci, sa ne dea cinci lei pentru un “poc” cu abtibildurile de la Panini. Evident, ca un pachet era fix pix fata de zecile de jucatori pe care Soimusan ni le flutura maret sub nas, dar tot era ceva fata de nimicul pamantului pe care il aveam eu.

Visam in creuzetul mintii mele ca voi prinde tripleta de aur: Roberto Baggio, Caniggia, Maradona…

Dar erau si alti zei: Gullit, Van Basten, Rijkaard, Donadoni, Zenga, Hagi, Taffarel, Vialli, Romario, Klinsmann, Zubizaretta, Gascoigne… aiaiaiai.

Si primul meu pliculet a fost o muie totala: un parlit de camerunez, un neica nimeni de sud-coreean si un italian urat pe nume Salvatore Schillaci.

Nemtii erau si ei la mare trecere, era o nebunie pe strada Lacramioarelor, unde de la Paul “mare”, Paul “mic”, Corci, Burtica, Marian, Bobita si alti “manageri” de abtibilduri se duceau negocieri teribile, iar bursa fotbalistilor facea sa paleasca orice Nasdaq (nu stiam noi ce e aia la vremea respectiva).

Io aveam o problema de suflet. Pe camerunez i-l bagasem pe gat unui papagal de la scoala din a doua, dar nu stiam ce sa ma fac cu Schillaci. Nimeni nu il dorea, nici nu il mai scoteam macar din buzunar, fiindca radeau toti de mine.

Doamne, ce nedrept esti cu mine, ma gandeam! Dupa ce ca nu aveam nici gagica la cei 10 ani jumate, ma procopsisem si cu uratul asta de macaronar cu fata de electrician! Nimeni nu il mai avea pe raza cartierului si era foarte posibil sa fiu chiar singurul din oras.

Doamne, ce zile! Soarele de iunie mirosea ca niciodata, a libertate proaspata, avea gust de Tec (cola combinata cu portocale), avea miros de tigari “chent de doctori” furate de Calin de la ticu-sau, care era sef la Militie, n-aveam nevoie de aer conditionat si nici de crema solara ca sa stam sa o frecam magistral la strandul Mare in asteptarea meciurilor.

La radio sau in difuzoarele de la strand, la fiecare ora se difuza “notimagiche”, cum ii spuneam noi imnului cantat de Giana Nannini pentru acel campionat. Cand vrea Dumnezeu sa le potriveasca in bine, se ocupa magistral. A fost cel mai frumos imn, cel mai memorabil, cel mai viral cand nici gandul ca va exista vreodata tik tok nu se nascuse.

A fost singura luna de pe planeta cand gagicile nu au contat. Putea sa vina Adina cu iegarii ei mulati pe fofoloanca si sa se bage in seama cu noi cat dorea, noi aveam altceva de discutat. Pamantul a fost atunci pentru doar o clipita Rai baietesc in care nu conta decat Fotbalul, jocul cel mai frumos de pe toata raza Caii Lactee.

Mintile noastre libere, abia scoase din tipla dictaturii, erau invadate de licurici de tot soiul: reclame, dulciuri, mancaruri, lucruri la care nici nu am fi visat. De exemplu, Adidas Torsion, papucii din reclama innebunitoare care aratau innebunitor si care costau innebunitor de mult.

Oare cum e sa zbori cu ei?, ne gandeam noi. Oare cum e sa ai televizor color, AL TAU, cu video incorporat? Oare cum e sa ai trening Nike ca jucatorii din echipa Olandei?

Aceste dileme imense ne macinau serpeste in timp ce doamna Vica de la gara ne facea la cuptorul cu microunde “un senvici cu salam si caciup”, un sos de rosii grozav de care nu mai mancasem niciodata.

Iar tata venea de la birou mai repede ca de obicei. Tata! Avea 39 de ani, poate si tu aveai tot atata, cand ma citesti acum! Era atat de tanar! Iar eu atat de curios sa il vad cum pregateste pentru meciurile de seara semintele de bostan, dupa un ritual secret, fiindca nu ne lasa sa cumparam din piata gata prajite fiindca, zicea tata, prin oras se vorbeste ca tiganii sareaza semintele cu pisat, asa ca e mai bine sa le faca el in cuptor.

Ca un mastersef al bomboanelor agricole, tata pregatea o solutie salina densa in care inmuia semintele cateva minute bune, de credeai ca le da la posat. Dar aici era smecheria, fraierilor! Cuptorul gata incalzit, ele, odata bagate la uscat, apa disparea si sarea se lipea de coaja obligatoriu.

Incepea apoi cu ochi scrutatori perioada cea mai importanta de supraveghere. Un pic sa ratezi sa le scoti la timp si is prea arse! Doar un ochi bine format si competent ca al tatalui mei putea aprecia din maronirea cojii de bostan care e “momentul”: sa fie crocante, nu arse, sa fie gustoase, nu amare.

Si erau perfecte.

Meciul putea incepe.

Nu exista VAR si, daca va vine sa credeti, echipa Frantei era aproape toata alba. Si nu la echipament ma refer. Mingea se plimba disperata de colo colo si jucatorii nu aveau intoleranta la gluten. Daca se intampla sa vii de la serviciu la orele 22, credeai ca a dat cu bomba la noi in cartier: pustiul statea pe banca doar cu mama Buia si domnul Tomescu, bodoganitorii blocului, in rest, intuneric perfid, si blocuri cu geamuri luminate doar de albastrul neonic al televizoarelor. O liniste post-atomica vibra presant. Si apoi racnetul nuclear:

GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!

Eu insa tot cu baiatul ala ramasesem in buzunar. Salvatore, nume de ambulanta! Jucatorul si curul, fusese adus ca inlocuitor!

Ce sa faca ala la Campionatul MONDIAL?

Am vrut sa il arunc, dar ma privea ca un catel infometat pe care nu esti hotarat daca il primesti in casa sau nu.

Io sunt fire foarte milostiva, asa ca l-am pastrat.

Urmarea o stiti. Primul gol a fost cum a fost. Dar cand a inceput sa marcheze in fiecare meci, Salvatore al meu era deja Toto.

Gooooool, Toto Schillaciiiiiiiii!!

Schillaci gooooooool! Totogoooooooool!

Ma gandeam unde sa il ascund, sa nu mi-l fure. Deja nu mai era un simplu abtibild, era TOTO, deasupra chiar si lui Lothar Matthaus. Langa Maradona.

Eram inconjurat de vipere, si pe bietul tata il banuiam ca il poate lua si sa il vanda si sa plateasca datoriile familiei sau chiar sa ia inca un camion de carti, de parca nu aveam destule!

Lumea stia deja cine sunt. In cartier, “se stia”. Legenda era cu atat mai puternica cu cat toti mureau de ciuda stiind ca e singurul Toto de pe raza judetului. Nici dracu nu mai avea un Schillaci. In visele mele, imbracat in foita creponata Sergio Tacchini, mirosind a sprei Malizia verde si incaltat cu o pereche de Adidas Torsion verzi cu mov, cu freza data in sus pe o tona de gel, urma sa fiu convocat la finala Campionatului Mondial si, pe Stadio Olimpico, alaturi de Toto, care primea Gheata de Aur, un baiat modest si darz de pe strada Lacramioarelor din Bistrita, pe nume Liviu Alexa, adica eu, urma sa primesc premiul Abtibildul de Aur si un stagiu de coaching in abtibilde la marile academii de fotbal din lume. Stiam si ce mesaj voi rosti: “Am crezut mereu in firma Panini, am crezut mereu in cei ca Toto, cei care sosesc in ultima clipa si rezolva imposibilul. Va multumesc”. Urmau aplauze enorme pentru mine.

De ce am pus abtibildul cu Toto sub mocheta de la biroul unde imi faceam temele? De ce a trebuit mama sa faca curat fix acolo, sa il gaseasca si sa creada ca e ceva rahat de hartie de copii si apoi sa il arunce? Nu stiu.

Dar a fost cea mai frumoasa luna iunie din viata mea. Si a voastra, daca ati trait-o.

Quel sogno che comincia da bambino

E che ti porta sempre piu' lontano

Non e' una favola

-E dagli spogliatoi

Escono I ragazzi e siamo noi

Oh oh oh oh

Notti magiche

Inseguendo un goal

Sotto il cielo

Di un'estate italiana

BIO LIVIU ALEXA

Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.

În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.

Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.

Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!

“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa