Opus nr. 378 - Falșii Mesia ai României: povestea tragică a unui popor care nu învață niciodată

Un cititor mi-a trimis recenzia lui, zice sa o pun pe fb ca sa se “indemne” si altii:

“Scrisa intr-un stil alert si de-a dreptul “vizual”, “2100” a lui Liviu Alexa te transpune aproape imediat intr-un “Atlas al Norilor” ce deja plutesc deasupra citititorilor din Batranul Continent si nu numai...

Dar invitatia la reflectie din deschidere nu se opreste aici ci ne deschide efectiv fereastra catre un viitor ce aproape il putem “pipai” atat de aproape pare.....cu toate intrebarile fara raspuns asemanatoare celor din “Annihilation” unde este desocmpusa si reconstruita identitatea umana...

Jurnalul jump-temporal al Alexilor te poarta mai apoi catre un “Wandering Earth” a lui Liu Cixin cu un final insa care te marcheaza asemenea “Sfarsitului Copilariei” a lui Clarke dar care iti ofera totusi o imagine ceva mai optimista decat finalurile din “Oblivion”, “eXistenz “sau “Coherence”.

Imbinand o viziune extrem de elaborata asupra transcendentei cu o analiza lucida si la rece asupra mecanismelor si legilor care par sa indice o evolutie inexorabila a rasei umane, Liviu ne lanseaza curajoasa ipoteza ca de fapt tesatura “lumii” in care “traim” este asemenea unor “pixeli de constiinta” care “licaresc”pe ecranele unui “ Observator” final, noi toti fiind “povesti” care se imbina cu alte povesti...tesand o fresca “vibranta” si in continua miscare cu o semnificatie care inca ne scapa dar care are sens pentru arhitectul care e compus la randul lui din aceeiasi pixeli de constiinta....”There can’t be One without the Many..”.o sintagma din cartea “Who’s Asking” ....care adauga alte intrebari la doua intrebari importante ce transpar din “2100”, “mai stim cine suntem ?” si “oare ce vom deveni ? “

Voi ati comandat romanul? Indrazniti!

Puteti comanda foarte ușor cartea AICI (aveti optiunea plata online sau ramburs, format tiparit pe hârtie sau format electronic).

Nu va trageti pe fese! Vreau sa dobor un record anul acesta cu ajutorul vostru si sa le dau cu tifla editurilor!

---

Falșii iisuși cu care poporul se amăgește de peste 35 de ani

Suntem un popor condamnat la speranță perpetuă și amnezie colectivă. Nu ne învățăm lecțiile niciodată, căci mereu cădem în genunchi în fața câte unui Mesia politic care ne promite salvarea absolută. L-am crezut pe Iliescu, apostolul revoluției furate, care a plantat sâmburi de corupție și minciună în sufletele unui popor avid de dreptate. Și apoi, exasperați de iadul minciunii lui Iliescu, ne-am închinat unui Constantinescu, profesorul blând, care ne-a promis că nu ne va minți niciodată și care, la prima încercare, a dezamăgit tragic o generație întreagă. Am plâns și am revenit umili, precum femeia abuzată, în brațele celui care ne mai lovise deja odată: tot Iliescu. Și ca un drog puternic și toxic, am primit apoi doza supremă: Băsescu, marinarul de carismă înșelătoare, cel care și-a bătut joc de români, stâlcindu-le destinul într-o grotescă farsă națională. Iar când credeam că mai rău nu se poate, am fost loviți din nou de un Mesia și mai rece, și mai indiferent, și mai golit de empatie: Klaus Iohannis, președintele-cyborg, cel care a reușit performanța incredibilă de a urina rece și distant peste speranțele tuturor.

Cât timp vom mai accepta acești Isuși falși care ne vând miracole la preț redus și ne fură dreptul la normalitate? E momentul să deschidem ochii, pentru că nu ei sunt vinovații supremi. Suntem noi, poporul care încă refuză să învețe lecția propriei prostii.

Ion Iliescu – Apostolul revoluției furate

Decembrie 1989. Un moment pe care l-am așteptat cu toții cu sufletul la gură și lacrimi în ochi. S-au tras focuri de armă, s-a vărsat sânge, s-au distrus vieți și vise în lupta pentru libertate. Și atunci, din fumul revoluției și cenușa dictaturii lui Ceaușescu, s-a ridicat el, primul mare Mesia politic al României post-comuniste: Ion Iliescu.

Primele alegeri libere de dupa 1989, organizate de FSN. In imagine, Ion Iliescu candidat la presedintie, din partea FSN, Frontul Salvarii Nationale(C), si Dumitru Iliescu, comandantul Serviciului de Protectie si Paza (S)

Ion Iliescu, omul care și-a construit imaginea pe zâmbete largi și promisiuni și mai largi, promisiuni care au capturat imaginația și naivitatea unui popor care tocmai ieșise din bezna totalitarismului. Iliescu, cel care s-a declarat prieten al poporului, protector al celor săraci și apărător al democrației, nu era decât o mască de catifea peste o față dură a fostului activist de partid, versat în tacticile manipulării și ale puterii.

Românii au crezut cu disperare în promisiunile lui Iliescu, l-au votat cu entuziasm și pasiune, fără să vadă că în spatele cortinei roșii și blânde ascundea cea mai mare înșelăciune politică a României post-decembriste. Ion Iliescu a vândut poporului iluzia libertății, în timp ce structurile vechiului regim comunist se reorganizau rapid și eficient sub privirea sa îngăduitoare și protectoare.

De fapt, sub mandatul său s-a produs confiscarea subtilă a revoluției, deturnarea idealurilor, deturnarea unei întregi țări către o democrație falsă și profund viciată. Mineriadele, rușinea uriașă a anilor ’90, sunt mărturia incontestabilă a unei manipulări monstruoase prin care Iliescu și-a asigurat controlul politic și anihilarea oricărei opoziții reale. Mineriadele sunt stigmatul etern de pe fruntea lui Iliescu, iar pentru poporul român, ele reprezintă rana care nu s-a vindecat niciodată pe deplin.

7 noiembrie 1991 - Miting pro guvernamental, de sustinere a administratiei condusa de FDSN(FSN). In imagine, sustinatori ai presedintelui Ion Iliescu si ai premierului Petre Roman.

Românii au fost prea orbi, prea naivi sau poate prea înfricoșați să observe cum, încet și sigur, Iliescu reinstaura autoritarismul într-o formă cosmetizată. În timp ce discursurile sale despre libertate și democrație răsunau puternic în piețe și la televizor, în spatele lor, țara cădea pradă jafului economic, corupției instituționalizate și perpetuării vechilor structuri securiste.

Ion Iliescu a fost primul nostru Mesia politic fals, primul nostru idol căruia i-am dat puterea absolută să ne mintă, să ne înșele și să ne țină captivi într-un trecut pe care pretindeam că îl abandonaserăm. Poporul român și-a ales conștient, în mod tragic, această cale: o cale a iluziilor, o cale a amânării adevăratei reforme, o cale a compromisului toxic care ne-a definit destinul pentru următoarele decenii.

Privind în urmă, Ion Iliescu nu este doar o figură istorică sau un președinte oarecare. Este simbolul clar al incapacității noastre de a discerne între adevărații lideri și profeții falși ai politicii. Ion Iliescu este, în fond, reflecția propriilor noastre slăbiciuni: naivitatea, frica de schimbare reală și incapacitatea de a învăța din greșelile istoriei.

Astăzi, la peste trei decenii de la revoluție, încă trăim consecințele unei iluzii mărețe. Încă ne întrebăm de ce suntem aici, încă nu înțelegem că Ion Iliescu nu ne-a furat doar o revoluție, ci viitorul însuși. Nu ne-a rămas decât să recunoaștem că adevăratul vinovat nu este doar el, apostolul mincinos al unei revoluții confiscate, ci și noi, cei care am permis să se întâmple asta.

Emil Constantinescu – Profesorul blând și dezamăgirea unei generații

Dacă Ion Iliescu a fost apostolul revoluției furate, Emil Constantinescu a fost figura exact opusă: profesorul blând, intelectualul rafinat, omul care a promis că „nu va minți niciodată”. După ani întregi de confuzie, de corupție instituționalizată și stagnare politică, românii și-au pus din nou speranța într-un alt Mesia, unul care părea să fie altfel, să respire sinceritate, cultură și decență. Emil Constantinescu, președintele venit direct din amfiteatre, părea antidotul perfect împotriva otrăvii politice instaurate de Ion Iliescu.

9 iulie 1996:

România anului 1996 era o țară obosită. Era obosită de corupție, obosită de stagnare economică, obosită de frica față de „structuri”, obosită de amintirea violentă a mineriadelor. Poporul simțea nevoia disperată de schimbare, și tocmai această disperare l-a împins în brațele lui Emil Constantinescu. Românii au văzut în el salvatorul mult așteptat, simbolul purității morale, intelectualul capabil să spele păcatele trecutului recent și să aducă lumina democrației reale.

Au plâns în stradă românii pentru el!

Însă Constantinescu, odată instalat la Cotroceni, s-a dovedit a fi rapid copleșit de realitățile dure ale politicii românești. Ce a urmat a fost o cronică tristă a unei speranțe uriașe, transformate în deziluzie amară. „Nu voi minți niciodată”, spusese profesorul blând, și chiar dacă poate nu a mințit direct, incapacitatea sa de a gestiona conflictele interne și corupția endemică l-au făcut să eșueze lamentabil în îndeplinirea promisiunilor făcute.

Primul semn al slăbiciunii lui Constantinescu a fost incapacitatea sa de a controla propriul partid și coaliția fragilă care îl sprijinea. Președintele intelectual a fost, paradoxal, victimă a propriei culturi politice și a propriei decențe. Nu a știut, nu a putut sau nu a vrut să lupte în mocirla politică de care promisese că ne va salva. În timp ce discursurile sale păstrau eleganța unui profesor universitar, realitatea cotidiană era dominată de scandaluri politice, incompetență administrativă și dezintegrarea treptată a speranțelor electoratului său.

România lui Constantinescu a rămas, în esență, aceeași Românie coruptă și dominată de clanuri politice. Privatizarea marilor industrii a devenit un festin al corupției, iar reformele structurale au fost mereu amânate sau aplicate superficial. Deși cu intenții bune, Constantinescu s-a pierdut rapid printre jocurile obscure de culise și lupta internă pentru putere din cadrul coaliției guvernamentale.

Iar dezamăgirea cea mai mare a venit chiar din partea președintelui însuși. La finalul mandatului său, Constantinescu a pronunțat celebra replică: „M-au învins structurile!”. A fost recunoașterea supremă a înfrângerii unui Mesia politic în care milioane de români își investiseră speranțele cele mai sincere. Acest moment de slăbiciune publică a reprezentat și punctul în care românii și-au pierdut definitiv încrederea în capacitatea liderilor intelectuali de a salva țara.

Astfel, Constantinescu a părăsit scena politică lăsând în urmă un gust amar și o generație întreagă deziluzionată. Cei care îl votaseră au trăit această trădare emoțională într-un mod profund și personal. Dezamăgirea adâncă provocată de Emil Constantinescu a generat un cinism și mai puternic, un cinism care avea să definească întreaga generație ce i-a urmat. Tinerii care visau atunci la o Românie modernă, transparentă și curată, s-au trezit, brusc și dureros, într-o realitate dominată de aceleași vechi structuri, aceleași vechi metehne.

Constantinescu nu a fost un președinte rău în esență, dar incapacitatea sa cronică de a schimba ceva fundamental în modul de funcționare al României l-a transformat rapid din salvator în simbol al neputinței politice. El nu doar că a ratat o oportunitate istorică, dar a pecetluit, poate fără să vrea, destinul unei țări care a ajuns să creadă că schimbarea reală e imposibilă.

În retrospectivă, Emil Constantinescu este exemplul perfect al unei tragedii politice: omul potrivit, în locul potrivit, dar în momentul total nepotrivit. Și-a dezamăgit profund electoratul, nu prin ticăloșie sau corupție, ci printr-o slăbiciune cronică și lipsa unei voințe reale de putere. Constantinescu a rămas în istoria recentă drept Mesia care a promis și n-a livrat nimic, un profesor care, în loc să educe națiunea, a sfârșit prin a-i preda cea mai dureroasă lecție: cea a dezamăgirii politice absolute.

Revenirea la Ion Iliescu – recidiva națională

Poporul român, asemenea unei victime captive în cercul vicios al unui abuz emoțional și politic, s-a întors obedient și dezorientat la Ion Iliescu, la începutul anilor 2000. Era o întoarcere bizară și amară, o decizie colectivă de a reveni în brațele aceluiași lider care îi dezamăgise profund și îi înșelase deja încrederea.

18 octombrie 1999 - Semnare protocol PDSR - PUR / Ion Iliescu presedintele PDSR si Ion Voiculescu, presedintele PUR (in centru)

Înfrângerea politică și morală a lui Emil Constantinescu a fost atât de profundă încât românii, cuprinși de frică și deziluzie, au preferat să revină la cel pe care-l cunoșteau deja, chiar dacă acest lucru însemna reacceptarea unor vechi metehne politice. Astfel, Iliescu, cel care simbolizase stagnarea și manipularea, era din nou îmbrățișat cu o disperare aproape sinistră.

Această revenire nu era doar un simplu act politic, era dovada tragică a faptului că memoria colectivă a unui popor poate fi extrem de scurtă și fragilă. Anii 2000 l-au readus la putere pe Iliescu nu datorită vreunei reforme radicale sau recunoașterii erorilor trecutului, ci tocmai datorită comodității naționale, fricii de necunoscut și respingerii responsabilității schimbării autentice.

Sub mandatul său reînnoit, România a reînceput să navigheze prin apele tulburi ale stagnării economice și politice. Reforma și modernizarea, atât de necesare după anii grei ai tranziției post-comuniste, au fost din nou amânate, uitate sau ignorate. Ion Iliescu a revenit nu ca un reformator, ci ca un lider obosit, ancorat în vechile practici ale paternalismului politic și ale jocului dublu.

Și totuși, poporul l-a acceptat din nou, cu ochii închiși la lecțiile dure ale trecutului recent. A fost o alegere aproape inexplicabilă, dar profund umană în fragilitatea sa. Românii nu au fost doar victime ale manipulării politice, ci și complici ai propriei lor stagnări. Au ales confortul cunoscutului, chiar dacă acesta însemna continuarea unor politici păguboase și perpetuarea corupției instituționalizate.

Revenirea lui Iliescu a însemnat și o revalidare periculoasă a trecutului. Ea a legitimat implicit practicile obscure și mecanismele necurate care dominaseră anii ’90. Faptul că România a ales să meargă din nou pe mâna lui Iliescu a fost un semn clar că lecția tranziției eșuate nu fusese învățată, că poporul încă nu era pregătit să își asume responsabilitatea unui viitor diferit.

Iliescu, la rândul său, nu a oferit nicio surpriză plăcută. Revenirea sa a fost marcată de aceleași metehne și lipsă de viziune care îi caracterizaseră mandatele anterioare. Corupția s-a extins, influențele politice obscure au continuat să domine scena publică, iar marile reforme structurale au fost mereu amânate în favoarea unui statu-quo confortabil pentru putere.

Poate cel mai dureros aspect al revenirii la Iliescu a fost acceptarea tacită a unui abuz politic evident. Poporul a revenit la cel care îi dezamăgise deja în mod repetat, într-o relație toxică marcată de neîncredere și compromisuri dureroase. De fapt, România anilor 2000 a reflectat perfect acest abuz acceptat: o țară captivă într-o relație nesănătoasă cu liderul său politic, incapabilă să găsească forța interioară pentru a rupe cercul vicios.

Privind în urmă, revenirea la Ion Iliescu nu a fost doar o greșeală politică. A fost manifestarea colectivă a unei boli naționale profunde: incapacitatea de a învăța din trecut și tendința de a repeta aceleași erori, sperând absurd că rezultatul va fi diferit. Iliescu a fost astfel mai mult decât un lider politic, el a fost simbolul recidivei morale și emoționale a unui popor.

20 decembrie 2020 - Iliescu este reales

Românii au plătit un preț enorm pentru această alegere. Pierderea a încă patru ani cruciali în care țara ar fi putut să își redefinească drumul spre democrație și modernizare a avut efecte devastatoare asupra viitorului național. Mai grav, însă, a fost faptul că revenirea la Iliescu a adâncit o mentalitate colectivă periculoasă, bazată pe ideea falsă că schimbarea reală este imposibilă și că singurul drum posibil e acceptarea unor compromisuri toxice.

Astfel, recidiva națională reprezentată de revenirea lui Ion Iliescu a rămas una dintre cele mai triste pagini ale istoriei recente a României. Ea a confirmat că problema noastră fundamentală nu a fost niciodată lipsa de alternative, ci frica profundă față de schimbare, comoditatea toxică a trecutului cunoscut și incapacitatea de a înțelege că libertatea reală presupune asumarea riscului de a ieși definitiv din relația toxică pe care o avem cu liderii falși ai politicii românești.

Carisma înșelătoare a unui marinar alcoolist

În 2004, românii, distruși de recidiva toxică a lui Ion Iliescu și de senzația că țara era blocată în mlaștina corupției și stagnării, au făcut din nou un pariu cu istoria.

Haha, cine credeți că a câștigat?

De această dată, au mizat pe un altfel de Mesia politic: Traian Băsescu, marinarul charismatic, omul din popor, politicianul direct și bătăios care părea să vorbească limba poporului și care promitea că va schimba fundamental jocul.

Băsescu a intrat pe scena politică a României cu forța unui uragan, promițând să curețe mizeria politică și să reformeze din temelii statul corupt și anchilozat. Stilul său direct, uneori brutal, alteori amuzant, a sedus rapid o țară întreagă.

Traian Basescu, ministru in cabinetul Roman in 1995.

Poporul vedea în el antidotul perfect împotriva cinismului politic, împotriva corupției endemice, împotriva aroganței clasei politice vechi. El era omul care „spunea lucrurilor pe nume”, care părea să simtă pulsul unei națiuni frustrate și deziluzionate. L-au votat cu ochii închiși pe Iisusul politic chel…

Însă realitatea guvernării sale s-a dovedit rapid mult mai dură și mai complicată decât păreau promisiunile inițiale. Sub aparența unei bătălii continue împotriva sistemului, Băsescu a creat de fapt propria sa rețea de putere, o structură politică la fel de cinică și închisă ca și cele pe care le criticase atât de vehement.

De la început, mandatul său a fost marcat de conflicte politice continue, scandaluri publice și lupte interne care au divizat profund societatea românească. Băsescu nu a fost un unificator, ci mai degrabă un specialist al conflictului, un lider care și-a construit puterea prin divizare și tensiune. Retorica sa agresivă a devenit repede un instrument toxic, polarizând societatea într-un mod fără precedent.

Unul dintre cele mai mari paradoxuri ale lui Băsescu a fost lupta sa declarată împotriva corupției, o luptă care, deși reală și necesară în anumite aspecte, s-a dovedit rapid a fi selectivă și instrumentalizată politic. În realitate, anticorupția lui Băsescu a fost mereu dublată de jocuri politice subtile, de epurări și alianțe temporare care au consolidat mai degrabă puterea președintelui decât statul de drept. Justiția a devenit sub mandatul său o armă politică, fapt care a alimentat ulterior scepticismul profund al populației față de ideea de justiție independentă.

Economic, mandatul lui Băsescu a fost marcat de o criză economică profundă, gestionată cu măsuri dure și extrem de nepopulare. Tăieri salariale drastice, reduceri masive ale personalului din sectorul public și o austeritate brutală au lovit direct în populație, generând nemulțumiri sociale majore și o prăbușire dramatică a încrederii în autoritatea publică. Astfel, cel care promisese că va fi apărătorul celor mulți devenea, în ochii poporului, autorul direct al suferinței colective.

Băsescu a transformat astfel guvernarea într-un spectacol continuu, un show grotesc în care poporul era spectatorul permanent al propriilor suferințe și frustrări. În spatele carismei și discursurilor pline de emoție și ironie, realitatea era una crudă: țara a rămas blocată în conflicte inutile și scandaluri permanente, iar marile reforme promise au fost implementate doar parțial, deseori superficial sau oportunist.

Mai grav, Băsescu a legitimat un stil politic agresiv, intolerant și profund diviziv. Polarizarea creată în societatea românească în timpul mandatului său a avut efecte dramatice pe termen lung, efecte pe care le resimțim și astăzi. Conflictul permanent și atmosfera toxică generate de stilul său politic au dus la o alienare profundă a cetățenilor față de politică, la pierderea totală a încrederii în instituții și la consolidarea unui cinism profund în societatea românească.

Deși Băsescu s-a prezentat mereu drept omul providențial, salvatorul venit să scape România de corupție și stagnare, în final, mandatul său a fost o farsă grotescă. Promisiunea sa de reformă profundă și autentică a statului român s-a transformat într-un simplu spectacol politic, un circ mediatic menit mai degrabă să îi consolideze puterea personală decât să rezolve problemele fundamentale ale țării.

Astăzi, privind retrospectiv, Traian Băsescu nu este doar un fost președinte, ci simbolul unei iluzii periculoase: aceea că o singură persoană, oricât de charismatică și hotărâtă, poate schimba în mod radical o țară fără a avea cu adevărat intenția sau capacitatea reală de a reforma sistemul profund corupt. El rămâne în istoria recentă ca Mesia care și-a mințit în mod tragic poporul, cel care a promis salvarea, dar a oferit doar spectacol și divizare, lăsând în urmă o Românie mai frustrată, mai dezbinată și mai dezamăgită decât o găsise.

Președintele-cyborg și cinismul distanței

Klaus Iohannis a apărut pe scena politică a României în momentul în care poporul, epuizat și dezamăgit după ani întregi de scandaluri și conflicte sub mandatul lui Traian Băsescu, căuta disperat o schimbare autentică. Înalt, sobru, calculat și aparent incoruptibil, Iohannis părea exact opusul politicianului român clasic, iar imaginea sa rigidă, aproape robotizată, a fost inițial confundată cu seriozitate și onestitate.

Au ieșit în stradă cu sutele de mii pentru el.

Însă, sub masca unei presupuse normalități, s-a ascuns curând un adevăr rece, distant și amar: Klaus Iohannis s-a dovedit a fi cel mai cinic dintre toți falșii Mesia politici ai României. Dacă Iliescu manipulase emoțional, Constantinescu dezamăgise prin slăbiciune, iar Băsescu generase haos prin agresivitate, Iohannis a „lovit” printr-o indiferență aproape clinică față de poporul care îi încredințase puterea supremă.

Din start, mandatul său a fost definit de o distanță uriașă față de cetățeni. Iohannis nu a fost doar absent fizic din viața publică, ci și profund absent emoțional din momentele critice ale țării. A refuzat să comunice transparent, să empatizeze sau măcar să mimeze o preocupare sinceră pentru suferințele și problemele oamenilor obișnuiți. A transformat tăcerea într-o armă politică, iar disprețul subtil față de cei care îl votaseră a devenit treptat insuportabil.

Cel mai dureros exemplu al cinismului său l-a reprezentat abordarea crizei sanitare globale și a consecințelor dramatice pe care aceasta le-a avut asupra României. În plină pandemie, când poporul avea nevoie disperată de lideri care să le transmită siguranță, empatie și soluții clare, Iohannis a preferat confortul propriei sale distanțe, ascuns în spatele unei comunicări sterile și lipsite de substanță. Această atitudine a amplificat sentimentul de abandon resimțit de milioane de romani.

Iohannis nu doar că nu a livrat promisiunile fundamentale din campanie, precum reforma profundă a statului, depolitizarea instituțiilor și profesionalizarea administrației publice, ci a devenit rapid complicele unei noi oligarhii politice, consolidând o elită închisă și total ruptă de realitățile sociale. Astfel, sub mandatul său, România a rămas captivă într-o zonă gri a reformelor superficiale și a stagnării administrative.

Corupția a continuat să prolifereze, iar justiția, pe care promisese solemn să o apere, a fost adesea folosită ca instrument politic subtil, continuând astfel practica instaurată sub Băsescu. Lipsa de implicare și incapacitatea de a asigura echilibrul între puterile statului au permis ca instituțiile să fie din nou capturate politic, generând astfel o dezamăgire profundă în rândul populației care sperase într-o „Românie normală”.

Pe măsură ce anii treceau, poporul a început să înțeleagă că în spatele imaginii curate și rigide se ascundea un politician profund indiferent și oportunist. Deziluziile au fost cu atât mai mari cu cât românii îi încredințaseră lui Iohannis două mandate consecutive, în speranța că acesta avea nevoie doar de timp pentru a demonstra că e capabil să producă schimbări reale și profunde. În realitate, timpul a demonstrat exact opusul.

Mai grav decât toate celelalte eșecuri ale lui Iohannis a fost sentimentul de abandon total, profund și umilitor resimțit de cetățeni. Ei nu au fost doar ignorați, ci și tratați cu un dispreț rece și sistematic. Klaus Iohannis a reușit performanța incredibilă de a transforma cea mai înaltă funcție în stat într-o sursă constantă de frustrare și furie, generând o dezamăgire generalizată care a contribuit decisiv la adâncirea cinismului social și a neîncrederii cronice în liderii politici.

La finalul mandatului său, România era o țară profund polarizată, dezamăgită și cinică, incapabilă să mai creadă în promisiunile vreunui politician. Iohannis nu doar că a eșuat în a reforma țara, dar a făcut ceva mult mai grav: a reușit să anuleze aproape complet speranța că vreun alt politician ar putea schimba cu adevărat ceva.

Astăzi, Klaus Iohannis nu este doar un fost președinte, ci simbolul ultim al cinismului politic și al unei deziluzii devastatoare. El rămâne în memoria colectivă drept președintele care a reușit să transforme speranța într-o glumă amară, drept liderul care nu doar că a refuzat să empatizeze cu poporul său, dar care a ales conștient și repetat să îl trateze cu o indiferență rece și profund umilitoare. Klaus Iohannis, președintele-cyborg, a fost ultimul mare Mesia fals al politicii românești, cel care a urinat rece și distant peste speranțele tuturor.

Mesia interzis și transferul disperării către iisusul din galerie

Poporul român, prizonierul etern al nevoii disperate de a-și găsi salvarea într-un Mesia politic, a crezut că a descoperit, în sfârșit, soluția supremă în figura lui Călin Georgescu. Un personaj enigmatic, apărut parcă din neantul istoriei recente, Georgescu a captivat rapid imaginația colectivă cu discursuri profunde, promisiuni grandioase și teorii spectaculoase despre renașterea națională și suveranitate absolută.

Însă, de această dată, s-a întâmplat ceva cu adevărat straniu. Poporul a continuat să-și trăiască fantezia salvatoare fără să realizeze că, în culise, un alt actor decisiv, mult mai puternic și mai puțin vizibil, s-a trezit și a decis să intervină ferm și proactiv: Statul Paralel.

Calin Georgescu, managerul Centrului National pentru Dezvoltare Durabila, tine un discurs, in cadrul dezbaterii cu tema "Schimbari climatice. Energie. Protectia Mediului", organizate de Institutul de Proiecte pentru Inovatie si dezvoltare (IPID) si Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma (ARCoR), la sediul Institutului Bancar Roman, in Bucuresti, luni, 26 februarie 2007.

Sătul să joace mereu defensiv, să reacționeze mereu după ce „mesianismul politic” devenea un fenomen scăpat de sub control, Statul Paralel a decis, pentru prima oară explicit, să intervină în mod direct și preventiv. Călin Georgescu a fost rapid demonizat, interzis și eliminat din orice scenariu realist al puterii. S-a acționat fără subtilitate, fără jenă democratică, într-un mesaj brutal transmis unei întregi țări: poporul poate să creadă ce vrea, dar nu va mai fi lăsat niciodată să aleagă liber un Mesia politic pe care statul profund îl consideră periculos.

Și, totuși, departe de a înțelege mesajul dur transmis de puterea din umbră, românii au persistat în iluzie. În loc să înțeleagă pericolul adorației unor lideri fabricați peste noapte, poporul și-a transferat rapid fantezia salvării divine asupra unui alt personaj apărut la fel de fulminant pe scena politică: George Simion.

Simion, cu un discurs încă și mai radical, cu o retorică incendiară și cu o imagine construită atent pentru a hrăni fanteziile mesianice ale mulțimii, a preluat fără ezitare rolul vacant lăsat de Georgescu. În el, românii văd acum următorul salvator al națiunii, ignorând cu încăpățânare lecțiile amare ale trecutului recent și riscurile evidente ale radicalizării politice.

Transferul credinței populare de la Georgescu la Simion demonstrează că adevărata problemă nu a fost niciodată lipsa liderilor capabili, ci nevoia patologică a poporului român de a crede într-un miracol politic instantaneu și complet, chiar daca Simion e un sfertodoct si un dinupaturica al politicii.

Statul Paralel poate interzice un Mesia, dar nu poate elimina disperarea profundă care generează această nevoie colectivă de salvare divină.

În final, transcenderea “iubirii” d ela CG la Simion nu este altceva decât o nouă manifestare tragică a incapacității românilor de a se desprinde din cercul vicios al propriei lor naivități politice.

Cât timp vom refuza să înțelegem că salvarea nu vine niciodată de la un singur om, ci din responsabilitatea colectivă și luciditatea individuală, vom continua să repetăm aceleași erori dureroase și să fim victime ale propriilor noastre iluzii.

Și tocmai de aceea, Statul Paralel a ales să nu mai aștepte ca românii să se trezească singuri. Adevărata dramă nu este că suntem conduși din umbră, ci că noi înșine suntem incapabili să ne conducem spre lumină.

Cât timp vom alege să ignorăm această realitate dură, vom continua să fim prizonieri ai propriilor fantezii, condamnați etern să ne închinăm la Mesia falși și să ratăm iar și iar momentul adevăratei noastre treziri.

---

BIO LIVIU ALEXA

Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.

În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.

Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.

Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!

“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa