Opus nr. 384 - Washington - capitala ce nu mai are nimic de demonstrat. Impresii de cǎlǎtorie de citit cu inima şi mintea! (ultima parte)
Mǎi, surori şi frati, musai sǎ cititi panǎ la capǎt newsletterul de azi. Nu mǎ dau mare, ştiti bine, dar vǎ zic cǎ imi trefileazǎ inima de placere de câte bucurii sufleteşti am avut parte in acest neaşteptat Washington. (timp de scris douǎ ore jumate).
Ca părinți, suntem fericiți că am avut din nou o excursie cu însemnătate. Papariciul de mai jos a avut din nou posibilitatea să își lărgească și mai tare universul minții și camera inimii, să cunoască o nouă lume specială, să vadă mai mult decât ochelarii de cal ai propriei bule.
Bine, incepem cu una mai negativǎ. Impreunǎ cu prietenul meu, scriitorul Tavi Hoandrǎ, suntem mari fani ai tigǎrilor Camel FARA filtru, alea old school. Greu de gǎsit in România, mega scumpe in Franta şi Germania, dar pe care ne chinuim sǎ le aducem cum putem “pe sub mânǎ”.
Am zis sǎ ii fac fratelui Octavian un cadou şi sǎ ii aduc un “poc” de camele, dar am inlemnit: un pachet era 21 de dolari!!! Nici in socialista Frantǎ nu exista atâta tupeu! Cum sǎ dau 210 dolari pe un rahat de bax de tigǎri? Am renuntat, nu de zgârcit, ci din principiu.
In plus, pe strazile din Washington pute constant a marijuana, ceea ce e cam de rahat. “Iarba” e legalizata din 2012 aici, si nu numai pentru uz medicinal, sunt peste 500 de magazine unde se comercializeaza. Asta e naspa daca nu esti “fan” aghezmuiala. Eu nu sunt, m-a deranjat cumplit putoarea.
Prima “americǎ” a lui Fane a fost prilejul cel mai nimerit sa incercam toate americanismele de care s-a lovit pe Youtube.
Unele bune…
… altele niste mizerii. E a treia oara pe 3 continente cand mananc KFC “neromanesc”, daca am ajuns sa consider chei ef siul romanesc o specialitate, si constat cu stupoare ca ala “original” e cel mai rau din LUME!
Am comandat intr-o seara pe Uber Eats si a venit gunoiul asta alimentar: nu se “pupa” cu nimic din ce stim ca gust din KFC-ul romanesc! Ultra ars, ultra sarat, non-spicy, cartofii o mizerie, Piedone i-ar inchide definitiv :))).
Fie painea cat de rea, tot mai buna ii aripioara KFC in tara mea…
Ne-am mai ostoit pofta cu sticky texas wings, foarte bune.
Ne-am luat cate un “treling” Nike de la decatlonul american…
… si am halit buger de la mama lui. Peste tot am mancat burgeri buni in “vaşington”.
Am vizitat negreşit şi Georgetown, unul dintre cele mai vechi și prestigioase cartiere din Washington D.C., fondat în 1751, înainte ca orașul Washington să fie desemnat capitala SUA. Inițial un port comercial prosper pe râul Potomac, Georgetown a evoluat într-o zonă rezidențială rafinată, cunoscută pentru casele sale istorice, străzile pietruite, magazinele de lux, restaurantele elegante și Universitatea Georgetown, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din America. Astăzi, Georgetown păstrează un aer aristocratic și boem, fiind un loc unde istoria se împletește discret cu modernitatea.
Am prins un “oser” mic (la Cluu, targul de vechituri se numeste Oser) cu lucruri foarte interesante. Fane si-a gasit niste adidasi Nike in stare perfecta cu numai 35 de parai.
Lantul de aur “de repǎr” e doar cu titlu de prezentare, baiatul meu e intr-o faza vestimentara de tip hip hop, dar i-am zis ca neam de neamul nostru nu a purtat lantoace de pleu la gat, deci nu vom strica aceasta buna traditie, hahaha.
Dar a fost fun. Mai ales cand noi, ca parinti, vedem asta si in ochii lui Ştefan.
Mi-am gasit si un proiect de suflet: il voi copia cu “nesimtire” si voi incerca sa il implementez in Cluj-Napoca (daca m-o lasa Boc).
Simteam de multa vreme ca vreau sa fac ceva special pentru oameni, m-am mai implicat in multe proiecte comunitare in ultimii 25 de ani, dar cumva voiam sa fie ceva ce sa se lege si cu inima mea. Si am gasit: cartile, iubirile mele. Sunt fiu de bibliotecar, asa ca ce omagiu mai bun decat acest proiect.
Little Free Library este o rețea globală de mici biblioteci de cartier, adică niște căsuțe de lemn (sau alte structuri creative) unde oamenii pot lăsa o carte și lua o carte gratuit, fără nicio formalitate.
Ideea a început în 2009, în Wisconsin, când un bărbat pe nume Todd Bol a construit prima astfel de bibliotecă în memoria mamei sale, profesoară pasionată de lectură. Modelul s-a răspândit rapid în toată lumea și astăzi există zeci de mii de astfel de mini-biblioteci în peste 100 de țări.
Little Free Library înseamnă comunitate, generozitate și iubire pentru cărți – o formă simplă, dar profundă, de a face lectura accesibilă tuturor.
Sunt bucuros tare.
The Wharf este un cartier modern de pe malul râului Potomac, în Washington D.C., complet renovat și redeschis în ultimii ani. Este practic o promenadă urbană vibrantă, plină de restaurante, baruri, hoteluri, spații culturale, porturi pentru bărci și locuri de divertisment. O falezǎ cu ştaif.
Pe scurt, The Wharf e locul unde localnicii și turiștii vin să se plimbe pe faleză, să mănânce bine, să asculte concerte live sau pur și simplu să admire apa și orașul.
Elegant, animat, dar fără a-și pierde relaxarea specifică unui cartier de lângă apă, The Wharf a devenit una dintre cele mai „cool” zone din Washington D.C.
Şi, plimbandu-ne noi asa pe Waterfront, am dat peste o cladire ciudata ce se numea Anthem, despre care am aflat ca e de fapt o sala de concerte mai mica, de nici 6000 de locuri si care aduce tot felul de artisti speciali. Unul dintre ei urma sa “presteze” acolo, unul dintre preferatii mei. Nick Cave, o minune de artist, cu o voce unica, un poet muzical.
Il stiti din celebrul song trist de iubire cu bunaciunea de Kylie Minogue (amandoi sunt australieni).
Anthem e o superbitate de locatie. Cumva dark gotica, dar mega smecher facuta, cu tone de toalete si baruri, cu securitate discreta si eficienta, cu o acustica incredibila.
Voi indrazni sa pun o paranteza mica aici despre el, Nick Cave, fiindca v-am zis ca, alaturi de Dolores O’Riordan, e un artist pe care il ascult aproape lunar.
Nick Cave nu e doar un muzician. E un amestec de poet înfricoșător, predicator beat, copil pierdut și înțelept tăcut care nu-și dă voie să moară, deși a trecut de atâtea ori pe lângă ideea asta. Pentru unii, Cave e vocea întunecată care a cântat despre moarte, dragoste și sânge. Pentru alții, e un scriitor cu o Biblie scrijelită pe pereții minții. Iar pentru mulți care îl descoperă târziu, e genul de artist care vine într-un moment al vieții în care nu mai poți asculta muzică fără să te doară puțin.
Născut în Warracknabeal, un orășel pierdut în Australia, Nick Cave nu a fost un adolescent banal. Tatăl său era profesor de literatură, iar moartea acestuia într-un accident de mașină – pe când Nick avea doar 19 ani – i-a rupt universul în două. Tot atunci avea să înceapă și dependența de heroină. E greu să spui dacă a fost cauza sau efectul. Cert e că, din acel moment, între Cave și lumea „normală” s-a deschis o prăpastie care nu s-a mai închis niciodată.
Into my arms
poem de Nick Cave
I don't believe in an interventionist God
But I know, darling, that you do
But if I did I would kneel down and ask Him
Not to intervene when it came to you
Not to touch a hair on your head
To leave you as you are
And if He felt He had to direct you
Then direct you into my arms
Into my arms, O Lord
Into my arms, O Lord
Into my arms, O Lord
Into my arms
Când a început să cânte cu The Birthday Party, pe la începutul anilor ’80, părea că pe scenă se urcă un nebun descătușat dintr-un coșmar gotic. Țipa, recita, se zvârcolea, spărgea barierele convenției rock. Muzica era violentă, dezordonată, viscerală. Dar în haosul acela, cei atenți puteau deja simți poezia. Nu o poezie frumoasă, ci una periculoasă – cu îngeri decăzuți, revolveri, bordeluri, prăbușiri, disperări și răscumpărări care nu veneau niciodată.
I am a Botticelli Venus with a penis
Riding an enormous scalloped fan
I’m a sea foam woman rising from the spray
I’m coming to do you harm
With the gun in my pants full of elephant tears
And a seahorse on each arm
With my elephant gun of tears
I’ll shoot you all for free
If you even think about coming round here
I’ll shoot you in the fucking face
If you think of coming around here
Adevărata transformare, însă, s-a produs odată cu formarea trupei Nick Cave and the Bad Seeds. Aici, Cave a început să scrie cântece ca niște scurte nuvele. Personajele sale nu erau doar ucigași și victime – erau oameni care iubeau până la sfârșit, care se rugau chiar și atunci când nu mai credeau, care coborau în infern cu zâmbetul pe buze.
Un cântec ca „The Mercy Seat” (1988) nu se uită niciodată. E despre un condamnat la moarte, spus din perspectiva lui, iar obsesia cu care repetă că „are conștiința curată” e mai înfricoșătoare decât orice dovezi de vinovăție. Nick Cave nu se joacă cu imagini. Le înghite și le varsă pe scenă, ca un Iov contemporan care a învățat să cânte blues și să citească William Faulkner.
Dar Cave nu e doar întuneric. Odată cu anii, a venit și schimbarea. A renunțat la droguri. A devenit tată. S-a mutat la Brighton. A început să scrie romane („And the Ass Saw the Angel”, 1989) și scenarii de film (excepționalul „The Proposition”). Iar muzica lui a căpătat o melancolie nouă, profundă. Cântecele au devenit rugăciuni fragile. Piesele de pe „The Boatman’s Call” (1997) sunt scrise cu o sinceritate care doare. E albumul în care, pentru prima dată, a vorbit clar despre dragoste. Dar o dragoste învinsă, imperfectă, frântă, pe care o iubești tocmai pentru că nu se salvează.
Și totuși, viața nu l-a iertat. În 2015, fiul său Arthur moare la 15 ani, căzând de pe o stâncă. Pentru Cave, aceasta nu mai era doar o tragedie – era apocalipsa personală. Peste tot ce a scris după acel moment, de la „Skeleton Tree” (2016) la „Ghosteen” (2019), plutește durerea unei pierderi imposibil de înțeles, imposibil de exprimat. Muzica nu mai e muzică. E o formă de respirație printre ruine.
Ce e fascinant la Nick Cave este că, deși ar fi putut deveni un martir al artei suferinde, el a ales să meargă mai departe. A început un blog – The Red Hand Files – în care răspunde la scrisori ale fanilor. Nu cu cinism, nu cu superioritate, ci cu o umanitate care, venind de la el, pare sfâșietoare. Oamenii îi scriu despre moarte, despre depresie, despre iubire, despre abuzuri, iar el le răspunde cumva blând, cu umor când poate, cu tăcere când trebuie, cu poezie mereu.
Cave a devenit, fără să vrea, un fel de gură de aer într-o lume prea rapidă, prea superficială, prea cinică. Fără să se predea. Fără să renunțe la adâncimi. A înțeles că suferința nu e ceva ce poți învinge, ci doar ceva ce poți învăța să ții de mână.
Și chiar dacă azi apare mai des în costum la trei piese decât cu ținute punk, chiar dacă vorbește ca un gentleman englez și nu mai distruge microfoane pe scenă, în ochii lui e același foc. E un om care a coborât acolo jos, unde nu mai e nimic, și s-a întors. Nu pentru că a găsit răspunsuri, ci pentru că n-a vrut să lase întrebările singure.
Nick Cave nu e un idol. Nu e o legendă rock. E mai degrabă un scriitor de psalmi murdari, un martor al umanității care cade și se ridică în același timp.
Îl iubești sau nu-l înțelegi. Dar dacă-l simți, e pentru totdeauna.
Dǎ play la acest cantec SUPERB care il arată in toată splendoarea artistică:
Închid paranteza.
Intre timp, ne-a prins aniversarea iubitei noastre Mihaela pe doua fusuri orare…
Am baga si un baschet de cartier tipic americanesc, iar fane s-a dat in stamba cu succes. Fiti atenti!
Surpriza artistica a excursiei…
… a fost Hirshhorn (numele complet este Hirshhorn Museum and Sculpture Garden) este un muzeu de artă modernă și contemporană aflat pe National Mall în Washington D.C., parte din complexul Smithsonian.
Mereu excursiile de acest gen aduc pentru mine revelatii. La Londra, am descoperit galeria de arta White Cube, care e o nebunie.
Aici, am dat peste Hirshorn.
A fost deschis în 1974 și poartă numele colecționarului de artă Joseph Hirshhorn, care a donat o colecție uriașă de lucrări Statelor Unite. Clădirea principală a muzeului are o formă rotundă, futuristă, aproape brutalistă, și este în sine un obiect de arhitectură remarcabilă, proiectată de Gordon Bunshaft.
Hirshhorn găzduiește lucrări semnate de unii dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX și XXI – Picasso, Giacometti, Calder, Yayoi Kusama, Jeff Koons – și organizează frecvent expoziții experimentale și instalații imersive.
Este locul din Washington unde arta devine provocatoare, neobișnuită și uneori derutantă – un contrast puternic cu solemnitatea muzeelor clasice de pe Mall.
Hirshorn ne-a dat in gura in primul rand cu expozitia OSGEMEOS. Am înnebunit de șoc și de plǎcere sufleteascǎ.
Os Gêmeos sunt doi frați gemeni din Brazilia, Otávio și Gustavo Pandolfo, născuți la São Paulo în 1974, cunoscuți pentru stilul lor distinct de artă stradală. Numele lor înseamnă literalmente „Gemenii” în portugheză.
Au început cu graffiti în anii ’80, inspirați de cultura hip-hop și de viața urbană din São Paulo, dar au creat rapid un stil propriu: personaje galbene, visătoare, cu ochi mari și trupuri alungite, plasate în lumi pline de culoare și fantastic. Lucrările lor combină folclor brazilian, vise, politică, nostalgie și realitate urbană într-un amestec vizual unic.
Astăzi, Os Gêmeos sunt considerați printre cei mai influenți artiști urbani din lume, expunând în marile muzee internaționale și transformând clădiri întregi în fresce gigantice.
Am avut bucuria sa ii pot arata copilului meu cateva opere de-ale lui Brancusi. Si tristetea de a-i spune ca tara noastra e condusa de niste tampiti care nu au facut nimic 36 de ani ca sa avem si noi macar ceva semnificativ de la el in muzee:
Apoi, ne-a lovit ASTA:
“Four Talks” este o instalație monumentală creată de artista multimedia Laurie Anderson, expusă la Hirshhorn Museum din Washington, D.C. Parte a expoziției sale majore din 2021, The Weather, această lucrare transformă o întreagă galerie într-un spațiu imersiv care reflectă fluxul conștiinței artistei.
Instalația constă în patru sculpturi centrale — un corb, un papagal, o canoe și un raft — fiecare însoțită de texte sau povești semnificative. Aceste elemente sunt înconjurate de pereți și podele acoperite cu inscripții albe pe fundal negru, incluzând versuri, glume, reflecții și comentarii asupra evenimentelor contemporane, toate pictate manual de Anderson fără schițe prealabile, într-un stil care amintește de graffiti.
Sunetul ambiental completează experiența, cu sunete de natură, muzică și vocea artistei, creând o atmosferă profund personală și contemplativă. Instalația este amplasată la etajul al doilea al muzeului și face parte din colecția permanentă.
Senzatia e coplesitoare…
Apoi asta: la Paris am vazut mixologia artistica dintre Basquiat si Andy Warhol, acum am avut “bulan” sa il vedem in sinergie cu Bansky…
Apoi astea:
Şi Renwick a fost ceea ce “trebe”
O surpriza enorma a fost “National Portrait Gallery” - credeam ca va fi ceva plictisitor, ne-am dus cu inimile indoite. Dar a fost foarte fain.
Aici am avut si placuta surpriza sa ne odihnim pe “terasa” interioara. Care e uriasa…
Si am prins o expozitie temporara de sculptura americana minunata…
The Washington Ballet
Am prins bilete ieftine la “Alice in Tara Minunilor”, prilej de a vedea cat de priceputi is americanii de la Washington Ballet. Sincer, e loc de mai bine pe partea efectiva a actului artistic. Balerinii sunt cam de nota 7, sigur, dupa ce ii vezi pe rusi sau chinezi, nimic nu mai e la fel.
Dar…
Americanii au cateva avantaje enorme fata de Europa. Locatii mega pregatite pentru actul artistic. Capital One Hall e o senzatie de cladire, cu arhitectura super sofisticata. Se vede ca au si bani pentru pregatirea spectacolelor, bani la care europenii nu viseaza.
Coregrafia si butaforia pentru acest spectacol, sa nu mai zic de lumini, ne-au dat pe spate.
Ne-am apucat de spionaj
Nu credeam cǎ poți face din “arta” spionajului un muzeu atât de… complex! Americanii sunt mega priceputi la muzee tematice, nu am mai vǎzut asa ceva nicǎieri in lume!
International Spy Museum din Washington D.C. este un muzeu interactiv dedicat artei și istoriei spionajului, relocat în 2019 într-o clădire modernă si oferă o experiență captivantă pentru vizitatori de toate vârstele. Dar chiar pentru toate vârstele.
Muzeul găzduiește peste 7.000 de obiecte legate de spionaj, inclusiv gadgeturi celebre precum pistolul ascuns în ruj, camera foto ascunsă într-un ceas de mână și mașina de criptare Enigma.
Expozițiile permanente acoperă subiecte precum istoria spionajului, acțiuni sub acoperire și impactul spionajului asupra evenimentelor istorice.
Totul e facut in asa fel incat sa iti vare sub nas informatii relevante despre istoria spionajului, insemnatatea acestei “industrii”, astfel incat sa nu te plictisesti.
Toti vizitatorii sunt implicati intr-o misiune sub acoperire interactivă: la începutul vizitei, primești o identitate secretă și participi la o misiune interactivă care îți testează abilitățile de spion, cum ar fi analiza indiciilor și menținerea acoperirii. Sunt segmente multiple de ecrane digitale unde bagi cardul si esti “testat” cu misiunea ta: ti se aloca o identitate falsa, o meserie “de acoperie”, o misiune speciala pe care sa o termini pana la capatul vizitei si un alias vizual. Io mi-am ales sa fiu o Mata Hari, nu prea mi-a iesit :)))
Muzeul găzduiește și expoziții temporare, cum ar fi „Bond In Motion”, care prezintă vehicule iconice din filmele James Bond. Nebunie!
Seria de Smithsoniane
Incredibil ce proiect cultural perfect e Smithsonian!
Smithsonian sau, mai corect spus, Smithsonian Institution, este cea mai mare rețea de muzee și centre de cercetare din lume, aflată în principal la Washington D.C.
A fost fondată în 1846 datorită unei donații lăsate de un om de știință britanic, James Smithson, care – culmea – n-a pus niciodată piciorul în America. Scopul lui? „Creșterea și difuzarea cunoașterii în rândul oamenilor.”
Smithsonian include 21 de muzee (de artă, istorie, știință, aviație, cultură african-americană, amerindiană etc.) - un zoo celebru – National Zoo - si multiple centre de cercetare (inclusiv în domenii ca astrofizica sau biologia marină)
Și partea cea mai frumoasă: intrarea în aproape toate muzeele Smithsonian este gratuită.
Asa ca le-am luat pe rand, nene… Si nu ne-au dezamagit…
Fiecare Smithsonian e “parcat” in cladiri SUPERBISIME, cum nu exista in Europa, ma refer la stil si la “acomodarea” cu cultura: spatii largi, arhitectura smart, lumina, curatenie, facilitati…
Bugetul de functionare al “lantului” Smithsonian este de 1,2 miliarde de euro, din care doua treimi vin de la guvern. Evident ca Trump a luat ca tinta aceasta finantare, ceea ce e o tampenie CAT CASA…
Intrebarea e… in Romania de ce nu se poate face asa ceva?
Totul e pentru copii. Totul. Angajatii din muzeu mereu amabili. Aici era un stand cu lighioane vii pe care ei sa puna mana, sa simta natura…
A meritat?
Da. Intr-o zi o sa fac rost de bani sa “bagam” si un New York cultural adevarat, dar Washington este una dintre cele mai placute surprize din ultimii 15 ani de calatorii.
Obositi, dar cu noi amintiri in cap si in inimi, ne-am pregatit cu optimism de intoarcerea acasa.
Intrebarea e… unde vom merge data viitoare? Ne atrage ca un magnet Marea Chinǎ, dar stau la coada Etiopia, noul muzeu al egiptologiei de la Cairo, ne claxoneaza un road trip prin Cuba, sa o facem in masina cantand, ciudatul Seul zice ca suntem fraieri daca nu il vizitam, ca sa nu mai zic de faptul ca Moscova trebuie vazuta de orice om in viata asta…
Vedem… pana atunci, multumim, Doamne, ca ne-ai mai dat o sansa de a vedea cat de speciala e Lumea asta mare…
Daca vrei sa imi sustii proiectul Strict Secret, ia si tu un abonament platit, pliz…
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa
Emotionant si superb!