Opus nr. 387 - Cine va câştiga alegerile: George Simion - revoluționarul cu salivă groasă - sau Nicuşor Dan - alienatul cu niciun proiect politic?
Sunt un gagiu complex, naravas, ciudat, intrigant, dar dau dependenta. Azi, un newsletter cu "de toate".
Cui datoreaza Simion succesul si cresterea de imagine din ultimele saptamani?
Lui: se numeste George Birnbaum.
Potrivit descrierii de pe site-ul firmei, George Birnbaum este un “consultant politic internațional cu aproape 30 de ani de experiență semnificativă în campanii politice și non-profit. A dezvoltat și a supravegheat strategii de campanie pentru alegeri naționale pe cinci continente și în peste 40 de țări din întreaga lume. A contribuit cu succes la alegerea a peste 20 de președinți, prim-miniștri și cancelari din întreaga lume, inclusiv a numeroase organizații nonprofit”.
Pare-se cǎ Simion e inca un succes de presedinte de adaugat la CV-ul sau profesional.
Toata lumea il da pe Simion ca fiind SIGUR noul presedinte al Romaniei.
Eu am MARI rezerve ca Simion va intra ca winner la Cotroceni. Urasc si varianta Nicusor Dan.
Dar asta vreau sa zic: capacitatea de manipulare a retelei de influenceri si propagandisti ai sorosistilor s-a dovedit mereu enorma in situatii de criza in Romania. In urmatoarele 12 zile veti vedea istericale, dezvaluiri despre Simion care au fost tinute la sertar exact pentru acest moment si o retorica anume: dom’le, lasati-l pe Coldea, e vorba de a fi pro europeni, cum sa punem un extremist la carma tarii?
Parerea mea: amandoi sunt niste ZERO. Sa cititi mai jos de ce.
Am o propunere pentru tine: ia un abonament platit la Strict Secret pe un an inainte, adica 588 de lei si primesti toate cartile mele PLUS un set cu 2 pahare superbe pentru whisky sau apa PLUS eterna mea recunostinta.
Ai aici linkul:
Ghinion în turul 2. O țară-n genunchi, doi falși salvatori
Suntem cumva şi mai in cǎcat ca în decembrie 2024.
Turul doi al alegerilor prezidențiale din România ne oferă pe 18 mai o alegere demnă de un banc prost: un agitator care urlă fără să știe ce vrea, și un funcționar care tace pentru că nu știe ce să spună.
George Simion și Nicușor Dan sunt două fețe ale aceleiași monede eșuate: politica făcută cu impostură, inadecvare și fuziune cu eșecul.
Simion e România care urlă în capul gol, fluturând steagul ca pe o armă și confundând furia cu viziunea. Nicușor e România care tace, paralizată de frică, ascunsă în spatele unui laptop cu Excelul deschis, în timp ce orașul (și țara) se prăbușesc în jurul lui.
Unul vrea să dărâme tot, fără să știe ce pune în loc. Celălalt vrea să nu deranjeze nimic, convins că timpul rezolvă problemele, dacă le ignori suficient.
Românii vor fi puși să aleagă între strigăt și bâlbâială, între toxina manipulării și morfina indiferenței. Iar rezultatul nu va fi o victorie democratică, ci o declarație de faliment moral: țara nu mai are resurse de lideri, doar rebuturi carismatice și autiști administrativi.
Asta e România turului 2 din 2025: o țară obligată să aleagă între incendiu și comă.
Mi se pare teribilǎ aceastǎ bombǎ moralǎ pe care trebuie sa o detoneze poporul român: astǎzi, am ales sa vǎ arǎt cat de proastǎ e fiecare dintre cele douǎ alegeri.
N-am gasit altǎ rimǎ.
Simion vs Dan
1. Carismă și prezență publică
George Simion: Carismă agresivă, adesea vulgară, cu derapaje de comportament ce imită huliganismul. Creează panică în spațiul instituțional.
Nicușor Dan: Inexistent din punct de vedere al carismei. Pare permanent nedumerit, cu o prezență publică lipsită de empatie, ritm sau claritate.
2. Inteligență strategică
Simion: Incapacitate de strategie pe termen lung; trăiește politic din șocuri de moment, proteste haotice și teme populiste reciclate.
Dan: Fixist, incapabil să-și adapteze discursul public sau să negocieze. Nu înțelege dinamica politică reală, fiind mai aproape de un tehnocrat cu autism social.
3. Capacitate administrativă
Simion: Nicio realizare concretă administrativă. Funcționează doar ca agitator.
Dan: Dezastru administrativ ca primar. Bucureștiul e murdar, blocat, fără viziune coerentă sau reforme reale.
4. Relația cu adevărul
Simion: Minciună prin omisiune, manipulare voită. Exploatează conspirații și minciuni convenabile electoratului captiv.
Dan: Minciună prin ambiguitate. Refuză răspunsuri clare, evită asumarea greșelilor, cultivă imaginea de „om bun prins într-un sistem rău”.
5. Relația cu instituțiile
Simion: Sabotaj politic sistematic. Contaminează instituțiile cu discursuri anti-democratice și anti-stat.
Dan: Frică de instituții. Evită confruntarea, nu știe să gestioneze conflictul instituțional, lăsând administrația pe mâna altora. Pana cand Justiția il pune la punct.
6. Relația cu partidul/propriul electorat
Simion: Mesianism narcisistic. AUR e George Simion, iar cine îl contestă devine dușmanul „nației”.
Dan: Apatie totală față de electoratul propriu. Nu comunică, nu răspunde, pare deranjat că trebuie să fie om politic.
7. Etică personală și morală
Simion: Ambiguu moral. Relații netransparente cu grupuri interlope, reflexe autocratice.
Dan: Evaziv moral. Nu are curajul convingerilor; evită să ia poziții ferme în probleme etice majore. Anturaj dubios, securistic sau pro-rus.
8. Viziune și proiect politic
Simion: Nicio viziune reală, doar negare și atac. Totul e despre „ei” vs. „noi”.
Dan: Nu are proiect politic. Când vorbește despre viitor, sună ca o aplicație software scrisă prost.
Un tur 2 cu doi de ZERO
Revoluționarul cu salivă groasă
George Simion nu este un om politic. Este un bug. Un glitch emoțional al democrației românești care a reușit să se strecoare în Parlament cu o voce răgușită, o dronă de TikTok și un steag pe post de cravată. Nu are program, are doar furie. Nu are idei, are doar urlete. În fond, el nu propune nimic. El doar acuză. Și, ca orice huligan cu vocabular de băiat care fumează la buda liceului, Simion a devenit portavocea unui segment de români sătui de „sistem”, dar complet dispuși să voteze un golan cu tricolor pe gât.
Populismul lui e rudimentar, fără ADN ideologic. Este făcut din lozinci second-hand, rostite cu vocea tremurândă a unei patrii imaginare. Spune „trădători” de fiecare dată când rămâne fără argumente – adică tot timpul. AUR este, în esență, o horă isterică în jurul unui tip care confundă viața publică cu viața de cort.
Economic, e analfabet funcțional. Nu pricepe PIB-ul, deficitul sau rata de dobândă, dar vorbește despre ele cu încrederea unui mecanic de biciclete care îți explică cum funcționează reactorul de la Cernavodă. Își bazează opiniile economice pe ce a auzit la Radio Șanț și pe ce i-a spus un prieten „din interior”.
Simion e toxic. Liderii reali unesc, creează rețele. El le taie. Cine i se opune devine dușmanul personal al „nației”. A compromis ideea de patriotism și a transformat-o într-un brand ieftin, un business de cocarde și sloganuri. Mai lipsește doar să facă pastă de dinți „cu gust de neam și glie”.
E fascinat de conflict, dependent de adrenalina scandalului. Nu are cultură democratică – doar un instinct de baricadă. Dacă l-ai întreba cine a fost Montesquieu, ți-ar răspunde că e un general francez care a murit pentru ortodoxie.
Mai grav, Simion nu citește. Mi-a recunoscut. Și se vede. Discursurile lui sunt un amestec de clișee rostogolite de pe net, combinate cu greșeli gramaticale și trimiteri istorice eronate. Când încearcă să pară cult, citează prost. Când improvizează, se face de râs. De fapt, când vorbește prea mult, îți vine să închizi sunetul la televizor și să-l lași doar pe mimică. Nici aia nu e mai bună.
Organizațional, Simion e un dictator cu ticuri de mic Ceaușescu. Nu negociază, nu cedează, nu construiește. El execută, epurează, alungă. Fostele sale alianțe sunt pline de foști prieteni transformați în trădători. Liderii adevărați creează echipe. Simion creează instabilitate.
Și, poate cel mai nociv aspect, e faptul că nu are nicio viziune. Nici măcar una greșită. El nu vrea să reformeze nimic, ci doar să dărâme tot. Pentru ce? Pentru „neam”, „popor”, „suflet românesc”. Vagi concepte, repetate obsesiv, până își pierd orice sens.
Alienatul care își mǎnâncǎ mucii
Dacă George Simion e un haos vocal, Nicușor Dan e un vid. Un gol administrativ cu o claie netunsǎ, care a înțeles politica drept o extensie a olimpiadei de matematică. Un om incapabil să exprime o emoție umană, un plan coerent sau măcar o scuză decentă. E într-atât de absent, încât pare că mandatul lui de primar a fost administrat de un administrator de bloc cu anxietate socială.
Nicușor Dan e expresia perfectă a impotenței civice. Un activist de odinioară care s-a trezit într-o funcție prea mare pentru că părea „de bun-simț”. În realitate, nu e nici bun, nici cu simț. E doar speriat de tot ce înseamnă decizie, conflict și vizibilitate.
E un lider care nu știe să conducă. Subalternii lui vin la muncă cu un sentiment de orfelinat profesional. Nimeni nu știe ce vrea „domnu’ Nicușor”, pentru că domnu’ Nicușor nu comunică. Nu inspiră, nu cere, nu mobilizează. Doar ezită. Pare că și el s-a mirat când a câștigat alegerile. Și de-atunci tot încearcă să demonstreze că a fost o greșeală.
Comunicarea lui e un supliciu național. Are aerul unui profesor de analiză matematică forțat să recite poezie la un concurs de talente. Când vorbește, nu are verb, nu are privire, nu are convingere. Pare că cere voie să existe în spațiul public. Nu seduce. Nu explică. Nu emoționează. În cel mai bun caz, se scobeşte.
Are o aroganță subtilă, pasiv-agresivă. Se ascunde în spatele jargonului tehnic ca un copil timid după canapea. Crede că el este deasupra politicii, că nu trebuie să se coboare la nivelul „unora ca Firea”. În realitate, e doar incapabil să se joace cu regulile reale ale administrației.
La capitolul decizie, Nicușor Dan este o operă de ezitare. N-a reușit să impună nicio reformă structurală în București. Nici măcar una greșită. A tăiat panglici la proiecte pe care nu le-a început și a dat vina pe sistem ori de câte ori s-a cerut asumare.
În relația cu bucureștenii, e complet alienat. Nu-i simte, nu-i înțelege, nu-i ascultă. Nu vine în piețe, nu merge în cartiere, nu inspiră încredere. El nu trăiește orașul, îl rezolvă ca pe o ecuație. Doar că ecuația are gropi, șobolani, trafic și poluare. Și nu există soluție în manual.
Mai grav, nu are niciun proiect politic. Nici măcar ambiția unei formațiuni noi. Nu știe ce vrea să fie. Nu e primar, nu e lider de partid, nu e activist, nu e reformator. Acum vrea preşedinte de țarǎ…
Duma nopții de duminicǎ
Ce am scris pe Facebook dupǎ exit-polls si numǎrarea voturilor:
Scriu in cartea mea despre Mounjaro
E foarte interesanta, e perspectiva unui gras care a slabit despre povara grasimii pe care, cel mai probabil, o ai si tu.
Fa-ti un cadou util.
Pretul e de 85 de lei, poti comanda AICI cartea in format electronic si iti va fi remisa pe email.
În 2023, când am început să scriu această carte, Mounjaro încă nu era un medicament tangibil. Acum că e, sunt “nevoit” să nu îl ignor și să vă spun câte ceva despre el și în cartea mea.
Mounjaro – medicamentul-minune sau doar o altă etapă în goana după slăbitul perfect?
Într-o lume obsedată de greutate, un nou nume a captat atenția tuturor: Mounjaro. Lansat de compania americană Eli Lilly, acest medicament a fost aprobat în SUA pentru tratarea diabetului de tip 2, dar a devenit rapid subiect de fascinație și pentru cei care vor să piardă în greutate. La doar câteva luni de la apariție, Mounjaro a ajuns pe buzele influencerilor, în rețetele de injecții ale clinicilor de slăbit și în fricile tăcute ale nutriționiștilor tradiționaliști.
Ce este, de fapt, Mounjaro?
Substanța activă din Mounjaro se numește tirzepatidă, o moleculă care acționează simultan asupra a două tipuri de receptori hormonali din organism: GLP-1 și GIP. În traducere, acest mecanism duce la scăderea apetitului, încetinirea golirii stomacului și un control glicemic mai eficient. În plus, se pare că stimulează și arderile metabolice.
Pe scurt, pacienții se simt mai sătui, mănâncă mai puțin și își controlează mai bine zahărul din sânge.
Cifrele care au uimit lumea medicală
În studiile clinice, pierderea medie în greutate a pacienților care au luat tirzepatidă a fost de 15-22% din greutatea corporală, uneori chiar mai mult, în funcție de dozaj și durată. Aceste rezultate sunt comparabile – și uneori chiar mai bune – decât cele ale chirurgiei bariatrice.
Pentru un om de 120 kg, vorbim despre o pierdere de până la 25 de kilograme în câteva luni, fără operații, fără foame cruntă și fără dietă drastică.
Avantajele reale ale Mounjaro
Eficiență remarcabilă în scăderea în greutate, în special la persoanele obeze cu rezistență la insulină;
Administrare simplă: o injecție subcutanată o dată pe săptămână;
Impact metabolic pozitiv: scăderea trigliceridelor, tensiunii arteriale, și creșterea sensibilității la insulină;
Reducerea riscului cardiovascular, deși acest aspect necesită studii pe termen lung.
Dar există și un revers al medaliei.
- Efecte adverse frecvente: greață, diaree, constipație, reflux, senzație de balonare sau disconfort abdominal. Deși mulți pacienți raportează o adaptare în timp, pentru unii simptomele pot fi persistente sau debilitante.
- Lipsa de date pe termen lung: Nu știm exact ce se întâmplă cu corpul unui om după 5-10 ani de utilizare a tirzepatidei. Ce se întâmplă cu metabolismul, cu masa musculară, cu hormonii foamei?
- Costul ridicat: În prezent, Mounjaro este foarte scump, iar în multe țări europene nu este încă rambursat pentru pierderea în greutate. În SUA, prețul poate ajunge la peste 1.000 dolari/lună fără asigurare.
- Sindromul „yo-yo” la oprire: La fel ca în cazul Ozempic sau Wegovy, studiile arată că majoritatea pacienților iau înapoi o parte semnificativă din greutate după ce întrerup tratamentul. Corpul „vrea” să revină la setpointul său.
- Nu tratează cauza – doar simptomele: Obiceiurile alimentare, dependențele emoționale de mâncare, sedentarismul, tulburările de somn sau stresul cronic nu dispar cu o injecție.
Fiindcă e atât de eficient (am cel puțin patru prieteni în anturaj care au slăbit semnificativ cu acest medicament), Mounjaro ridică o dilemă majoră pentru societate. Dacă un medicament poate face un om obez să slăbească 25 kg fără efort, îl transformăm într-un drept universal? Îl prescriem adolescenților? Îl oferim în campanii publice anti-obezitate? Sau riscăm o nouă epidemie de dependență farmaceutică, de data asta în numele siluetei?
Mounjaro nu e un leac magic, dar nici o simplă strategie de marketing. Este o unealtă puternică – poate cea mai eficientă de până acum – în lupta împotriva obezității. Însă trebuie înțeleasă și folosită cu precauție. Nu înlocuiește efortul personal, terapia sau educația alimentară, dar poate oferi un „ferestruică” de speranță pentru cei care nu mai reușeau să iasă din cercul vicios al foamei și rușinii.
În final, nu întrebarea este dacă Mounjaro funcționează. Răspunsul e clar: funcționează. Întrebarea reală este cum îl vom integra etic, medical și psihologic într-o societate care a uitat cum e să mănânce cu măsură.
Vǎ recomand GANGS OF LONDON – Unde sângele e valută și familia e o armă
Londra nu mai e orașul cețurilor, ci al imperiilor ascunse. Sub strălucirea clădirilor de sticlă și zgomotul motoarelor de lux, se ascund clanuri care-și scriu legile cu sânge. Gangs of London nu e doar un serial – e o explozie de violență coregrafiată, un Game of Thrones urban, unde fiecare episod e o execuție stilistică. Chiar mi-a plǎcut
.
După asasinarea capului celui mai puternic cartel, orașul se transformă într-un teren de vânătoare. Puterea e o fantomă care se mută de la un mafiot la altul, iar în mijlocul haosului stă Sean Wallace, fiul care vrea răzbunare, dar nu are încă respectul junglei urbane.
Regia? Ca un pumn în față.
Atmosfera? Ca un pahar cu Stroh amestecat cu praf de pușcă.
Luptele? Coregrafiate de demoni.
Gangs of London e ce se întâmplă când Guy Ritchie îți bagă frica-n oase, dar Gareth Evans (regizorul din The Raid) îți rupe genunchii. Nu e doar despre mafie. E despre moștenire, trădare, război și alegerea imposibilă dintre onoare și supraviețuire.
Dacă vrei un serial unde fiecare alianță e temporară, fiecare glonț contează și nimeni nu e cu adevărat în siguranță… ai nimerit bine.
Aici nu ești spectator. Ești complice.
E pe Netflix.
Am rǎmas dator cu o poveste din Washington. Una superbǎ despre TWA
Pe aeroportul JFK din New York, printre terminale moderne de sticlă și oțel care arată mai degrabă ca niște centre comerciale cu pistă, se află o clădire care pare mai curând desprinsă dintr-un vis despre viitor, așa cum era el imaginat în anii ’60.
Terminalul TWA, proiectat de Eero Saarinen, nu este doar o capodoperă de arhitectură — este o declarație despre epoca de aur a aviației, un manifest despre eleganță, progres și branding îndrăzneț. Povestea sa este una care începe cu optimismul american postbelic și ajunge, printr-o lungă stagnare, la o renaștere spectaculoasă în secolul XXI.
Aviația ca spectacol – contextul istoric
În anii ’50, zborul cu avionul era un eveniment. Oamenii se îmbrăcau în costume, erau serviți cu mâncare adevărată și tratați ca niște elite. TWA, una dintre marile companii aeriene ale vremii, își dorea un terminal pe măsură, care să nu fie doar funcțional, ci și simbolic — un ambasador al brandului.
Howard Hughes, figura legendară din spatele TWA, a vrut ca terminalul companiei de pe Aeroportul Internațional Idlewild (numele de atunci al JFK) să fie o sculptură vie. El l-a ales pe Eero Saarinen, un arhitect finlandez-american care deja redefinise spațiile publice prin Terminalul Dulles din Washington și Gateway Arch din St. Louis.
Designul – o pasăre în zbor
Inaugurat în 1962, Terminalul TWA este una dintre cele mai iconice construcții ale arhitecturii moderniste. Saarinen a vrut să captureze senzația zborului și a creat o clădire care aduce aminte de o pasăre în zbor, cu aripi întinse. Curbele fluide, lipsa liniilor drepte, tavanele boltite și ferestrele uriașe conferă interiorului o senzație de deschidere, mișcare și optimism.
Structura de beton armat aparent curge, se înalță și se contorsionează într-un dans fără început sau sfârșit. Nu există linii întrerupte, doar curbe — o metaforă pentru fluiditatea zborului. Interioarele erau gândite ca o experiență: podele roșii ca un covor pentru pasageri, scări în spirală, panouri informative de tip „flapboard” care clănțăneau mecanic. Terminalul nu era doar un loc de tranzit, ci un spațiu de reverie.
Brandingul TWA – avangarda identității vizuale
TWA a înțeles devreme că designul nu e doar estetică, ci identitate. Terminalul în sine era o formă de branding — arhitectura spunea pasagerilor „noi suntem viitorul”. Culorile alese (roșu cardinal, alb și metalic), sigla simplă și încrezătoare, uniformele elegante ale stewardeselor, chiar și tipul de font folosit în semnalistică erau parte dintr-un univers coerent.
Totul exprima progresul, rafinamentul, glamour-ul. TWA vindea nu doar bilete, ci o fantezie: că zborul înseamnă stil, aventură, modernitate. Terminalul era, astfel, o ambasadă fizică a acestui vis, în care fiecare detaliu transmitea un mesaj de lux accesibil.
Decăderea – betonul nu zboară
Odată cu dereglementarea industriei aeriene din anii ’80 și falimentul TWA în 2001, terminalul a început să se degradeze. Nu mai corespundea cerințelor de securitate și eficiență ale vremurilor moderne. În 2001, a fost închis. Timp de aproape două decenii, această bijuterie arhitecturală a rămas pustie, o relicvă melancolică a unui trecut care părea prea romantic pentru a supraviețui.
În acest timp, însă, cultul pentru Saarinen și pentru modernismul mijlocului de secol XX a crescut. Terminalul a fost inclus pe lista monumentelor istorice, iar fanii arhitecturii din întreaga lume au cerut salvarea lui. Însă ce puteai face cu o clădire splendidă, dar inutilă pentru zborurile moderne?
Renașterea – din ruine, un hotel
Într-o mișcare spectaculoasă, compania MCR Development a anunțat în 2015 că va transforma terminalul într-un hotel. Nu un hotel banal, ci o reîncarnare fidelă a visului original. După o restaurare de peste 250 de milioane de dolari, Terminalul TWA a fost redeschis în 2019 sub forma unui hotel de lux, cu 512 camere, restaurante retro, un muzeu TWA, o sală de sport cu vedere la pistă și chiar un cocktail lounge într-un avion Lockheed Constellation restaurat, ancorat permanent afară.
Designul a fost păstrat cu o fidelitate emoționantă: podelele roșii au fost refăcute identic, panourile informative au fost restaurate, iar brandingul TWA a fost reînviat ca o marcă vintage premium. Este poate singurul caz în care un terminal de aeroport a devenit un boutique hotel care atrage turiști doar pentru designul său, nu pentru călătorii.
Marketingul renașterii – nostalgia ca instrument
Marketingul hotelului TWA s-a bazat pe nostalgie, dar nu una prăfuită, ci reinterpretată ca un lux cool. A fost un pariu pe „retro-futurism” – ideea că trecutul, cu toate visurile lui naive despre viitor, poate deveni un brand de sine stătător. Spoturile publicitare, site-ul oficial și comunicarea în social media s-au construit pe imagini vintage cu stewardese, uniforme, telefoane rotative, dar și pe storytelling: oaspeții nu doar se cazează, ci se întorc într-o epocă de aur.
Brandul TWA, altădată mort, a fost relansat ca simbol de lifestyle. Produsele din gift-shop — genți TWA, pălării retro, chiar și scaune inspirate de Saarinen — sunt purtate acum de influenceri și arhitecți. Terminalul a redevenit ceea ce fusese inițial: un obiect de dorință.
Povestea Terminalului TWA este dovada că visurile mari pot adormi, dar nu mor. Ceea ce fusese gândit ca o sculptură pentru zbor a devenit o sculptură pentru memorie, un hotel în care arhitectura, brandingul și istoria se întâlnesc. Este un reminder că, uneori, cea mai mare formă de lux nu este tehnologia, ci emoția.
Vrei să-ți trăiești o noapte într-un viitor trecut? Mergi la New York la Terminalul TWA. Unde păsările de beton nu zboară, dar încă visează.
