Opus nr. 397 - Utere sterpe

Am decis azi sa va ofer un capitol gratuit din romanul meu “2100”, cu speranta ca va voi convinge sa il comandati (vezi link de comanda AICI)

UTERE STERPE

China se găsea la trecerea în anul 2100 în mijlocul unui paradox politico-social enorm. Chiar într-un impas existențial.

După ce la începutul secolului 21, China atinsese 1,7 miliarde de locuitori, datorita unor experimente strategice eșuate (pandemii provocate accidental gen Covid, inginerii sociale, programări neuronale cu cântec, programe mascate de sterilizare ale categoriilor vulnerabile), începând cu 2050, după publicarea unor dovezi covârșitoare despre atrocitățile instrumentate de conducătorii chinezi la adresa poporului, cetățenii au intrat în cea mai perversă și inedită și subtilă formă de protest la adresa guvernului, refuzând în masă să mai procreeze.

Protestul anti-natalitate din China, început subtil în jurul anului 2050 și extins pe parcursul câtorva decenii, reprezintă una dintre cele mai originale și eficiente forme de rezistență colectivă din istoria umanității.

Acest act de nesupunere masivă, neanunțat formal și lipsit de violență, a sfidat complet mecanismele de supraveghere și represalii ale Partidului Comunist Chinez (PCC). A fost un exemplu perfect de inteligență colectivă aplicată, o revoltă organică a unui popor ce a folosit chiar demografia – cea mai puternică armă a Chinei – pentru a răsturna echilibrul de putere.

În primele decenii ale secolului XXI, China traversase o perioadă de expansiune economică și politică fără precedent. După abandonarea politicii copilului unic, guvernul a încercat să stimuleze natalitatea prin subvenții generoase și campanii agresive de propagandă pro-familie. Dar, după o perioadă scurtă de creștere, rata natalității a început să scadă din nou.

Această scădere inițială era rezultatul epuizării psihologice a populației după decenii de control strict al vieții personale. Însă începând cu 2050, scăderea natalității a devenit ceva mai mult decât o tendință demografică. Era o alegere deliberată, făcută de milioane de chinezi. Un protest tăcut, calculat, subtil – o modalitate unică de a sfida statul care le controlase viețile până în cele mai mici detalii.

Dintr-o dată, burțile femeilor nu se mai umpleau.

Într-o țară unde toate formele de opoziție erau reduse la tăcere, refuzul de a procrea a devenit singura metodă de rezistență accesibilă. Si cât de perversă!

Fără să încalce legile scrise ale statului, chinezii au răspuns opresiunii cu o tactică pe cât de simplă, pe atât de devastatoare pentru regim: au încetat să mai aducă pe lume copii.

Refuzul a început discret, în orașele mari, unde tinerii educați, sătui de supravegherea constantă și de presiunea guvernului, au ales să-și construiască vieți fără copii. Pe măsură ce statul încerca să răspundă prin încurajări și sancțiuni subtile, mișcarea s-a extins în mediul rural, unde familiile obișnuiau să aibă mai mulți copii.

Protestul nu a avut pancarte, mitinguri sau lideri vizibili. Nu a fost anunțat pe rețele sociale (oricum supravegheate strict de stat) și nici măcar în întâlniri private. În schimb, decizia a fost luată aproape sincronizat, ca rezultat al unui inedit puseu de inteligență colectivă – un efect de rețea organică.

În grupuri mici, la nunți sau întâlniri informale, oamenii discutau în șoaptă despre povara guvernului și cum refuzul de a procrea ar putea fi o „armă” perfectă împotriva unui sistem care își extrăgea puterea din controlul total al populației.

Femeile din generația milenarilor și Z-ecarii au fost cele care au condus neoficial protestul, alegând să-și prioritizeze carierele și independența în locul conformării la normele tradiționale.

În mediul rural, familiile au refuzat „cadourile” de fertilitate oferite de stat – de la alocații generoase pentru copii, la locuințe gratuite pentru părinții tineri.

Guvernul a reacționat rapid, suspectând o mișcare organizată.

Propaganda a inundat televizoarele și hologramele din spațiile publice cu mesaje emoționante despre „importanța viitorului Chinei”. Imagini cu familii fericite, cu copii jucându-se pe câmpurile verzi ale patriei, rulau neîncetat.

Oficialii au introdus legi care recompensau nașterile: femeile care aveau mai mulți copii beneficiau de poziții înalte în administrație, iar familiile numeroase primeau acces la educație și sănătate de lux.

Dar chinezii au rezistat.

Femeile care refuzau să rămână însărcinate își justificau alegerea cu „motive medicale”, invocând stresul, infertilitatea sau alte afecțiuni imposibil de contrazis fără o invazie brutală a intimității lor.

În orașe, clinicile private de contracepție și sterilizare au apărut precum ciupercile după ploaie, camuflate sub denumiri inofensive, de exemplu „Centrul pentru Sănătatea Femeii”.

Degeaba. Uterele rămâneau sterpe.

Până în 2080, populația Chinei scăzuse de la 1,7 miliarde la aproximativ 1,2 miliarde de oameni. Sistemul economic începea să se clatine. Fabricile, odată pline de muncitori tineri, rămâneau goale. Generațiile îmbătrânite nu mai aveau cine să le susțină financiar, iar statul, cu toate resursele sale, nu putea contracara această formă subtilă de revoltă.

Protestul anti-natalitate a devenit un punct de cotitură în relația dintre stat și cetățeni. A fost pentru prima dată când un popor și-a folosit propriile corpuri – sau absența noilor corpuri – ca armă politică. Statul putea controla totul, dar nu putea forța nașterea.

Protestul anti-natalitate din China a rămas în istorie ca o lecție că rezistența nu trebuie să fie violentă pentru a fi devastatoare. A fost o „muie” dată de popor unor conducători, cum nicio alta națiune nu reușise să facă până atunci – o victorie tăcută, dar strălucitoare, a inteligenței colective.

În 2100, lucrurile erau împuțite rău în Marea Chină.

Scăderea populației dusese la o criză de forță de muncă și la prăbușirea sectoarelor industriale.

Pentru a suplini lipsa populației, China a investit masiv în inteligența artificială, creând noi clase de roboți și droizi pentru a prelua muncile esențiale.

Dar nu a fost suficient.

Atitudinea anti-natalitate cu impactul său demografic negativ nu era însă singura problemă nasoală a Chinei.

Întregul teritoriu geografic al țării era secat de resurse. O vreme, începând cu anii 2080, China a reușit să mai sugă niscaiva resurse de pe cârca țărilor mai slabe din Asia - Indonezia, Coreea de Sud si Japonia, aflate în faliment economic, dar a fost doar o soluție temporară, după cum nici soluția integrării lor prin campanii militare sub o singura Chină nu era viabilă economic.

China își era sieși suficientă cu problemele ei de „stoc”, nu mai avea nevoie de alte sute de milioane de guri de hrănit.

Era nevoie de altceva, de o soluție rapidă și salvatoare.

Poti comanda romanul in format tiparit - ramburs sau plata online, dar si in format electronic AICI.