Opus nr. 398 - Despre singuratate. Adidasii albastri vor langa cei galbeni. Sin dolor no hay gloria

asta sunt eu. acum nici 10 luni.

asta e ea acum:

Si acum:

Ei, bine, mereu, apropo de femicid, feminism, feminitate, Mihaela nu a fost niciodata “nevasta de fotbalist”. E o metafora urata, imi place.

Si atunci, ca si barbat al ei, nu i-am fost casatorit. Detalii. Avem impreuna un giuvaer din carne. Dar peste aceasta realizare, un cuplu rezista daca e alike. Daca ambii stalpi sunt puternici.

Eu i-am spus ca intr-o zi va face Camino, ca si mine. Dar nici macar ea, care stie ca is dilau, nu se astepta sa primeasca bilete de avion spre Porto cu 5 zile inainte.

“Te duci, i-am zis. Ma vei injura dupa.

Dar dupa, poate nu ma vei injura. Vei rade. “

---

Despre solitudine. Singuratatea e un substantiv de cacat

Primul meu prieten care a ales solitudinea asumată e Tavi Hoandră. Un solitar consacrat. Asumat.

Am făcut Camino Portugués. Nu pentru Dumnezeu. Nu pentru penitență. Nu pentru că aș fi căutat ceva exterior. Ci pentru că începusem să mă simt străin de mine însumi. Și pentru că îmi dădeam seama, cu o sinceritate care doare, că nu mai fusesem singur de foarte mult timp.

Adevărat singur. Fără agenda unei relații, fără grija copilului, fără calendarul de muncă. Fără telefon care să sune, fără mesaje care cer lucruri. Fără nimeni care să-mi spună cine sunt.

Singurătatea e un cuvânt prost văzut.

De aia prefer substantivul “solitudine”. E “alceva”.

Oamenii o confundă cu abandonul, cu ratarea, cu depresia. Dar adevărul e că, pentru cei care au trăit o viață printre oameni, printre nevoi și constrângeri, singurătatea devine un spațiu rar.

Prețios.

Camino nu mi-a dat revelații religioase, dar mi-a dat spațiul să respir. Spațiul să tac. Să nu răspund. Să nu explic. Să nu dau socoteală. Nici măcar mie.

La început e greu.

Când pornești, când ieși pe poarta catedralei din Porto și lași în spate orice confort, orice conversație, te simți gol. Nu e romantic, nu e plin de aventură. E o goliciune brutală, rece, tăioasă. În primele zile, te cerți cu tine. Cu decizia ta. Cu motivele tale. Simți că ai fugit de ceva. Dar adevărul e că nu ai fugit, ci ai tăcut în sfârșit.

Societatea nu ne mai lasă să fim singuri.

Și când suntem, ni se pare suspect. Cum, nu ești cu cineva? Nu vorbești cu nimeni? Ce e în neregulă cu tine?

Cultura modernă a pus în carantină tăcerea și solitudinea. Totul e despre conectare, socializare, echipe, colaborare. “Comunitate”, pișa-m-aș pe tonul rostit pentru acest substantiv.

Dar când ești doar tu, cu gândurile tale, fără notificări, fără partener care să te valideze, începe o treabă grea, dar necesară: înfruntarea. Nu cu demonii, că ăsta e un clișeu. Ci cu zgomotul.

Eu sunt si aproape surd. Ce mai aud… e relevant.

Călătoria singur nu înseamnă curaj.

Înseamnă oboseală acumulată.

La Camino, asta e ideea.

Înseamnă o rană a sufletului care vrea, în sfârșit, liniște. Camino m-a învățat că nu trebuie să fug de viața mea, dar pot să ies, temporar, din ea. Pentru a o vedea din exterior.

Pentru a o pipăi, a o mirosi, ca pe un trup de care ai uitat. Viața mea, cu toate conexiunile ei, ajunsese o închisoare blândă. Cu perne. Cu Netflix. Cu conversații politicoase. Cu deadline-uri și planuri. Dar era o închisoare.

Camino mi-a oferit câmpul gol din jurul sufletului meu. Aerul rarefiat unde nu mai ești nimic decât om. Carne, oase și pași.

Căldură, natură, vazelină pentru coaie și, tot la trei ore un pahar de Porto. Sau o bere când ajungi in Spania.

Am descoperit că atunci când ești singur cu adevărat, fără distrageri, începi să auzi. Eu, un surd.

Nu voci mistice. Nu revelații. Ci zgomotele propriei tale ființe. Pașii pe pietre, bătăile inimii când urci un deal, gâfâitul tău, mirosul transpirației tale, ritmul corpului care nu mai tace.

Corpul devine un inamic Creierul, un prieten despre care ti-a zis mama ca e un dușman.

Și după ce înveți să le accepți, începi să le asculți. Vocile din capul lui Alexa îs ca demonii.

Și îți dai seama că, de fapt, tu nu ai avut niciodată o relație cu tine. Ai fost crescut să te porți, nu să te simți. Să reacționezi, nu să contempli. Să împlinești roluri: fiu, soț, tată, coleg, jurnalist de investigații, prieten, muist, șef. Dar tu?

Cine ești “tu” fără toate astea?

Singurătatea pe Camino nu e o penitență. E o reconectare.

Te întorci la starea în care nu mai trebuie să joci niciun rol. Nu mai e nimeni care să-ți spună că ești bun sau rău. Nu mai ai cui demonstra.

E o libertate care, la început, arde.

Haha, mamă, ce te arde tot: soarele, tălpile, coaiele, pentru cine are, păsărica, pentru cine are, inima, sufletul, te vor durea gândurile.

Pentru că ai fost învățat că nu poți exista fără context. Fără ochiul celuilalt. Dar poți.

Și când îți dai seama de asta, începi să respiri altfel. Mai adânc. Mai natural. Mai viu.

Am mers zile întregi fără să vorbesc cu nimeni. Am mâncat singur. Am dormit singur. Am râs singur.

M-am căcat în pădure ca Tarzan.

Și în cele din urmă, am plâns.

La ocean sau in Galicia. In fata unei gradini cu flori. Penibil? Mai vedem.

Nu m-am eliberat, bă. Am plâns mumos, de mine și de natură. Plângeam cu Dumnezeu, care era azi un val de ocean, mâine un leandru, poimâine un portocal mic care m-a lasat să il fur.

Nu de tristețe. Ci de eliberare. De parcă o parte din mine, de mult uitată, își făcea loc să iasă. O parte care nu mai voia să fie utilă. Care nu voia să fie placută. Care voia doar să fie.

Camino nu e o rețetă. Nu e un spa. Nu e un răspuns. Dar pentru mine a fost o oglindă fără minciuni. Fără filtre.

Când ești singur în mers, nu ai unde să te ascunzi.

Vin vulpi, vin pescăruși, vin oameni ologi. Vin.

Nu există like-uri, nu există validări. Nu există conversații de complezență.

Exiști doar tu. Și când reușești să stai cu tine fără să te urăști, ai făcut un pas mare.

Când nu îți mai vine să scapi de gândurile tale, ci le lași să vină, e ca și cum ai intra într-o cameră interioară pe care nu ai mai deschis-o niciodată.

Suntem o generație care trăiește zgomotos. Trăim în convorbiri, în feeduri, în notificări. Ne construim identitatea în funcție de cum ne percep ceilalți. Iar dacă rămânem singuri, intrăm în panică.

Dar solitudinea, dacă o lași să respire, poate deveni spațiul sacru al vindecării.

Da, știu, tu nu ești “fifilabidon”, nu esti “ca Alexa”. Esti tare, mare, sigur. Ahahahahahaaaaa.

Un spațiu unde nu trebuie să fii altceva decât viu. Camino nu m-a făcut mai bun. Dar m-a făcut mai tăcut. M-a făcut să îmi dau seama că îmi lipsea propria mea companie.

Adevărata problemă nu e că nu avem timp. Ci că nu ne mai aparținem. Când ai copil, job, rate, obligații, partener, nu mai e loc de tine. Nu te mai auzi.

Nu te mai înțelegi. Și într-o zi, poate la 40, poate la 60, te trezești un străin în propria viață.

Te uiți în oglindă și nu știi cine ești.

Camino mi-a arătat că există o ușă. Că se poate.

Calea mai scurtă e heroina. După heroina, e Iadul. După Camino, esti TU.

Știi deja…

… că există drumuri care nu duc la succes, ci la sine. Și că e ok să nu vrei nimic altceva decât să fii singur, pe un drum, cu soarele care bate în ceafă și cu tălpile care dor. Tare.

Vindecarea nu vine din explicații. Nici din psihologi, nici din cărți. Vine din tăcere. Dintr-o formă de absență. Dintr-o singurătate activă.

Camino nu m-a salvat. Dar mi-a adus aminte că merit să stau cu mine. Că merit să nu fiu util. Că merit să fiu doar o prezență. Fără mască. Fără replici. Doar eu.

Și pentru asta, îi mulțumesc tăcerii. Și durerii din tălpi. Și fricii din primele zile. Și mie, că am avut curajul să plec. Și poate, mai ales, curajul să nu spun nimănui cât de dor mi-a fost de mine însumi.

Iubita mea, succes.

Sin dolor no hay gloria.

Nu ne-am căsătorit că nu asta era ideea.

Dar ne vom căsători în adidași care au povestea. Si ei vor zice: da, de acum? și mâine știu cine îs.

L.