Opus nr. 399 - "Cimişorenii" din PSD ne scapǎ de dracul Rafila şi-l aduc pe Rogobete, "vizionarul" cu ciordeli mai moderne pentru cashul din Sǎnǎtate. Cel mai prost om din țara asta suntem... noi

Jun 21, 2025

PSD a fost aproape invizibil la “negocierile” acestui guvern ce se va naşte prin cezarianǎ. Triada Grindeanu-Simonis-Ciolacu (stati linistiti, ca Ciolacu face si drege in continuare) au obiective clare: ministerele cu “moneta” - Transporturi, Sanatate, Energie, Agricultura, santajeasa cinic si puternic cu sustinerea in parlament a viitorului guvern de sacrificiu si isi vor face mendrele in continuare.

O prima varianta vehiculata pentru Ministerul Sanatatii a fost Carmen Orban, fosta sefa de la Monza si consilier al lui Ciolacu, cand acesta era premier. Mi-a parut rau sa aud ca Orban nu mai e in carti pentru postul de ministru. Gagica e o profesionista, singurul ei “pacat” fiind asocierea cu Ciolacu, dar, poate, pentru prima oara in ultimii ani, am fi avut un om cu experienta reala in managementul medical si cu o stiinta complexa a fisurilor lui.

N-a fost sa fie. Daca Grindeanu e acum sef la PSD, Ciolacu trebuie sa ii acorde privilegiul Cezarului interimar. Asa ca Grindeanu, impreuna cu “cumatrul" Alfred Simonis, adica gruparea “cimişorenilor”, au ales ca varianta un alt “timişorean” - un tinerel deputat Alexandru Rogobete, Preşedintele Comisiei pentru Sănătate şi Familie din Camera Deputaţilor.

Am pus in ghilimele “timisorean”, pentru ca desi i se atribuie lui Rogobete aceasta “etnie”, el nu e chiar timisorean, e nascut la Anina, in Caras-Severin, dar a facut scoala la Timisoara. Mai intai Chimia, si dupa aia Medicina, fiind apoi impins de Grindeanu si Simonis in parlament, dar nu din partea PSD Timisoara, ca nu iesea si nici nu avea loc, ci din partea filialei prahovene, ca “pila” politica.

Rogobete e un produs pur al mafiei politice timisorene, dar, pentru ca mafiotii invata sa se adapteze la context, lui Rogobete i s-a creat in prealabil o imagine in presa care echivaleaza cel putin cu a lui Messi, dar in medicina: Rogobete este “vizionar”, aducator de bani europeni, implicat cu americanii in anticoruptia din sistemul medical (hahaha, vedeti mai jos), expert in digitalizarea sistemului de sanatate.

Nu-i vorba, si domnului Rogobete, sper neviitor ministru al Sanatatii, ii place sa manance rahat piaristic electoral cu polonicul. Ia uitati aici:

Acuma, ca uraciosului jurnalist de investigatii Liviu Alexa nu ii place de moaca lui Rogobete poate fi trecut cu vederea.

Dar nu poate fi trecut cu vederea ca Rogobete, la o varsta atat de tanara, e atat de sulfuros si de implicat direct sau indirect in biznisuri si asocieri cu firme din domeniul medical ce deja halesc serios licitatii de milioane.

Pai, asa, mai bine sa il lasam pe Rafila, macar stim cine e: vaginofil, incompetent, sclavul farma.

Sa aduci insa o versiune si mai cinica, si mai hrapareata la Sanatate, asa cum e Rogobete, adica sageata grupului de “antreprenori” ai PSD - Grindeanu si Simonis - e periculos.

L-au prostit pe moş Rafila

În februarie 2023, Rogobete a fost numit secretar de stat în Ministerul Sănătății, unde a coordonat implementarea Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) în domeniul sănătății și a gestionat proiectele finanțate de Banca Mondială.

Asta e momentul in care Rafila si-a bagat asasinul profesional in casa.

Fiindca de atunci si pana azi, Rogobete a construit cu o obraznicie tipica lui Freddy Simonis (zici ca-s frati) si lui Grindeanu un intreg esafod profesional pentru Rafila, reusind cu competenta de care sunt in stare doar capusele politice, sa transplanteze in “sistem” doi rechini privati din lumea firmelor ce sug de decenii din banii ministerului: e vorba de companiile ALMED Investments, Distribuitor de aparatură medicală și materiale sanitare destinate secțiilor de terapie intensivă, blocurilor operatorii, medicinei de urgență, si Hellimed, importator de echipamente medicale și materiale sanitare destinate cardiologiei, cardiologiei intervenţionale și electrofiziologiei, terapiilor intensive și blocurilor operatorii,

Inainte de a va arate niste legaturi mai mult decat jegoase si “incompatibilizante” ale lui Rogobete cu acesti rechini din lumea licitatiilor medicale, sa va arat cateva minuni antreprenoriale, de cand Rogobete a fost impins in fata de Grindeanu si Simonis.

Sa luam firma ALMED Investments:

Ani de zile, Almed a avut profitul unei covrigarii din Buzau, dar, minune!, dupa ce Grindeanu si Freddy si Rogobete s-au implicat in problema, Almed a crescut ca in povestile cu vrejul de fasole: din 2020 cifra de afaceri a crescut de 27 de ori.

La Hellimed, firma detinuta de praduitorul de bugete Bogdan Ionascu, discutam de o crestere colosala in volum a cifrei de afaceri si a profitului, coincidenta, exact in aceeasi perioada cu Almed si cu consolidarea puterii in PSD a lui Grindeanu, Simonis si Rogobete.

Daca Almed este sub “tutela” lui Rogobete, Hellimed este sub sceptrul indirect al altei “stele” din gasca “cimisorenilor”: “Dodo” Sandesc, managerul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Timișoara, a fost trimis în judecată în dosarul în care este judecat pentru ucidere din culpă.

Hellimed rupe pe sistemul de licitatii de cand “cimisorenii” s-au implicat: 1380 de contracte numai in 2024, cele mai multe achizitii directe. Pic cu pic se face spaga.

Lasati, bre, ca nici Rogobete nu a stat degeaba. In fapt, planul lui de supt milioane din licitatii pentru ALMED Investment a fost mai elaborat, mai cu staif.

Acum un an, Rogobete l-a fraierit pe Rafila sa accepte organizarea pe fundatia Medici pentru Romania a unui soi de workshopuri absolut inutile pentru medicii de familie si medicii de la sate, o teapa de PR puturoasa. Ia, uitati, cum baga Rogobete iarasi textul cu “nu lasam pe nimeni in urma!”.

Normal, insotit de Dodo Sandesc.

De fapt, Rogobete se “insoteste” cu toate gastile. Tupeu maxim.

Si, ce sa vezi, alta minune? Licitatiile de furnizare pentru medicii de familie si de la sate, din cashul PNRR, au fost gabjite de…. Almed si Hellimed, chiar in asociere, ce plm, “nu ne mai ascundem”, vedem si “nu judecam”, nu?

Fraierii de mai jos nu au avut nicio sansa.

Dar poate cel mai mumos este sa stiti ca “sageata” lui Simonis, doctorul Dodo Sandesc, a fost apoi in SUA, la un workshop organizat chiar de castigatorii licitatiei. Tupeu maxiiiim!

Ionascu vrea sa creasca si mai mult, daca ajunge Rogobete. De aia da slujbe sa inghita Bolojan galusca!

N-am niciun interes cu Rogobete, mi se rupe in paispe de Rafila, stiti deja, dar ma scoate din sarite ca PSD insista sa nu inteleaga in continuare ca asta l-a distrus: faima rea instalata de coruptii din partid pusi in functii de mare importanta si care au ciordit tot ce au prins, motiv pentru care Sanatatea de azi in Romania este in metastaza!

Nu uitati, daca nu ati facut-o deja, sa va cumparati romanul meu - “2100” - al carui prim tiraj se apropie de sfarsit (nu ma rasfat, chiar asa e).

Aveti link AICI.

Cu dedicatie pentru fanii lui Nicusor Dan

Daaa, o sa ziceti ca era show de campanie. Pai, exact pe asta se bazeaza ideea de incredere intr-un politician. Pe respectarea promisiunilor.

ND a fost, e si va fi un papagal mincinos.

TVA va creste. Taxele vor creste. Ne vor obliga la “solidaritati” de impozite pentru a inchide ce au furat ei in ultimii 5 ani.

V-ati luat tara inapoi.

Cum ne place să ne mințim frumos când bem gin și blamăm păcănelele

de Liviu Alexa

În România anului 2025, nimic nu e mai cool decât să-ți semnalizezi virtutea. Să arăți lumii cât de tare îți pasă. Să distribui campania Salvați Copiii despre ruina jocurilor de noroc, dar în același timp să-ți bagi copilul în față în stories de la un festival sponsorizat de un brand de vodkă. Pentru că, nu-i așa, suntem o țară de moraliști selectivi. De gânditori etici de weekend, care condamnă păcănelele la micul dejun și sorb gin cu rozmarin la brunch.

Problema nu e că Salvați Copiii face o campanie împotriva bettingului. Problema e că mesajul lor devine o pancartă perfectă pentru un public care iubește să se simtă superior, dar urăște să fie sincer. Da, industria de betting este o plagă — dar e cumva mai vinovată decât industria de alcool? Decât gigantul de fast-food care-ți bagă pe gât 80 grame de zahăr în fiecare cola? Sau decât Facebook, care transformă dopamina în valută globală?

Când industria de betting sponsorizează un club de fotbal, e scandal mare. Când un festival de film gen TIFF e plătit de un brand de țigări — gen IQOS, ah, ce rafinament boem! Când îți arăți prietenii în stories dansând sub bannerul unui brand de whisky, e cool, dar când vezi un bătrân jucând la păcănele, e “săracul, sclavul sistemului”. Undeva între aceste două reacții trăiește ipocrizia noastră de zi cu zi.

România, țara dependențelor cu dublu standard

Nu există o industrie a dependenței care să nu aibă ambasadori respectabili în România. Avem influenceri care fac reclame la bere fără alcool ca să se spele pe mâini, dar tot ei sunt bețivii de backstage. Avem vedete care țin discursuri anti-jocuri de noroc la TV, dar bagă bani în NFT-uri și „cursuri de succes financiar” de 499 euro. Avem părinți care-și duc copiii la terapie ca să-i vindece de anxietate, dar le pun în mână un iPhone inca de la 7 ani, ca să tacă din gură.

Vreți să discutăm despre dependență? Hai să o facem. Dar să fie toți la masă: alcoolul, tutunul, mâncarea ultra-procesată, pornografia, validarea socială, bursa crypto, cafeaua, energizantele, benzodiazepinele, Instagramul. Nu doar sloturile și casele de pariuri. Pentru că, dacă condamnăm doar ce e vulgar, e doar un gest basit și lene intelectuală. Căci adevărul crud e că doar ce miroase a sărăcie e condamnat. Ce miroase a rafinament – un gin artizanal, o țigară slim, un Xanax subtil – rămâne nespus.

Să ne înțelegem: bettingul e doar oglinda săracului

Industria de pariuri a devenit sacul de box preferat al elitei culturale. Nu pentru că ar fi cea mai nocivă – ci pentru că e cea mai vizibilă. Să joci la păcănele e un act de disperare. E murdar, stradal, fățiș. N-are PR. E ieftin. E pentru oamenii care n-au alternative. De aceea e atacat. Pentru că e ușor de disprețuit. Pentru că ne permite să ne simțim mai buni decât „ăia”.

Dar industria de vinuri de 120 lei sticla care-ți distruge ficatul e nobilă. E despre terroir și poezie. Și ce să mai vorbim despre craft beer-ul artizanal făcut în spate de vreun student la SNSPA cu tatuaj și masterat în marketing – e cool, e „european”, e cultural.

Realitatea e că dependențele n-au clasă socială. Doar estetică. Și noi, românii, avem un talent nativ de a condamna estetica sărăciei și de a idealiza viciul bogatului. Jocurile de noroc sunt urâte pentru că sunt brutale. Alcoolul e cool pentru că e mediat de storytelling, reclame și snobism. Dar ambele distrug vieți. Doar că una o face cu parfum de Cartier, cealaltă cu miros de fum de Lucky Strike.

ONG-uri captive în propria estetică de bine

Campaniile de awarenessau devenit de multă vreme doar exerciții de PR. Nu contest bunăvoința lor. Dar contest sinceritatea lor. Să faci o campanie împotriva jocurilor de noroc într-o țară care n-a reglementat nimic serios nici în privința alcoolului, nici a tutunului, nici a antidepresivelor prescrise aiurea, e ca și cum ai protesta împotriva gloanțelor, dar ai distribui pistoale.

Și, evident, aceste campanii trebuie să fie estetice. Nimic nu e mai cool decât o ilustrație sensibilă cu un copil trist într-un colț, deasupra căruia tronează o păcănea abstractă. E marketing, nu advocacy. E artă Instagramabilă, nu revoltă autentică.

N-ai voie să spui că toată povestea e trunchiată, că pierzi sprijinul sponsorilor. N-ai voie să zici că tutunul și alcoolul sunt la fel de distrugătoare, că nu mai ești invitat în cercurile bune. Și dacă îndrăznești să propui o campanie împotriva „dependenței de dopamine” oferită de TikTok copiilor de 8 ani, o să ți se spună că ești retrograd.

Statul? Complice. Ca întotdeauna.

Dacă ai impresia că statul român e vreun arbitru moral în această junglă, e cazul să-ți iei pastilele. În România, reglementarea dependențelor e un business. Avem o Agenție Națională Antidrog care doarme la volan, în timp ce magazinele de vape pentru adolescenți se deschid în draci. Avem „strategii naționale” care există doar în PDF-uri prăfuite și mese rotunde degeaba.

Ce-a făcut statul român concret împotriva dependențelor? A dat voie la reclame la pariuri în timpul meciurilor naționalei, apoi a strâmbat din nas. A permis amplasarea cazinourilor lângă școli, apoi s-a arătat surprins că elevii bagă bani în automate. A permis comercializarea băuturilor energizante la 10 ani, apoi s-a mirat că generația Z are atacuri de panică. A închis ochii la TikTok-ul educațional și s-a mirat că tinerii au deficit de atenție.

Iar acum, când „e cool” să dai în păcănele, o face și el, să nu rămână în urmă. În realitate, e doar încă un show. Încă o amânare. Încă o conversație care nu atinge inima problemei: toleranța selectivă.

Unde tragem linia? Cine decide ce dependență e “acceptabilă”?

Să o spunem pe șleau: linia dintre ce e „rău” și ce e „acceptabil” o trage cine are buget de PR mai bun. Sau cine are influencerii potriviți. Sau cine poate crea iluzia de rafinament.

Tutunul e acceptabil dacă e slim și are ambalaj pastel. Alcoolul e acceptabil dacă e scump și vine cu poveste. Social media e acceptabilă dacă e „educațională” și ai niște copiii care recită poezii la cameră. Dar dacă e un bărbat în trening care joacă la păcănele într-un birt de cartier, se strică feng shui-ul public. Asta e ipocrizia care ne mănâncă din interior.

Ne place să ne pozăm în moraliști, dar doar când e convenabil. Ne place să arătăm cu degetul spre viciile altora, dar ne apărăm propriile dependențe cu argumente estetice. Ne place să ne revoltăm, dar doar în jurul unui aperol spritz și al unui statement vizual.

Soluția? Poate un pic de sinceritate.

Sinceritatea nu e virală. Nici comodă. Nici “de bun gust”. Dar e necesară. Dacă vrem să luptăm cu adevărat împotriva dependențelor, trebuie să admitem că trăim într-un ecosistem de complicități. Că niciun viciu nu vine singur. Că dependențele nu sunt doar patologii individuale, ci ecouri ale unei societăți dezechilibrate și ipocrite.

Și mai ales, trebuie să învățăm să nu mai folosim ruina altora pentru a ne cosmetiza virtutea. Nu suntem mai buni decât cei care joacă la păcănele. Doar avem alte dependențe, mai bine marketate. Mai frumi.

Până atunci, să nu ne mai mințim. România e o țară în care păcănelele sunt condamnate, dar corporate-ul organizează tastinguri de whisky la Muzeul de Artă. O țară în care copiii sunt învățați despre riscurile jocurilor de noroc, dar primesc iPad la 6 ani și like-uri la 8. O țară în care „responsabilitatea socială” e o piesă de PR, nu o schimbare de fond.

Până când n-o să avem curajul să spunem că toate aceste vicii sunt fațete ale aceleiași boli – capitalismul emoțional și fuga de realitate – vom continua să aplaudăm campaniile anti-betting și să bem gin tonic în numele lor.

Cu alte cuvinte: băgăm două stories cu „Gambling kills lives”, dăm like la un post cu un copil nefericit și apoi ieșim în oraș. Că viața merge înainte. Dar imaginea noastră trebuie să rămână curată.

Asta e România. Și noi suntem parte din problemă.

Un text viral (şi trist, şi adevǎrat)

de Bianca Iordan

Bună, sunt Bianca, am 45 de ani și sunt cel mai prost om din țara asta.

Dacă te uiți la Opelul din 2016 pe care îl conduc și la gențile și ceasurile de lux pe care nu le am, n-ai zice că un prost ca mine trimite, în fiecare lună, către stat 7.000–10.000 euro taxe + 3 salarii către angajați.

În fiecare lună, la scadență, nicio zi de întârziere în 16 ani.

Angajații nu se revoltă pentru salariile mici, că deh, tot noi, patronii, suntem și angajații care descarcă paleții de marfă și dau cu mătura.

Acum mai bine de 16 ani, am transformat o pasiune personală și un stil de viață mai sănătos, pe care mi-l doream pentru noi și copiii noștri, într-o mică afacere de familie.

Am început afacerea într-un apartament de la etajul 8 din Crângași, cu 1.070 euro. Nici mai mult, nici mai puțin — ăștia au fost toți banii mei.

Nu intru în detalii despre cât de greu a fost să urc bolovanul ăsta pe munte, singură în primii ani, cu un copil mic și apoi cu altul pe drum. Dar, cumva, în 2019 ajunseserăm la 7 angajați și 630.000 euro cifră de afaceri.

În plină expansiune, a venit pandemia și toate cifrele s-au împuținat. Vremuri grele, decizii proaste, toate s-au simtit.

Acum un an, pe vremea asta, țin minte distinct că am plătit taxe la stat, pe o lună, 9.000 euro. Profitul nostru, la iunie, era 900 euro.

Tot aud că IMM-urile sunt coloana vertebrală a economiei. N-are cum. Nu-ți tratezi așa coloana vertebrală.

În ultimii 15 ani, IMM-urile au fost afectate grav de măsuri fiscale împovărătoare, nu de sprijin real:

– creșterea impozitului pe profit

– artificii precum limitarea drastică a plafonului pentru IMM-uri

– creșterea impozitului pe dividende cu 60% (fara sa luam in calcul cresterea prognozata de noul guvern!)

– introducerea CASS pe dividende până la limita la care este de-a dreptul punitiv să te mai atingi de profitul pentru care ai trudit

– obligația e-Factura, e-TVA și e-Transport, fără sprijin real pentru digitalizare, dar cu costuri de implementare pentru noi

– controale și amenzi disproporționate

Și mă tot întreb cum am supraviețuit în ciuda statului, si nu cu ajutorul lui.

Când mă uit în portofel, nu sărăcia mă sperie — că săracă am mai fost. Dar așa proastă nu m-am mai simțit.

Paradoxal, facem parte din categoria de proști care nu doar că nu cer nimic, dar nici nu pun presiune pe sistem — plătim asigurări de sănătate private și rareori apelăm la CASMB. Câtă vreme ne-am permis, am plătit grădinițe și școli private pentru doi copii.

Nu ești antreprenor și ai impresia că lucrurile astea nu te ating? Efectele se propagă rapid în toată economia, afectând toate categoriile sociale – inclusiv pe cele care nu conștientizează legătura.

Ai impresia că antreprenorii sunt o specie de „șmenari” care trăiesc să te fraierească, în loc să pună mâna să muncească, așa cum văd prin comentarii?

Suntem o specie care și-au creat singuri un loc de muncă, ca să nu rupă din cele la care vrei tu acces. Și, pe lângă asta, l-am angajat-o și pe verișorul tău. Cu contract de muncă pe bune, nu cu bani în plic. Și cu asigurare de sănătate la Sanador.

Acum ia ce mi se întâmplă mie și multiplică cu 700.000, numarul estimat de IMM-uri din Romania.

Și înmulțește numărul de IMM-uri cu 120.000 euro pe an – bani care nu s-ar mai duce la stat.

Și apoi vei înțelege de ce te așteaptă prețuri la bunuri și servicii mai mari, salarii înghețate, concedieri, exod al oamenilor și firmelor în străinătate, servicii publice mai proaste pentru care vei plăti mai mult, pensii micșorate.

Pe scurt: statul rămâne fără BANI REALI.

Deci investițiile pe care le tot aștepți — în infrastructură, educație, sănătate — nu se vor întâmpla.

Sigur, aparatul de stat trebuie să rămână în viață și va face perfuzii cu împrumuturi la dobânzi mari, pe care tot tu le vei plăti, ambalate frumos în taxe și accize.

Da, suntem interconectați. Asta este frumusețea lucrului.

Am ieșit la proteste și marșuri și pe cald, și pe frig, și cu copiii dupa noi, și singuri pentru toate cauzele: Roșia Montană, OUG 13, Colectiv, 10 august, sprijinirea căii europene — you name it.

Niciuna din cauzele astea nu erau despre mine, nu eram vizata în modul cel mai direct.

Dar afectau întreaga societate, iar efectele erau de natură să se repercuteze asupra tuturor în viitor. Și nu puteam sta deoparte.

N-am ieșit niciodată la un protest al antreprenorilor. A fost vreunul? Ce diferență între noi și francezii care dau foc la mașini și răstoarnă cisterne de lapte pe șoselele Parisului de fiecare dată când guvernul propune măsuri care le afectează veniturile sau vârsta de pensionare.

Nu vă îndemn la violențe, dar simt că ar trebui să strigăm cu toții mai tare că, din motorul economiei, IMM-urile au ajuns o vacă de muls preferată, care abia se mai ține pe picioare.

Și dacă totuși vreți să incendiem o mașină, pun la bătaie Sparkul pe care îl conduceam înainte de Opel.

Nu se mai vede din iarba care a crescut pe lângă el, dar îl păstram — poate iau un tichet Rabla, la un moment dat, să schimb Opelul.

Dar acum nu mai există nici programul Rabla.

“Bilanțul” nesimțitului de Rafila

de Carla Cristina Tanasie

Ce NU a făcut Alexandru Rafila în 1300 de zile la Ministerul Sănătății și ce a făcut parțial:

– NU a evaluat sistemul sanitar după pandemie.

A trecut criza, dar fără o analiză serioasă, fără lecții învățate, fără pregătire pentru viitor

– NU vor fi livrate spitalele din PNRR.

24 promise, din ele au rămas 19, la final probabil vom vedea 3,4

– NU a extins real accesul la îngrijiri paliative

– NU a dus mai departe Legea pacientului la finalul vieții.

A fost anunțată, apoi abandonată complet

– NU a comunicat cu presa și implicit cu pacienții.

A evitat întrebările, a dispărut din spațiul public exact când trebuia să explice

– NU a rezolvat criza de personal medical.

Nicio strategie pentru a păstra sau aduce cadre medicale acolo unde lipsesc

– NU a reorganizat spitalele mici, deși a spus că e necesar

-A anunțat o nouă lege a sănătății, despre care nu știm nimic, dacă într-adevăr cineva lucrează la ea

-Criza medicamentelor:

Lipsurile nu au fost prevenite sau bine comunicate

-NU a făcut pași in reorganizarea sistemului de transfuzie

Realizări parțiale:

-Acces extins la vaccinare, dar a lipsit comunicarea eficientă pe această temă

-Planul Național de Combatere a Cancerului: implementarea este lentă, și fără bugetare clară

-Centrele pentru mari arși:

Au fost pornite lucrările pentru centrele din Timișoara, Târgu Mureș și Grigore Alexandrescu.

După 1300 de zile, sănătatea e tot în criză și fără direcție.