Opus nr. 401 - Umbrarescu a trecut discret de 3 miliarde de euro cifra de afaceri pe grup, dar raporteaza profituri foarte mici. Mi-am scris testamentul intelectual.
Unul dintre cei mai importanti oameni de afaceri din Romania, Dorinel Umbrarescu, a trecut in 2024 pragul de 3 miliarde de euro cifra de afaceri, e drept, totalizand cifrele de afaceri ale firmelor din grupul sau de companii.
Dar tot e mare lucru. In esenta, la criteriul cifra de afaceri, Umbrarescu este peste fratii Dedeman, dar in spatele lor la capitolul profit si detineri in cash.
Asta e partea ciudata la remarca mea: Umbrarescu raporteaza un profit ciudat de mic pentru rulajul de 3 miliarde pe care il are.
Spedition UMB
SA&PE Construct
Tehnostrade
Am citit pentru voi rechizitoriul semnat de procurorul Iorga-Moraru in dosarul Coldea-Dumbrava
Bineinteles, Marius Voineag, bossul DNA, l-a lasat sa se “scurga” mai intai la G4Media.
Observatiile mele dupa ce mi-am pierdut voluntar cateva zeci de minute rasfoind cele 200 de pagini is astea:
trimiterea in judecata a cuplului Coldea-Dumbrava vine foarte tarziu si degeaba. Din mai 2024 pana in iulie 2025, s-au scurs nepermis 14 luni, si nu inteleg de ce. Rechizitoriul “mesteca” fapte si argumente ce au fost “rontaite” si de presa pana in septembrie 2024, dar noutati majore nu sunt. Si atunci de ce doamna procuror Mihaiela Iorga-Moraru a amanat aceasta trimitere in judecata?
din punctul meu de vedere, Coldea scapa, Dumbrava si Traila, nu. Doamna procuror a ratat epocal incarcarea penala a lui Coldea. Din rechizitoriu asta transpare, imi pare cu regret. Sigur, Dumbrava si Traila au belit carasul, dar asa e in tenis.
o gramada de disjungeri la final de rechizitoriu, asa, sa ne dea impresia doamna procuror ca e focusata si pe alte “aspecte”: chinezul smardoi care scapa mereu, Alexander Adamescu, Mihai Tufan, adica praf in ochi
“Revelatiile” lui Ilie mustesc de ipocrizie
Pe de alta parte:
Adica isi vor lua 5000 de euro per capita in fiecare luna.
Austeritatea lui Bolojan e aparte.
Cand vorbeste despre ea, seamana cu meme-ul asta:
Dragoș Anastasiu – de la coordonator al unui cartel pe piața turismului la vicepremier responsabil cu „reformele” și tăierile
de Valer Simion Cosma
Dragoș Anastasiu, actual vicepremier al României și responsabil cu agenda reformelor și a „eficientizării” bugetare, are un trecut care ridică serioase semne de întrebare privind integritatea sa în raport cu interesul public și misiunea sa în acest guvern. Cu doar câțiva ani în urmă, firmele pe care le conducea au fost amendate de Consiliul Concurenței pentru participare la practici anticoncurențiale grave pe piața turismului.
În 2019, instituția a sancționat 13 agenții de turism și ANAT (Asociația Națională a Agențiilor de Turism) cu peste 11,4 milioane de lei, pentru că au format un cartel menit să elimine competiția și să stabilizeze artificial prețurile pentru vacanțele de tip charter. Cea mai mare amendă, de peste 5,3 milioane de lei, a fost aplicată firmei Touring Europabus România, parte din grupul Eurolines controlat de Anastasiu. O altă firmă din același grup, Nova Travel, a fost și ea amendată.
Investigația autorităților a relevat că operatorii de turism — sub umbrela ANAT — au colaborat între ei pentru a împărți locuri în avioane, a limita reducerile și a exclude concurenții agresivi. Practic, au eliminat mecanismele firești ale pieței în dauna consumatorilor, crescând artificial prețurile. Anastasiu nu a negat implicarea, ba chiar a admis public că „are partea lui de vină”, dar a minimalizat impactul și și-a exprimat frustrarea față de anchetă.
Impreuna cu marele academician Nicu Gheara
Astăzi, același Dragoș Anastasiu este investit cu responsabilitatea de a „reforma statul” și de a raționaliza cheltuielile publice. În cuvintele lui, cu aducerea stilului business și a biciului în actul guvernării. Ce înseamnă stilul business pentru el, putem vedea și din această ispravă: jecmănirea clienților, îngroșarea profiturilor, dispreț față de populație și instituții.
Numirea sa într-o funcție-cheie într-un guvern care se angajează să combată risipele și să restabilească echitatea bugetară ridică întrebări legitime. Cum poate un om sancționat pentru distorsionarea pieței și pentru coordonarea unui cartel să devină simbolul corectitudinii fiscale și al eficienței administrative?
Într-o democrație funcțională, trecutul unui oficial public contează. Iar în acest caz, trecutul recent al vicepremierului Anastasiu nu este doar controversat, ci profund incompatibil cu responsabilitățile pe care le deține astăzi.
Campionul tupeului puturos
de Tudor Galoş
De câte ori vine unul gen Florin Cîţu să emită opinii despre ceva, orice, mă gândesc la ce cursuri de „tupeu” au urmat acești indivizi. Nu am să vorbesc despre faza cu condusul din State, manipularea pieței de capital - există instituții abilitate ce ar trebui să investigheze aceste mizerii, fiindcă CJUE tocmai bagă România în corzi pe faza cu prescrierile și se va lăsa nasol și cu zgomot de cătușe.
Să privim recent în spate, momentul 2021, când Cîțu, „echipa câștigătoare”, susținută de cei „de la pădure”, împinge programul „Anghel Saligny” - ăla cu bani pentru primarii „care trebuie” - peste avizul USR și cauzează criza guvernamentală care a dus la USL 2.0 și la pierderea a TOT de către „echipa câștigătoare”. Programul Anghel Saligny a produs niște găuri SF în bugetul României, deci putem spune cu încredere că dl Cîțu se numără printre arhitecții actualei crize financiare.
Teoretic ar trebui să ne fie milă de un alt băiet ce s-a înhăitat cu „pădurarii” și care a luat o țeapă epică. Mai mult, cu mânuța lui l-a numit pe Ciucă în Guvern, pavându-i calea către chiar postul lui. Dar, sincer, mi se rupe. Nu mi-aș fi amintit de el și de ciracii lui dacă acum nu ar fi venit cu opinii. Dar hey, dacă tot a venit, hai în horă - un audit la Anghel Saligny, cu un DNA și DIICOT reformat când facem? Așa, de curiozitate...
Kit de gândire pentru fiul meu
In cele 15 zile de Camino ale Mihaelei, m-am gandit la multe, fiind si eu singur.
M-am gandit, de exemplu, ce vreau sa ii las copilului meu, ceva care sa ramana. Zidurile nu raman, bani… din parti. Ce pot sa ii las si sa ramana e o carte cu un soi de kit de gandire al vietii marca Liviu Alexa, asa cum m-am priceput eu pana acum sa inteleg Viata.
E un soi de testament intelectual. Nu am de gand sa mor, dar nici sa il scriu la batranete cand mintea imi va fi cu siguranta alterata de conservatorism stupid. A iesit ceva foarte interesant. Parenting? Mneh. Poate un set de sfaturi ce pot fi aplicate “dupa gust” si de voi, cei care ma admirati sau detestati.
Puteti comanda editia electronica AICI. Pentru cea tiparita, mai asteptati un pic, fiindca inca nu am banii de tipar.
Iata ce am scris in Prefata:
Pentru cine am scris această carte
Motto:
Fericirea-i un lucru mărunt
E o aripă care vibrează
Fericirea-i un lucru mic
Un pitic, ce dansează.
(versuri Țapinarii)
Nu sunt Robert Greene. Nu sunt Goleman. Nu sunt coach. Nu sunt guru. Sunt doar un om care a trăit. Cu mintea lui. Cu carnea lui.
Cu fricile și greșelile lui.
Am scris cartea asta pentru că, într-o zi, mi-a venit în cap un gând care m-a tăiat la linguricǎ: „Dacă mâine nu mai sunt, ce rămâne din mine pentru fiul meu?
Ce rămâne în afară de amintiri? Ce nu se poate șterge din cloud? Ce anume nu poate fi reinterpretat sau manipulat? Răspunsul?
Gândirea mea.
Gândirea unui om special, aşa cum mǎ consider, un om paradoxal, “un personaj”, şsa cum mi s-a spus cǎ sunt adeseori.
Aici e testamentul meu intelectual şi afectiv pentru Ştefan, copilul meu. Gândirea mea.
Cred cǎ e tot ce poate lǎsa mai prețios un tatǎ “nebun” ca mine pentru fiul sǎu. Un kit de gândire pentru a înțelege viața în primele momente dure ale ei, un instrument moral dupǎ care sǎ se ghideze, pe care sǎ îl adapteze sau sǎ îl ignore. Dar mǎcar sǎ aibǎ unul.
Și dacă nu pun gândirea asta undeva, el va crește între mii de opinii și se va ghida dupǎ busola Vieții aflatǎ în mâinile altora.
Așa că am scris.
Nu ca să dau lecții. Nu ca să mă ridic pe piedestal. Dimpotrivă.
Mi-am scos sufletul la expunere. Mi-am scos brandingul. Mi-am anulat vocea meseriei de jurnalist dur.
Și am rămas doar eu: cu ce cred, cu ce simt, cu ce am învățat pe greu, cu ce aș vrea să spun unui om pe care îl iubesc mai mult decât pe mine.
Cartea asta e, de fapt, un manual de viață. Nu pentru toți.
Nu pentru lumea largă. Ci pentru un singur om: pentru copilul meu.
Dar e scris în văzul lumii. Ca să fie citit și de alții. Poate cineva se regăsește. Poate nu. Dar eu o scriu având în suflet numele şi prenumele fiului meu.
Nu știu cum va fi lumea peste zece ani. Deja acum îmi pare un loc greu de descifrat. Lipsit de logică. Supraîncărcat. Superficial.
Grăbit. Emoționalmente isteric și intelectual amorțit.
Ce văd e o viteză absurdă și o confuzie de proporții. Valorile sunt fluide. Sensul se negociază.
Tăcerea e suspectă. Tăria e nalizată. Răbdarea pare inutilă. Și gândirea cu coaie e luată drept aroganță.
Cum să crească el aici? Cum să nu se piardă?
De asta am pus în paginile astea ce știu pânǎ acum. Ce-am testat. Ce m-a durut. Ce am înțeles, dar n-am știut să explic la timp.
Ce-am ținut în mine ani întregi. Ce n-am avut curaj să-i spun, pentru că m-am temut că e prea mic.
Dar viața nu așteaptă să crești. Te lovește înainte să înțelegi ce-i cu tine.
Ştiind asta, am scris repede această carte, în nici două săptămâni, profitând de un răgaz de singurătate cât timp soția mea, Mihaela, a făcut pe jos 270 de kilometri în Camino, drumul inițiatic al reîncărcării sufletești.
Am scris repede și cu sete, tocmai pentru că îmi doresc să trăiesc cât mai mult, dar nu știu când mi se va “găta” firul Vieții.
În loc să mă duc la notar să scriu din timp testamentul cu averi și posesiuni, am scris cartea asta, fiindcă nu am nici averi de lăsat și nici ziduri în posesie. Le-aș fi avut, dar atunci nu mai deveneam eu, cel ce a scris paginile astea.
În această lume care pare să fi înnebunit de viteză și suprafață, am simțit nevoia să las ceva solid. Ceva care să reziste la modele trecătoare. Ceva care să vorbească despre ceea ce rămâne constant în om, indiferent de epocă: nevoia de sens, de adevăr, de demnitate, de conexiune autentică.
Cartea asta e și o dezbrăcare. Nu doar de frică. Ci și de imaginea mea. Pentru că imaginea vine cu un preț: te blochează. Într-o zi devii propriul tău costum. Și nu mai simți pielea.
Aici, în paginile astea, n-am pozat în nimic. N-am mimat echilibru. N-am servit înțelepciune cu fundal instrumental.
Am fost doar om fǎǎa “o” mare. Și mi-am dat voie să spun lucruri care poate par prea tăioase, prea crude, prea... „de-ale mele».
Dar nu am cerut aprobări. Nu știu dacă vi se pare că sunt prea serios. Dar ce pun aici în cuvinte, pun cu sânge. Nu cu pixeli.
Și dacă la finalul lecturii fiul meu va putea să spună, măcar o dată: „Tata a știut ceva despre Viațǎ. Și nu m-a mințit”, atunci am câștigat tot.
Nu m-am ferit să vorbesc despre lucrurile care nu se discută de obicei în cărțile de dezvoltare personală. Despre durerea reală, nu despre cea estetizată.
Despre eșecurile care te marchează, nu despre cele care devin povești inspiraționale.
Despre momentele când nu ai răspunsuri, când te îndoiești de tot, când singura ta certitudine e că nu știi nimic sigur.
Pentru că astea sunt momentele care ne definesc cu adevărat.
Nu triumfurile care se postează pe rețelele sociale, ci căderile pe care le trăim în singurătate. Nu succesele care ne aduc aplauze, ci luptele interioare pe care nimeni nu le vede. Nu măștile pe care le purtăm în public, ci fețele pe care le avem când suntem singuri cu noi.
Să fim clari. Eu nu cred în fericirea livrată. În manuale de perfecțiune. În rețete de oameni impecabili.
Eu cred în alegere. În disconfort. În ideea că trebuie să îți ții coloana dreaptă chiar și când lumea ți-o trage la fiecare cotitură.
Și de asta în cartea asta nu găsești „cum să-ți trăiești potențialul».
Ci găsești idei despre cum să rămâi întreg când te dezamăgești singur, cum să știi cine ești chiar când ești singur, cum să nu-ți vinzi capul pentru un „da” de moment, cum să taci strategic, nu pentru că n-ai replică, cum să alegi drumul greu, nu drumul plin de „like-uri”.
Nu vând optimism ieftin sau soluții rapide. Nu promit că viața va deveni ușoară dacă aplici principiile din carte.
Din contră.
Ştefane, îți spun că viața va fi grea, că te va testa, că va încerca să te doboare. Dar îți dau instrumentele să rămâi în picioare. Nu pentru că meriti o viață perfectă, ci pentru că meriti o viață trăită cu demnitate.
Eu nu sunt un om perfect. Și tocmai de aia am ce să spun. Am fost dur. Am fost arogant. Am fost slab. Am fost la pământ. Am fost sus. Am fost prost. Am fost dezamăgit. Am fost abandonat. Am rănit. Am fost rănit. Am tăcut. Am urlat. Am mințit. Și am fost sincer până la sânge. Și toate astea m-au adus aici.
Ce găsești în cartea asta e viziunea mea de supraviețuire lucidă pentru o lume în care nimic nu e clar, totul e relativ, iar presiunea de a demonstra e mai mare decât nevoia de a fi.
E o carte despre alegeri. Despre cum te ții smardoi în lumea proştilor. Despre cum spui „nu”.
Despre cum pleci. Despre cum rămâi. Despre cum iubești fără să te pierzi. Despre cum spui „ajunge” fără să-ți pară rău. Despre cum te regăsești când toți îți spun „schimbă-te”.
Nu îți spun ce să faci. Nu te învăț cum să devii OM. Nu am brevet. Nu am diplome (chiar nu am, am renunțat şi la a termina facultatea).
Dar am tăcerile mele. Am alegerile mele. Am urmele mele.
Asta e cartea mea. Nu perfectă. Nu stilizată. Dar sinceră. Și dacă citești, să știi că te bagi în camera unui om care nu se ascunde.
E un kit de gândire. Dar nu e unul universal. E unul pentru un fiu.
Și pentru oricine simte că începe să se piardă între atâtea voci.
Nu e o biblie. Nu conține adevăruri absolute. Conține ceea ce am învățat eu, în condițiile mele, cu personalitatea mea, în contextul meu.
Poate să nu se aplice la tine. Poate să nu rezoneze cu experiența ta. Și e perfect în regulă. Ia ce îți e util și lasă restul deoparte. Nu am scris ca să am dreptate, ci ca să fiu sincer.
Poate găsești aici nu răspunsuri definitive, ci întrebări mai bune. Poate găsești nu certitudini, ci curajul de a trăi cu incertitudinea. Poate găsești nu o direcție clară, ci instrumentele să îți găsești propria direcție.
Pentru că asta e tot ce poate face o carte cu adevărat: să te ajute să devii mai tu, nu să devii ca autorul ei.
Bine ai venit în mintea mea.
A ajuns cu bine la Santiago. Si povestea de-abia incepe
Mihaela a terminat cei 300 de km pe jos din Porto pana la Santiago de Compostella in ceea ce se numeste Camino Portugues Costal. A fost o experienta cu atat mai interesanta si intensa cu cat am putut compara fiecare trairile avute, eu, anul trecut, ea, acum.
Adidasii nostri stau de acum marturie ca si-au facut datoria. Iar noi am mai crescut in inimi un pic.
Sustine proiectul Strict Secret cu un abonament lunar:
