Opus nr. 405 - Cam cât se furǎ în România. Japonia este lovitǎ de valul suveranist. Mi se pregǎteşte a doua banare a noului cont de Tik Tok.
Nu toată lumea înțelege ce înseamnă cu adevărat să trăiești „în gardă”. Nu vorbesc despre atenție sau vigilență temporară, ci despre o stare permanentă, viscerală, în care trupul tău s-a programat să anticipeze răul, ca un caine de pază care nu mai doarme niciodată. Un fel de hiperconștiință în care nu te mai bucuri cu adevărat de nimic, pentru că mereu în spatele unui zâmbet, al unui moment frumos sau al unei clipe de liniște, mintea ta șoptește: „Nu durează. Ceva rău o să se întâmple. Fii pregătit.”
Pentru unii, asta poate părea paranoia. Pentru mine, e doar modul în care am învățat să exist.
Nu trăiesc cu încrederea că „totul va fi bine”, ci cu luciditatea dureroasă că nu e niciodată bine de-a binelea, că binele e o pauză scurtă între două lovituri.
Nu a fost o alegere. A fost un reflex construit în ani de experiențe care mi-au ars inocența, m-au obligat să devin strateg și supraviețuitor, nu visător.
Am ajuns să vreau anticipez dezastrul înainte să apară. Să mă gândesc obsesiv dacă cei pe care îi iubesc sunt în siguranță, dacă le va cădea ceva în cap, dacă vor fi victimele unui accident absurd sau ale unui gest inexplicabil al destinului.
E și de la meseria asta. Jurnalistul de investigații adevărat dezvoltă acest “sentiment”, și-l îngrijește.
O parte din mine se așteaptă mereu să primească un telefon care să schimbe tot. Și din cauza asta, chiar și când totul pare liniștit, nu pot să respir complet. Nu pot să mă relaxez fără vină.
Am învățat să mă descurc. Am supraviețuit. Am ieșit din colțuri strâmte în care alții ar fi clacat. Dar faptul că te-ai descurcat nu înseamnă că ești bine.
Înseamnă doar că ai învățat să funcționezi cu frâna de mână trasă. Că ai dezvoltat un al șaselea simț pentru probleme, pentru riscuri, pentru fisurile invizibile ale lumii. E un talent, dar și un blestem: mereu în control, niciodată liber.
Oamenii spun „ești puternic”. Dar forța mea era un efect secundar al fricii. Mi-am ridicat ziduri nu pentru că am vrut, ci pentru că știam că, dacă mă prăbușesc, nu va fi nimeni să mă adune.
A trebuit să fiu atent la tot și la toți. A trebuit să preiau dinainte greutățile care nici nu veniseră. A trebuit să am grijă de ai mei, să-i protejez chiar și când nu-mi cereau, pentru că în capul meu, orice clipă de neatenție poate însemna pierdere. Catastrofă. Durere.
Sau asta credeam cu tărie.
Nu am avut niciodată luxul de a fi naiv. Nu cred în noroc. Nu am așteptări de la viață, în afară de una: să mă lase să mă țin de margine fără să-mi tragă pământul de sub picioare.
Uneori, noaptea, mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi putut trăi relaxat, cu încredere, cu abandonul de a lăsa totul pe mâine. Dacă aș fi putut spune „va fi bine” și chiar să cred. Dar apoi îmi dau seama că, dacă aș fi fost altfel, n-aș mai fi fost eu.
Pe mine m-a ajutat iubirea.
Sunt omul care a reușit pentru că n-a avut de ales. Am fost nevoit să o accept. A venit. N-a plecat. A rămas, de la săruturile ei, apoi de la îmbrățisările în trei.
Sunt un pensionar al stării continue de veghe.
Omul care trăiește ca pe front, într-o alertă continuă, cu mâna pe rană și ochii pe orizont. Nu pentru glorie. Nu pentru bani. Ci pentru că a înțeles, demult, că lumea e un teren minat și că singura șansă e să nu-ți pierzi niciodată echilibrul. Nici răbdarea. Nici vigilența.
Câteodată, într-un colț al ființei mele, exista un dor mut. Dorul de a fi, măcar o dată, complet vulnerabil. Măcar o dată, în siguranță. Fără să mă întreb ce o să se strice. Fără să mă pregătesc de ce e mai rău. Fără să fiu mereu în gardă. Dar știu că asta e o fantezie. Iar eu nu mai trăiesc în fantezii.
Eu trăiesc în realitate. Și în realitatea mea, supraviețuirea e o meserie. Una solitară, grea, dar până acum… eficientă.
Apoi, toate lucrurile de care mă tem se duc naibii.
Fiindcă patru mâini mă îmbrățișează iar.
Împotriva iubirii, nu mai am nicio strategie.
Tik Tok se pregateste sa imi interzica si al doilea cont
Am pus un video cu ziua copilului meu, eram dimineata la malul marii sa prindem rasaritul, mi l-au interzis cu motivatia ca era “nudity”. Deci, toate curvele care isi arata curul pe Tik Tok au voie sa faca asta, Alexa nu poate sa puna un moment dragut la mare cu familia.
Cunosc “marfa” - se pregatesc astia din Militia Gandirii sa imi interzica si al doilea cont. Azi un warning, maine o suspendare definitiva… (nu mai zic de faptul ca audienta mea pe contul asta a fost restrictionata ingrozitor).
Imi place tot mai mult instrumentul AI de la Google
Veo3 e o nebunie. Va schimba dinamica industriei de cinema si documentar, va elibera si mai mult franele creativitatii.
Imi place ca se comporta perfect in exercitiile de pamflet.
PS: De aici, conținutul este accesibil doar abonaților plătitori. Din 235 000 de abonați, doar 500 plătesc constant pentru conținutul meu și le mulțumesc enorm. Dar nu e fair-play față de mine și față de cei ce plătesc ca peste 230 000 de oameni să citească chiar gratis ce scriu eu. Da, am acceptat doi ani asta, s-a terminat. Înțeleg că pentru unii 49 de lei înseamnă poate un efort. Dar mi-e greu să cred că din 230 000, toți au această problemă. Nu vă place ce scrie Alexa, nu îmi prețuiți analizele de care ați beneficiat până acum? Asta e, va dezabonati frumos și citiți mizeriile din mass-media națională.
