Opus nr. 42 - De ce merită Gabriela Firea tone de aplauze. Povestea lui Tata, Ioan Alexa, Bruce Lee-ul meu cu pulovăr şi-n loc de nunciac, o carte
Ediția de azi e gratuită, să citească cât mai mulți. E cadoul meu pentru tata, care a împlinit 70 de ani, din care aproape 50 în slujba Cărții.
Bravo, Gabi!
Tinerii aflaţi în grija statului care au împlinit 18 ani, dar merg la şcoală sau muncesc, vor primi, lunar, 2.500 de lei, până la vârsta de 26 de ani. De asemenea, persoanele care au în plasament copii vor primi lunar 420 de lei pentru fiecare copil în parte. Anunțul a fost făcut pe Facebook de Gabriela Firea, ministrul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse.
Departe să fie o știre importantă pentru presa “mare” care se ocupă cu gherle de genul “a murit Salam” și “Musk s-a distrat la Bran”, pentru mine e o veste enormă, de inimă.
Ambii mei părinți au crescut în orfelinatele comuniste până la 18 ani și apoi Statul le-a dat un șut în cur alungându-i în lumea rece de afară pentru care nu i-a pregătit nimeni. Fără un ban, fără un sprijin, ei, ai nimănui.
Foto: Facebook / Gabriela Firea
Nu vă puteți da seama ce înseamnă pentru un tânăr crescut în “regimul” de “protecție al statului” un asemenea ajutor bănesc, ajutor ce îi da șansa să nu mai fie umilit în fața realităților dure ale junglei “de afară”, mai ales în aceste perioade de criză nenorocită.
I-am scris un mesaj și Gabrielei Firea și i-am mulțumit în numele tuturor orfanilor, chiar dacă toți miniștrii vieții din ultimii 33 de ani au promis că vor rezolva problema, doar ea a avut inima și forța și ambiția să o ducă până la capăt.
Mulți politicieni se pozează cu pruncii în brațe dându-se mari familiști și iubitori ai celulei “de bază” a societății, Gabi Firea e singura care a dovedit că îi pasă.
Mulțumesc, Doamnă!
PS: Și urmează ceva special, în context cu gestul doamnei Firea. Povestea lui tata, Ioan Alexa, unul dintre cei mai longevivi bibliotecari ai României, cu 44 de ani de activitate, prin mâna căruia au trecut undeva la 250 000 de cărți, pe calculele lui, mereu exacte, căci el le-a inventariat.
Tata a fost copil din flori, părăsit de mamă, crescut în mai multe leagăne şi case de copii din Transilvania. A împlinit acum câteva zile 70 de ani și peste 62 de ani de când citește în fiecare zi.
Casa mea din copilărie. Mărturisirile unui orfan ce a trăit cu cartea în mână
de Ioan P. Alexa, bibliotecar
În viaţa fiecăruia dintre noi, la un moment dat izbucneşte un foc lăuntric. Pe parcursul vieţii, acest foc arde cu flăcări tot mai vii, datorită unor întâlniri cu alte fiinţe umane care ne ajută să creştem în minte şi în spirit.
Până la 21 de ani, pentru mine aceste fiinţe au provenit din mediul caselor de copii (instituţii de ocrotire socială a copiilor fără părinţi) de la Cluj, Turda şi Prundul Bârgăului. Flăcările lor calde şi luminoase m-au ajutat să devin OM, în adevăratul sens al cuvântului. Tuturor acestor oameni, profesori, educatori, asistenţi medicali sau îngrijitori care m-au crescut, îngrijit şi educat le sunt şi astăzi profund recunoscător.
Primele mele amintiri pe care le mai păstrez din această etapă miraculoasă a copilăriei mele sunt destul de vagi. Eram de trei-patru ani într-un salon de spital pentru copii din Cluj, bolnav de pojar sau gălbenare. Abandonat de la naştere într-o creşă, la mine nu venea nimeni să-mi aducă lămâi cu zahăr.
Aşa că odată am înfăşcat una de la un alt copil şi am mâncat-o cu poftă…
Eram apoi în curtea din spate a unui castel vechi din Turda (probabil Casa de copii) şi mă căzneam în spatele clădirii să ies dintr-un noroi galben şi vâscos ieşit dintr-o canalizare defectă…
Mai mare fiind, călătoream cu trenul alături de mulţi băieţi. Într-o gară, Dej, ne-am dat jos şi, pe un deal din apropiere, am mâncat pâine unsă cu pateu. Oameni mari treceau pe lângă noi şi se uitau îndelung. Nu ştiam de ce. Atunci.
Eram în trenul care mă ducea de la Casa de copii din Turda la noua mea “casă” din Prundu Bârgăului, înfiinţată prin reunirea altor case de copii mai mici, de băieţi şi fete. Era toamnă, intram în clasa a III-a, probabil sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 1959, şi aşteptam ceva într-o sală mare cu mere pe jos şi cu o lozincă mare deasupra scenei, pe care scria „Jos mâinile de pe Cuba!”…
Peste câţiva ani am realizat că eram orfan, alături de mulţi copii, băieţi şi fete, într-o cazarmă cu multe blocuri mari. Era Casa de Copii Şcolari din Prundu Bârgăului, loc în care aveam să vieţuiesc până în mai 1972, când începeam viaţa reală, pe propriile-mi picioare.
Aproape inconştient de sinele meu, parcurgeam în acei ani un program cazon impus mie şi celor 6-700 de copii de reglementări ale statului care ne proteja şi ne îngrijea vremelnic prin profesori, educatori şi tot felul de angajaţi specializaţi, ca cel de medici şi asistenţi, funcţionari, magazioneri, portari, bucătari, lenjerese, croitori, pantofari sau îngrijitori.
Eram ocupat toată ziua cu şcoala şi cu alte activităţi la organizaţia de pionieri sau recreative, la cor, la orchestra de mandoline sau la cercul de filatelie. Aveam mâncare suficientă, bună şi dată la ore fixe. Serveam masa în serii în trei săli mari. La cantină făceam periodic de serviciu cu servirea mesei, strângerea şi spălarea veselei şi curăţenia în sala de mese.
Aveam haine decente şi curate, câte două rânduri, dar care, după fiecare spălare se schimbau mereu.
Toate erau asemănătoare şi inventariate. Nimic nu era personalizat. Baie corporală la duş, în serii şi pe sexe, o dată pe săptămână. Aşternutul era curat, camerele mari de cazarmă cu 30-40 de paturi suprapuse sau nu era încălzite iarna cu lemne în sobe de teracotă. Existau tot felul de clădiri funcţionale, viaţa de zi cu zi ne-o desfăşuram în diverse spaţii: de clasă şi meditaţii, dormitoare, cantină în blocul alimentar, bucătării, magazii pentru alimente şi haine, săli de activităţi recreative (cercuri), terenuri de sport, sala de festivităţi, grădina de zarzavaturi, coteţe pentru porci, sera… şi, în fine, curtea cea mare pentru jocuri în aer liber şi festivităţi deosebite. Plus terenurile din jur, cele spre Heniu sau cele de peste Tiha…
Caravana, notele şi mandolina
La Casă venea regulat Caravana cinematografică de la centrul de raion şi vedeam în fiecare duminică un film; veneau ansambluri folclorice sau de muzică uşoară. Copiii cu părinţi sau rude apropiate primeau scrisori şi pachete.
Postaşul Munteanu din comună avea mult de lucru aici; nici azi nu am uitat întrebarea amuzantă adresată mereu postaşului de către un coleg de-al meu, din Cluj: “Poşta Tudorovics n-ai pachet?” Dacă în curte se mai iscau neînţelegeri între copii, în afara Casei aceiaşi copii erau uniţi, ei socotindu-se fraţi şi surori. Şi azi, după atâţia ani, mai am legături de suflet cu unii din colegii mei de generaţie…
Cam aceasta era lumea noastră, a celor fără părinţi, în anii în care am crescut la Casă.
La şcoală îmi mergea mintea. Am fost mereu printre primii trei-patru din clasă. Educatorul nostru de grupă, tovarăşul (aşa era titulatura atunci!) Avram Gavrilă, ne cerea să însemnăm în carnete personale (pe lângă sarcinile pe care le aveam de îndeplinit într-o perioadă dată) şi notele pe care le luăm.
Iată notele mele din tr. I al anului şcolar 1964/65 (clasa a VII-a): Limba română – 5, 9, 8, teză 9; Limba rusă – 9, 9, 9, teză 9; Istorie – 9, 9, 9; Matematică – 6, 6, 9, 8, teză 8; Fizică – 8, 6, 10, 9, teză 8; Chimie – 9, 9; Igienă – 10, 10; Geografie – 7, 6; Agricultură – 7, 6, 4, 9; Desen – 8, 9, 10; Muzică – 9, 10; Educaţie fizică – 9, 9, 10. Medie: 8,58.
În orchestră de mandoline fiind, alături de corul condus de profesorul Virgil Moşneagu, am participat în nenumărate turnee în ţară şi la concursuri ale ansamblurilor corale de copii din acei ani, în cadrul cărora întotdeauna am ocupat locuri fruntaşe la nivel de raion Bistriţa sau regiune Cluj. Dar în urma unor pregătiri şi repetiţii serioase.
La Organizaţia de Pionieri am avut tot felul de funcţii de conducere, ajungând la un moment dat şi comandant de unitate. Tovarăşul Pop Virgil, îndrumătorul Organizaţiei de pionieri mă însărcina să ţin la curent Jurnalul unităţii cu activităţile desfăşurate.
Multe după-amieze mi-am pierdut cu redactarea lui; dar am învăţat să scriu concis, la obiect, frumos şi ordonat, lucru ce mi-a ajutat ulterior când am început să colaborez, adult fiind, la ziarele locale sau în munca de bibliotecă.
Pe atunci caligrafia era obiect de studiu, iar temele le scriam cu toc şi cerneală.
Îmi amintesc cu plăcere de soţii profesori Pop Rodica şi Virgil cum au pregătit cu elevii la un sfârşit de an piesa “Vasia Praştiev în ajun de An Nou”, în care rolul “băiatului rău” l-am avut eu, iar cel al vulpiţei, Rodica Bucşa. Păstrez şi azi o poză cu o scenă din piesă respectivă.
În vacanţele şcolare de vară mulţi copii plecau la părinţii sau rudele lor. Cei care mai rămâneam trăiam mai lejer în program de tabără. Se făceau schimburi de copii cu alte case de copii din ţară, prilej cu care mai vedeam oameni şi locuri noi. Personal am fost la Galaţi şi la Bucureşti.
Cei care rămâneam la Bârgău plecam în drumeţie pe Heniu sau în Poiana Zimbrului şi în tabere la munte şi la mare, la Colibiţa, Turda – Băile sărate, Băile Felix şi Năvodari. Dar şi în excursii circuit cu autobuzul. La mănăstirile din nordul Moldovei, la Teiul lui Eminescu din Iaşi, la case memoriale ale unor scriitori români renumiţi, în Deltă cu vaporul, la Marea Neagră, în Capitală, etc. Am avut prilejul să vizitez cu câteva luni, înainte de dispariţie, Insula Ada-Kaleh de pe Dunăre. Se mai vedeau ruinele aşezării. Atunci am gustat ca delicateţe rahatul de cacao turcesc.
Dacă rămâneam în satul de câmpie sărăcăcios Jimbor-Chiochiş, de unde era mama mea, toate acestea nu avem să le cunosc. Nu aveam grija şi afecţiunea părinţilor, dar aveam multe alte bucurii şi satisfacţii. Începeam să înţeleg legea compensaţiei…
Când ne relatăm poveştile din viaţa noastră împărtăşim adevăruri şi sentimente personale importante, aşa cum le înţelegem sau cum le-am trăit noi înşine. Prin ele creăm în mod miraculos legături invizibile cu cei care le citesc sau le ascultă, cititori sau ascultători care de multe ori se regăsesc în secvenţele lor.
La 22 de ani intram singur, fără nici un sprijin, în vârtejul vieţii reale.
Am terminat o Şcoală postliceală de biblioteconomie la Bucureşti, apoi am fost angajat prin repartiţie la biblioteca oraşului Bistriţa. Am locuit în gazdă şi apoi în apartament de stat, cu chirie. Am mai încercat de câteva ori să intru la facultate, cea de istorie. Şi am reuşit, după câteva încercări, să intru şi să o termin cu bine. După câteva scrisori şi vizite, m-am căsătorit cu Crăciunica., pe care o cunoşteam de la şcoala generală.
Totul a fost normal, simplu şi obişnuit. O căsătorie fără fast la Consiliu. O masă restrânsă într-o cameră de apartament. Iar mai apoi şi una religioasă, la biserica ortodoxă. Au venit şi copiii. Doi băieţi. Azi împliniţi, cu şcoli terminate, cu afacerile lor.
Fără părinţi şi un ajutor material, am avut de înfruntat multe greutăţi. Dar am reuşit prin trudă, răbdare şi abnegaţie să le rezolv. Am avut şi satisfacţii care m-au împins să merg înainte. Am cumpărat locuinţa şi i-am adus îmbunătăţiri. Am rămas în acelaşi loc de muncă şi cu aceeaşi meserie, unde am ajuns la maximum de retribuire.
Am publicat în presa locală şi cea de specialitate multe articole şi studii. Colaborez la un ziar online. N-am intrat în politică după Revoluţie. Sunt la începutul vârstei a treia şi încerc să mă adaptez noilor schimbări din jur. Continuu să învăţ, să ajut pe cei din jur, să fac bine… Am speranţe…
Aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Casei de Copii Şcolari Prundu Bârgăului mi-a prilejuit aceste rememorări. Trebuie să recunosc sincer, că am fost şi eu binecuvântat de aceşti oameni, profesori, educatori şi îngrijitori care i-am avut în cei aproape 12 ani în care am trăit la Casa de Copii şi pentru aceasta le sunt şi azi profund recunoscător pentru felul în care au contribuit la realizarea mea în viaţă.
Cinstea, corectitudinea, disciplina în muncă, modestia, ordinea, respectul faţă de semeni sunt doar câteva lucruri pe care mi le-am însuşit de la dânşii.
O să amintesc cu drag şi respect numele lor, pe acelea de care am fost legat mai mult: Viorica Voitecovici, Gavrilă şi Parschiva Avram, Grigore Adace, Virgil şi Rodica Pop, Elena Bumbu, Virgil Moşneagu, Ioan Lazăr, Octavian Tudoran, George Gavriluţiu, Alexandru Dragotă, Floarea Brişan, Rafila Popă, Viorica Georza, Zippenfenning Hilda (de la bucătărie). Cu o parte dintre dânşii am ţinut sau ţin încă legături afective, de respect şi cinstire.
Lecţiile minunate de viaţă, grija statornică şi afecţiunea pe care le-am primit de la dânşii mi-au construit sensul devenirii mele ulterioare ca om şi părinte. Pentru toate acestea, spuse sau nespuse, le transmit şi pe această cale mulţumirile mele sincere.
Prin efortul lor anonim, de creştere şi educare a copiilor fără părinţi, dânşii au făcut lumea mai bună; mă simt onorat că şi eu am făcut parte din acest mare efort al dânşilor din acei ani ai copilăriei mele la Casa de copii Şcolari din Prundu Bârgăului.
Prin sutele de absolvenţi care au ieşit de pe băncile acestei instituţii specializate, prin activitatea şi realizările profesorilor şi educatorilor de aici, de creştere şi educare a copiilor fără părinţi sau cu probleme în familie, instituţia Casei de Copii Şcolari din Prundu Bârgăului a fost şi este o componentă esenţială a spiritualităţii Văii Bârgăului pentru perioada 1959-1987, aspect ce trebuie recunoscut şi abordat azi sincer şi fără prejudecăţi.
Elevii care au absolvit aici, profesorii care i-au educat, după desfiinţarea instituţiei, s-au afirmat sau şi-au continuat activitatea în alte locuri din judeţul Bistriţa-Năsăud sau din ţară, ei nefiind mai buni sau mai răi decât cei din instituţiile şcolare obişnuite.
Mărturisirile mele sunt legate de realitate. A fost o parte a vieţii mele, tristă dar adevărată.
De ce revin? Pentru că în acele Case au trăit mii de oameni care azi sunt alături de noi. Mulţi ascund acest lucru. Mi-e însă nu mi-e ruşine. Pentru că copiii fără părinţi nu trebuie dispreţuiţi şi blamaţi; ei nu au absolut nici o vină că au ajuns în această situaţie.
Pentru că şi copiii din orfelinate sunt oameni normali, obişnuiţi asemeni celorlalţi şi care, ajunşi la vârsta maturităţii pot să ajute şi ajuta la prosperitatea societăţii în care trăiesc. Copiii fără părinţi, bastarzii care incomodează o relaţie, sunt de fapt fructul unei relaţii de dragoste pasionale de moment, neîmplinite sau violente, dar cărora Dumnezeu le oferă o protecţie specială faţă de copilul normal.
Şi acest lucru, sincer recunosc, l-am simţit şi eu…
Bruce Lee-ul cu pulovăr si în loc de nunciac, o carte
de Liviu Alexa
Călătoria mea însă spre această carte începe altfel. Începe într‑o bibliotecă dintr‑un foarte mic orășel de provincie, unde bunul meu tată, surd deja, dar mai abil ca un magician în a‑și ascunde defectul fizic, mă aducea la locul său de muncă să citesc: fiindcă era bibliotecar. V‑am zis puțin despre tata în această carte, a fost un copil lepădat de mama sa pe scările unui spital, plecat în lumea asta, ca orice orfan, cu ultima șansă.
Poate că tata nu a fost părintele cel mai pragmatic, și clar nu a fost, nu a făcut afaceri de milioane, nu ne‑a făcut surpriza de a ne cumpăra un yacht, dar tata a fost un erou incredibil al copilăriei mele. Ieșit de la orfelinat, cu mici șanse de a supraviețui, tata s‑a ținut de singura geamandură ce i‑a fost alături în maturizare: Cartea.
Dragul de tata, un sărac, un rupt în cur, nu știa că, în fapt, Cartea de care se ținuse scai avea să îi fie și mod de trai. Nu musai pentru a o citi, că a citit camioane, ci ca tutore. Ce meserie ciudată! Să fii bibliotecar, să fii președinte al rafturilor, guvernant al categoriilor, estet al aranjării și matematician al categorisirii cărților! Bibliotecarii sunt felcerii cărților! Și ce meserie minunată!
Bibliotecarii știu cel mai bine cum vine cartea proaspăt tipărită și ei știu mai bine cum trebuie să o repare după ce ai adus‑o înapoi, plină de muci și cola. Atunci bibliotecarii se supără, lumea lor se întunecă, fiindcă le‑ai făcut rău „copiilor” lor.
Bibliotecarii, gardieni ai cărților socializabile, sunt cei mai insignifianți meseriași ai lumii. În mod nedrept, gunoierii, stomatologii, curatorii valorează în percepția generală infinit mai mult. De misiunea bibliotecarilor nimeni nu își aduce aminte. Și tatăl meu putea muri în uitare. În fapt, toți bibliotecarii lumii pot fi considerați niște neesențiali, niște brichete arzânde care nu pot totuși aprinde nevoia noastră de imediat. Eu însă nu am uitat niciodată cât de mult a iubit cărțile.
Am în casă articolele din ziarul local, penibile, despre momentul pensionării tatălui meu. Despre care, sigur, se scria, cu caldă generozitate, cât a însemnat el pentru urbe. Pentru culturalizarea ei, un om bun, al cărților. Haha! Și gata. O carieră de zeci de ani a fost rezumată la câteva aprecieri. Trecem la alte știri.
M‑am gândit ani de zile cum aș putea să îi zic eu tatălui meu că meseria lui, destinul lui, nu numai că nu au fost de rahat, ci că au însemnat ceva, că nu a muncit degeaba pe acest pământ, că a lăsat ceva în urmă. Și timp de decenii, nu mi‑a venit nicio idee să îl reconfortez. Și mie mi se părea câteodată că meseria lui a fost inutilă, ba poate chiar și că destinul său de bibliotecar de oraș a fost inutil, ca al tuturor bibliotecarilor din lumea asta, din Sidney până în Nantes, poate că a fost unul lipsit de măreție, inutil.
Și apoi m‑am gândit cum am ajuns să scriu eu această carte.
Până să o scriu, m‑am întrebat cine mi‑a dat „armele”, cine m‑a inițiat în tainele cititului și cine m‑a antrenat ca să mă așez mai bine cu mintea și cu sufletul în călătoriile aventuroase ale cărților copilăriei, apoi să zbor dând din pagini prin cărțile de istorie ale lumii și să fac flotări cu gândurile din jurnalele marilor scriitori?
Cine a fost Bruce Lee‑ul meu cu pulovăr, cine își cheltuia ultimul ban în comunism ca să îmi aducă în vacanța de iarnă cărți și câte o revistă Pif, umedă de la zăpada topită, ascunsă sub palton și luată „pe sub mână”? Căci tata în loc să caute, așa cum căutau toți românii în sărăcia imensă a comunismului, carne și pâine și ouă, tata căuta cărți și reviste...
Și cine mi‑a strâns toate articolele din ziare scrise de mine și despre mine (că am ajuns și să se scrie despre mine), decupându‑le și lipindu‑le cu aracet într‑un „caiet cu amintiri”, așa cum fac părinții ai căror copii ajung campioni mondiali sau staruri de cinema?
Și cui îi trimit eu de fiecare dată cadouri la bătrânețe, de Paști sau de Crăciun ori de ziua lui, în loc de o sticlă de whisky sau de o căciulă din lână, un vraf de cărți pe care el nu și le mai permite, căci are o pensie mică?
Și cine îmi spune mereu că, indiferent de felul controversat în care publicul meu cititor mă vede, indiferent de explozia de emoții pozitive și negative pe care reușesc să o stârnesc prin scrisul meu, într‑o zi, „oamenii” tot își vor da seama că au în față un „om mare”?
Bruce Lee‑ul meu cu pulovăr a fost Tata.
Masoneria și doctoratele sunt old fashioned, altul e trendul
UBB Cluj Napoca a anunțat că ministrul Lucian Bode rămâne cu titlul de doctor, după ce procentul de plagiat din teza sa de doctorat este de doar 2,95%, în mare parte, datorat unor erori, cel mai probabil neintenționate.
Usereii s-au apucat de măcăit zbierând că se impune demisia lui Bode. Dar nu au făcut același scandal în cazul plagiatului doamnei Kovesi, care avea peste 4 la sută din lucrarea de doctorat făcută cu copy-paste. Și tac în continuare referitor la plagiatul premierului Nicolae Ciucă, fiindcă “așa e comanda”.
Ce triști sunt ăștia cu doctoratele făcute pe genunchi în anii ‘90 și 2000, cum și-au tras ei la cingătoare un doctorat, “să fie!”, deși ei sunt niște sfertodocți, și acum și-o iau în freză de la hipsterașii politicii românești.
Totuși, tot dela Cluj se dă ceasul cu privire la noua modă: să fii consul onorific. Să fii mason sau doctor e deja “past tense”, acuma toată lumea bună vânează titlul de consul onorific. Orice țară e bună, dacă reușești să o convingi de “necesitatea” deschiderii unui consulat onorific, fiindcă cei ce vânează titlul nu au altceva în cap decât să se dea mari și să își obțină prin acest fel pașaportul diplomatic. Așa că la Cluj s-a ajuns la niște aberații de te doare mintea: avem consulate onorifice pentru Mexic, Burundi, Tunisia, Sierra Leone, Kazahstan, ca și cum ar musti Clujul de mexicani și burundezi!
Penibil.
Mizilicuri secrete - Gustul “vechi” de brânză topită
Una dintre pasiunile mele e să scotocesc printre rafturile magazinelor de retail sau nișă după mizilicuri, giuvaere gustative sau olfactive pe care cei mai mulți le ignoră. Nu e musai să fie scumpe, dar pur și simplu românii au multe prejudecăți senzoriale.
În Bistrița natală, n-aveam prea multe pe vremea comunismului, dar măcar nu mâncam pită pe cartelă, așa cum sufereau ditamai clujenii în inima Ardealului.
Se mai găsea câte un salam, ouă, bomboane cubaneze, veneau și portocale și banane, chiar dacă stăteam la cozi interminabile. Și mai era preferata mea: brânza topită Tihuța, al cărui gust simplu era “ce trebe”. Apoi au tăbărât pe noi Hochland și alți producători străini de lactate și ne-au înfundat cu brânză topită cu gust de lavandă, busuioc și mărar, ba chiar și cu gust de ananas.
Așa că am fost tare bucuros să găsesc la Lidl produsul de mai sus ce replică la milimetru gustul “de odinioară”.
Poezia de azi
Băiatul
de Reiner Maria Rilke
Aş vrea să fiu ca unul din acei
ce trec prin noapte cu sălbateci cai,
cu facle-asemeni unui păr bălai
ce fâlfâie în vântul goanei lor.
Nainte-aş vrea să stau ca într-o luntre,
mare şi ca un steag desfăşurat.
Sumbru, cu auriul coif brăzdat
de iuţi sclipiri. Şi-n rânduri, după mine,
zece bărbaţi, de-a mea întunecime,
având aceleaşi coifuri schimbătoare,
ba negre, vechi şi oarbe, ba străvezii şi clare.
Şi cineva alături deschide drum, şi ţipă
o trâmbiţă ce-n fulgere se zbate,
şi ne deschide o grea singurătate,
prin care trecem ca un vis de-o clipă:
În urma noastră case-ngenunchează,
în faţă uliţele-adânc se-ndoaie,
luăm pieţe cu asalt, ce fug de groază,
şi caii ropotesc, şi-i ca o ploaie.
Muzica de azi
Lee Morgan a fost unul dintre cei mai buni trompetiști de jazz ai generației sale și, cel mai probabil, ar fi devenit un mega star, dacă ar fi… trăit. Dar a murit la 33 de ani împușcat de propria iubită exact în clubul în care cânta. Că așa e dragostea oarbă, nu știe cu partiturile.
În fotografia de mai jos, Morgan e alături de Helen, femeia care l-a salvat, dar l-a și omorât.
L-a salvat de heroină și de faliment, pe când Morgan nu mai știa ce e cu capul lui, succesul enorm dat de începuturile televiziunii l-a dat peste cap. Helen, mai mare ca el cu 14 ani, n-a putut suporta faptul că Morgan “trompețea” și la fundul unei pisi mai tinere ca ea (Helen avea 46), deci l-a încărcat cu gloanțe, pe principiul “eu te-am reparat, eu te omor”.
Morgan ar fi putut fi gigant, așa, a rămas mare de tot, cu cele câteva înregistrări superbe care ne arată cât de flamboiantă poate fi o trompetă pe buzele unui geniu.
Ne recitim sâmbătă.