Opus nr. 440 - Vǎ stric duminica. Coabitarea reformatorilor Bolojan si Dan - primele 100 de zile de guvernare "competentǎ" şi "transparentǎ" au distrus şi mai tare România. Analizǎ amplǎ
Citesti gratis newsletterul de azi, fiindca ma simt generos duminica, dar si pentru ca vreau ca cei peste 240 000 de abonati ai Strict Secret sa inteleaga in masa unde suntem in aceste clipe ca tara.
Din curtuoazie, am ales sa las editia de azi gratis, dar daca te stii abonat free si iti place ce scriu, fa si tu din curtoazie acest gest de a-mi respecta munca.
Experimentul politic inaugurat prin coabitarea dintre Președintele Nicușor Dan și Prim-ministrul Ilie Bolojan a fost prezentat publicului drept o alianță a reformatorilor, o conjunctură istorică menită să scoată România din criza economică și de încredere.
La capătul primelor 100 de zile, bilanțul contrazice fundamental premisele optimiste. Această perioadă nu a marcat începutul unei construcții durabile, ci a expus, cu o claritate brutală, modul în care două viziuni incompatibile asupra reformei statului se anulează reciproc, generând paralizie instituțională, o criză socio-economică acută și o profundă deziluzie publică.
Teza centrală a analizei mele este că tandemul Bolojan-Dan, departe de a fi o soluție, a fost predestinat eșecului prin însăși natura sa: o confruntare între un stil de leadership managerial-autoritar și unul procedural-legalist-autist, ambele rigide și incapabile de compromisul necesar gestiunii comune a unei țări aflate intr-o situație atat de complicată.
Contextul preluării puterii era, în sine, unul extrem de fragil. România se confrunta cu o situație economică precară, marcată de deficite gemene – un deficit bugetar care risca să depășească 8% din PIB și un deficit de cont curent considerabil, ambele semnalând vulnerabilități structurale majore. Presiunile inflaționiste, deși în scădere la nivel european, rămâneau în mai 2025 o amenințare pentru puterea de cumpărare a populației, în contextul în care inflația din România atinsese cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană.
Pe acest fond economic tensionat se suprapunea o criză profundă de încredere a cetățenilor în instituțiile fundamentale ale statului. Sondajele indicau cote minime de încredere pentru Guvern și Parlament, reflectând o lungă istorie de ineficiență și clientelism. În acest peisaj sumbru, singura ancoră de stabilitate și modernizare părea a fi Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), însă accesarea acestor fonduri era strict condiționată de implementarea unor reforme structurale dureroase, reforme pe care guvernele anterioare le-au amânat constant.
Ironia istorică face ca decizia Președintelui Nicușor Dan de a-l nominaliza pe Ilie Bolojan pentru funcția de prim-ministru, o decizie aparent menită să aducă eficiență și stabilitate, să fi plantat de fapt semințele haosului ce a urmat. Cei doi protagoniști, deși adesea grupați sub eticheta de "reformatori", reprezintă arhetipuri fundamental diferite, ale căror calități, oarecum demonstrate la nivel local, s-au transformat în defecte capitale la nivel național.
Ilie Bolojan, "reformatorul intransigent", și-a construit o reputație națională pe baza transformării radicale a Oradiei și, ulterior, a județului Bihor. Succesul său, bine cosmetizat prin articole platite in presa nationalǎ, era si este totuşi vizibil în infrastructură modernizată, clădiri reabilitate și parcuri industriale, şi s-a fundamentat pe o metodă clară: centralizarea deciziei, viteză de execuție și o abordare "corporatistă" a administrației publice, adesea în disprețul procedurilor birocratice considerate frâne în calea progresului.
Mărturia omului de afaceri Ion Țiriac, care relata cum Bolojan "s-a supărat" și și-a impus voința în fața birocrației, este emblematică pentru un stil de conducere care prioritizează rezultatul final în detrimentul procesului.
La Bucuresti, Bolojan a continuat cu aceeasi mentalitate: ca sa isi impuna dorinta, a facut si el lucruri “noaptea ca hotii”:
De cealaltă parte, Nicușor Dan, "președintele-activist", și-a definit mandatul de Primar General al Capitalei prin prisma unei presupuse asanări financiare a unei primării aflate în pragul falimentului și a respectului scrupulos pentru legalitate.
I-a reuşit… mai deloc.
Abordarea sa deliberativă, transparentă și adesea conflictuală cu o clasă politică obișnuită cu decizii rapide și netransparente, a conturat profilul unui lider pentru care procedura și legalitatea sunt la fel de importante ca rezultatul final, dar cu ocale diferite, in functie de provenienta politica a “victimelor”.
Culmea, Nicuşor Dan a avut abilitatea politicǎ de a-si pastra intact electoratul, ba chiar de a primi sprijin sau de a se lipi de PML si USR, capuşându-le cu acordul lor.
În afară de a pleca în concediu, nesinchisindu-se de cutremurele sociale din țară, Nicușor Dan, luat la mișto de opoziție, dar și pe ascuns de liderii PNL, USR și PSD, cum că e “autist” și “marionetă”, a declanșat aproape imediat o joacă cinică în raport cu Bolojan, începând un barbunc pe cont propriu al contrelor cu premierul. Mai repede decât s-ar fi așteptat oricine, adică din prima zi a primului mandat, Nicușor Dan, cu de la sine gândire sau “consiliat”, și-a definit principalul obiectiv: să ia și cel de-al doilea mandat. La acest moment, cel mai important pretendent și luat la țintă este chiar “partenerul” Ilie Bolojan pe care Nicușor Dan l-a tocat și contrat în repetate rânduri în ultimele săptămâni.
În ciuda enormităților pe care le scoate pe gură, Nicușor Dan încă nu decontează electoral mai nimic. Dacă Bolojan va fi împins spre demisie, cel mai probabil lucrurile se vor schimba. Dezbărat de șantajul funcției de premier, Bolojan își va putea lua în serios menirea de președinte al PNL și să înceapă să atace politic Cotroceniul doar din această postură.
Conflictul care a paralizat statul român în primele 100 de zile nu a fost, așadar, o simplă ciocnire de personalități, ci o confruntare între două filozofii de reformă fundamental opuse.
Ilie Bolojan practică o "reformă prin șoc", un model în care scopul – eficiența și modernizarea rapidă – scuză mijloacele, fie că este vorba de ocolirea procedurilor, centralizarea puterii sau ignorarea dialogului social.
În viziunea sa, statul este o corporație ineficientă care necesită o restructurare radicală, impusă de sus în jos.
Nicușor Dan, în schimb, promovează o "reformă prin procedură", unde mijloacele – respectarea strictă a legii, transparența decizională și consultarea publică – sunt non-negociabile. Pentru el, un stat funcțional este un stat care respectă propriile reguli, chiar dacă acest lucru implică un ritm mai lent și frustrarea unor interese imediate.
Sigur, Nicușor Dan face aceste declarații doar când nu e în concediu. Și cam e. Iar când revine, ne arată cam ce haos e în mintea și agenda sa.
Când aceste două viziuni sunt plasate în pozițiile-cheie ale puterii, ele nu se completează, ci intră într-o coliziune directă. Tentativa premierului de a impune un "șoc" al austerității prin decizii rapide s-a lovit de gardianul constituțional al procedurilor, Președintele. Rezultatul nu a fost o medie a celor două abordări, ci o paralizie completă, ale cărei costuri politice, economice și sociale fac obiectul analizei de față.
Primele 100 de zile ale guvernării Bolojan, sub președinția lui Nicușor Dan, au fost definite de un eșec politic răsunător, manifestat pe trei planuri interconectate: un conflict instituțional paralizant la vârful statului, erodarea rapidă a coaliției de guvernare și o prăbușire a încrederii publice. Departe de a oferi stabilitatea și eficiența promise, această perioadă a demonstrat cum două stiluri de leadership rigide, aplicate într-un cadru constituțional ambiguu, pot bloca mecanismele decizionale și pot adânci criza de legitimitate a statului.
Regimul semiprezidențial al României, caracterizat prin prevederi constituționale adesea neclare sau incomplete privind rolul și atribuțiile președintelui în raport cu executivul, a constituit dintotdeauna un teren fertil pentru conflicte în perioadele de coabitare politică. Istoria post-decembristă a oferit numeroase exemple de dispute între Palatul Cotroceni și Palatul Victoria, însă conflictul dintre Președintele Dan și Premierul Bolojan a atins un nivel de blocaj fără precedent, fiind exacerbat de incompatibilitatea fundamentală a personalităților și viziunilor celor doi lideri.
Acest blocaj s-a manifestat prin mai multe episoade concrete care au paralizat actul de guvernare:
- Blocarea pachetului de legi privind austeritatea: Confruntat cu un deficit bugetar scăpat de sub control, Premierul Bolojan a încercat să aplice modelul său de eficiență prin forță, propunând adoptarea unui pachet dur de măsuri fiscale prin asumarea răspunderii Guvernului în Parlament. Această procedură rapidă, menită să evite dezbaterile parlamentare prelungite, s-a lovit de obiectii serioase ale Președintelui Dan de a promulga legea. Invocând prerogativele sale constituționale, șeful statului a facut aprecieri dure despre pachetul legislativ, argumentând lipsa unor studii de impact credibile, încălcarea principiului predictibilității fiscale și, mai ales, absența unui dialog real cu partenerii sociali. Această acțiune, deși perfect legală, a întârziat cu săptămâni critice implementarea măsurilor, a creat o stare de incertitudine majoră în mediul economic și a deschis primul front major de luptă între cei doi lideri.
- Dispute pe numirile în funcții cheie: O altă zonă de conflict a fost cea a numirilor în administrația centrală și teritorială. Premierul Bolojan, fidel stilului său managerial, a încercat să numească rapid în funcții persoane loiale, cunoscute pentru eficiența lor, fără a acorda o importanță majoră procedurilor formale de selecție. Președintele Dan, extrapolând principiile aplicate la Primăria Capitalei, unde a insistat pe ocuparea posturilor prin concurs , a criticat public aceste numiri "pe criterii politice" și a cerut transparență și respectarea criteriilor de integritate și competență. Aceste dispute, purtate prin declarații de presă și mesaje publice, au subminat coerența actului administrativ și au transmis un semnal de diviziune profundă în interiorul executivului.
Stilul de conducere al lui Ilie Bolojan, descris chiar și de apropiați ca fiind "prea intransigent" , s-a dovedit a fi extrem de eficient în contexte administrative unde deținea controlul absolut, dar contraproductiv în complexitatea unei coaliții de guvernare la nivel național. Abordarea sa directă, care nu lasă loc de negociere, a dus la alienarea rapidă a partenerilor de coaliție. Partidele care inițial au susținut un program de reforme dure, atrase de reputația de bun manager a premierului, au devenit rapid reticente în fața costurilor politice și sociale imense ale pachetului de austeritate.
Criticile, la început șoptite pe holurile Parlamentului, au devenit în scurt timp publice, semnalând o criză politică în toată regula, similară cu cea care a dus la prăbușirea guvernului Cîțu în 2021.
Partenerii de coaliție au început să voteze diferit în comisii, să critice public măsurile Guvernului și să refuze să susțină necondiționat asumarea răspunderii pe pachetul fiscal. Guvernul Bolojan, deși formal susținut de o majoritate, a devenit un executiv minoritar de facto, izolat și forțat să negocieze fiecare proiect de lege în parte, o situație care a anulat complet avantajul vitezei decizionale pe care premierul miza.
Spectacolul conflictului permanent de la vârful statului și haosul din coaliția de guvernare au avut un efect devastator asupra încrederii publice. Datele din sondajele de opinie realizate în această perioadă arată o scădere dramatică a încrederii atât în instituția Președinției, cât și în Guvern, ambele coborând la niveluri apropiate de cele ale Parlamentului, instituția tradițional aflată la coada clasamentului. Promisiunea lui Ilie Bolojan de a "reuni Româniile" s-a transformat într-un eșec lamentabil. În loc de unitate și eficiență, guvernarea a livrat diviziune și paralizie.
Acest vid de încredere și valul de nemulțumire populară generat de măsurile de austeritate au creat un teren extrem de fertil pentru partidele extremiste și populiste. Discursul anti-sistem, care prezintă întreaga clasă politică drept incompetentă și coruptă, a câștigat o tracțiune fără precedent. Partide precum Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) au capitalizat masiv pe frustrarea publică, crescând semnificativ în sondaje și devenind principalul beneficiar al eșecului coabitării reformatorilor.
În spatele acestui eșec politic se ascunde un paradox central al scenei politice românești contemporane: ascensiunea liderilor "anti-sistem".
Atât Ilie Bolojan, cât și Nicușor Dan și-au construit carierele și legitimitatea pe o imagine de outsideri, de luptători împotriva unui "sistem politic corupt și ineficient".
Bolojan a întruchipat managerul eficient care livrează rezultate concrete, în timp ce Dan a reprezentat activistul civic integru care apără legea.
Electoratul i-a perceput ca fiind o alternativă la clasa politică tradițională, uzată de compromisuri și scandaluri de corupție.
Guvernarea la nivel național nu este doar un act de management sau de activism; este un proces complex de mediere între interese legitime, dar adesea divergente: partide politice, sindicate, patronate, societate civilă, parteneri internaționali.
Stilul lui Bolojan, eficient la Oradea unde avea controlul absolut, a fost perceput la București ca arogant și nedispus la dialog. El nu negociază, el decide și implementează.
Stilul lui Dan, eficient în a bloca ilegalități ca primar, s-a transformat într-un factor de blocaj la nivel guvernamental, fiind perceput ca rigid și incapabil să accepte compromisurile politice necesare pentru a avansa o agendă. Astfel, calitățile care i-au propulsat la putere – intransigența și refuzul "târguielilor politice" – au devenit principalele cauze ale eșecului lor de a guverna împreună.
Pe fondul unei situații bugetare critice, Guvernul Bolojan a optat pentru o terapie de șoc economic, justificată de premier ca fiind singura cale de a evita incapacitatea de plată și de a restabili credibilitatea externă a României. Abordarea, însă, s-a dovedit a fi un eșec catastrofal. Pachetul de măsuri fiscale, implementat cu brutalitate și fără o analiză adecvată a consecințelor, nu numai că nu a rezolvat problemele structurale ale economiei, dar a aruncat țara într-o spirală de inflație și recesiune, a deteriorat ratingul de țară și a blocat accesul la fondurile europene vitale.
Pachetul de austeritate promovat de Guvern a reflectat fidel filozofia managerială a premierului: tăieri rapide și măsuri cu impact imediat asupra veniturilor, fără a acorda atenție efectelor secundare.
Principalele măsuri au inclus:
Reducerea drastică a aparatului bugetar: A fost anunțată o reducere cu cel puțin 20% a numărului de posturi din administrația centrală, prin comasări și desființări de instituții. Această măsură, emblematică pentru stilul Bolojan și aplicată anterior cu succes la nivel local și la Senat , a fost proiectată la scară națională fără un audit prealabil al necesarului de personal, generând haos administrativ și panică în rândul funcționarilor publici.
Majorarea Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA): Într-o mișcare ce a amintit de criza din 2010, Guvernul a decis majorarea cotei standard de TVA de la 19% la 21%. Aceasta este considerată cea mai la îndemână măsură pentru politicieni, deoarece produce efecte imediate la buget, dar este și cea mai regresivă, lovind disproporționat în populația cu venituri mici și medii.
Eliminarea facilităților fiscale: Au fost anulate brusc facilitățile fiscale acordate în anii precedenți pentru sectoare considerate strategice, precum IT, construcții și agricultură. Deși justificate ca o măsură de echitate fiscală, eliminarea acestora fără o perioadă de tranziție a generat un șoc de competitivitate pentru aceste industrii, riscând să încetinească creșterea economică și să stimuleze migrația forței de muncă înalt calificate.
Consecințele acestui pachet fiscal nu au întârziat să apară, fiind resimțite imediat la nivelul întregii economii:
- Șocul inflaționist: Așa cum avertizau economiștii, majorarea TVA s-a transmis aproape integral în prețurile de consum. Aceasta a declanșat o nouă rundă de scumpiri în lanț, de la alimente de bază la servicii, erodând dramatic puterea de cumpărare. O familie cu venituri medii a resimțit o scădere a capacității de consum de peste 5% doar din efectul combinat al creșterii TVA și a accizelor, ceea ce a redus semnificativ capacitatea de creditare și economisire. Experiența din 2010, când o măsură similară a forțat Banca Națională să revizuiască drastic ținta de inflație, a fost ignorată, iar istoria s-a repetat.
- Contracția economică și riscul de recesiune: Măsurile de austeritate, prin reducerea veniturilor disponibile ale populației și prin creșterea poverii fiscale asupra companiilor, au condus la o contracție bruscă a cererii agregate. Consumul, principalul motor al economiei românești, a scăzut, iar investițiile private au fost amânate din cauza incertitudinii. În loc să stabilizeze economia, pachetul fiscal a împins-o spre recesiune, anulând creșterea economică fragilă din perioada anterioară.
- Deteriorarea ratingului de țară și a percepției investitorilor: Instabilitatea politică generată de conflictul Președinte-Premier, combinată cu un pachet fiscal haotic și implementat fără consultare, a fost sancționată imediat de piețele financiare și de agențiile de rating. Fitch, Moody's și S&P au revizuit perspectiva ratingului suveran al României la "negativă", plasând țara la un pas de categoria "junk" (nerecomandat pentru investiții). Argumentele agențiilor au vizat direct riscurile semnificative de implementare a consolidării fiscale, lipsa de predictibilitate și creșterea accelerată a datoriei publice. Această deteriorare a percepției a dus la creșterea costurilor la care statul român se împrumută pe piețele internaționale, agravând paradoxal problema deficitului pe care încerca să o rezolve. Apelul disperat al Camerei de Comerț Americane în România (AmCham) la responsabilitate pentru a preveni "deprecierea ireversibilă a încrederii investitorilor" a subliniat gravitatea situației. Fluxul de investiții străine directe, deja în scădere, a încetinit și mai mult, investitorii adoptând o atitudine de expectativă prudentă.
- Blocajul fondurilor europene (PNRR)
Obsedat de tăierile bugetare interne, Guvernul Bolojan a neglijat complet celălalt pilon al stabilității economice: implementarea reformelor asumate prin Planul Național de Redresare și Reziliență. Jaloane critice, precum reforma pensiilor speciale, legea salarizării unitare sau îmbunătățirea guvernanței corporative a companiilor de stat, au fost amânate sau abordate superficial.
Reacția Comisiei Europene a fost promptă și severă. Confruntată cu instabilitatea politică de la București și cu lipsa evidentă de progres în implementarea angajamentelor, Comisia a activat mecanismele de suspendare a plăților din PNRR, invocând întârzieri semnificative. Această blocare a privat economia românească de miliarde de euro, fonduri esențiale pentru investiții în infrastructură, digitalizare și tranziție verde. Eșecul de a atrage acești bani a adâncit criza economică, lăsând statul fără un motor crucial de creștere și forțându-l să se bazeze exclusiv pe măsuri de austeritate prociclice.
Dacă pe plan politic și economic primele 100 de zile au fost marcate de blocaj și criză, pe plan social bilanțul este unul al fracturii deschise. Pachetul de austeritate, impus fără dialog și fără a ține cont de vulnerabilitățile unui sistem social deja precar, a declanșat un val de proteste masive, a accelerat degradarea serviciilor publice esențiale – sănătatea și educația – și a creat premisele unui nou exod al forței de muncă înalt calificate. Guvernul Bolojan a eșuat nu doar în a gestiona economia, ci și în a menține un minim de coeziune socială.
Măsurile stupide de austeritate au lovit direct și brutal în cele două sisteme publice vitale pentru viitorul țării. Reacția sindicatelor din educație și sănătate a fost imediată și vehementă, transformând conflictul social mocnit într-un război deschis cu Guvernul.
Revendicările au fost clare și au vizat nucleul pachetului fiscal: sindicatele au protestat împotriva tăierii sporurilor (pentru condiții de muncă periculoase, epidemiologice etc.), a înghețării salariilor și a planurilor de reducere a personalului. Liderii sindicali au argumentat, cu cifre, că impactul cumulat al acestor măsuri, coroborat cu inflația generată de creșterea taxelor, ar duce la o scădere a puterii de cumpărare cu peste 40% pentru angajații din aceste sectoare. Mai mult, au avertizat că aceste tăieri nu sunt doar o problemă salarială, ci una care afectează direct calitatea actului educațional și medical, descurajând tinerii să intre în sistem și demotivându-i pe cei existenți.
Răspunsul Guvernului Bolojan a fost unul caracteristic stilului său: fermitate și refuzul negocierii. Dialogul cu partenerii sociali a fost unul de formă, premierul și miniștrii săi minimalizând impactul măsurilor și respingând orice compromis. Această atitudine intransigentă a avut ca efect escaladarea conflictului. Protestele inițiale, organizate în fața Guvernului și a Parlamentului, s-au transformat în amenințări cu greva generală pe termen nelimitat în sănătate și cu boicotarea deschiderii anului școlar în educație. Țara s-a confruntat cu perspectiva unui colaps al celor mai importante servicii publice, o consecință directă a incapacității Guvernului de a gestiona un dialog social constructiv.
Lucrurile au degenerat si mai tare:
Eșecul social al guvernării Bolojan nu este, așadar, o simplă consecință nefericită a unor măsuri economice dure, ci rezultatul direct al unei viziuni de guvernare fundamental greșite. Modelul administrativ al premierului, axat pe eficiența infrastructurii fizice – "betoane și bitum", așa cum a fost criticat – tratează educația și sănătatea nu ca pe niște investiții strategice în capitalul uman, ci ca pe simple centre de cost care trebuie "eficientizate" prin tăieri.
Această abordare pe termen scurt ignoră avertismentele constante ale organismelor internaționale, care subliniază că subfinanțarea acestor sectoare este cea mai mare vulnerabilitate strategică a României. "Soluția" austerității aplicate capitalului uman se transformă, astfel, în cauza principală a subdezvoltării pe termen lung.
Se creează un cerc vicios: servicii publice slabe generează o forță de muncă mai puțin sănătoasă și mai slab educată, ceea ce duce la productivitate scăzută și inovare redusă. O economie mai puțin competitivă nu poate genera veniturile fiscale necesare pentru a finanța servicii publice de calitate, perpetuând astfel ciclul declinului.
La capătul primelor 100 de zile, bilanțul guvernării Bolojan și al președinției Dan este unul al eșecului pe toate cele trei paliere esențiale.
Politic, coabitarea a generat un blocaj instituțional fără precedent, a erodat coaliția de guvernare și a prăbușit încrederea publică, alimentând extremismul.
Economic, terapia de șoc a austerității a indus un șoc inflaționist, a împins economia spre recesiune, a alienat investitorii și a blocat fondurile vitale din PNRR.
Social, a declanșat un conflict major cu sectoarele cheie ale societății și a accelerat degradarea capitalului uman, stimulând un nou val de emigrare.
Traiectoria actuală este nu doar nesustenabilă, ci și periculoasă pentru stabilitatea pe termen mediu și lung a României.
Dacǎ papagalii aştia doi vor continua de aceeaşi manierǎ, se va adânci criza și se va compromite orice șansă de dezvoltare.
Aceste 100 de zile au demonstrat că nu există soluții simple la probleme complexe și că voința politică, fără înțelepciune și capacitate de compromis, poate face mai mult rău decât bine.
Lecția acestui eșec anunțat este una dură, dar necesară: reforma reală a României nu poate fi impusă prin forță, ci trebuie construită prin consens, legalitate și investiții inteligente în cea mai de preț resursă a sa – cetățenii.
Dar cui sǎ ii pese? Ǎstora doi?
PS: Azi, lectura a fost gratuită.
Nu te lăsa pe tânjală, fiindcă mâine revenim la restricția de citire. 26 de lei nu e o sumă imensă ca să ai acces la o altă perspectivă despre ceea ce se întâmplă în România. Mintea mea nu e biasată de moguli și presiuni politice. Deci?