Opus nr. 467 - Despre supărarea geniilor noastre + 13 lucruri pentru inimă, ochi și urechi
1.De ce marii scriitori români şi-au criticat mereu poporul?
Am terminat biografia lui Bacovia și o să revin cu un text amplu despre impresiile mele la final de lectură.
Bacovia e încă un destin impresionant de român ignorat de propriul său popor. Un geniu al poeziei ce nu a avut marketingul lui Eminescu și care astăzi zace în penumbra literaturii, prejudecat ca scriitor „sumbru, de neînțeles”, când, de fapt, Bacovia a fost un diamant artistic. Și a mai fost ceva: unul dintre puținii oameni de geniu ai literaturii române care nu a supt-o în fața politicului, nici nu s-a plecat în fața trendurilor.
România a ales să-i dea flit, Bacovia a avut o viață absolut sărăcăcioasă și tristă.
Dar acest popor și-a alungat mulți alți geniali. Cioran, Eugen Ionesco, Brâncuși, Caragiale…
De nervi, am început a doua biografie a lui Alexandru Buican, cea despre Brâncuși, tot vreo 500 de pagini și deja simt cum îmi dă sângele pe nas din nou. Cât a putut pierde România alungându-l la Paris pe Costel!
Din paginile dedicate biografiei lui Bacovia însă mi s-a ivit un gând: de ce marii scriitori și artiști ai României și-au martelat poporul, reproșându-i „lucruri”? Am putea crede că au făcut-o reproșând poporului lipsa de recunoștință pentru geniul lor. Dar am greși. Motivele erau mult mai înalte.
Marii scriitori ai României nu și-au criticat poporul din ură, ci dintr-o formă tragică și profundă de iubire. Chiar paradoxală.
Motivul fundamental pentru care spirite ca Eminescu, Caragiale sau Bolintineanu au folosit constant biciul criticii este paradoxul românesc: conștiința unui potențial uriaș, a unei istorii care ar fi putut fi glorioasă, sugrumată de o realitate mediocră, coruptă și superficială.
N-au fost critici detașați, ci martori direcți ai unei construcții naționale care, în opinia lor, o lua pe un drum greșit.
Era o dragoste rănită, frustrarea omului care își vede familia mimând virtuți pe care nu le are și acceptând vicii care o distrug.
Eminescu, de pildă, a întruchipat perfect această viziune. Critica lui nu era îndreptată spre țăranul simplu, pe care adesea îl idealiza ca păstrător al esenței naționale, ci spre pătura elitelor de carton, spre clasa politică pe care o considera adesea alogenă, incompetentă și profund vândută intereselor străine. În publicistica sa feroce, Eminescu punea în contrast direct gloria trecutului, cea a lui Mircea sau Ștefan, cu prezentul lamentabil al politicienilor de cafenea, al demagogilor care foloseau cuvinte mari pentru a ascunde interese mărunte. Ceea ce îl durea pe Eminescu era trădarea idealului istoric. El vedea un popor adormit, „somnoros”, care accepta pasiv această degradare a elitei. Reproșul lui era, în esență, un strigăt de trezire: cum de am ajuns de la gloria strămoșilor la această mizerie morală?
Caragiale, pe de altă parte, a coborât critica din sfera istoriei direct în stradă, în mahala și în salonul politic. El nu a mai idealizat nimic; a pus o oglindă deformată, dar teribil de exactă, în fața societății. Caragiale a surprins cancerul principal al modernizării românești: formele fără fond. Am importat democrație, parlamentarism, presă liberă și discursuri franțuzite, dar sub această poleială subțire fierbeau aceleași patimi balcanice: nepotismul, corupția, demagogia, interesul personal ridicat la rang de politică de stat. Personajele lui Caragiale, de la Cațavencu la Trahanache și Pristanda, nu sunt monștri; suntem noi, în ipocrizia noastră.
Ele vorbesc despre „patrie” și „progres”, dar totul se rezumă la „enteres”. Caragiale reproșa poporului nu doar că producea astfel de lideri, ci că se complăcea în acest circ, că participa activ la el. El a arătat că politicianul corupt și cetățeanul care „se descurcă” sunt făcuți din același aluat.
Chiar și Bolintineanu, deși asociat mai mult cu romantismul eroic și legendele istorice, participa la aceeași critică, deși indirect. Prin simpla evocare constantă a figurilor monumentale ale trecutului, el crea un standard zdrobitor pentru prezent. Legendele lui nu erau doar lecții de istorie, ci și mustrări morale. Era un mod de a spune: „Aceștia au fost înaintașii noștri, capabili de sacrificiu suprem; voi de ce sunteți capabili?”. Contrastul dintre demnitatea eroilor săi și realitatea politică pe care o trăia era implicit o formă de reproș.
Problema centrală pe care toți acești scriitori au identificat-o era superficialitatea. Construcția României moderne s-a făcut pe repede-înainte, arzând etape și mimând civilizația occidentală fără a avea fundația morală și educațională necesară.
Elita nu s-a ridicat pentru a trage poporul în sus, ci s-a desprins de el, folosindu-l ca masă de manevră. În același timp, poporul a dezvoltat un fatalism istoric, o resemnare („merge și așa”, „capul plecat sabia nu-l taie”) care a permis perpetuarea acestor elite toxice.
Scriitorii au fost mereu conștiința critică a națiunii.
Reproșul lor nu era actul unui trădător, ci actul medicului care pune un diagnostic dureros. Era singura formă de patriotism onest pe care o mai puteau practica într-o lume dominată de patriotismul de paradă, cel al discursurilor goale. Criticau pentru că le păsa prea mult.
Vedeau potențialul irosit în fiecare zi pe fleacuri, pe corupție măruntă, pe dezbinare și pe o incapacitate cronică de a construi ceva durabil. Durerea lor era să vadă că România eșuează ciclic în aceleași greșeli, că istoria se repetă ca o farsă, așa cum a demonstrat Caragiale, sau ca o tragedie, așa cum a simțit Eminescu.
Au avut ceva de reproșat poporului român pentru că au fost singurii care au avut curajul să privească în abisul acestui popor și să nu se prefacă că văd altceva.
2.E ziua Corinei
Corina Chiriac face 76 de ani. Din punctul meu de vedere, ca exprimare artistica, dar si ca stil vestimentar, a fost o diva in adevaratul sens. Peste Angela Similea.
Mi-e ciuda de mor ca nu avem si noi in Romania un format de tv care sa ii includa pe artistii ramasi intr-un balon de divertisment, asa cum fac italienii si francezii.
Dar, no, in tara asta nu se poate nimic de calitate, numa’ rahaturi gen Asia express.
Si ceva ce ne dorim cu totii:
3.Accidente fotografice din natura
Nu totdeauna iese cum vrei, cand esti fotograf de natura. Nu pentru ca nu stii sa pozezi, ci pentru ca natura si vietuitoarele au ritmul lor.
De data asta a iesit funny:
(de aici, doar pentru abonatii platitori)