Opus nr. 469 - Scatocrația
Scatocrație este un neologism inventat de celebrul grinch al societǎții româneşti, Liviu Alexa, şi este format prin combinarea rădăcinii grecești “scato-” (de la skatos = excrement) și a sufixului “-crație” (de la kratos = putere, conducere).
Scatocrație, dulce Românie!
de Liviu Alexa
Experții în doctrine politice se chinuie de ceva timp să găsească un termen memorabil pentru autocrația cu aparență democratică a lui Erdogan sau Viktor Orbán și sunt în ceață totală când e vorba să găsească un nume pentru comedia unică pe glob care se joacă de mai bine de un an în România.
Am gasit eu un nume perfect, si nu sunt Kissinger: Scatocrație.
Există o limită a degradării morale a unui popor pe care n-o mai măsoară nici economia, nici sociologia, nici ratingurile de televiziune. Nici mǎcar Pazvante Chioru’.
Există o clipă în istoria unei națiuni când bălegarul ajunge să aibă glas, putoarea devine politică de stat, iar cǎcatul ajunge să se așeze, calm și sigur, în scaunul Puterii.
Acel moment trebuia sǎ poarte un nume, dar v-am zis, manualele de științe politice nu l-au gǎsit, astfel cǎ eu, mânat de realitatea maro pe care o relatez de 27 de ani de când fac meseria asta, am fost inevitabil obligat sǎ î inventez: i-am zis scatocrație.
Scatocrația nu este un sistem, ci o infecție. Nu e ideologie, ci o formă de putrezire a democrației din interior, atunci când cei care se ridică la vârf o fac prin fermentațiea borhotului din vintre, nu prin merit.
Într-o scatocrație, aşa cum trǎim acum, nu mai contează ideile, ci duhoarea lor.
Liderii nu se remarcă prin viziune, ci prin capacitatea de a transforma fecalele proprii ale gândirii în normă publică.
Într-o democrație clasică, prostul votează și în cele din urmă se supune rezultatelor.
Într-o scatocrație “corectǎ”, prostul conduce.
Imbecilul este glorificat pentru neștiința lui, aplaudat pentru bădărănia sa, investit cu o aură de autenticitate doar pentru că e incapabil să mintă elegant, cu cravatǎ.
Poporul, obosit de aparențele rafinate ale celor care au jefuit în trecut în tăcere, se predă azi celor care jefuiesc zgomotos, cu râgâieli, bǎşindu-se, scǎrpinându-se în nas.
Scatocrația este triumful celor care se simt confortabil în propria lor mizerie morală.
Instituțiile, într-o astfel de lume, nu mai funcționează ca instrumente ale rațiunii, ci ca toalete administrative.
Parlamentul devine un closet în care se golesc frustrările colective.
Guvernul este o fosă septică din care țâșnesc ordonanțe diareice și privilegii unsuroase.
Administrația publică miroase a latrinǎ umedǎ și respingătoare, iar presa, în loc să fie aerul condiționat al spațiului comun, devine ventilatorul care împrăștie mirosul de cǎcat cât mai uniform, ca să nu se simtă diferența între vinovați și victime, fiindcǎ si asta am fost invatati să facem mai nou: sa nu criticăm căcatul prost, căcatul imbecil, căcatul imoral, căcatul sfertodoct, fiindcă nu e politically corect.
Dacǎ e, ni se spune acum cu lacrimi de incluziune, toleranțǎ şi reziliență, haideți să fim căcați cu toții!
Scatocrația nu e doar o metaforă pentru corupție, e o descriere exactă a unui metabolism social care funcționează pe principiul digestiei inverse.
Valorile sunt înghițite prin cur și regurgitate deformate pe gurǎ, munca devine bătaie de joc, educația e un exercițiu de simulare, iar cultura, un peristaltism leneș care elimină doar clișeele ușor de digerat.
Într-o scatocrație, arta e tolerată doar dacă nu deranjează mirosul general.
Un tablou bun e unul care se vinde. O carte bună e una care se laudă la Mihai Morar pe podcastul de prostituție financiarǎ. O idee bună e una care nu supără sponsorul.
Există în fiecare om care trăiește într-un astfel de sistem o adaptare lentă la putoare.
La început, se revoltă.
După o vreme, se obișnuiește.
În final, o consideră normală.
Cǎcatul devine normal: “Hai, dom’le, e un cǎcat, ce te tot isterizezi?”, îti zice noul iehovist al scatocrației.
Așa am ajuns ca o națiune întreagă să confunde aerul respirabil cu gazul de canal. Când un politician minte, nu se mai miră nimeni. Când fură, e considerat descurcăreț. Când e prins, nu pățește nimic, iar când e condamnat, devine Piedone. Asta pentru cǎ scatocrația are nevoie de eroi ai murdăriei, figuri care inspiră prin mizerie, nu prin merit.
Unii ar spune că fenomenul e temporar, că toate civilizațiile trec prin faze de decadență, că se curăță singure în timp.
Haha, mor de râs. Noi suntem români, nu suntem nici civilizație, nici popor cu P, suntem popor cu p mic de la plm.
Am şi câteva avertsimente: aveti grijǎ cǎ scatocrația nu se curăță. Se extinde.
Deja s-a infiltrat în școli, în spitale, în companiile private, în discursul cotidian. Cuvintele și-au pierdut deja sensul: „valoare”, „respect”, „profesionalism” devin sunete goale, iar „șmecherie”, „combinație”, „boss” devin substantive-virtuți.
Într-o astfel de lume, copiii nu mai visează să fie medici sau pompieri, ci influenceri cu contract la minister.
Scatocrația nu e neapărat o conspirație, ci o coincidență perfectă între lene, frică și instinctul de adaptare la urât. Oamenii se ajustează la nivelul cel mai de jos pentru a supraviețui. Dacă sistemul premiază servilismul, fiecare va învăța să pupe mâna care miroase a cǎcat. Dacă sistemul promovează minciuna, fiecare va deveni un mic poet al ipocriziei puțind a bǎşinǎ de zidar. Dacă sistemul cere prostie, aceasta va fi cultivată ca o dovadă de naturalețe. În final, nimeni nu mai e vinovat, toți sunt adaptați şi se adapteazǎ by default.
În scatocrație, elitele adevărate nu mai au voce. Cele intelectuale, morale sau profesionale sunt reduse la tăcere, ridiculizate, exilate în spații marginale. Nu pentru că ar fi periculoase, ci pentru că sunt indezirabile într-un sistem care trăiește din duhoare. Creierele mari miros frumos. Şi contrasteazǎ cu hoitul rahatului.
Un creier lucid e ca o lumânare într-o latrină: nu luminează, doar provoacă panică. De aceea, puterea preferă să îi țină pe toți în întuneric și să dea o indexare la punctul de pensie în loc să aerisească.
Când se ajunge în această stare, discursul public devine un joc de aparențe. Oamenii se prefac că lucrează, politicienii se prefac că guvernează, presa se preface că investighează, justiția se preface că sancționează, iar poporul se preface că mai crede în ceva.
Totul e o cǎcǎstoare a minciunii, un carnaval al fecalelor care dansează în ritm de talk-show.
Scatocrația e mai eficientă decât dictatura pentru că nu are nevoie de frică, are nevoie doar de resemnare.
Într-un astfel de sistem, nimic nu e mai periculos decât demnitatea.
Omul care refuză să se murdărească devine suspect. E considerat arogant, distructiv, „negativist”.
Se spune despre el că nu e constructiv, că nu înțelege „realitățile”, că e un romantic sau un frustrat.
Scatocrația are mecanisme precise de autoapărare: izolează orice igienă morală ca pe o boală contagioasă. Vin mâncǎtorii de cǎcat pe facturǎ şi vidanjeazǎ spatiul social media de orice urmǎ de demnitate.
Dacă ar exista o Constituție a scatocrației, articolul unu ar fi
„Să nu spui adevărul decât dacă servește unui interes”.
Articolul doi ar fi
„Să nu excelezi, căci vei fi urât”.
Articolul trei:
„Să nu protestezi, pentru că totul e degeaba”.
Restul articolelor ar fi despre pensii speciale, vacanțe plătite de firme prietene și premii pentru mediocritate.
Scatocrația se apără nu cu poliția, ci cu cinismul generalizat.
Nimeni nu spune ce gândește, pentru că gânditul e un act riscant. Înlocuirea gândului cu reacția, a rațiunii cu instinctul, e procesul biologic al scatocrației. Ea nu are nevoie de gânditori, ci de consumatori de sloganuri.
Televiziunile, rețelele sociale, publicitatea și politica au format împreună o cloacă perfectă, un organism care se hrănește din propria emisie de dejecții morale.
De ce am ajuns aşa?
Nu pentru că răul ar fi învingător, ci pentru că România nu mai are nas.
haha
:)))