Opus nr. 472 - Da' dacǎ Alexandreasca câştigǎ? Cine a intrat în istorie drept prima "Vǎduvǎ Neagrǎ".

Candidatura ancorei de la Realitatea Plus, Anca Alexandrescu, stârnește reacții dintre cele mai diverse, dar mai ales din partea adversarilor nu puțini pe care și i-a făcut în media:

„Voi avea o campanie modestă, nu voi da bani la presă. Din punct de vedere politic poate Consiliul nu va fi de acord cu ce vom propune, dar îi vom avea alături pe bucureșteni. Cetățenii orașului trebuie să aibă același grad de confort, indiferent de sector. Vom aduce bani Bucureștiului și nu vom folosi banii publici așa cum fac ei astăzi. Voi fi în stradă din această săptămână și vom învinge”, a adăugat jurnalista Anca Alexandrescu.

Iata câteva reacții ale jurnaliştilor şi comentatorilor:

CTP

„AUR n-avea om, pe cine să pună?”, a spus CTP în emisiunea „România în Direct”, de la Europa FM, prezentată de Cătălin Striblea.

Despre candidata Anca Alexandrescu, CTP spune că aceasta va miza pe un discurs politic, nu administrativ.

„Depinde ce vor alege să susțină candidații în cauză. Avem un candidat care nu poate să meargă decât pe vot politic. Această doamnă preoteasă. Preoteasa lui Dumnezeilă. Ea nu poate să meargă decât pe vot politic, altceva nu are în poșetă. Nimic. Absolut nimic. Habar n-are de primărie, administrație, nicio legătură n-a avut în viața ei”, a răspuns CTP, întrebat dacă va fi un vot politic sau administrativ.

Poza zilei vine de la Ovidiu Ganea, jurnalistul de la Inquam Photos, care niciodată nu pleacă de la evenimente fără ceva remarcabil: am cumpărat poza de la Ovidiu, așa cum se face, ca respect pentru ochiul lui genial.

foto - Octav Ganea - Inquam Photos

Acest zâmbet de „văduvă neagră” a făcut ca fotografia să circule azi pe WhatsApp-uri în mii de share-uri.

Din acest punct de vedere, candidatura Ancǎi e clar cea mai mediatizatǎ sau comentatǎ.

Aș putea să zic și eu multe, dar au zis mulți destule; eu o să mă limitez la a creiona un scenariu: cum ar arăta Primăria Capitalei dacă ea câștigă. E scenariu, da?

Scenariu - Anca Alexandrescu - noul primar al Capitalei

Plec la croșetarea acestui scenariu de la scorul de 15 la sută din sondaje, cu care Anca este creditată. Sigur, știți părerea mea despre casele de sondare și manipulările lor pre-electorale. E foarte posibil ca ea să aibă undeva în jurul acestui scor, fiindcă notorietate are. Și încă una mare. Adăugând chiar și mica putere electorală a AUR la București, pe o participare scăzută la vot, well…

Să presupunem imposibilul cǎ devine posibil prin fragmentarea completă a votului: PSD-ul cu candidatul său instituțional care mobilizează douǎ sectoare (al lui Piedone included) dar nu entuziasmează, PNL cu un narcisist media fǎrǎ aderențǎ şi USR cu un şters care vorbește doar limba celor din bula lui.

Alexandrescu poate prinde exact nervul frustrat, furios, antiestablishment al unui București epuizat de promisiuni neonorate, dezamǎgiți de Nicuşor Dan, oameni care nu o iubesc neapărat, dar urăsc cu pasiune status quo-ul.

Dimineața după victorie, euforia se va disipa dupǎ ce doamna primar îşi va readuce aminte de “dinamica” componenței Consiliului General. Matematica ar fi brutală: Alexandrescu nu ar avea majoritate pentru absolut nimic. Nu poate numi directori la regii, nu poate aproba bugetul, nu poate demara proiecte majore, nu poate face restructurări în aparatul primariei. Tehnicalitatea votului in CGMB devine închisoarea ei.

Primele șase luni ar fi haos pur. Consiliul General ar bloca sistematic orice inițiativă vine de la primar, nu pentru că e neapărat rea, ci pentru că nicio facțiune politică nu-și permite să lase un independent controversat susținut de AUR să pară eficient.

PSD-ul și PNL-ul, inamici de obicei, ar descoperi miraculos puncte comune în opoziția față de ea. USR ar fi prins într-o capcană morală – dacă colaborează, își alienează baza progresistă; dacă o blochează, par la fel de clientelari ca restul. Alexandreasca ar sta în fotoliul de primar ca într-o capcană de catifea.

Dar iată unde devine interesant: Alexandrescu nu e Firea, jurnalistǎ de caviar şi prezentatoare de ştiri, nu e politician clasic care operează în parametrii normali ai negocierii și compromisului, ba, daca îi ascultăm adversarii, are sforicele de la SIE MIE BIE, ba e posibil să se și împărățească și să rupă aceste sfori și să apuce pe calea rebeliunii.

Ca e rezidenta SIE sau SRI, doua lucruri ar fi sigure pentru şi despre ea: cǎ e jurnalist controversat cu decenii de experiență în manipulare narativă și război mediatic, astfel încât va gândi ieșirea din acest blocaj exact din această privință și, doi, că Realitatea Plus va deveni buzduganul ei de negociere.

Nu vreau să comentez dacă ar fi bine sau rău, de vreme ce e doar un scenariu. Când se va întâmpla, voi comenta.

Dar cei care cred că Realitatea Plus sau Maricel Păcuraru, în eventualitatea în care Anca ar câștiga Primăria Capitalei, ar rămâne fără vedeta/ancora postului, se înșală: vedeta doar schimbă fotoliul, nu și camerele. Camerele se vor muta la noul fotoliu de primar, în biroul ce va deveni un platou straniu și permanent.

Când realizezi că nu poți guverna prin instituții, începi să guvernezi prin spectacol. Când Consiliul îți blochează bugetul pentru a mia oară, nu organizezi întâlniri tehnice de reconciliere – organizezi conferințe de presă incendiare unde îi dai in gurǎ fiecǎrui consilier care a votat împotrivă, citești salariile directorilor din primǎrie, evidențiezi afacerile dubioase, transformi fiecare obstacol birocratic într-un scandal mediatic personalizat.

Strategia ar fi brutală și simplă: dacă nu pot construi, voi demola. Dacă nu pot schimba sistemul, îl voi expune până devine casant.

Fiecare refuz al Consiliului devine dovada existenței “mafiei consilierilor”, fiecare blocaj devine exemplu de corupție sistemică, fiecare obstacol procedural devine narațiune despre “ei versus noi”. Alexandrescu nu ar putea (o vreme) guverna Bucureștii – dar ar transforma Primăria într-un studio permanent de televiziune de unde ar transmite zilnic noi nelegiuiri.

Aparatul administrativ al primăriei, cu miile de funcționari publici care supraviețuiesc oricărui primar, ar deveni câmpul de bătălie principal. Directori numiți de administrații anterioare, loiali rețelelor politice care i-au pus acolo, ar sabota subtil orice direcție nouă. Dar primǎrița Alexandrescu, cu instinct de ziarist de investigație și zero scrupule, ar începe să scoată la lumină dosarele lor. Nu prin proceduri legale laborioase – prin leak-uri strategice, prin dezvăluiri publice, prin crearea unui climat de paranoia în aparatul administrativ unde nimeni nu știe ce dosar compromițător va fi următorul făcut public.

Companiile municipale care consumă miliarde și funcționează prost ar deveni țintele predilecte. Incapabilă să le reformeze, ar începe să le expună sistematic. Fiecare autobuz stricat ar deveni caz mediatic cu nume și prenume ale responsabililor. Fiecare stradă nesalubrizată ar primi o vizită personală filmată live pe Facebook sau Tik Tok. Fiecare avarie la termoficare se va transforma într-un nou episod din serialul “Despre incompetență și furt instituționalizat”.

Cert, această strategie nu ar rezolva problemele Bucureștiului. Străzile nu se repară prin conferințe de presă. STB-ul nu devine funcțional prin scandaluri.

Dar ştiți ceva? Pentru o parte semnificativă a electoratului care ar fi votat-o, rezolvarea problemelor nu a fost niciodatǎ obiectivul principal. Ei vor să vadă sistemul atacat, să vadă elitele incomodate, să vadă “mafioții” expuși public. Votul pentru Alexandrescu nu ar fi vot pentru competență administrativă – va fi vot pentru revenge politics, pentru spectacolul demolării instituționale.

După un an cu acest război de uzură, ceva interesant s-ar putea întâmpla: unii consilieri, în special cei care și-au calculat că vor mai candida și sunt din partide în scădere în sondaje, ar începe să tremure. Poate chiar șefii de partide ar pica la pace neoficial, căci muielile s-ar extinde încă din fașă și asupra lor. Televizat frumos.

Popularitatea patidelor ar fi pe derdeluş după luni de expunere publică. Ar începe să negocieze în secret – “ai mei voteazǎ proiectul tău dacă oprești investigațiile alea”.

Alexandrescu, fără nicio loialitate ideologică sau de partid, ar face exact aceste înțelegeri cinice. Nu printr-o coaliție oficială (imposibilă), ci printr-o rețea informală de compromisuri individuale bazate pe șantaj soft și interese mutuale.

Bucureștiul sub Anca Alexandrescu nu ar deveni nici mai bun, nici mai rău în termeni de infrastructură și servicii – ar deveni diferit ca natură.

S-ar transforma dintr-o capitală administrată previzibil de prost, într-un perpetuu reality show politic unde fiecare săptămână ar aduce un nou scandal, o nouă dezvăluire, un nou episod dintr-o telenovelǎ instituțională nemaivăzută pǎnă atunci.

Cel mai probabil, după doi ani, presiunea ar deveni insuportabilă din ambele direcții. Partidele politice ar realiza că trendul nu le favorizează – că fiecare scandal generat de Alexandreasca erodează mai mult încrederea în ele şi scorul electoral.

Ar putea începe să ia în considerare scenariul inimaginabil: o coaliție anti-Alexandrescu care să negocieze destituirea sau cel puțin neutralizarea ei completă prin blocaj total și asumarea responsabilității publice pentru asta. Simultan, propriii susținători ai Alexandrescu ar începe finalmente să realizeze că spectacolul expunerii nu aduce autobuze noi sau alte străzi asfaltate.

Finalul de mandat ar găsi Bucureștii în exact aceeași stare fizică ca la început – poate chiar puțin mai rău din cauza anilor de blocaj instituțional – dar complet transformat ca dinamică politică.

Vechile partide ar fi slăbite, încrederea în instituții ar fi la minime istorice, polarizarea ar fi extremă.

Alexandreasca ar pleca din funcție fără realizări concrete, dar cu o bază mai mare de fani devotați care ar vedea-o ca pe o martirǎ a sistemului corupt. Ar candida probabil pentru Parlamentul European sau orice altă poziție unde capacitatea de a genera narațiuni contează mai mult decât capacitatea de a administra.

E un scenariu, da? O victorie a Ancǎi nu ar schimba nimic concret în București, dar ar schimba totul în modul în care românii percep posibilul în politică.

Ar demonstra că poți ajunge în funcții majore fără aparatul unui partid tradițional, că poți supraviețui politic fără majoritate în consiliu, că spectacolul poates substitui parțial administrarea efectivă a celui mai important oraş din România. Ar fi, pǎrerea mea, americanizarea completă a politicii locale românești – unde show-ul și cultura războiului permanent înlocuiesc plictisitoarea dar necesara muncă administrativă.

Scenariul meu e şocant nu pentru că e imposibil, ci pentru că e probabil mai plauzibil decât vrem să admitem.

---

Istoria primei “Vǎduve negre”

Maria Ștefan a făcut acum câțiva ani, în publicația Turism Istoric, o descriere bună a primei femei cinice ce și-a câștigat „meritat” porecla de „Văduva Neagră”.

Lucrezia Borgia, fiica nelegitimă a Papei Alexandru al VI-lea, fiul Papei Callistus III, reprezintă întruchiparea conceptului de „Văduva Neagră“. Iubiții acesteia „se trezeau morți“ după nopțile necugetate de amor, otrăviți cu un extract de „Degețel“ (Digitalis purpurea), pe care îl turna în băutură dintr-un inel.

Înclinația Lucreziei Borgia către incest, corupție și crimă i-a construit imaginea de femeie cu adevărat fatală. Ea a fost model de inspirație deopotrivă pentru răufăcători și pentru artiști. Celebrul pistolar din Vestul sălbatic, Buffalo Bill, chiar și-a botezat unul dintre pistoale „Lucrezia Borgia“.

După două tentative de mariaj cu Don Cherubino și mai apoi cu Don Gasparo, Lucrezia s-a căsătorit în final, în 1493, cu Giovanni Sforza, conte de Cotognola și vicar de Pesaro, mult mai avut decât rivalii săi. La numai 15 ani, fără măcar a-și cunoaște viitorul soț, a trebuit să accepte decizia politică luată de tatăl său.

Lupta pentru putere între familiile nobililor italieni a făcut ca, în 1497, Papa Alexandru al VI-lea să aranjeze anularea căsătoriei Lucreziei. La acea dată, motivele pentru care Rodrigo hotărâse unirea celor doi nu mai existau. Familia Sforza pierduse enorm din influența sa în urma războiului cu Franța.

Cum mureau soții Lucreziei

Un colegiu de înalți prelați a expus „impotentia coeundi”, de care se făcea vinovat Giovanni, și a anulat căsătoria. După o nuntă discretă, fără fast, Lucrezia a devenit soția lui Alfonso, fiul ilegitim al lui Alfonso al II-lea de Napoli, iar în 1499 l-a născut pe Rodrigo, botezat astfel în onoarea bunicului său, Papa.

Acest mariaj a durat mult mai puțin decât primul, Cezar trimițându-și patru dintre oamenii săi de încredere să-l ucidă pe Alfonso. Acesta a supraviețuit atacului, dar la scurtă vreme Cezar a creat o diversiune la poarta spitalului în care era internat soțul Lucreziei, timp în care unul dintre căpitanii lui l-a strangulat în pat pe Alfonso.

Fratele Lucreziei dorea o alianță cu o familie mai puternică, cea a ducilor de Ferrara. La 30 decembrie 1501, Alfonso d’Este, fiul lui Ercole, primul duce de Ferrara, devine cel de-al treilea și ultimul soț al Lucreziei. Peste 18 ani, în urma complicațiilor apărute în timpul nașterii copilului lor, Lucrezia își găsește sfârșitul. Lucrezia Borgia poate fi considerată un simbol al răului. Numărul impresionant de amanți, care au sfârșit otrăviți, relația ei incestuoasă cu Cezar, la rândul său acuzat de numeroase crime și de fratricid (l-a ucis pe fratele său Juan), corupția și jocurile politice pe care le-a inițiat sau le-a sprijinit, i-au câștigat renumele de „cea mai letală femeie“.

Lucrezia își ucidea amanții și pe cei care o refuzau cu o otravă obținută din „digitalis purpurea“, plantă numită popular Degețel. Legenda spune că ar fi purtat veninul într-un inel cu o montură specială.

La 500 de ani după moartea Lucreziei, exponența pasiunii fără limite, a crimei și corupției, fapte înscrise în cronici, Italia încearcă să-i dea o imagine nouă, de mamă model și de soție exemplară.

---

Dacă mai vrei să citești asemenea texte și pe viitor, căci azi e gratis, abonează-te cu 1 leu pe zi la Strict Secret - cel mai citit newsletter din Romania.

Apasǎ aici: