Opus nr. 473 - Sex la primǎrie, sub falnic tricolor. USR vrea sǎ o punǎ Avocat al Poporului pe o mamaie care l-a împrumutat cu bani in campanie pe Nicuşor Dan. Când civismul devine cosplay

Nov 05, 2025

Rar vǎ rog de-a lungul anului sǎ citiți pânǎ la capǎt, mai ales cǎ azi am lǎsat la liber lectura.

Poate vǎ şi abonați cu bani, ca sǎ mǎ susțineți. 30 de lei nu e o gaurǎ în cer.

Cu stindardul sculat

Prostoiul de mai jos se numeşte Traian Simionca (PSD) şi e la al patrulea mandat în fruntea Primăriei Livezile din județul Bistrița-Nǎsǎud.. E mega smardoi la el în comunǎ, proştii din Livezile l-au votat in proportie de 90%…

Pozeaza ca familist…

şi primar implicat…

… dar el nu poate sǎ îşi ținǎ scula în pantaloni nici în primǎrie.

Masina sexuala Simionca nu are multi neuroi in dotare, boul s-a dat singur in gat, cel mai probabil din greseala cand a pus la “stare” pe WhatsApp toate pozele cu mentiunea „partidă de amor”. Tatnti se numeste Ana Maria Haruța si lucreaza la serviciul Social din Primarie. In fine, a lucrat, caci azi si-a dat demisia.

Mașina sexuală Simionca nu are mulți neuroni în dotare, boul s-a dat singur în gât, cel mai probabil din greșeală, când a pus la „stare” pe WhatsApp toate pozele cu mențiunea „partidă de amor”. Tanti se numește Ana Maria Haruța și lucrează la Serviciul Social din Primărie. În fine, a lucrat, căci azi și-a dat demisia.

Deși din fotografii pare că doamna e agresată sexual — și poate că a și fost fix în acel moment, în sensul că primarul dornic voia să o aibă pe loc, în biroul său —, trebuie să știți că zbaterile ei sunt doar pentru că se temea, doamna, să nu fie prinși de cineva. În fapt, relația de amantlâc durează de circa cinci ani.

Poate că a fost condiționată cu primirea postului respectiv, dar cinci ani…

USR, aceeași mizerie. Viitorul Avocat al Poporului încǎ mai are de primit de la Președintele României banii împrumutați în campanie

Dezvaluirea a fost fǎcutǎ de fostul membru al CSM, Adrian Toni Neacșu:

Când civismul devine cosplay

Cosplay-ul, pentru cei care nu frecventează convențiile de benzi desenate (de tip Marvel) sau comunitatea online devotată culturii japoneze, înseamnă practic a te costuma în personajul tău preferat – să arăți ca Superman sau Sailor Moon, să recreezi estetic un erou ficțional mimând pentru show şi orgoliu superputerile sale. E teatru, e joacă, e narcisism manifestat vizual, un nou mod de socializare sau un hobby modern.

Dar ce am văzut acum câteva săptămâni pe o stradă centralǎ din Cluj-Napoca m-a făcut să realizez că trǎim o eră în care pânǎ și ideea de protest civic însăși a devenit cosplay. O farsǎ.

Un tânăr de aproximativ douăzeci și unu de ani stătea la colțul străzii cu o pancartă despre protecția planetei și echitatea socială.

Mesajul era corect din punct de vedere al tuturor coordonatelor progresiste contemporane, tipografia era perfectǎ pentru Instagram, atitudinea era cea potrivită.

Dar la gâtul lui atârna un fular Chanel – probabil cusut de mâini care primesc salarii de subzistență în Bangladesh sau Vietnam, într-o fabrică unde orele suplimentare obligatorii și condițiile de muncă degradante sunt parte din pachetul standard de sclavie modernǎ.

Ironia nu era subtilă, era atât de evidentă încât devenea aproape abstractă, ca o piesă de artă conceptuală neintenționată despre ipocrizia noastră colectivă.

Nu musai tânărul e problema – el e simptomul unei boli mult mai profunde și mai răspândite. Trăim într-o eră în care activismul s-a transformat întrun consumabil estetic, în care “revoluția” sau “protestul” au devenit un stil de viață trendy, iar rezistența față de Sistem s-a transformat în conținut de pus pe Facebook sau Insta.

Protestul în vremile astea nu mai e despre schimbare – e despre cum arăți în timp ce pretinzi că vrei schimbare.

Gândiți-vă la protestele din ultimii ani și la evoluția lor vizuală. Pe vremuri, oamenii ieșeau în stradă obosiți, furioși, dispuși să riște ceva real.

Astăzi, protestul seamănă mai degrabă cu un festival – culorile coordonate, pancartele cu fonturi moderne, outfit-urile gândite pentru instagramabilitate, setup-urile cu impact vizual maxim.

Când rezistența devine entertainment, când protestul devine conținut pentru social media sau e meteodependent, Sistemul nu mai trebuie să te reprime, ci face ceva smart: îți oferă o scenă.

Platformele de social media nu te mai cenzurează când postezi despre nedreptăți, te recompensează cu like-uri și shares. Brandurile nu te evită când îți afișezi pe stradǎ angajamentul față de justiția socială – te folosesc în campanii de CSR. Corporațiile nu se tem de activismul tău – îl cooptează, îl rebranduiesc, apoi îl vând înapoi către tine ca produs.

Aceasta e geniozitatea securismului de tip nou: el nu mai respinge critica, o absoarbe și o transformă în alte manipulǎri.

Poți cumpăra tricouri Che Guevara produse de companii multinaționale. Poți purta simboluri ale anarhiei produse în fabrici care întruchipează exact ierarhiile pe care anarhismul pretinde că le respinge. Poți protesta împotriva fast fashion purtând haine produse exact în condițiile împotriva cǎrora protestezi.

Sistemul nu se mai simte amenințat de contradicțiile tale – le foloseşte in propriul său interes, căci speculează nevoia ta de admirație, foamea ta de validare.

Atât de ipocriți au ajuns oamenii în mod conștient. Atât de rău intenționați.

Tinerii protestează pentru planetǎ purtând haine sau aifoane produse de muncitori exploatați şi pentru cǎ sunt cinici, ci şi pentru că asta e singura realitate pe care o cunosc – o lume în care orice, inclusiv civismul, trebuie ambalat și “vândut”.

Astăzi, în România confortabilǎ, protestul sau #rezistenta înseamnă să lipsești de la serviciu câteva ore “pentru o plimbare”, să postezi câteva stories pe Instagram, să te simți moral superior pentru restul săptămânii. Riscul e zero. Recompensa – validare socială instantanee – e garantată: #neamunit.

Dar când protestul sau civismul nu “costă” nimic, el nu schimbă nimic.

Structurile de putere nu tremură în fața pancartelor smart scrise și a hash-tag-urilor virale. Securiştii zâmbesc tolerant, politicienii se tatueazǎ temporar cu logo-ul în culorile cauzei tale,, postează declarații solidare scrise de “comunicare”, apoi te furǎ exact ca înainte.

Această cosplayizare a revoluției, a protestului, a civismului, stinge energia care ar putea fi direcționată spre o schimbare reală.

Oamenii se mint pe ei înşişi că fac ceva când semnează o petiție online de la Declic, când postează un cadru negru pe Instagram cu #jesuis, când participă la un marș organizat “ilegal”, dar cu voie de la autorități.

Dar taote astea sunt ca laba fǎcutǎ cu prezervativ. Petiția ta va fi ignorată. Postarea ta va fi înghițită de algoritm în câteva ore.

Nimeni nu are chef (asta mi-au scris oamenii în ultimele luni) de revoluții adevǎrate, de proteste spontane: “e frig”, “o sǎ ne batǎ ca pe 10 august”, “eu nu pot numai duminica viitoare”.

Da, Revoluția reală e urâtă. E epuizantă. E plină de compromisuri grele și dileme morale. E cu teme reale puse în voci furioase, e cu obiective. Înseamnǎ construirea unor alternative concrete la problemele pe care le critici.

Fularul Chanel al protestatarului cu alura trans nu e doar un accesoriu de modă incongruent, ci metafora perfectă pentru întreaga noastră eră – vrem să arătăm ca revoluționari “true”, dar fără să renunțăm la confortul “sistemului”, cum dracu’ sǎ renunți la iPhone 17 Pro Max şi la fularul Chanel??!.

Nu, azi vrem schimbarea acum, cǎ de la ora 19 pleacǎ bona şi nu mai ai cu cine lǎsa copilul, vrem schimbarea ACUM, cam cum vrem sǎ ne aduca ǎia de la Sameday în aceeași zi pachetul cu semințe chia pentru pâinea fǎrǎ gluten pe care o facem home.

Românii “e” un popor de cosplayeri ai revoluției, îmbrăcat în costume mumoase pentru Insta, jucând un rol virtual într-un spectacol ce nu va fi niciodatǎ altceva decât o şuşanea civicǎ.

Lecția de demnitate pentru magistrați

Diana Ionescu, lector al Universității Babeș Bolyayi (UBB) din Cluj, unde predǎ predă procedură penală, le dǎ pe Facebook magistraților o lectie de demnitate excelentǎ: e musai sǎ o citiți.

Una din marile rușini ale României în materia justiției penale

de Diana Popescu

“Una din marile rușini ale României în materia justiției penale (dar cu efect de imagine pe toată justiția) este felul în care sistemul judiciar se raportează la prescripția răspunderii penale. Prescripția, adică oprirea procedurilor penale (sau, din punct de vedere al dreptului penal imposibilitatea tragerii la răspundere penală) pe motiv că statul, prin instituțiile sale, într-un număr n de ani (nici nu mai contează câți, oricum socotim în ani, ceea ce e mult) nu a reușit să ajungă la o soluție privind suspiciunea/acuzația săvârșirii unei infracțiuni.

Eu nu am văzut luptă juridică mai mare în România decât aceasta pe prescripție. Avem hotărârii CCR, HP-uri, nervi cu CJUE, Lin I, Lin II, completuri la ICCJ împărțite pe categorii, curți de apel pe categorii, strămutări, și acum și recuzări. Ce mai! Asta e lupta mare a neamului românesc în materie de justiție. Nu ne-am luptat pentru justiția de tranziție (adică, câți șefi din perioada comunistă, înafară de Vișinescu și Ficior, au fost trimiși în judecată?), nu ne-am luptat pentru morții de la Revoluție, pentru cei de la mineriade, pentru drepturile copiilor, pentru drepturile victimelor. Nu. La noi, lupta cea mare este pentru prescripție. Asta e identitatea noastră constituțională. Și poate chiar e. Uite subiect bun de teză de doctorat - rolul prescripției în formarea identității naționale românești în domeniul dreptului și justiției. Asta e lupta mare a neamului în ceea ce privește justiția penală. Alta nu avem.

Atunci când regimul comunist a pus în discuţie abuzurile săvârşite de Ministerul de Interne şi de Securitate în anii 50 în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (fapte atât de îngrozitoare că până și PCR s-a gândit să studieze problema), Ion Gheorghe Maurer (avocat, prim ministru, primul președinte al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, adică om cu școală de drept) a considerat că soluţia cea mai înţeleaptă este aşteptarea împlinirii prescripţiei. În cadrul Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR în 19.09.1968, în discuția privind riscurile care puteau să apară în cazul organizării unui proces fostului ministru de interne Alexandru Drăghici, Maurer a spus:

„Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestor practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte sensibil la aceasta. Nu am avea nimic de câştigat în aceasta, dimpotrivă, în asemenea condiţii, noi nu am putea lăsa procesul public, adică să-l dezbatem, ar trebui să îl facem în şedinţă secretă, iar în şedinţă secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm. Aşa că mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte către prescripţie din punct de vedere judiciar” (Stenograma este preluată din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 156/1968, filele 14-15).

Prescripția, parte a ADN-ului nostru cultural. Prescripția e calea întoarsă pe care zapciul din Aferim o face din fața boierului atunci când îi spune: - Boierule, avem pravilă!, iar boierul îi aduce aminte cine l-a numit în funcție. Prescripția e soluția dată de partid, prin vorbele lui Maurer. O îmbrăcăm în argumente juridice, o discutăm și construim n tehnicisme în interpretarea ei, dar, în esență, prescripția este matricea culturală a justiției penale române, soluția care ne ferește de soluții.

Dacă știrea de mai jos este corectă, adică membrii unui complet de judecată au fost recuzați cu argumentul intenției de sesizare a CJUE pe tema presripției, acest lucru este extrem de grav.

Sesizarea CJUE reprezintă dreptul oricărui judecător național, el însuși judecător european. Ea nu poate fi oprită nici prin recurs, nici prin jurisprudența curților constituționale sau a instanțelor supreme, nici prin sancțiuni disciplinare. Și nici prin recuzare.

Acesta este un moment în care toate asociațiile de judecători și cele ale societății civile care au în statut protecția statului de drept ar trebui să aibă poziții publice. Recuzarea unui judecător pe motiv că acesta intenționa să sesizeze CJUE reprezintă un fapt extrem de grav și este una din liniile roșii care marchează degradarea semnficativă a statului de drept prin presiuni interne (din cadrul sistemului judiciar) asupra independenței judecătorilor

Dacă știrea de mai jos este corectă, atunci judecătorii ce au fost desemnați să intre în cauză ca urmare a admiterii cererii de recuzare ar trebui ei înșiși să sesizeze CJUE inclusiv cu această problemă a recuzării. Dacă au coloană vertebrală și curajul exercitării profesiei de judecător în vremuri de democrație constituțională (!)

Dacă ne uităm în istorie vom vedea cum s-a poziționat justiția în contextul politicii antisemite a perioadei interbelice (capul jos, a urmat strict linia politică), față de regimul crunt de opresiune al regimului comunist (capul jos, cine l-a condamnat pe Iuliu Maniu?). Pentru aceste momente am putea găsi explicații în caracterul totalitar al regimului politic. Până la urmă, nu le poți cere oamenilor să fie eroi. Dar acum, ce argumente sunt pentru a lăsa capul jos? Frica de ce? De Inspecția Judiciară, de CSM, de președinta ICCJ? Păi asta înseamnă să fii judecător?

Adevărul e că învățăm dreptul ăsta cu n tehnicisme. Dăm examene de admitere în profesii, dar și de defintivat din grile peste grile. Și uităm ceea ce este esențial. Care sunt valorile în drept. Care este rolul nostru pe lume. Ca judecători, ca procurori, ca avocați, ca profesori de drept, ca studenți la drept, ca juriști. Care este rostul nostru pe lume. Că dacă zicem doar să am o slujbă bună și niște bani și o pensie, suntem morți și îngropați. Și cu capul plecat, așa cum am mai fost de altfel vreo 50 de ani”.