Opus nr. 483 - Fericiți la timpul viitor
Am ajuns și în acest moment al vieții (și ce bine!) în care trebuie să îi explicăm lui Ștefan, la 9 ani, ce înseamnă moartea. Decât să îi explicăm ce înseamnă moartea cu adevărat — adică să apăsăm prea timpuriu, pentru vârsta lui, pe tristețe și pierdere — am ales să vorbim mult despre cât de important e să trăiești.
Să iubești, să faci, să observi, să fii curios, să fii mirat, să taci, să cânți, să lupți, să râzi.
Și i-am spus lui Fane să se ferească mereu de a fi fericit la timpul viitor.
Există o specie ciudată de oameni care trăieşte cu înverşunare în cartierul promisiunilor neonorate.
Îi recunoști pe aceşti oameni după privirea aia pierdută undeva între mâine și poimâine, după gesturile cu care se grăbesc spre nicăieri și după felul în care vorbesc despre viață ca despre un tren ce urmează să plece - doar că peronul e gol, trenul întârzie de ani de zile, iar ei stau acolo cu bagajele pregătite, refuzând să admită că biletul pentru viitor s-a decolorat demult în buzunar.
Am început să-i studiez pe acești fericiți la timpul viitor după ce mi-am dat seama că şi în jurul meu prea mulți din oamenii pe care-i cunosc trăiesc în această dimensiune paralelă.
Fericiții la timpul viitor își organizează “astăzi”-ul în jurul unui mâine imaginar, și-au construit o arhitectură existențială întreagă pe fundația nefericită a amânării permanente.
Pentru ei, fericirea nu e un verb la prezent, ci o conjugare la viitor: “voi fi fericit când…” și lista continuă cu variații infinite pe aceeași temă obsesivă.
Când intri în mediul lor emoțional, prima dată te lovește mirosul specific al așteptării. E ca aerul dintr-o salǎ de aşteptare a unei gǎri la cinci dimineața - tensionat, fetid, provizoriu, plin de oameni care nu sunt cu adevărat acolo, ci doar în tranzit spre altceva.
Insist sǎ pǎstrez tema asta cu sală de așteptare inconfortabilă, pe post de comparație, în care nimic nu trebuie să fie prea bun sau prea rău, pentru că oricum nu contează - contează doar destinația finală, momentul magic când toate piesele se vor așeza în cascada perfectă și viața va începe în sfârșit.
Aici intervine o problemǎ structurală fundamentală: fericiții la timpul viitor nu doar că amână fericirea, ci își transformă întreaga existență într-un mediu ostil fericirii prezente.
Își construiesc în jurul lor un habitat psihologic conceput explicit pentru nefericire temporară - camere strâmte ale inimii, fără prea multă lumină, în cap pun mobilier ieftin și provizoriu, se implicǎ în relații superficiale, fac activități pe care le îndură mai degrabă decât să le trăiască.
I-o ironie tragică - un prezent deliberat nefericit pentru a justifica așteptarea unui viitor fericit.
E ca și cum ai amenaja chiria în care locuiești ca pe-o un loc de trǎit second-hand, pentru că “oricum nu rămân aici mult, oricum mă mut într-o vilă”.
Doar că vila nu vine niciodată, sau vine după douăzeci de ani în care te-ai antrenat să trăiești prost, să nu te bucuri de nimic, să consideri confortul și plăcerea drept forme de trădare față de visul mare.
Tehnologia le oferă acestor oameni un instrument ideal pentru legitimarea patologiei lor.
Fericiții la timpul viitor nu folosesc tehnologia ca să se cunoască pe ei înșiși, ci ca să se cunoască pe ei înșiși într-un viitor imaginar.
Citesc cărți despre productivitate nu pentru a fi productivi acum, ci pentru a deveni productivi când vor începe să aplice ce-au citit - moment care bineînțeles că se amână sine die.
Cumpără cursuri online pe care nu le urmăresc, aplicații pe care nu le folosesc, abonamente la săli de sport unde nu merg.
Tot arsenalul lor tehnologic devine o bibliotecă vastă de intenții neonorate, o colecție de versiuni viitoare ale lor înșiși pe care nu le vor întâlni niciodată.
Tehnologia le permite să construiască o realitate virtuală extrem de precisă a unui viitor care nu va veni niciodată, și această realitate virtuală devine mai seducătoare decât realitatea prezentă. De ce să mergi la sală azi când poți să-ți imaginezi în detaliu cum vei arăta după ce vei merge la sală? De ce să începi să scrii cartea aia când poți vedea ceva curs online despre “cum să scrii o carte”?
Ceea ce mă fascinează în mod particular e felul în care acești oameni își antrenează activ creierul să nu îşi atingă potențialul. Nu e vorba despre lene sau despre lipsa de disciplinǎ - mulți dintre ei muncesc din greu.
E vorba despre faptul că își antrenează creierul pentru un tip specific de performanță: performanța în planificare, nu în execuție. Devin extraordinar de buni la a vizualiza, la a organiza, la a se pregăti - dar rămân mediocri la a face.
Pentru că “a face” înseamnă a te confrunta cu prezentul, iar prezentul e exact dimensiunea pe care ei au decis să o boicoteze.
Mai e vorba și de o componentă socială fascinantă.
Acești oameni se spetesc constant pentru a îmbogăți lumea din jurul lor cu povești despre viitorul lor extraordinar.
Devin maeștri ai narațiunii viitoare, artiști ai promisiunii, prestidigitatori care te fac să te uiți întotdeauna la următorul act al vieții lor, niciodată la prezent.
Iar lumea e politicoasă, aplaudă intențiile lor frumoase, le confirmă că da, într-adevăr, când vor face cutare lucru sau business, va fi minunat.Așa că ei primesc constant validare socială nu pentru cine sunt, ci pentru cine pretind că vor deveni.
E un drog special - dopamina anticipării minus riscul confruntării cu realitatea.
Dar cu cât amâni mai mult prezentul, cu atât devine mai înfricoșătoare ideea de a începe.Distanța dintre tine și “versiunea viitoare” a ta crește exponențial.
La început, distanța e mică - poate ai douăzeci de ani și îți spui că vei începe la douăzeci și unu. Apoi ai douăzeci și cinci și îți spui că vei începe la treizeci.
Ai deja 35 de ani și te trezești că ai petrecut cincisprezece ani pregătindu-te pentru o viață pe care n-ai trăit-o niciodată. Dar acum, pentru a începe, nu mai trebuie doar să faci acel pas - trebuie să recunoști și că ai pierdut cincisprezece ani.
Acelaşi “sindrom” al neputinței conştiente il întâlnim şi la super graşi. Ca şi superobezii, fericiții la timpul viitor nu sunt proști și nici nu sunt complet inconștienți.
Undeva, în subsolul psihicului lor, ei știu exact ce fac. Știu că se mint singuri, știu că ridicǎ viitoruri de nisip, știu că fiecare zi care trece e o zi pierdută. Dar au devenit atât de dependenți de minciunile lor, încât, să recunoască asta, ar însemna să demonteze întreaga structură de sens pe care și-au construit-o.
Ar însemna să admită că nu viața i-a împiedicat să fie fericiți - ci ei înșiși s-au împiedicat în propria viațǎ prin auto-sabotaj.
Prezentul nu e o sală de așteptare, e sala principală. Nu există o versiune mai bună, mai pregătită, mai demnă a vieții tale care urmează să înceapă.
Exişti doar tu, cel de acum, cu toate imperfecțiunile și nepregătirile tale, încercând să faci ceva cu timpul pe care îl mai ai la dispoziție. Memento mori, remembre? Poți să începi prost, poți să eșuezi, poți să fii ridicol - dar măcar vei fi fost prezent în propria ta viață.
Fericirea e capacitatea de a te instala cu adevărat în momentul în care trăiești, oricât de imperfect ar fi el. E puterea de a spune “da, asta e viața mea acum, și chiar dacă nu e ce-am visat, o voi trăi all-in”.
Cei mai fericiți oameni pe care i-am cunoscut nu sunt cei care au cele mai mari realizări sau cele mai perfecte vieți. Sunt pur și simplu oamenii care au încetat să mai amâne. Au încetat să mai trateze prezentul ca pe ceva provizoriu și viitorul ca pe adevărata destinație. Nu au așteptat să devină - sunt. Nu au plănuit cum să trăiască - trăiesc.
Când începi să trǎieşti în timpul Acum, imperfect, dar autentic, lucrurile se întâmplă. Viitorul nu poate fi plǎnuit obsesiv, e o iluzie - se construiește prin prezențe repetate în Acum.
Nu mai așteptați să fiți gata pentru a fi fericiți, nimeni nu e vreodată gata.
PS: Vedeti? Exact pentru acest fel de ganduri trebuie sa citesti Strict Secret si sa ma sustii si financiar. Nu e o gaura in cer, 1 leu pe zi! Dar pic cu pic se face prezentul care imi permite sa gandesc, sa creez, sa scrutez liber. Sunt un personaj ciudat, stiu, dar exact de asta ma si citesc atatia oameni: e plin de “obisnuiti” pe aceasta lume.
PS2: Vă conjur să mergeți cât mai repede să vedeți filmul „Cravata Galbenă”, despre viața marelui, genialului Sergiu Celibidache. Nu e nimic plicticos, prăfuit, cum mai sunt câteodată filmele de artă. E emoție pură și, poate, mândria că România a generat o stea atât de strălucitoare.
Mâine voi scrie pe larg despre emoțiile incredibile pe care mi le-a produs această capodoperă. E ediția de duminicǎ unde ne vom linişti inimile.
De final, vă las o poezie mai veche de-a mea, doar că aici mă obseda “conjugarea” Iubirii.
