Opus nr. 487 - 5 texte/teme de dezbatere pe care nu le veți vedea analizate pe televiziuni. Foarte suspect.
Mai intai, o poezie de Dinescu
Textul de mai jos, o adevărată anchetă, este cea mai mare enigmă a anului pentru mine. Ancheta e impecabilă, e clar că e de la servicii, a fost publicată de Digi 24, adică “unde trebe”, totuși, NU a fost preluată de nimeni din presă. Oare de ce?
Cine a pus la punct infrastructura IT din spatele lui Călin Georgescu? Indiciile care duc către un grup slovac și legăturile cu Rusia
de Matthew Garvey
Un grup specializat în tehnologia blockchain, originar în Bratislava, Slovacia, ar fi pus la punct infrastructura informatică de care ar fi beneficiat Călin Georgescu în anul 2024. Acest lucru reiese din declarațiile oficiale ale unui consultant financiar care susține că acum trei ani a participat la o întâlnire facilitată de un apropiat al fostului candidat la prezidențiale, informație întărită pentru Digi24.ro de o sursă care a preferat să rămână anonimă. În același timp, există un afacerist care face legătura între acest grup și Călin Georgescu. Este vorba de investitorul american Douglas Anderson, care l-a susținut pe fostul candidat în timpul campaniei din 2024. Grupul din Bratislava ar fi fost reprezentat, la întâlnirea de acum trei ani, de un afacerist austriac (căsătorit cu fiica unui parlamentar din Federația Rusă), afaceristul Gabriel Prodănescu (despre care Serviciul Român de Informații a subliniat că este angajatorul lui Bogdan Peșchir), și Douglas Anderson.
Grupul despre care există indicii că ar fi pus la punct infrastructura IT din spatele lui Călin Georgescu se numește Core Group și are sediul în Bratislava, Slovacia. Potrivit descrierii oficiale, Core Group arată că a construit o rețea blockchain, denumită Core Blockchain, și a dezvoltat, printre altele, Core Token și Core Coin (monedă virtuală dezvoltată de grup). „Core Group e o companie specializată în software descentralizat și soluții blockchain care se concentrează pe facilitarea fluxului economiei circulare în fluxul economiei digitale. Core Group a construit și a integrat diverse aplicații, pentru comunicații, managementul datelor, identificare, interacțiuni sociale, tranzacții și inteligență artificială”, potrivit descrierii de pe propriul site. Grupul din Bratislava este controlat de Michael Loubser și fiul său, Ockert Loubser. Michael Loubser a terminat o facultate din Pretoria, Africa de Sud, în 1975. În documente oficiale ale firmelor sale (dintre care două deținute în România), dar și pentru companii pe care le deține în Slovacia sau SUA, susține că are domiciliul în Slovacia și în Africa de Sud. Loubser se află la conducerea mai multor companii din cadrul Core Group, din Bratislava, și, potrivit LinkedIn, conduce operațiuni în patru țări: România, Austria, Slovacia și Africa de Sud. În România, Loubser apare în două companii: Uliana Agri SRL, companie încă activă, înființată alături Liudmila Dmitrichenko (care în actele oficiale apare drept cetățean rus, angajată în companiile din Core Group) și Onor Company SRL, închisă între timp. Există postări pe rețelele socializare ale lui Michael Loubser și Ockert Loubser din care reiese că au fost în trecut în Federația Rusă, la un forum organizat în 2019 în Sankt Petersburg. Indicii despre implicarea grupului din Bratislava în campania lui Georgescu Numele Core Group, cu sediul în Bratislava, Slovacia, a reieșit dintr-un răspuns transmis pentru G4 Media de consultantul financiar Francisc Dokonal în luna ianuarie a anului 2025. Acesta explica, atunci, că a avut mai multe întâlniri cu Călin Georgescu, facilitate de Ionel Rusen (un alt afacerist apropiat de Călin Georgescu, despre care Digi24.ro a scris pe larg aici), în cadrul cărora fostul candidat la alegerile prezidențiale i-ar fi cerut 50 de milioane de euro, solicitare pe care consultantul susține că a refuzat-o. Din relatarea lui Dokonal reiese că, tot în anul 2022, după o întâlnire cu Călin Georgescu, Ionel Rusen i-ar fi prezentat reprezentanți ai Core Group, precum Douglas Anderson, Gabriel Prodănescu și Alfred Latschenberger (la care vom reveni). „Dl. Ionel Rusen mi-a prezentat diverse persoane: Douglas Anderson, Gabriel Prodănescu și Alfred Latschenberger făcând parte dintr-o firmă dezvoltată pe tokenizare și digital asset, Core Group înregistrată în Bratislava. Au spus că au pregătită o structură de câțiva ani care are un efect de multiplicare foarte mare pe rețelele de socializare”, susține Dokonal. O sursă apropiată acelei discuții, care a preferat să își păstreze anonimatul, a descris, pentru Digi24.ro, că din Core Group ar face parte „foarte buni IT-iști” și că ar fi, practic, cei care au pus la punct infrastructura online de care ar fi beneficiat Călin Georgescu la alegerile din 2024. Scopul întâlnirii ar fi fost atragerea de fonduri pentru activitatea Core Group. Digi24.ro a trimis mai multe întrebări lui Călin Georgescu, Ionel Rusen și reprezentanților Core Group pentru a cere un punct de vedere cu privire la declarațiile lui Dokonal, însă aceștia nu au trimis răspunsuri până la ora publicării articolului. Vom include aceste puncte de vedererăspunsuri în măsura în care vor veni. Legăturile directe între Core Group și Călin Georgescu: Douglas Anderson și Gabriel Prodănescu Douglas Anderson, investitorul american care l-a susținut în campanie pe Călin Georgescu și despre care Digi24.ro a scris pe larg aici și aici, se regăsea în 2021 în consiliul de administrație al Core Group. Într-un interviu din 2022, Anderson este întrebat cum percepe, din calitatea lui de investitor și membru în consiliul de administrație, activitatea Core Group. La acel interviu au participat și alți reprezentanți din conducerea grupului: Vasicka Ratislav (CIO), Ockert Loubser (CEO) și Michael Loubser (chairman). Captură de ecran a site-ului principal Core Group, din 2021, realizată cu ajutorul Wayback Machine Despre relația Douglas Anderson - Călin Georgescu, Digi24.ro a scris pe larg încă din noiembrie 2024. El a spus, într-un răspuns acordat Digi24.ro în noiembrie 2024, că l-a cunoscut pe Călin Georgescu la Viena în anii 2014-2015, când amândoi erau interesați să investească într-o companie software, fără să ofere detalii despre numele companiei. Din informațiile noastre, Anderson a avut viză de intrare în Federația Rusă (în decembrie 2016 și între aprilie 2017 și aprilie 2018) și voia să intre în industria de apărare a României. Detalii, pe larg, aici. Digi24.ro i-a trimis solicitare lui Douglas Anderson pentru a obține un punct de vedere, însă acesta nu a răspuns până la ora publicării articolului. Revenind la declarația publică a lui Francisc Dokonal, pe lângă Douglas Anderson, el indică alte două persoane care ar fi reprezentat Core Group la întâlnirea din 2022: Gabriel Prodănescu și Alfred Latschenberger. Numele lui Gabriel Prodănescu apare, în detaliu, în raportul pe care SRI l-a prezentat în cadrul ședinței Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) din decembrie 2024 și desecretizat între tinmp. În raportul SRI dat publicității după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) din decembrie 2024, Gabriel Prodănescu, un afacerist născut în România, dar care în prezent locuiește în Africa de Sud, apare drept angajatorul lui Bogdan Peșchir, cel acuzat că ar fi finanțat pe TikTok diverși influenceri care îl promovau pe Călin Georgescu. Bogdan Peșchir este acuzat oficial de coruperea alegătorilor și a stat în arest preventiv în lunile martie și aprilie în acest dosar. Detalii, aici. În raportul SRI mai apare o companie din Africa de Sud care a plătit influenceri să îl promoveze pe Călin Georgescu: FA Agency. Un cofondator Core Group este căsătorit cu fiica unui parlamentar rus Al treilea nume care apare în relatarea lui Dokonal este Alfred Latschenberger. Dintr-o descriere din mediul online, reiese că Alfred Latschenberger este co-fondator la Core Group și că încă activează în jurul grupului din Slovacia drept partener. Alfred Latschenberger a activat și în România, unde susține că a fost fermier. În România, el se regăsește în conducerea a două companii din Neamț: Agro Nova SRL, care încă este activă, și Agro Challenge SRL, radiată între timp. Prima poză din mediul online în care Latschenberger apare alături de Douglas Anderson datează din 2019. Numele lui este alăturat de numele Nadezhda Latschenberger, într-un document depus într-o instanță din Austria. Nadezhda Latschenberger, înainte să se mute în Austria, a avut domiciliul pe o stradă din orașul Voronej, Federația Rusă. Detalii despre Nadezhda Latschenberger reies dintr-o investigație publicată în 2023 de jurnaliști ucraineni, care arată că ar fi fiica unui parlamentar rus, Alexei Zhuravlev, și soția lui Alfred Latschenberger. Alexei Zhuravlev este un parlamentar în Duma de Stat a Federației Ruse din anul 2011 și acum este prezentat drept prim-vicepreședinte al Comitetului de Apărare al Dumei de Stat. În trecut, a condus partidul naționalist Rodina și este cunoscut pentru susținerea războiului rus din Ucraina și pentru informațiile false pe care le transmite cu privire la viața în Occident. Legătura lui Alfred Latschenberger cu Federația Rusă reiese și din mai multe postări din mediul online pe care acesta le-a publicat în 2015 și 2016, din Voronej și Moscova. Publicația care a arătat legătura de rudenie dintre Nadezhda Latschenberger și Alexei Zhuravlev mai subliniază că, după invazia Rusiei în Ucraina, soții Latschenberger au distribuit pe internet mesaje pro-Ucraina. Pe lângă statutul de cofondator al Core Group, Alfred Latschenberger a preluat de la Michael și Ockert Loubser (principalii reprezentanți ai grupului) o companie austriacă în anul 2024: Neverland GMBH. În același timp, Nadezhda Latschenberger a apărut, până în 2020, în conducerea unei companii din Bratislava, Slovacia, preluată ulterior de cei care controlează Core Group - Michael și Ockert Loubser. Alfred Latschenberger nu a putut fi contactat pentru a furniza un punct de vedere. Alfred Latschenberger, Douglas Anderson, dar și Michael și Ockert Loubser, alături de alți reprezentanți din industria tehnologiei blockchain, au fost prezenți în urmă cu șase ani în România la Romania Blockchain Summit. Core Group are și un reprezentant în România, care la rândul lui apare în poze pe rețelele de socializare cu Douglas Anderson și cu Alfred Latschenberger. Este vorba de Paul Coste, care are la rândul lui alte două companii în România: C&C Real Estate Consulting și Biotec International. Printre postările lui de pe rețelele de socializare se disting mai multe postări prin care l-a promovat pe Călin Georgescu, încă din 2019. Screenshot pagina de Facebook a lui Paul Coste. Postarea a fost realizată în anul 2020.
Despre cartofi prǎjiți şi pǎrinți prǎjiți.
Trecând peste faptul că Andrei Cismaru e un tip bine garnisit la creieri cu care mă știu de cam 20 de ani, este o voce incredibil de rațională în peisajul opinatorilor români. Aveți AICI link pe viitor cu scrierile lui, scrie cam rar din punctul meu de vedere, dar excelent, așa că vă puteți abona.
Am pornit de la o postare a unei persoane care lucrează chiar la Bruxelles, în capitala democrației europene. O fi ea cât se poate de competentă – și chiar e – dar nu contează numele, pentru că nu e despre oameni, ci despre idei.
Și ideea era asta: zero tarabe, zero standuri cu dulcegării, zero restaurante în parcurile din București.
De ce?
Pentru că mersul cu copiii în parc e un exercițiu de răbdare. Pentru că, spune autoarea, cei mici ar cere toată guma și toate sucurile din lume, iar ea ar trebui să devină „mama rea, care pune limite”.
Soluția propusă? Să dispară tarabele. Să nu mai existe tentația.
Cu alte cuvinte: e greu să gestionez relația cu copilul → să fie interzisă sursa de frustrare → să sufere toți, ca să nu sufăr eu.
Linia dintre drepturile noastre și drepturile celorlalți e incredibil de subțire.
Și, dacă nu suntem atenți, începe să alunece. Mereu ajungem la noi versus ei.
Am întâlnit aceeași logică și la școală la fii-mea. Dacă unii copii nu aveau voie să mănânce cartofi prăjiți, atunci nu a mai avut voie nimeni. Decât să explicăm, am tăiat. Decât să educăm, am interzis. Ca să nu devin manipulator sentimental și să zic că pentru 3 copii, celorlalți 23 le-a fost răpită bucuria zilei de vineri când aveau voie să cumpere „prostii” de la cantină.
Sigur că se pot lua gustări de la magazin, se poate face picnic – se întâmplă frecvent, inclusiv la Bruxelles, cum spune doamna.
Dar ce lume desenăm dacă începem să ștergem tot ce ne pune răbdarea la încercare?
E mai simplu să interzici decât să educi. Interzicerea e comodă. Educația cere timp, efort și consecvență.
Și dacă tot apucăm drumul „interzicerea rezolvă”, unde ne oprim? La tarabe? Sau trecem la femei în pantaloni, cap descoperit, opinii incomode? Istoria e plină de exemple cu „am făcut-o pentru binele copiilor”.
Așa că înainte să începem cu „zero tarabe”, poate ar trebui să începem cu „hai să vorbim cu copiii”.
Înainte să tăiem bucățele din realitate ca să fie viața mai ușoară, să învățăm cum să navigăm realitatea.
Că fără tarabe, supraviețuim. Fără educație, nu.
Sigur, nu-s așa de frumos și “curat” ca ăia de la Recorder, dar mă poți susține cu amărâta sumă de 29 de lei pe lună, ca să mai scriu lucruri pe care nimeni nu le scrie în presă. Adicǎ 1 leu pe zi.
Ati citit foarte putin despre scandalul enorm de coruptie din interiorul guvernului ucrainean si legaturile sensibile ale celor mai inalti reprezentanti ai executivului de la Kiev cu Zelensky. Nu e voie in Romania sa citim ca banii pe care ii dam si noi, si Occidentul, si SUA, se duc in buzunarele smecherilor de la Kiev care isi cumpara toalete placate cu aur (pe bune) sau ascund banii in pungi de plastic. Azi, despre o “intamplare” foarte speciala.
Textul de mai jos a aparut pe un site alternativ. In mod curios, presa “mare” il ignora.
Operaţiunea „Citadela” prin care ruşii au dat o palmă NATO
de Călin Kasper
Lângă Odesa, NATO a construit un centru logistic, de unde conducea operaţiile ucrainiene şi tirul de rachete asupra teritoriului rusesc, ceea ce nu putea fi tolerat multă vreme de comandamentul rusesc.
Compelxul militar purta numele oficial de Elges Ashore Complex şi era mândria occidentalilor, care îl credeau invincibil. Pentru asta l-au şi numit Citadela, care era un scut antirachetă, cam ca cel de la Deveselu. Era format din mai multe clădiri şi un buncăr.
Cea mai importantă era clădirea cu patru etaje, care adăpostea radarul AMSP1, cu cei patru ochi ciclopici (antene) cu care putea urmări peste 100 de obiective în mişcare, de la distanţe de peste 1000 de km. Alt centru important era cel de lansatoare de rachete din scutul de apărare, care putea lansa rachete Tomahawk, dacă primea permisiunea.
Al treilea element a fost un sistem subteran de buncăre, unde se prelucrau datele primite de la sateliţi, de la propriul radar şi de la alte centre de comandă NATO. Aici se stabileau traiectoriile şi obiectivele care urmau să fie lovite de pe teritoriul rusesc. Citadela era apărată de sisteme antirachetă de tip NASEMS norvegiene şi IRIS-T germane, poziţionate de jur împrejurul centrului, într-un număr neobişnuit de mare: 36 de bucăţi!
Citadela însă, avea un punct slab: şi anume, când a fost proiectată, nu existau rachete hipersonice. Şi fiindcă occidentul nu le are nici azi, în arogana lui, socotea că afirmaţiile ruseşti sunt propagandă.
Creierul Citadelei era compus din radarul performat aflat în clădirea cu patru etaje, de unde pândea tot ce mişcă, pe o rază de 1000 de km. Fără el, toată Citadela ar fi orbecăit în întuneric. Strategia rusească l-a avut în centrul atenţiei. Dar Citadela avea un sistem inteligent, cu elemente care se sprijineau între ele. Ca să distrugi radarul, trebuia să-l loveşti mortal. Dar dacă se apropia de el vreun obiect în mişcare, se activau cele 36 de sisteme antiaeriene. Era un nod gordian, pe care ruşii trebuiau să-l deznoade.
Comandamentul rusesc a început să adune date şi informaţii. Sateliţii de tip Persona au scanat Citadela centimetru cu centimetru iar sateliţii Liana înregistrau tot ce însemna radiaţii electromagnetice: convorbiri telefonice mobile, semnale ale radarelor şi semnalele radio transmise de la şi spre Citadelă.
Ruşii au trimis şi nişte avioane SU 57 în proximitatea graniţei Ucrainei, ca să provoace reacţiile de apărare ale sistemului, care apoi au fost captate şi analizate de profesionişti. S-au efectuat astfel hărţi în trei dimensiuni ale Citadelei, cu toate clădirile şi poziţiile lansatoarelor de rachete, cu coordonatele buncărului şi a centrelor de comandă.
Apoi ruşii au aflat toţi parametrii instalaţiilor existente, de la timpul scurs de la datul comenzii, până la pornirea rachetei spre obiectul care venea spre Citadelă, cu toate datele tehnice ale radarelor şi a sistemelor de rachete. Apoi, datele au fost completate de serviciile de informaţii ruseşti, care aveau infiltraţi printre angajaţii bazei, care au fotografiat planuri şi rapoarte, clădiri şi instalaţii şi au trasmis numărul personalului militar şi capacitatea lui de luptă. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării.
La începutul lunii noiembrie 2025, comandamentul rusesc având deja toate informaţiile necesare, a definitivat planul atacului. El a fost realizat cu un minim de mijloace tehnice, dar cu un maxim de inteligenţă. Era prevăzut un atac în trei faze, care urmau să se deruleze într-un timp de doar 15 minute. Prima fază consta în asigurarea tăcerii totale, asemăntoare cu liniştea dinaintea furtunii.
„Liniştea” impusă a fost asigurată prin sistemele electronice de bruiaj şi de derutare a radarelor, prin distorsionarea sau anihilarea oricărei unde electromagnetice din jurul Odesei, ceea ce a afecat grav comunicaţiile, de la telefonia mobilă, semnalele radar, GPS şi StarLink. Citadela s-a scufundat din punct de vedere al comunicaţiilor, în întuneric.
În data de 6 noiembrie 2025, la ora zero ora Moscovei, sistemele Kasuka 4, de pe teritoriul Crimeii şi-au început activitatea. Ele trebuiau să „orbească” radarul principal al Citadelei. Iar sistemele de bruiaj mobile instalate pe navele ruseşti din Marea Neagră, au avut misiunea de a bloca radarele sistemelor NASAMS şi IRIS-T, operaţie care a reuşit deplin: pe monitoarele radarelor nu se vedeau decât linii şi purici.
Pe întregul teritoriu al Citadelei s-a declanşat alarma. Pe mulţi i-a cuprins deruta şi panica, fiindcă numeni nu ştia care era cauza. „Toţi se uitau cu mirare şi nu ştiau de unde vine.” La patru minute după ora zero, a pornit spre Citadelă al doilea val, format din 48 de drone Lancet, prevzute cu inteligenţă artificială. Ele aveau sarcina de a distruge toate cele 36 de sisteme antirachetă. Aceste drone erau comandate exclusiv de inteligenţa de la bord, căreia i-a fost precizat obiectivul pe care trebuia să-l distrugă. Cum o făcea, cum zbura, era treaba ei. Astfel că s-a creat un stol de drone, care zburau aparent dezordonat şi incoerent, dar fiecare spre ţelul ei precis.
Toate cele 36 de sisteme antirachetă NASAMS şi IRIS-T ale bazei au fost lovite 1 la 1, cu viteza de 300 km/h. O dronă pentru fiecare sistem antirachetă. O precizie nemaiîntâlnită în istoria militară. Iar celelalte 12 drone Lancet, care fusesera prevazute ca înlocuitoare a celor care eventual ar fi ratat ţinta, s-au reorientat şi au lovit alte obiective, precum generatoare diesel sau vehicole blindate.
Dupa ce de pe locul unde fuseseră sistemele antirachetă se ridicau coloane de fum iar Citadela, spunea” propaganda rusă” cu mare satisfacţie, arăta ca o cutie de conserve ciuruită, a fost lansat cel de-al treilea val de atac, consistând din trei (doar trei) rachete Zircon. Fregata Amiral Grigorovici, aflată în alarmă la sute de km de Odesa, a primit ordinul de lansare.
Trei hiperrachete Zircon au ajuns în câteva secunde la înălţimea de 30 de km. unde au dezvoltat viteza de 9.000 km/h (Mach 8). La această viteză, plasma produsă de propulsoarele rachetei produce ea însăşi radiaţii electromagnetice puternice, care fac racheta nedetectabilă pentru radare. Apoi, când au ajuns deasupra bazei Citadela, s-au repezit din înaltul cerului, vertical, fiecare asupra ţintelor lor.
Prima dintre ele a penetrat acoperişul clădirii cu patru etaje, avariind-o. A doua rachetă, pătrunzând prin acelaşi locaş produs de prima rachetă, explodează în mijlocul clădirii, prăbuşind-o şi îngropând sub ea resturile a ceea ce a mai rămas din radarul american.
A treia rachetă Zircon, special dotată cu un cap perforator, străpunge plăcile de beton şi de metal de deasupra buncărului, ajunge în centrul lui şi explodează, transformând totul într-un glob de foc. La ora 0:15, operaţia militară specială de lângă Odesa a fost încheiată. În acest atac, pe lângă distrugerile imense produse de drone şi de cele 3 rachete Zircon, au fost cu siguranţă decimaţi şi mulţi specialişti şi ofiţeri de rang înalt NATO.
Ruşii spun că n-a fost doar un atac tactic, ci o lovitură geostrategică de mari proporţii, care a schimbat umblarea timpului. A fost o acţiune precisă şi dură, care a distrus un centru NATO considerat inexpungabil. Când s-a aflat de isprava asta, în centrele NATO s-a instalt panica.
Gradul de distrugere al Citadelei a fost analizat de comandamentul rusesc cu informaţii culese pe trei căi independente. Sateliţii Liana au constatat că după atac, s-a aşternut o tăcere (electronică) aproape totală. Tot personalul bazei rămas în viaţă, era în stare de şoc.
Al doilea canal de informaţii au fost comunicaţiile ucrainiene, care după o vreme, au început să funcţioneze. Se relata despre gradul de distrugere al Citadelei cu expresii, auzite printre pocnituri şi pârâituri, precum lovituri fatale, distrugere completă, dezastru nemaivăzut, dar mai ales, erau multe cereri de ajutor pentru răniţi.
Al treilea canal a fost satelitul Persona, care a survolat zona şi a fotografiat şi filmat proporţiile dezastrului. Erau atât de mari, încât Citadela nu va mai putea fi reconstruită niciodată. Iar fotografiile în infraroşu arătau încă focare de incendiu, care mistuiau ultimele resturi combustibile rămase din Citadela NATO.
Operaţia aceasta a fost o lecţie pentru tot Occidentul, care poate că se va trezi, după această operaţie care a produs un gol imens în sistemul de apărare NATO. S-a fragilizat frontul estic şi sistemul de apărare al Ucrainei, Marea Neagră a devenit un lac rusesc, ţărmul Ucrainei nu mai poate fi apărat de vasele şi aviaţia rusă.
Nici un vas nu va mai putea aduce armament pe mare pentru Ucraina, iar ţara asta bătută de Dumnezeu şi condusă de un excroc ca Zelenski, nu mai poate exporta nimic pe mare, nici chiar prin portul Constanţa, dacă Rusia nu va fi de acord. Aceasta este noua realitate, pe care Occidentul trebuie s-o recunoască, vrând nevrând.
Centrul economic, politic şi strategic al lumii s-a mutat în Asia, iar zvâcnirile SUA ca să se arate încă puternică, precum o face în Venezuela, îi va aduce numai necazuri. Dar să vedem ce învăţăminte ar trebui să tragă România de pe urma distrugerii Citadelei, privind securitatea sa: Deveselu, zero, Kogălniceanu, zero, Securitatea oferită de articolul cinci, zero.
Bazele militare şi soldaţii străini sunt motive de insecuritate. Pentru asta trebuie desfiinţate, soldaţii străini trimişi la mămicile lor, iesirea din NATO şi EU necesară şi declararea României ca stat suveran şi neutru. Apoi, trebuie să devenim prieteni cu Rusia, China şi cu SUA. Asta ar fi cea mai sigură cale de a ne asigura securitatea.
Sigur, nu-s așa de frumos și “curat” ca ăia de la Recorder, dar mă poți susține cu amărâta sumă de 29 de lei pe lună, ca să mai scriu lucruri pe care nimeni nu le scrie în presă. Adicǎ 1 leu pe zi.
Textul de mai jos e greu, pare sa fie dedicat expertilor in macro-economie, dar nu e. E pentru tine si e explicat in termeni simpli ca sa intelegi unde ne gasim azi pe planeta cu finantele lumii si de ce te afecteaza si pe tine.
Bomba japoneză: piața obligațiunilor japoneze prăbușește arhitectura financiară mondială
de Dan Diaconu
Au trecut doar două zile de când am publicat un articol relevant despre miezul a ceea ce se întâmplă în Japonia și cum un mecanism care părea fără sfârșit se prăbușește cu repeziciune. Există numeroase cauze pe care le vom analiza acum, aprofundând cumva ceea ce am discutat în urmă cu două zile.
Ieri, obligațiunile japoneze pe 20 de ani au ajuns la un randament de 2,8%, iar cele pe 30 de ani la 3.334%. În articolul de alaltăieri mă îngrozeam observând cum obligațiunile pe 10 ani au ajuns la 1.71%. Povestea pe care-o spun randamentele pe 20 și 30 de ani este însă una cât se poate de relevantă. Faptul că randamentul aproape se dublează între scadența la 10 ani și cea la 30 de ani arată că investitorii cer o primă de risc mult mai mare pentru a-și bloca banii pe o perioadă atât de lungă. În contextul Japoniei, cu o datorie publică masivă (peste 250% din PIB) și cu o politică fiscală care continuă să fie expansionistă (programe mari de stimulare), această înclinație abruptă a curbei indică o îngrijorare serioasă a pieței cu privire la sustenabilitatea fiscală a țării pe termen lung.
Acestea ar fi însă concluziile seci ale unui economist care s-ar uita superficial peste cifrele brute. Pentru ca analiza să fie reală și utilă trebuie să punem treburile în context. Dar până la asta, să vă dau un exemplu scurt ca să înțelegeți de ce nu e bine să judeci la nivel de cifre seci.
În 2021 importurile de hidrocarburi rusești ale Germaniei reprezentau - în sume brute - aproximativ 20 miliarde de EUR. Suficient pentru ca imbecilul de Scholz să considere că Germania ar fi lovită doar marginal în cazul în care ar opri importurile de hidrocarburi rusești. Prostul nu înțelesese că acele hidrocarburi au un leverage imens, transformându-se direct în PIB-ul de aproape 4 trilioane EUR al Germaniei. Nemții au înțeles situația abia acum, când constată că de la tăierea gazului rusesc țara a trăit doar din rezervele pe care le avea, iar economia e aproape de colaps. Timp în care, pentru a compensa lipsa gazului ieftin, populația a dârdâit iarna în case, în timp ce vara s-a sufocat de căldură. Aproape ca noi pe vremea lui nea Nicu. Înțelegeți așadar de ce cifrele rupte de context conduc spre concluzii prostești.
Să ne întoarcem acum la Japonia. De ce e are o importanță atât de mare în arhitectura financiară mondială? Pentru că trilionul pe care-l deține în obligațiuni americane este sursa unui leverage de peste 20 trilioane. Întreaga sevă a finanțelor mondiale este generată de Japonia, o economie cu un PIB de doar 4.2 trilioane $!!! Credeți că e imposibil, nu-i așa? Nu, nu e. Iar cifra de 20 trilioane nu e scoasă din burtă, ci reprezintă expunerea globală la tranzacționarea în yeni. V-am spus doar de atâtea ori: mecanismele sunt banal de simple, dar trebuie să ai ochiul suficient de hotărât și clar pentru a înțelege că în spatele butaforiei impresionante sunt mecanisme banale; acestea doar temporar pot păcăli realitatea, prin intermediul decorului care le ascunde.
Vă vine sau nu să credeți, dar întreaga arhitectură financiară de după Războiul Rece s-a bazat pe ceva extrem de banal și, în același timp, fragil: credința că Banca Japoniei va împrumuta mereu yeni la dobânzi apropiate de zero sau chiar negative. Da, știu, vă vine să vă dați palme ca să verificați dacă nu cuma visați. Nu, nu e vis, asta e realitatea Vrăjitorului din Oz de pe tărâmul finanțelor.
Vă puteți imagina că fondurile de pensii, fondurile de investiții și o groază de alte instituții financiare cu titluri scorțoase se bazează în bunăstarea lor pe acest mic amănunt? Vă puteți imagina că o întreagă lume e dominată de o prostie atât de impresionantă? Da, nu visați! Realitatea a ajuns mai fabuloasă decât un vis. Și culmea, în ciuda aurei de mister, ceea ce va urma se bazează pe legile implacabile ale mecanicii financiare. Imaginați-vă un elevator care stă la baza unei construcții. Deasupra muncitorii pun cărămizi pentru a demonstra că edificiul lor se ridică. Măsurându-se înălțimea construcției se constată că muncitorii respectivi au o productivitate incredibilă. Doar că lumea uită să se uite la baza clădirii, unde elevatorul ridică, în același timp, întreaga clădire. Iar magia performanței muncitorilor vine fix de aici. OK, ce-i rău în asta? Păi tot îngreunând structura, se ating limitele capacității elevatorului, iar mecanica brută intră în acțiune atunci când acesta cedează. Atunci întreaga structură se prăbușește, transformându-se în scrum.
La fel e și cu arhitectura financiară actuală. Banca Japoniei se sufocă sub presiunea inflației care a atins 2.5%. Așa cum am mai spus, nu-i vorba de o voință de a crește randamentele, ci despre declanșarea unei teribile lupte de supraviețuire. De aceea mașinăria randamentelor japoneze se inversează pe fondul legilor brutale ale mecanicii financiare despre care v-am tot vorbit. Ceea ce înseamnă că cei care s-au împrumutat în yeni trebuie să ramburseze banii într-o monedă mai scumpă. Însă trebuie să înțelegem că împrumutații nu sunt niște gigei oarecare, care n-au habar de ceea ce se întâmplă pe lumea asta, ci fonduri de investiții care practică arbitrajul de-o viață și care, pentru a-și asigura pozițiile, utilizează nu doar stop loss-uri, ci și instrumente eficiente de acoperire. Asta face ca, la declic, un munte de instrumente financiare să spună stop-joc, aruncându-se de pe piețele „mai rentabile” pe care investiseră banii și căutând să repatrieze banii împrumutați în Japonia. E simplu și logic acest adevărat fenomen al transhumanței financiare.
Și-abia acum înțelegem de ce, pe nepusă masă, FED New York a convocat o întâlnire precipitată cu marile bănci de pe Wall Street. Motivul? Situația lichidităților marilor bănci americane. În ciuda problemelor din ce în ce mai vizibile, băncile evită să apeleze la instrumentele FED de teama de a nu transmite mesaje negative în piață. De fapt, chestiunea cred că e ombilical legată de ceea ce se întâmplă în Japonia, iar FED ar dori să rezolve povestea așa cum știe mai bine, adică prin infuzii nelimitate de dolari.
Probabil vă întrebați când s-ar putea petrece marele declic. Sunt multe opinii în piață, dar pare există un consens privind valoarea de 140 yeni pentru dolar. Odată cursul scăzut sub acest nivel, tsunamiul se declanșează. Dar oare nu sunt eu cam alarmist? Nivelul de 140 pare un prag suficient de solid și, ținând cont de situația actuală, inclusiv pragul de 150 pare destul de greu de testat. Doar că situația e una destul de ciudată, iar cotația ține de un control temporar al cursului, exercitat în tandem de Banca Japoniei și FED. Însă, ceea ce trebuie să vedem, sunt condițiile care nu mai pot fi încălcate: FED-ul se confruntă cu nevoia unei scăderi generate de dezastrul de pe piața muncii, în timp ce Banca Japoniei va fi obligată să crească dobânda pentru a calma inflația. Înțelegeți? E setupul perfect.
Însă există și altceva la mijloc, anume o activitate geopolitică interesantă care vizează o răzbunare istorică. Este vorba despre complicata sitiuație a arhipelagului Senkaku/Diaoyu. China își intensifică vizibil activitatea acolo. Iată câteva exemple relevante:
În martie 2025, patru nave ale CCG au intrat în apele teritoriale în jurul insulelor Senkaku și au rămas acolo timp de 92 de ore și 8 minute, conform Japan Coast Guard.
Ministerul Apărării din Japonia semnalează că activitatea militară chineză în mare și pe cer, în jurul Senkaku, devine „din ce în ce mai accelerată” – nu doar patrule ale gărzii de coastă, ci și aeronave și nave militare.
În noiembrie 2025, China a anunțat că a efectuat o patrulă a pazei de coastă în zona Senkaku pentru „aplicarea drepturilor” („rights enforcement patrol”), ceea ce Beijing interpretează ca o manifestare legitimă a suveranității sale.
Acest tip de manifestări nu sunt gratuite. Într-adevăr, China simte nevoia să-și proiecteze puterea militară și să-și afirme suveranitatea, dar mai e și altceva, anume o dorință teribilă de răzbunare istorică. Chinezii știu bine că Japonia se află într-o poziție financiară slabă, iar îmbătrânirea populației generează și mai multă nevoie de bani sociali, astfel încât poziția lor economică e una cât se poate de firavă. Prin provocările continue pe care le face, China obligă Japonia să investească în armată, adică să-și crească cheltuielile. Ce rezultă de aici? O debalansare și mai mare a Bugetului japonez, adică o necesitate și mai mare de devalorizare a monedei pentru creșterea relevanței economice. Înțelegeți jocul? Nu-i unul militar, ci o mișcare militară având ca scop dezechilibrarea bugetului japonez și dărâmarea castelului din cărți de joc al ultimului circuit Ponzi financiar care ține actuala ordine financiară mondială în picioare. E o mișcare isteață, aplicată exact acolo unde doare, cu dibăcia unui doctor în acupunctură care, în loc să echilibreze energiile de meridianele, e hotărât să amplifice dezechilibrul pentru a-și termina pacientul.
Iată mixul pe care-l vom tot simți și înțelege pe măsură ce se dezvoltă.
Sigur, nu-s așa de frumos și “curat” ca ăia de la Recorder, dar mă poți susține cu amărâta sumă de 29 de lei pe lună, ca să mai scriu lucruri pe care nimeni nu le scrie în presă. Adicǎ 1 leu pe zi.
De ce Măreția nu trebuie să facă rău. Încǎ nişte gânduri post vizionarea filmului despre Celibidache şi scandalul din gimnastica româneascǎ
de Liviu Alexa
Mestecǎm de ceva zeci de ani o minciună pe care am învățat să o numim adevăr: că nu poți fi mare fără să fii mai întâi sfâșiat, sǎ cunoști durerea.
Că genialitatea se naște doar din destine frânte, că excelența este cicatricea lăsată de refuzul părintesc, că maestrul adevărat este doar cel care a sângerat pe drumul spre perfecțiune.
Dar când vorbim despre performanța supremă, despre acea stare în care omul depășește limitele speciei sale, ce anume măsurăm de fapt? Măsurăm rezultatul - simfonia dirijatǎ de Celibidache ce face o sală să tacă, de lovitura perfectă a lui Hagi care sfidează gravitația, de ecuația lui Einstein care rescrie fizica… sau măsurăm “prețul” plătit? Și dacă măsurăm prețul, cine stabilește că trebuie să fie așa de mare?
Când zic preț, mă refer la tristețea lui Celibidache de a nu fi fost apreciat de tatăl lui, mă refer la zero copilăria lui Hagi, la suferințele morale ale lui Einstein.
Confundând cauzalitatea cu coincidența, am văzut că mulți dintre giganții istoriei au fost oameni frânți, răniți, respinși, și am tras concluzia că rana este condiția necesară pentru ascensiune. Mai era Freddy Mercury atât de creativ dacǎ nu ar fi fost un gay opresat de societate?
Da, centura neagră vine după mii de ore de antrenament la karate. Vinele îți vor crăpa, mușchii te vor durea, pielea de pe palme va deveni tare ca lemnul. Asta este efortul - repetiția obsesivă, dedicarea absolută, transformarea corpului într-un instrument al voinței. Dar durerea fizică a antrenamentului nu este trauma adevărată. Durerea fizică este prețul consimțit pe care îl plătești pentru măiestrie și ea dispare când te oprești. Trauma e ceea ce rămâne înăuntru, nesolicitat, impus, nevindecat.
Diferența este fundamentală: poți să fii obsedat de perfecțiune din dragoste sau din teamă. Din dragoste pentru artă sau din teroarea indusǎ brutal de mame ca nenorocita de Camelia Voinea că, dacă nu ești perfect, nu meriți să exiști. Primul tip de obsesie te consumă și te reconstruiește. Al doilea te consumă și te lasă gol. Ambele pot produce performanță extraordinară, dar doar una te lasă om la final.
Pe mine mǎ scoate din sarite cǎ am ridicat la nivel de standard varianta toxică. Am făcut filme, am scris cărți, am creat mituri despre artistul torturat, despre geniile refuzate de părinți, despre campionii crescuți în reject. Le-am pus în rame și le-am spus “uite ce poate omul când este împins dincolo de limite!”.
Dar nu spunem niciodată câți au fost “împinși” la fel și s-au prăbușit, câți s-au înecat în aceeași apă în care alții au învățat să înoate.
Pentru fiecare om care transformă trauma în combustibil pentru performanță, sunt mii care o transformă în depresie, adicție, incapacitate de a iubi, sinucidere lentă prin workaholism sau sinucidere rapidă prin metode mai “directe”. Nu vorbim despre ei pentru că nu lasă în urmă opere. Lasă în urmă doar familii devastate.
Da, ciudat e că trauma poate accelera anumite tipuri de performanță - cele care necesită obsesivitate patologică, incapacitatea de a fi mulțumit, nevoia nesfârșită de validare externă.
Dar chiar și aici, nu trauma este ingredientul activ. Este răspunsul la traumă.
Unii oameni răspund la rană prin a construi. Alții prin a se ascunde. Alții prin a se autodizolva. Este o loterie biologică și psihologică și nu ar trebui să ne bazăm educația copiilor pe ea.
De ce insistăm să producem traumă când avem alternative? Un copil crescut în acceptare autentică, încurajat să exploreze ceea ce îl “aprinde” cu adevărat, susținut necondiționat, dar nu menajat de consecințele naturale ale alegerilor lui - acest copil poate deveni la fel de mare ca cel crescut în reject. Poate chiar mai mare, pentru că energia pe care cel traumatizat o cheltuiește să se vindece, să se dovedească demn de iubire, să lupte cu demonii interiori, copilul sănătos o poate investi în pură explorare, în curiozitate nealterată de anxietate.
Dupǎ cum copilul crescut sănătos mental poate alege și să nu devină mare. Poate alege o viață liniștită, fără aplauze și premii.
Iar asta îi terifiazǎ pe pǎrinții “care au reuşit”, pentru că s-a investit atât de mult în ideea că valoarea omului se măsoară în realizări vizibile.
Un copil traumatizat va alerga toată viața după validarea societǎții sau a pǎrintelui (vezi cazul Celibidache) și va produce, va performa, va excela - nu pentru că asta își dorește, ci pentru că nu poate să stea pe loc. Este motoraș defect care tot merge, tot merge, până se arde.
Când spunem “nu se poate performanță fără sacrificiu”, de fapt, ne temem. Ne temem că, dacă copiii noștri vor fi fericiți, nu vor mai vrea să fie mari. Vor fi fericiți fără să îşi dorească să fie Hagi sau Celibidache.
Dar existǎ o cale de mijloc pe care o ratăm obsesiv: excelența cultivată cu grijă, nu impusă prin tortură emoțională. Un tată poate să îi ceară copilului standarde înalte fără să îi spună “cum sǎ te faci dirijor, tu eşti un Celibidache, trebuie sǎ fii prim-ministru”.
Un antrenor poate să pretindă perfecțiune fără să condiționeze respectul de rezultate. Un sistem educațional poate să producă genii fără să îi zdrobească mai întâi pe toți candidații ca să vadă cine supraviețuiește.
Patru ore pe zi de antrenament nu sunt o traumǎ. Sunt dedicare.
Trauma aia adevǎratǎ e sǎ nu te bucuri de centura neagră pentru că mama te freacă la cap că nu ești încă campion mondial. Trauma este performanța care nu aduce niciodată pace, doar o pauză temporară din anxietate.
Aduceți-vă aminte cazul Ianis Hagi. Un copil distrus de așteptările geniului Hagi.
Se poate crea o lume în care performanța vine din fascinație, nu din compensare? În care un om devine mare pentru că asta îl face să se simtă viu, nu pentru că altfel se simte mort? În care acceptarea părinților este fundația de pe care copilul sare spre stele, nu premiul condiționat de a fi iubit?
Ar însemna asta o producțtie mai mică de genii “la hectar”? Poate.
Sau poate am descoperi că sunt mult mai mulți oameni capabili de măreție decât credem, dar îi pierdem pe drum pentru că sistemul nostru de cultivare a talentului seamănă mai mult cu un abator decât cu o grădină.
Selecția naturală a geniilor prin suferință nu este singura metodă.
Fiindcǎ poți pretinde excelență fără să distrugi om. Poți cere totul de la cineva și în același timp să îi oferi încrederea că valoarea lui nu depinde de ce produce.
Io asta zic: cǎ performanța fără traumă este posibilă.
Da. E doar greu de imaginat pentru noi, cei crescuți în paradigma veche, în care iubirea părinților era “cravata galbena”, care ți se lua înapoi ca în povestea tânărului Sergiu Celibidache, dacă nu făceai ce zicea tata.
Dar posibil este, vǎ zic eu. Și merită încercat, chiar dacă costă câteva statui mai puține și câteva suflete întregi în plus.
Sigur, nu-s așa de frumos și “curat” ca ăia de la Recorder, dar mă poți susține cu amărâta sumă de 29 de lei pe lună, ca să mai scriu lucruri pe care nimeni nu le scrie în presă. Adicǎ 1 leu pe zi.
Excelent articolul despre Măreție — o reflecție lucidă și necesară despre cum performanța nu ar trebui să fie construită pe traumă, ci pe libertate, curiozitate și susținere autentică. Însă, cum lumea în care trăim nu e perfectă, va trebui sa mai luptăm cu noi înșine în încercarea de a modela societatea spre echilibrul dintre dezvoltarea individului și binele colectiv. Si cu toate astea, pare totuși o utopie ca Oamenii pot deveni cea mai bună versiune a lor fără să îi rănească pe ceilalți și fără să fie răniți de sistemul în care trăiesc. Oricum, Liviu, felicitări pentru articol!