Opus nr. 495 - Azi e iar duminicǎ, ziua celor 16 lucruri pentru minte, inima şi suflet
1.Ornella Vanoni (1934–2025)
A existat întotdeauna ceva straniu în felul în care cânta Ornella Vanoni. Nu căuta să seducă — pur și simplu era acolo, cu o voce care părea să știe mai multe decât ar fi trebuit să spună. Șaptezeci de ani de carieră, peste o sută de albume, 55 de milioane de discuri vândute — cifrele astea spun totul și nu spun nimic.
A murit, dar va trǎi în noi cu unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din istoria muzicii.
A început la Piccolo Teatro din Milano, sub îndrumarea lui Giorgio Strehler, în piesele lui Brecht. Teatrul i-a dat ceva ce majoritatea cântărețelor de musica leggera nu au avut niciodată: greutate. Când a trecut la muzică, a ales „Canzoni della Mala” — cântecele lumii interlope milaneze, un repertoriu murdar și poetic pe care Italia respectabilă prefera să-l ignore. De acolo i-a rămas porecla de „cantante della mala” și, mai important, refuzul de a fi doar drăguță.
Relația și colaborarea cu Gino Paoli au produs „Senza Fine” — una dintre acele piese care, odată auzite, nu mai pleacă.
„L’appuntamento” a ajuns pe coloana sonoră a lui Ocean’s Twelve, aducând-o brusc în fața unui public care n-o auzise niciodată. Ironia: a colaborat de-a lungul anilor cu Gil Evans, Herbie Hancock, Toquinho și Vinícius de Moraes, dar recunoașterea internațională a venit printr-un film glamuros cu jafuri şi pac pac.
A participat de opt ori la Sanremo, a câștigat de două ori Premiul Tenco ca autoare — singura femeie care a reușit asta. Dar poate cel mai grăitor lucru despre ea e ce spunea presa italiană: în ultimii ani era invitată în emisiuni pentru natura ei imprevizibilă și „indiferența totală față de corectitudinea politică.”
A murit liberǎ.
Divă fără retorică. Fragilă și tăioasă. Ironică și profundă. Lumea a pierdut nu doar o voce, ci un anumit fel de a fi în lume — direct, incomod, viu.
PS: “L’appuntamento”, cântatǎ pe pe San Siro - zeci de mii de oameni, cu un singur glas, au cântat în memoria Ornellei Vanoni, transformând tribunele într-un omagiu plin de tandrețe și de lumină. Ce moment au făcut italienii… (via Ionela Nastase)
2.Un poem scris de mine ieri
Sfaturi pentru panarițiu
de Liviu Alexa
dar mai putem scrie simfonii,
îmbrăcați mereu în oamenii din noi?
dar mai putem crede în îngeri,
cărând plase cu fasole bio?
dar vom mai putea crede în Iisus,
când ei i-a venit ciclul și iar plânge?
dar vom mai crede în pijamale,
când cei dezbrăcați nu au dinți?
dar vom mai zbiera cântece mici,
când noi suntem deja prea mari să lălăim?
și vom mai ști cine suntem,
când deja ninge și ne supără asta?
unghiile v-au crescut, dar nu în carne.
murim pe noi.
sunați la 112 dacă v-ați reîncarnat.
3.O instalație artisticǎ superbǎ
Mi-a dat fiori.
4.Tunetul lui Celibidache - musai dǎ play!
Când apărea în 1990 la TVR elegantul domn Ion Rațiu, cu papion și costum sartorial, râdea pulimea de el, „ia, uite la băsitul ăsta bătrân cum vrea el să ne învețe ce e democrația, când noi, poporul suveran știm că democrația e «ba pe-a mă-tii»”. Așa și cu Celibidache în videoul de mai jos. Cum sună vorbele lui, ca niște lovituri de tun:
Între timp, fiindcă sunt un băiat hărnicuț, am terminat și volumul scris de talentatul Stejărel Olaru despre Celibidache. Muuuult mai clarificator decât orice alte povești.
Celibidache e extrem de necunoscut în România din trei motive, dureroase toate:
Celibidache a iubit România și i-a fost dor de ea, dar, și știu că sună trist, Celibidache e al Germaniei, așa cum Brâncuși e al Franței. România nu i-a dat nimic, nu a însemnat nimic pentru dezvoltarea lui, asta e adevărul.
E greu pentru români să înțeleagă muzica simfonică, darămite să cuprindă cu mintea cât de mare a fost Celibidache, un geniu planetar. Muzica simfonică e în sine o nișă intelectuală, darămite dirijoratul.
România nu își știe promova intern valorile, elitele, geniile, și am fi avut câteva la dispoziție: Brâncuși, Nae Ionescu, Eugène Ionesco, Ana Aslan, Henri Coandă, Justin Capră, George Emil Palade, Mircea Eliade, George Enescu, Gheorghe Țițeica și mulți, mulți alții.
Asta e pǎrerea mea.
5.Nu mai dormim ca pe vremuri. Pe bune, acum câteva sute de ani se dormea altfel
Te trezeşti obosit chiar și după ce ai dormit “suficient”?
Pe bune, nu e glumǎ, înainte de era industrială, nimeni nu dormea ore dintr-o bucată. Oamenii dormeau în două etape: se culcau după apusul soarelui, se trezeau pe la miezul nopții, stăteau treji 1–2 ore, apoi adormeau din nou.
Acest „somn fragmentat” a fost normal timp de mii de ani.
Dar când au apărut…
de aici continutul este disponibil doar abonatilor platitori… da click mai jos si intra in gaşcǎ. Sunt fericit ca tot mai multi cititori free de Strict Secret iau abonamentul cu 26 de lei pe luna, o suma foarte mica, pe bune, dar care au inteles ca pic cu pic se face independenta editoriala.
(vezi ca in versiunea platita am un text excelent in care explic de ce nostalgia pentru trecut e boala prezentului. poate nu il citesti)