Opus nr. 499 - Crima de la Prahova se desǎvârşeşte şocant - apa cu "impuritǎți" promovatǎ cu 3 mesaje RO-Alert. A fost Rodica Stǎnoiu omorâtǎ pentru avere? Editorialul lui Hoandrǎ ce sunǎ ca un tun.

Azi avem o ediție complexǎ. O las gratis azi la citit, dar asta nu inseamna ca tu nu trebuie sa aplici pentru un abonament de 26 de lei pe luna. Stii de ce?

… fiindcă numai ediția de azi mi-a luat 4 ore să o gândesc și să o scriu. Iar tu capeți acces instantaneu la cele mai importante perspective și informații, cel mai adesea negăsibile în presa „bună”. Măcar și pentru faptul că vei fi mai informat și mai înțelept după Strict Secret, cred că merită să devii susținătorul meu REAL cu 26 de lei pe lună:

---

5 lucruri îngrozitor de îngrijoratoare

I. Avem un pastor penticostal corupǎtor sexual…

‘În perioada vara 2021 - toamna 2022, inculpatul, în vârstă de 68 de ani la începutul intervalului, în calitate de pastor penticostal, prin constrângere morală, a recurs la acte de natură sexuală asupra persoanei vătămate (o minoră în vârstă de 15 ani), fără a se putea stabili numărul actelor materiale, la locuința acestuia situată în București, Sector 5. Inculpatul a profitat de starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate și de încrederea acordată acestuia, minora percepându-l ca pe o figură paternă, ceea ce a lipsit-o de posibilitatea de a-și exprima voința. În acest context, inculpatul a acționat sub pretextul unor practici prezentate ca având scop spiritual, invocate în cadrul unor ședințe de mărturisire desfășurate fără prezența altor persoane’, a explicat Parchetul, într-un comunicat de presă.

Da? Se chinuie cei din poliție să facă dosar penal, să strângă probe, să îl rețină pe jegos șiiiiiii… vine un pulet de judecător de la Judecătoria Sectorului 5 și îl lasă pe violator în LIBERTATE! Păi, futu-i mama ei de Justiție încă azi și mâine!

II. V-am povestit de avocata aia din Cluj ce era combinata cu un interlop periculos. Sonia Almas a fost arestata pentru 30 de zile, pare-se ca a fost capul retelei de traficanti de droguri si arme. Dar mai sunt cateva intrebari cu greutate, dati play sa le ascultati:

III. Liniștea din Biserica Ortodoxă Română vizavi de homosexualitatea lui Marcel Boloș, preot misionar, fost ministru de Finanțe. Colegii mei de la Gazeta de Cluj sunt stăruitori și încearcă să obțină o reacție din partea oficialilor BOR. Ca și în cazul Pomohaci, „curajos”, Preafericitul Daniel tace ca puiul sub cloștă și pasează, prin intermediul purtătorului de cuvânt, săpunul pentru spălat pe mâini unor Pilați din Pontul Oradiei.

Și după aia vă mirați, Preafericite, de ce nu mai vin tinerii la biserică!

IV. Se împute treaba cu “cometa” interstelarǎ 3I/Atlas. Nu mai discutam de “cometa” 3i/Atlas, ci de cu totul altceva.

În ultimele săptămâni, în întreaga lume au avut loc o serie de exerciții de apărare planetară la scară largă, ceea ce a dat naștere la speculații că guvernele se pregătesc pentru comportamentul imprevizibil al obiectului interstelar cunoscut sub numele de 3I/ATLAS.

Deși fiecare exercițiu a fost prezentat ca fiind de rutină, momentul și amploarea acestora au ridicat semne de întrebare în rândul analiștilor spațiali și al oficialilor din domeniul apărării.

Agenția Spațială Europeană a inițiat seria de exerciții prin activarea triadei sale complete de apărare planetară, care include controlul misiunii, modelarea răspunsului rapid și rețelele de observare terestre,

Simularea fără precedent, care a durat trei zile, a fost urmată de exercițiul accelerat al Japoniei privind impactul asteroizilor, la care au participat operatori civili, militari și comerciali de sateliți.

În decurs de două zile, Forța Spațială a SUA a finalizat un exercițiu de urmărire orbitală la altitudine mare, care fusese inițial programat pentru sfârșitul anului 2026, dar a fost mutat brusc mai devreme.

O nouă ipoteză a astrofizicianului Avi Loeb sugerează că anti-coada orientată spre soare ar putea fi un roi de obiecte compacte care călătoresc alături de 3I/ATLAS, mai degrabă decât un nor de gaz.

Potrivit lui Loeb, dacă un astfel de roi există, acesta ar rămâne puțin mai aproape de Soare și ar rămâne decalat cu zeci de mii de kilometri, un model în concordanță cu observațiile din iulie.

3I/ATLAS continuă să sfideze așteptările. Acesta încetinește și accelerează în mod neregulat, strălucește în mod imprevizibil și se rotește în moduri incompatibile cu obiectele naturale cunoscute.

VI. Un an de democrație violatǎ şi toatǎ lumea e ok cu asta.

Pe 6 decembrie 2024, puțin după orele prânzului, în România a avut loc o lovitură de stat constituțională care ne-a lăsat mai săraci în materie de democrație decât am fost vreodată din decembrie 1989 și până astăzi.

Mai săraci spiritual, mai batjocoriți, mai lipsiți de speranță și mai ignorați ca astăzi nu am fost, de la revoluție încoace, decât atunci când minerii au fost aduși să facă ordine în București, călcând la propriu în picioare generații de cetățeni care credeau sincer că democrația și România nu mai pot fi despărțite.

Patrick Andre de Hillerin pentru Gândul

Citiți textul lui PAH, e excelent.

---

Lumea în care toată lumea minte frumos

de Liviu Alexa

Ştiu un tip care postează pe Instagram exclusiv poze din vacanțe exotice, din restaurante scumpe și de la evenimente mondene.

Dacă te-ai ghida doar după contul lui, ai zice că trăiește viața unui moștenitor de imperiu petrolier.

În realitate, stă într-o garsonieră de 38 de metri pătrați din Drumul Taberei, are rate la bancă până în 2047 și muncește 60 de ore pe săptămână la o corporație care-l stoarce de vlagǎ. Vacanțele alea exotice, hahaha, sunt doar o săptămână pe an, planificată cu șase luni înainte, cu bani de pe cardul de credit. Restaurantele? Un fel principal fotografiat din șapte unghiuri. Evenimentele mondene? Invitații obținute prin cunoștințe, cu singurul scop sǎ facǎ poze pentru Instagram.

Nu-l judec. Sau, mă rog, îl judec puțin. Dar înțeleg de ce o face. Pentru că toată lumea o face.

Azi, sǎ mimezi succesul e mai important decât succesul în sine. Imaginea pe care o proiectezi contează mai mult decât ceea ce ești de fapt.

Prestigiul feicuit a înlocuit complet substanța.

No, ce sǎ zic, pare sǎ “funcționeze”, are peste 100.000 de urmăritori care-l invidiază, a devenit, în micul lui univers digital, o celebritate construită integral pe fum și oglinzi.

Astea îs timpurile, altele n-avem: aparența a “divorțat” definitiv de realitate.

Da, mǎ, ştiu cǎ ştiți – oamenii au mințit dintotdeauna, și-au umflat realizările, și-au ascuns eșecurile. Diferența e că acum avem instrumentele perfecte pentru a industrializa minciuna. Rețelele sociale sunt fabrici de imagine, iar noi suntem și muncitorii, și produsul, și consumatorii.

Uitați-vă la rahatul ǎla de LinkedIn (mi-am şters de ani de zile contul), cimitirul autenticității profesionale.

Toată lumea e „passionate about making a difference”, toată lumea „leads cross-functional teams”, toată lumea are „proven track record of excellence”.

Nimeni nu scrie în pana mea că vine la muncă pentru salariu, că șeful e un idiot și că jobul e o corvoadă suportabilă. Nimeni nu recunoaște că a fost dat afară sau că a fost pastǎ la un proiect. Totul e „transition to new opportunities” și „learning experience”.

Limba asta de celofan a invadat complet spațiul profesional, până la punctul în care onestitatea a devenit suspectă în ochii lumii. Dacă cineva și-ar descrie jobul în termeni realiști, am zice că e nebun.

Dar LinkedIn îi doar vârful aisbergului. Mai avem influencerii de wellness mental care promovează stiluri de viață „naturale” și „autentice” în timp ce au echipe întregi de producție în spatele fiecărei postări şi bagǎ mecdonalț la greu.

Avem gurușeii de dezvoltare personală care vând cursuri despre fericire sau “ritrituri”, în timp ce duc vieți private dezastruoase.

Avem politicieni care vorbesc despre integritate în conferințe de presă și fură cu ambele mâini când se sting camerele.

Avem corporații care cheltuiesc milioane pe campanii de responsabilitate socială și miliarde pe evaziune fiscală.

Minciuna e atât de omniprezentă încât nici măcar nu o mai percepem ca minciună. E „branding personal”/„strategie de comunicare”/„managementul percepției”, hahaha, ce penibil!, adicǎ s-a inventat un vocabular specific pentru a legitima falsitatea.

Am creat un sistem în care minciuna e “alegerea raționalǎ”, alt “concept” modern care mǎ disperǎ. Dacă toată lumea exagerează și tu ești singurul realist, o sǎ te considere un ratat. Dacă toată lumea își umflă CV-ul și tu ești modest, nu treci de prima rundă de interviuri.

Onestitatea nu mai e la modǎ, a devenit, paradoxal, o formă de autosabotaj. Eu m-am autosabotat conştient douǎ decenii, fiindcǎ am preferat sǎ rǎmân onest, cu toate defectele şi calitǎțile. Dacă nu mă autosabotam conștient, azi eram „comestibil”, eram premiat la final de an cu titlul de „cel mai bun jurnalist de investigații”, prezentam evenimente de top, eram invitat la ambasade de zilele naționale, etc. Nu mă consider erou — să știți că e greu să alegi conștient calea asta grea a izolării de trend.

Am refuzat sǎ devin curator al propriei mele existențe, selectând și editând momentele care “trebe” pentru consumul public.

Consecințele se văd peste tot. În politică, am ajuns să alegem actori ca Zelensky în locul administratorilor competenți. Contează cum arăți la televizor, cum sună replica, cât de bine performezi în fața camerei, nu contează ce știi să faci efectiv: pǎi, Donald Trump a câștigat o președinție pe baza talentului de showman!

În business, cultul aparenței a creat o întreagă industrie de “fake it till you make it”- startup-uri evaluate la miliarde care nu au produs niciodată profit, CEO-i care dau interviuri despre viziune și inovație în timp ce companiile lor se prăbușesc, conferințe de leadership unde oameni care n-au condus nimic vând cursuri despre cum să conduci Lumea.

Copiii sunt victimele cele mai triste, ei cresc acum în această realitate, învață de mici că imaginea contează mai mult decât orice.

Dar mai e o consecințǎ foarte nefastǎ.

Când ipocrizia devine standard de comportament pentru o societate întreagă, încrederea în umanitate dispare.

Dacă toată lumea minte, nimeni nu mai poate fi crezut. Fiecare afirmație devine suspectă, fiecare imagine e pusă la îndoială (“poate e facutǎ cu AI”), fiecare relație începe cu neîncredere, pentru că știi cǎ partenerul și-a editat profilul la fel cum tu l-ai editat pe al tǎu.

Această neîncredere generalizată naşte monstrii moderni.

Conspirațiile înfloresc pentru că, dacă oricum toată lumea minte, de ce să nu mintă și guvernele, și doctorii, și oamenii de știință? Populismul crește pentru că politicienii care spun lucruri simple și emoționale par mai „autentici” decât experții care vorbesc nuanțat. Expertiza însăși devine suspectă, pentru că am văzut prea mulți „experți” care erau doar buni la a părea experți.

O societate în care nimeni nu mai știe ce e real, în care iubirea, bunătatea, caritatea, sacrificiul - toate sunt contestabile.

Singura rezistență posibilă e individuală și e costisitoare din punct de vedere mental, când refuzi să participi la “joc”, când vrei să-ți construiești cariera pe ce faci, nu pe ce pari, când te educi sǎ înveți să distingi, la alții, substanța de spectacol.

Nu-i un sfat ușor de urmat, cad eu însumi adesea în capcana aparențelor, a dorinței de a fi perceput într-un anumit fel. Suntem cu toții produsul acestei culturi, și a pretinde altceva ar fi, ironic, încă o formă de aparență.

Dar măcar eu sunt conștient de jocul în care suntem prinși, măcar nu tac, ci zbier ca să recunoaștem că am construit o lume în care minciuna e recompensată și adevărul e penalizat – și că asta ne face, colectiv, mai săraci și mai singuri decât ar fi trebuit să fim.

---

Inconştiența criminalǎ de la Prahova

Preocupat mai degrabă să nu se răcească șampania deschisă cu ocazia căsătoriei intempestive, căci la Viena lucrurile se văd mai luxos ca într-o comună amărâtă, fără apă, din Prahova…

… Bolojan a „ordonat” să le dea mai repede drumul la apă amărăștenilor sinistrați. Așa că Raed Arafat a dat nu unul, ci TREI mesaje Ro-ALERT, să fie.

Deci, da? Două mesaje RO-ALERT în nici o oră, apoi al treilea sâmbătă dimineața, când găinile își beau cafeaua.

Inadecvarea guvernului Bolojan și nesimțirea celor responsabili e deja criminală.

Cum o văd eu? Așa o văd.

Deliberat TU, premier al României, dai verde ca 15 comune din județul Prahova să primească apă INFESTATĂ și socotești că destul dacă le fuți capul cetățenilor trăitori din Prahova cu 3 roalerturi. Ținta primară a „informării” sunt niște amărășteni de la țară, nu musai cei mai tehnologizați, adeseori fără telefoane mobile. Și doar ATÂT faci tu, guvernule? Crezi că te-ai „scos” cu informarea dacă le-ai dat 3 roalerturi unor oameni deja disperați de lipsa de apă? Cu 3 roalerturi ai decis, Bolojane, că apa infestată va fi evitată de TOȚI? Cine merge la pușcărie dacă o să se îmbolnăvească oamenii, dacă o să se declanșeze epidemii?

Cine ia decizia să introducă în „sistem” apă infestată afectând colateral sistemele de distribuție ale comunelor și localităților din Prahova care nu au fost afectate de mizeria făcută în scandalul golirii barajului?

Atât de mare e nesimțirea politicienilor în țara asta… ca să se scape de cartoful fierbinte al scandalului, Bolojan și „factorii de decizie” au decis să dea drumul la apă infestată, dom’le, e apă, ce dacă vă puteți îmbolnăvi, s-a rezolvat problema!

Fmmmmmmmmmmmm!

---

Marea intrebare in privinta decesului Rodicai Stanoiu

A murit Rodica Stănoiu, unul dintre cei mai importanți demnitari ai perioadei 2000-2004, niște ani absolut importanți pentru transformarea României în țara modernă care este astăzi.

Cariera ei profesională a fost marcată de lumini și umbre, umbrele fiind generate de stilul autoritar, de verdictul de colaborator al Securității și de o anumită atitudine represivǎ față de ceea ce ar fi trebuit să fie Justiția.

Rodica Stǎnoiu a murit ducând cu ea în mormânt o grămadă de secrete importante despre acea perioadă și mai ales despre judecătorii și procurorii exponențiali ai României, fiindcă ea a fost și gestionara SIPA - Serviciul Independent pentru Protecție și Anticorupție - un serviciu secret din România, înființat în anii ‘90, care avea rolul de a supraveghea și combate corupția în rândul magistraților și al altor instituții, devenit notoriu pentru activitățile sale dubioase, inclusiv spionarea judecătorilor cerut serviciu secret care conținea informații fierbinți despre făcătorii de justiție din țară.

Moartea ei subită a generat o grămadă de întrebări din partea presei…

… dar, până să mă refer la întrebările presei, la moartea ei subită, o să vă așez aici alte întrebări, fiindcǎ vreau să duc discuția într-o altă parte, mai ciudată, așa cum sunt și eu, un ziarist ciudat, neconform.

Mai întâi, trebuie să vă spun că Rodica Stănoiu, pupila politicǎ a lui Ion Iliescu, și soțul ei, Şerban Stănoiu, fost judecător la Curtea Constituțională a României, aveau zeci de ani petrecuți în sistemul de justiție, şi, inevitabil, erau posesorii unor acumulări financiare deosebite, inerente statutului lor.

Şi Rodica, și Şerban erau oameni rafinați, educați, cu relații foarte înalte în orice fel de mediu important al societatii, așa că în timp au reușit, de exemplu, să-și facă o vilă absolut luxoasă într-o zonă aparte a Bucureștiului, ferită de dezvoltări imobiliare agresive, o casă împănată efectiv cu tablouri extrem de valoroase, bijuterii, cărți valoroase, obiecte de artă și, evident, cu conturi burdușite de multe milioane de euro, poate chiar zeci de milioane de euro.

Dupǎ ce a murit Şerban Stănoiu, cel mai probabil Rodica a intrat într-o fază psihologică de singurătate devastatoare care, odată cu înaintarea în vârstă, a dus-o într-un prag de vulnerabilitate sufletească și mentală încât a căzut în plasa unui escroc sentimental cu 50 de ani mai tânăr ca ea, un fomist care, cel mai probabil, îi oferea iluzia că mai este încǎ prețioasă din punct de vedere sufletesc sau sexual, în fapt, băiatul neurmărind altceva decât să o izoleze pe biata bătrână de tot anturajul ei, că erau prieteni sau prietene, că erau foști colaboratori sau chiar oameni de presă cu care mai păstra legătura, cu singurul scop de a-i ciordi averea.

Revenind la înmormântarea Rodicăi Stănoiu care a atras atenția presei prin ciudățeniile ei - de exemplu că nu a existat preot sau că nu știu ce haină de blană a fost așezată peste sicriu sau că s-au cântat colinzi - pe mine toate astea ma lasă rece, fiindcă mă rod, mă apasă cu totul alte întrebări.

Cea mai grea întrebare este dacă nu cumva Rodica Stănoiu a fost omorâtă…

… dacă nu cumva i-a fost grăbit pasul final poate din cauza nerăbdării acestui escroc sentimental care a vrut să pună mai repede mâna pe avere.

Nu am niciun fel de dovadă că s-a întâmplat ceva necurat, dar tocmai suspiciunea rezonabilă consolidată de trei-patru observații pe care le voi faceîn continuare mǎ obligă să rog organele competente să dispună, chiar și îngropată, minime cercetări vizavi de finalul ei trist.

Primul semn mare de întrebare, de îndoială pe care îl am este faptul că nicăieri nici în presă, nici în alte comunicări, nu a fost pomenit motivul pentru care Stănoiu a decedat.

Chiar dacă avea o vârstă înaintată, nu era cunoscută ca fiind bolnavă - undeva chiar în aprilie a participat la ceremonia de înhumare a lui Ion Iliescu și în în primăvara lui 2026 pregătea lansarea oficială a volumului ei despre Justiția din România, apropo un volum pe care musai să-l citiți, fiindcă, din câte am înțeles de la Cozmin Gușă, care l-a citit deja, conține detalii absolut șocante și exclusive despre cum s-a format sistemul de justiție din România și cum s-au rafinat mijloacele de corupție ale Justiției.

În absența unor informații lămuritoare despre felul în care Rodica Stănoiu a decedat, tot ce pot să cred e că acest lucru s-a întâmplat acasă, iar dacă ar fi fost să moară de moarte bună sau bătrânețe, acest lucru ar fi fost specificat undeva sau lăsat pe surse să se scurgă.

Murind acasă este foarte clar că moartea sa ar fi trebuit constatată de cineva - o autoritate a statului și ar trebui să existe un proces verbal sau un raport vizavi de condițiile în care a avut loc decesul, poate chiar o autopsie despre care să nu ni se fi vorbit, autopsie chiar și sumară.

Al doilea lucru care mă face să cred că ceva nu e curat acolo este informația prezentată de mai mulți ziariști serioși conform căreia, inițial, Rodica Stănoiu ar fi trebuit să fie înmormântată cu onoruri militare, lucru pe care se pare că l-ar fi aprobat chiar și Nicușor Dan în fața evidențelor, fiindcă Stănoiu a fost un demnitar incredibil de important și avea dreptul la acest tratament.

În mod suspect, cel mai probabil datorită deciziei acelui pervers de amant cu 50 de ani mai tânăr decât Rodica, înmormântarea s-a făcut pe repede înainte cu o grabă suspectă, ignorându-se acest beneficiu și ultim gest de respect pentru memoria ei, în condițiile în care, repet, Stănoiu NU a fost o femeie oarecare, NU a fost un om oarecare în paletarul personalităților care au conturat România de azi, din contră, a fost un personaj incredibil de special, mai important decât mulți cred astăzi.

Rodica și Şerban Stănoiu neavând copii, este evident că, după moartea lui Şerban, imensa lor avere a atras atenția acestui escroc și atunci marea întrebare este dacă există documente sau acte legale prin care escrocul să fi devenit moștenitor al acestei însemnate averi şi dacă nu cumva, prin presiuni fizice sau șantaj sentimental, Rodica Stǎnoiu să fi fost jefuită sistematic și pervers de toate aceste proprietăți care să fi intrat în tutela acestui amant nenorocit, spun asta pentru că, și vă rog să mă credeți că cunosc foarte bine situația ei financiară, Rodica Stănoiu i-a cerut unui prieten foarte bun comun ajutorul bănesc pentru anumite chestiuni personale, lucru care l-a șocat pe destinatarul acestei cereri, fiindcă toată lumea din cei apropiați știa cǎ Rodica nu era absolut deloc săracă.

Dacǎ s-a întâmplat ceva cu toți acești bani, cu toate aceste tablouri, bijuterii, obiecte de artă, pământuri, proprietatea valoroasă de la Sinaia, e un lucru care merită investigat.

Spre final, vreau să-mi exprim tristețea ca asemenea lucruri mai au loc în societatea tot mai cinică de astăzi, că bătrânii, indiferent de sex, devin ținta unor nenorociți împuțiți care îi prind în mrejele lor, ba afișând false sentimente de dragoste sau gesturi sexuale, dându-le iluzia unei tinereți în ciuda a ceea ce ei văd în oglindă și apoi deposedându-i cu tupeu de toate acumulările lor.

---

No, merită să mă susții cu 26 de lei pe lună? Unde mai citești așa ceva?

---

Inconştiența criminalǎ de la

---

Zgura umană cu pretenții de eroi civici

de Octavian Hoandrǎ pentru Evenimentul Zilei

Forma de viață care conduce ONG-ul securist USR, dl Dominic Fritz s-a adresar Românilor, în majoritatea lor creștini ortodocși astfel: ”Cei care țipă cel mai tare în apărarea țării și a creștinismului sunt de fapt agenții celor care lucrează metodic să devenim din nou slugile Rusiei”.

Citind aceste blasfemii, mi l am amintit pe dl. Iulian Bulai, alt USR-ist de seamă, care tot înainte de Sărbătorile Sfinte ale Crăciunului a declarat ritos despre Mîntuitorul Iisus Cristos: ”Un copil. Sărac şi provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinereţe şi o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste. Cu o mamă surogat şi un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea. Refuzat de comunitate. Născut fără ca părinţii să fi fost căsătoriţi, doar logodiţi. Naşterea lui arată extradordinarul dar şi limitele societăţii în care a apărut”.

Astea fiind spuse, cred că Fritz l-ar putea propune ca Ministru al Apărării pe dl.Bulai. Imi amintesc de celebra fotografie a acestuia, în chiloți, cocoțat pe un cal, ceeace ne spune că ar putea avea ceva legături cu cavaleria militară. Mi-l și imaginez pe dl. Bulai cu fizicul lui de invidiat, în chiloți, cocoțat pe umerii dlui Fritz…

Uneori, când îi privesc pe acești pseudo-eroi ai politicii noi, nu-mi vine în minte niciun termen tehnic, niciun concept sociologic, ci doar figura aceea ridicolă și perfect românească, de basm: ”Jumătate-de-om călare pe jumătate-de-iepure-șchiop”. Un amestec de pretenție și neputință, de ambiție cocoțată pe o improvizație. Un erou fracturat, cerșind legitimitate, dar incapabil să-și poarte propriul trup, darămite o țară. Perfectul simbol al neomarxiștilor useriști pentru vremurile astea.

În poveștile noastre, „jumătate om, călare pe jumătate de iepure șchiop” nu e un personaj cu nume, ci o etichetă folclorică pentru o categorie: vitejii de carton, băieții care se declară eroi dar n-au nici cal, nici drum, nici destin — doar un iepure șchiop sub ei. O imagine perfectă pentru toți pseudo-salvatorii de azi, strânși la un loc în USR-ul neomarxist, printr-un entuziasm artificial, convinși că sunt născuți să schimbe lumea când, de fapt, abia se țin în șa peste propriile lor neputințe.

Când l-am văzut la TV pe Victor Ciutacu descriind U.S.R - la momentul adevărului -, și, da, este un asemenea moment, drept o „structură de tip securistic, gelatinoasă, ținută unită de foamea de înavuțire a unor ratați”, am constatat că spune doar ce se vede cu ochiul liber. Adevărul crud. M- am gândit atunci că ar putea fi completat de o imagine. Întotdeauna imaginea nu poate lipsi în orice descriere politică.

La început, i-am proiectat pe acești useriști, în minte, ca pe niște pitici de grădină din ipsos.

Ceva static, benign, genul ăla de decor ieftin la care nu te uiți decât când îl lovește ploaia și le face pete pe față. Ar fi fost frumos să rămână acolo: figurine fragile, cu zâmbetul ăla idiot turnat direct în matriță.

Numai că piticii din ipsos - useriștii neomarxizați de tentaculele cu dolărei ale lui Soros au prins chef de putere. Au început să țopăie. Au migrat. Și azi s-au trezit cocoțați în vârful statului, cu aerul celor care cred sincer că au fost trimiși să moralizeze poporul. De parcă ne-am fi dorit vreodată să fim moralizați de cineva care arată ca un accesoriu dintr-o curte neîngrijită.

Dar nu,nu sunt (doar) pitici de grădină. Sunt ceva mai vechi, mai adânc, mai rău. Sunt ființe din basmele noastre, dar fără farmecul grotescului tradițional. Tot ce era în poveștile populare avea măcar o logică: balaurul era bătrân, zmeul era lacom, Scaraoschi era măcar coerent în rău. Dar terchea-berchea ăștia sunt ceva nou: creaturi fără contur, fără poveste, fără substanță. Un amestec de Păcală ratat cu Păsărila-Lăți-Lungilă, Zmei, fără înălțime, omogenizați într-un malaxor politic.

Nici măcar nu sunt personaje negative demne de vreo poveste. Sunt acele ființe pe care basmele nici nu le-au inventat, pentru că ar fi stricat ritmul narațiunii. Sunt creaturi ale insignifianței toxice. Oameni cu neomarxismul în buzunar și cu o foame provincială de consacrare, încât nu poți decide dacă te enervează mai mult vorbăria sau talentul lor de a face praf tot ce ating.

Faptul că un astfel de lider, dl. Bolojan -, userizat până la caricatură cinică a ajuns să se umfle în pene la conducerea țării confirmă ceva și mai neliniștitor: România nu mai trăiește basmele, ci parodia lor. Balaurul, nu mai are șapte capete; are un discurs despre jupuirea și sărăcirea poporului român.

Spânul este astăzi premier și distruge programatic economia, oamenii, țara.…

Vrăjitoarea nu mai are baghetă, ci dă legi pentru exportarea pe trei lei a ultimelor avuții naționale. Iar tembelii cu 12% din voturile românilor, nu mai stau la margine. Stau în frunte.

Când arhetipurile noastre populare îi întâlnesc pe acești indivizi, apare recunoașterea instinctivă: nu sunt noi. Sunt doar aceeași categorie a mizeriei morale pe care folclorul a evitat-o din bun-simț. Prea sumbre, prea lipsite de poezie, prea lipsite de orice structură narativă. Practic, zgură umană cu pretenții de eroi civici.

Și, sincer, nici nu știu dacă asta e partea cea mai tristă.

Poate cea mai tristă e că, în lipsă de zmei adevărați, am ajuns să fim conduși de accesorii de grădină cu ambiții geopolitice.

Nu știu prin ce mecanisme obscure se întâmplă asta — poate vreun rest de magie arhaică, poate doar lene cognitivă — dar uneori un politician anume apare în fața noastră cu exact chipul pe care îl dădeam lui Păcală când eram copii.

Este cazul dlui Nicușor Dan. O alunecare stranie între fabula naivă și realul cinic al zilei. Nu seamănă cu Păcală în mod obiectiv. Nu ar putea cineva să-i suprapună portretele și să spună: da, aici, aici e continuitatea. Și totuși, pentru mine, ea există: un fel de recunoaștere stupidă, involuntară. O sincronizare a imaginarului, perfidă și inevitabilă.

În copilărie, Păcală și Tândală erau figurile pe care le încărcam cu tot ce nu înțelegeam: prostie bună, viclenie de supraviețuire, o simplitate pe care o suspectam deja a fi mincinoasă. Crescând, în mod ironic, lumea mi-a dovedit că mulți adulți funcționează exact pe logica lui: o amestecătură de stângăcie prefăcută și oportunism.

Imaginația copilului nu dispare. Doar se ascunde în subsolurile minții, ca un animal vechi, și iese atunci când găsește o potrivire. Reconstruiește lumea după clișeele de atunci, pentru că ele au fost primele noastre instrumente de a decupa realitatea. Și dacă întâlnește o față suficient de plată, un surâs suficient de fals, o privire imbecil jucată, copilul își spune: îl știu. Iar eu, adult fiind, mă trezesc prins în această întâlnire schizoidă — între caricatură și carne.

Nu e vina lor că poartă masca asta. Probabil nici nu știu. Așa cum nici Păcală și Tândală n-au știut, vreodată, că vor servi drept matriță pentru ridicolul contemporan. Dar există o ordine secretă a lumii — una pe care copiii o simt și adulții o rătăcesc — în care lucrurile se întorc la forma lor inițială. Ceea ce ne-a făcut să râdem atunci, ni se întoarce acum ca suferință. Imaginile cu care am crescut devin instrumentele prin care, fără să vrem, judecăm prezentul.

Asta e un fel de tragedie discretă: că între povestea populară și România politică userizată, nu e o ruptură, ci o continuitate. Un fir rușinos, dar logic.

Când îi privesc nu simt doar comicăria. Simt mai ales recunoașterea — și odată cu ea, o tristețe: că România , în fond, n-a reușit să crească nici ea prea mult peste propriile basme simple.

Și apoi, altundeva, într-o altă zi, apare și Păsărila-Lăți-Lungilă, de mână cu Tândală. În fruntea vreunui minister, pe un hol de instituție sau la televizor, îmi apare câte un individ cu membre lungi, mișcări stângace, voce răsfirată — și în clipa aceea știu, fără să pot argumenta logic: îl știu pe acesta, vine din basmele copilăriei. E Păsărila-Lăți-Lungilă, ieșit din carte, scos din pagină, scuturat de praf și trimis direct în politica românească, să dea corp USR-ului. Chipul adultului nu seamănă în mod real cu desenul pe care mi-l imaginam când eram mic. Dar corpul, atitudinea, felul în care ocupă spațiul… Există o neîndemânare solemnă, un soi de înălțime inutilă, care mă face să simt aceeași uimire: cum poate cineva atât de lung să fie atât de mic? Așa cum în poveste, statura lui nu aducea nici forță, nici înțelepciune, tot așa, acum, în realitatea politică, întâlnești oameni care cresc doar pe verticală — în funcții, în vizibilitate — fără a crește în profunzime.

Copil fiind, râdeam de disproporția lui. Adult fiind, mă neliniștește.

Pentru că Păsărila-Lăți-Lungilă nu e doar un personaj grotesc; el e metafora perfectă a celor care se ridică peste noi prin simpla întâmplare a structurii, nu prin merit. Oameni care se lățesc în instituții, care se lungesc prin discursuri căznite, care trec prin lume fără să aibă vreun conținut real, doar o formă exagerată. Și mai e ceva: în basme, el era prietenul celorlalți eroi, dar nu rezolva nimic. Doar ”se întindea”, doar ”atingea”, doar ”ajungea”.

În lumea noastră, găsesc aceeași specie de inutilitate elegantă. Ședințe în care se aranjează lucruri, atât de lungi și fără substanță, încât devin aer; decizii de o verticalitate impresionantă, dar goale și chiar distructive; figuri care, dacă n-ar fi atât de înalte în funcții, abia ar fi observabile pe stradă. Mi se pare fascinant și deprimant cum memoria copilului modelează realitatea adultului. Când îl văd pe câte unul dintre acești Lăți-Lungilă moderni, nu pot să nu simt că basmele nu ne-au pregătit pentru eroi, ci pentru caricaturi. Iar mintea, loială propriilor ei arhetipuri, recunoaște imediat esența: ah, da, știu această formă — e exagerarea fără sens, un monument al disproporției goale de conținut.

În fața unei instituții, - de exemplu Ministerul de Externe -, o văd pe Muma Pădurii.

Nu are părul încâlcit, nu are gheare; are doar un un rânjet încremenit, care amintește de femeia aceea bătrână din povești, cea care mesteca nodurile răutății. Se sprijină într-o pereche de pantofi prost aleși, de funcționar senior, și nu spune nimic — doar privește, ca și cum ar calcula câte suflete poate strivi sub tâmpla ei îngroșată. Simți, fără să știi de ce, că orice om tânăr i se pare indecent: prea viu, prea neatins de mecanism. Aceeași privire o aveau și creaturile din pădurile copilăriei, cele care îți cereau să fii curajos nu pentru că meritai, ci pentru că altfel nu aveai scăpare.

Mai încolo apare Baba Cloanța. Modernă, cu un palton care încearcă să pară scump. Se plânge la televizor că e nedreptățită, că oamenii n-o înțeleg, că presa o vânează. E fragilă și lacrimogenă, dar în ochii ei stă o bucurie vinovată, ca a acelei bătrâne din povești care-ți cerea un colț de pâine, iar după ce îl primea, îți lua norocul, vârsta și pacea minții. În lumea noastră, lacrima nu mai transformă eroul în broască — îl transformă doar în suspect. Iar asta e suficient ca să-ți pierzi orice sentiment de realitate.

Cea mai tulburătoare, însă, rămâne Zmeoaica useristă. Nu e urâtă; nici nu mai trebuie. Zmeoaica nu mai păzește cuptorul, ci angajările în ministere. Pedepsele ei sunt imaculate, perfecte: un telefon care nu sună, un contract care nu se mai semnează, o ședință în care ți se explică, cu glas moale, că „nu mai e loc pentru tine aici”. În basme, îți lua sufletul. Azi îți ia locul de muncă. Diferență mică.

Pe ecranele posturilor tv neomarxiste apar tot timpul Ielele. Tinere, rareori frumoase, Oengiste, cu mișcarea aceea ușor plutitoare a femeilor care trăiesc din propria fascinație. În jurul lor, moderatorii devin proști fără efort, își uită interviurile, notițele, obligațiile. Le urmăresc hipnotizați, ca ciobanii din povești care se trezeau, dimineața, cu trupurile înțepenite și mințile tulburi. Rezultatul e același: după ce trec ele, rămâne în urma lor un șir de vorbe risipite și câte un bărbat cu privirea goală, de parcă s-a întors dintr-o noapte în care i s-au furat toate puterile.

La final, nu se poate fără Zâna rea. Seamănă leit cu ministra mediului, oengista Buzoianu. Are o imagine impecabilă, de consultant cu școala făcută la ONG. Nu ridică vocea niciodată. Ea doar „recomandă”, iar recomandarea ei e lege. În povești, zâna rea transforma prințesele în rațe urîte. Aici transformă întregi ramuri economice în praf și pulbere. Oameni cu diplome, proiecte și ani de experiență devin brusc mici, sfioși, dând din cap în fața unei femei care știe exact cât costă moralitatea pe ora de consultanță. E frumoasă și străină, ca un adevăr rostit în altă limbă. Și în spatele ei, simți aceeași răceală impersonală care, în basme, condamna eroii pentru greșeli inventate…

Uneori am impresia că n-am părăsit niciodată copilăria.

Doar că azi basmul nu mai e spus la gura sobei.

Azi îl vezi în guvernul dominat de neomarxiștii din USR, la televizor, în declarații, în ședințe, în reacțiile false. Au învățat să-și poarte răutatea cu eleganță.

Și, la fel ca atunci când citeai povești te întrebi dacă nu cumva întregul regat ar avea nevoie de un erou.

Dar tot basmele ne spun că, înainte de eroi, vine întotdeauna vremea monstrului.

Iar noi suntem, clar, în plină domnie a lor.

Nici eu, nu-mi fac iluzii despre felul în care arăt. N-am nimic din eleganța lui Alain Delon, nici din geometria impecabilă a lui Brad Pitt. Dacă mă prinde o oglindă într-o zi proastă, mă recunosc abia pe jumătate — și nu neapărat jumătatea mai bună. Așa că nu mă miră gândul că, în ochii altora, pot foarte bine să fiu doar un personaj marginal, o figură trecătoare, un chip pe care nu-l reții, eventual un mic grotesc de fundal, util doar ca termen de comparație pentru vanitatea lor.

Dar, nu e nici un motiv de supărare: fiecare dintre noi devine, fără să știe, caricatura altcuiva. Așa cum eu îl proiectez pe Păcală peste un politician, poate un necunoscut mă privește pe mine și mă clasifică instant: uite-l și pe ăsta, un fel de… ceva. Nu un erou, nu un simbol, nici măcar un personaj cu replici. Doar un contur ușor ridicol, fără miză. Poate o mișcare stângace, un tic, un fel de a privi în jos — suficiente pentru ca mintea altuia să mă trimită în categoria celor care „trec și-atât”.

Și în fond, ce drept am să mă plâng? Dacă lumea e plină de măști, atunci e logic ca și peste chipul meu să se fi lipit una. Nu mă avantajează, nu mă reprezintă, dar nici nu mă contrazice total. E acolo, sămânța aceea de comic involuntar, de neîmplinire tăcută, de om care nu reușește să iasă din planul secund al propriei vieți. Adevărul e simplu și neplăcut: nu doar ei sunt personaje. Și eu sunt. Numai că nu unul memorabil: nu mă avânt în politică, nu mi doresc mai mult decât mi-a dat Dumnezeu. Sunt, așa cum sunt milioane de români, mediocru și liniștit…

Problema e că România asta chinuită, continuă să fie condusă de personaje pe care literatura populară le-a inventat, probabil, doar ca să ne învețe să râdem. Acum însă nu mai râde nimeni: Spânul, Zmeul, Păsărilă-lăți-lungilă, Păcală și Tândală de la USR, fac politica de stat.

---