Opus nr. 503 - Profesiunea de victimǎ nu apare în nomenclatorul de meserii, dar avem tot mai mulți practicanți

Cel mai tare ma doare ca vad asta la cei apropiati si ei sunt “declanşatorii” acestui articol de azi: oameni senzaționali, minți incredibile, inimi pulsânde de bunǎtate, dar suferinzi emoțional - singuri, neîmpliniți sufleteşte, depresivi abil mascați mereu cu “explicații” la purtǎtor pentru drama lor - ghinionul, soarta, contextul, “mama”, “tata”. Mereu victime ale unor explicații, cele mai multe reale.

Dar nu sunt doar prietenii mei în aceastǎ posturǎ. Sunt milioane de suferinzi sufleteşte ce stau în aceastǎ stare de extenuare psihicǎ, preferând sǎ fie victime.

S-a creat o modǎ a suferinței în care durerea a devenit moneda perfectǎ pentru a cerşi atenție, chiar legitimitate și dreptul de a fi ascultat: “am crescut cu suferința în piept, de aia am ajuns milionar”.

Am zis şi mai sus, nu vorbesc despre trauma reală, despre cicatricile pe care viața le lasă inevitabil în oricine trăiește suficient de mult și suficient de intens.

Vorbesc despre transformarea rănii într-un ONG personal, cu care cerşim sponsorizǎri sufleteşti - milǎ, ascultare, validarea durerii noastre. Vorbesc despre construirea unei întregi personalități pe terenul unei catastrofe vechi, despre refuzul deliberat al victimelor de profesie de a se vindeca pentru că vindecarea ar însemna evacuarea singurului succes notabil pe care l-ai atins. E ceva pervers aici, cumva coerent în mintea lor, a victimelor profesioniste. Care se deosebesc de depresivii “normali” ce sunt loviți îndestul ca sǎ nu mai aibǎ chef de construcții sociale.

Vorbeam duminicǎ în alt text cǎ autenticitatea (cretinǎ, aia care duce la “dezintimizare” când pui “pe masǎ” toate secretele şi slǎbiciunile tale) a devenit cel mai râvnit bun de consum, dar suferința e “de regiune superior”, cǎci oferă ceva ce fericirea nu poate oferi: credibilitate instantanee.

Nimeni nu pune la îndoială o rană. Nimeni nu cere dovezi suplimentare când cineva își expune cicatricile. Rǎnile atrag atenția imediat.

Durerea funcționează ca o parolǎ universalǎ care îți permite acces la wi-fi-urile sufleteşti ale multor oameni, oameni care cred cǎ ǎia de par fericiți sunt, de fapt, “varzǎ.

Pentru fanii suferinței, aia care zic “Doamne ajutǎ” la orice, dar nu au cǎlcat în bisericǎ de 300 de ani, cei cât de cât mulțumiți de viețile lor nu au dreptul să vorbească despre condiția umană pentru că nu au suferit suficient ca să o înțeleagă.

Mecanismul prin care trauma devine identitate asumatǎ urmează un traseu previzibil. La început există o rană reală, un eveniment sau o serie de evenimente care au produs suferință autentică. Suferință generează simpatie, atenție, grijă din partea celorlalți. Persoana suferindǎ, încǎ nevictimǎ de profesie, descoperă că există un beneficiu secundar al durerii: în timp ce suferi, lumea devine mai blândă cu tine.

Dar apoi intervine un moment crucial în care rana sufleteascǎ începe să se vindece (“timpul le vindecǎ pe toate”), aşa cum tǎietura la deget se vindecǎ. Pfuuuu, şi “suferindul” simte că, odată cu cicatrizarea, dispare și atenția, dispare și identitatea specială pe care suferința i-a conferit-o. În capul sǎu, vindecarea de “durere” devine o amenințare existențială. Cine sunt eu dacă nu sunt victimǎ? Ce mă face interesant dacă nu mai am această “poveste” de spus? Cum altfel voi putea vorbi fǎrǎ sa fiu întrerupt, captând toata atenția, fiind tratat diferit?

Răspunsul pe care mulți îl dau acestor întrebări este să mențină rana deschisă. O fac chiar ei în 99 la sutǎ din cazuri, dacǎ nu cumva viața le mai “arde” între timp una: iau chiar ei lama trecutului, a orgoliului şi se taie din nou, apasând chiar mai tare între cǎrnurile inimii ca suferința sǎ facǎ puroi mai galben şi mai trist mirositor.

Rahaturile de rețele sociale au accelerat și amplificat acest fenomen până la proporții grotești. Platformele digitale funcționează pe economia atenției, iar atenția curge preferențial către conținutul emoțional intens. S-au prins boşii Facebook, Insta şi tiktok, iar algoritmii ies ca dulǎii zi de zi la vânǎtoare de drame.

Un om fericit care postează despre o zi banală va fi ignorat. Un om care își expune suferința va primi validare instantanee sub forma de inimi, comentarii empatice, solidaritate flascǎ.

Ziceam cǎ algoritmii au învățat că trauma generează engagement, așa că o promovează. Dar şi oamenii au învățat că trauma generează “rici”, adicǎ vizibilitate, așa că o cultivă. S-a creat astfel o piață de tip exchange în care suferința este bitcoinul sufletesc, iar valoarea lui creşte când eşti cât mai rănit posibil.

Când îți construiești identitatea în jurul unei răni, vindecarea devine echivalentul unei morți simbolice. Vǎd asta la prietenii mei care, deşi conştienți de povara durerii, nu fac NIMIC sǎ se lepede de ea.

Le e fricǎ de faptul cǎ persoana care ar exista după vindecare ar fi un nimeni. Această logică pare absurdă când o formulez aici explicit, dar, credeți-mǎ, operează la nivel subconștient în milioane de oameni care s-au obișnuit să-și poarte durerea ca pe un badge de corporație.

Știți exemplul cu hamsterii, ni se tot spune, te învârți în rotiță ca hamsterul. Nici vorbă, hamsterii se mai opresc, se pișă, mănâncă, dorm. Adevărații hamsteri sunt victimele de profesie care nu se dau jos de pe rotiță.

Rotița pe care pǎşesc ei mereu e tristǎ şi periculoasǎ. Parafrazând prin atitudine versurile de la Vama din “Copilul şi durerea stǎteau îmbrǎțişați”, profesionişii durerii se îmbrățișeaza pe ei înșiși, o îmbrǎțișare crudǎ - suferința din trecut le oferă o explicație “validǎ” pentru eșecurile din prezent: “nu am reușit pentru că am fost traumatizat”, “nu pot avea relații funcționale pentru că am fost rănit”, “nu pot face asta pentru că port această povară”.

Trauma devine astfel o scuză perpetuă, un alibi existențial care îi absolvă de responsabilitatea de a-şi construi o viață în ciuda a ceea ce li s-a întâmplat. Este mai ușor să fii victimă permanentă decât să accepți că, la un moment dat, trebuie să iei ceea ce ai primit de la viață și să construiești ceva cu materialul disponibil, oricât de imperfect ar fi el.

Refuzând sǎ te definești prin ceea ce ești sau prin ceea ce faci, eşti ceea ce ți s-a făcut. Ești în permanență în relație cu agresorul, cu evenimentul traumatic, cu circumstanțele care te-au rănit. Iar pentru asta nu poți lua de la judecǎtor ordin de protecție.

A depinde de povara trecutului ca să știi cine ești e o formă paradoxală de sclavie în care lanțurile sunt purtate cu mândrie chiar de tine pentru că au devenit singura fericire pe care o recunoști.

Am fost suferind şi puteam rǎmâne şi eu în aceeaşi piscinǎ. Dar simțeam cǎ mǎ descompun.

Psihologii vorbesc despre eliberare. Da, e corect.

Dar eliberarea ca scop nu ar trebui sǎ fie prioritatea.

Şmecheria e sǎ te întrebi nu dacă poți supraviețui traumei, ci dacă poți supraviețui libertǎții. Dacă poți renunța la confortul sumbru al identității de victimă și să te arunci în necunoscutul unei vieți în care nu mai ai scuza suferinței. Dacă poți să te trezești într-o dimineață fără povara lu’ “ticu’” sau lu’ “mica” și să nu te simți gol, ci plin de tine.

Notă: Am zis să las pentru newsletterul ăsta doar acest text. Să nu îl murdăresc cu politică și alte alea. Voi reveni spre seară cu continuarea poveștii Rodicăi Stănoiu. Am înțeles că aseară pe o televiziune o maimuță de avocată a avut chef de povești despre mine. Îi arăt eu cotoarbei uscate ce trebuie ca să nu îmi mai rostească în veci numele.

Dar, revenind, vedeți?! Poate și pentru genul acesta de texte merită să mă sprijiniți cu 26 de lei pe lună.