Opus nr. 512 - Textul finalului de an (stați cǎ nu e ultima ediție). Gândurile boierului boem Octavian la 67.

Da, frățică, sunt mândru. În 2025, am demonstrat pe persoană fizică ceva important, că se poate să vinzi un titlu de carte și singur, în sistem self publishing, fără ajutorul rechinilor din librării și edituri.

Azi mi-a ajuns la firmă ediția a doua din 2100, încă 2000 de exemplare pe care le voi vinde, sunt sigur, în 2026. Nu numai că am rămas cu 90 la sută din bani, în condițiile în care editurile le dau autorilor bani de mizerie, dar banii ăștia înseamnă pentru orice scriitor decent o avere de demnitate ce îți dă ghes să mai îndrăznești.

Ah, și da, pe Strict Secret voi depăși în week end 1300 de abonați plătitori, ceea ce mă face să fiu unul dintre cei mai bine plătiți ziariști independenți din România, asta datorită cititorilor mei de suflet care mi-au înțeles misiunea.

Io zic că și în februarie 2026 o să mai fac un pișu contra vântului și voi vinde multe tablouri din prima mea expoziție personală. Dumnezeu m-a ajutat să fiu inspirat și sănătos, familia mi-a dat iubire și râs, prietenii mi-au dat îmbrățișările lor. Păi, ce, bă, e nevoie de altceva? Ai lav iu.

PS: comandati cartea pe www.2100.ro, lăsați pluribuș, romanul meu e deasupra.

Bǎiatul ǎsta e ceva…

N-aș putea, dacă aș ajunge deseară în fața lui Dumnezeu, să îi reproșez că nu m-a întâlnit cu oameni excepționali, cu oameni ce m-au rafinat, oameni care n-au avut altă pretenție de la mine decât să devin mai înalt. Octavian Hoandra este un boem cronic. Azi e aniversarea lui și l-am sunat să îi spunem că îl iubim. Fiindcă ăsta e adevărul. Cadoul meu pentru el sunt versurile Alinei Manole din cântecul - Ți-aș desena.

ti-as desena un sotron cu o mie de patrate

si inca ceva: un fluture mare si doua palate

ti-as desena un avion in furtuna de vise

si-un trecator rezolvand caree rebustiste

ti-as desena o vaza cu flori…demodata

si-un calculator…sa aduni Ziua minunata

ti-as desena perechi de guri parfumate

si-un colibri cu o mie de aripi ciudate

dar nu stiu cum, si nu stiu unde

sa gasesc si creta si-asfalt

vezi tu e-o problema: culori emigreaza iar tu esti din ce in ce….

ti-as desena covorul din camera mea argintie

si-un papagal topaind vesel pe colivie

o bicicleta cu rotile umede de poezie

ti-as desena o melodie

dar nu stiu cum, si nu stiu unde

sa gasesc si creta si-asfalt

vezi tu e-o problema: culori emigreaza iar tu esti din ce in ce….mai Inalt

ti-as desena o melodie…

“A mai trecut un an. Al 67 lea...Nu l-am simțit plecând. S-a retras discret, ca fumul de țigară dintr-o cameră în care ai stat prea mult. La început te deranjează, apoi îl respiri fără să-ți mai dai seama. Abia când deschizi geamul observi cât de gros era aerul.

Am recitit fragmente din jurnal. M-am recunoscut și, în același timp, nu. Jurnalul unui mizantrop mediocru — așa l-am numit cândva, poate dintr-o formă de modestie ironică, poate din dorința de a nu poza în nimic mai mult. Dar nu e doar atât. Nu e jurnalul unui om mic. E jurnalul unui om care a refuzat să se lase înghițit. Mediocritatea nu e în gândire, ci în poziție socială; mizantropia nu e ură, ci reacție imună.

Noroc cu voi, cei cativa prieteni, care m ati suportat fara rest. Va multumesc din toata fiinta mea!

Anul acesta am citit mai mult, dar mai lent. Cărțile nu mai sunt refugii, ci instrumente de verificare. Le deschid ca pe niște răni vechi: să văd dacă mai dor. Bulgakov încă râde amar, Genet scuipă cu aceeași eleganță indecentă, iar filozofii pe care îi recitesc nu mai promit nimic — doar confirmă. E reconfortant, într-un fel obscur, să vezi că ceea ce intuiești a fost gândit mai limpede de alții, cu mult înaintea ta.

Cafeaua a devenit un ritual de rezistență. Nu o beau pentru energie, ci pentru ritm. Dimineața, când orașul încă se minte că începe ceva, îmi aprind o țigară sau un cigar și mă uit pe fereastră ca la un spectacol prost jucat, dar inevitabil. Fumatul nu e un viciu moral, e o pauză de la discursul obligatoriu al sănătății, al performanței, al optimismului. Fumul îmi dă iluzia că pot dispărea câteva minute fără să fiu întrebat nimic.

Sănătatea mea s-a degradat decent, fără dramatism. Exact cât să nu poți ignora, dar nici să dramatizezi. Corpul îmi vorbește rar și prost articulat. Îl ascult cum asculți un vecin cu care nu vrei să te cerți, dar nici să te împrietenești. Știu că va câștiga el, pe termen lung. Eu doar amân verdictul, cu disciplină.

Societatea, însă, nu mai are nici măcar decența degradării lente. A alunecat în nerușinare ca într-o formă de confort. Tot ce scriam despre asta în jurnal s-a confirmat: zgomotul a devenit virtute, discreția — suspiciune, iar curajul e confundat cu expunerea. Cei care vorbesc în șoaptă către putere sunt considerați responsabili; cei care vorbesc tare între egali — periculoși.

Am notat, pagină după pagină, aceeași oboseală morală. Nu disperare, nu revoltă — oboseală. Am obosit să explic evidențe. Am obosit să fiu uimit de ceea ce nu ar mai trebui să mire pe nimeni. Am obosit să trăiesc într-o lume care se crede progresistă doar pentru că nu mai știe să roșească.

Și totuși, există o formă de demnitate în această retragere interioară. Nu m-am predat. N-am devenit „de partea bună” doar pentru a fi liniștit. Am ales, poate instinctiv, poziția celui care vede și tace, care notează, care păstrează urme. Jurnalul nu e un strigăt, ci o arhivă a unei conștiințe care refuză să se dizolve

La trecerea acestui an nu îmi doresc nimic. Dorințele sunt pentru cei care încă mai cred în sensul general al lucrurilor. Eu cred doar în claritate. În cafeaua băută singur. Într-o carte citită fără grabă. Într-o țigară aprinsă seara, când orașul se preface că se odihnește. În faptul că încă pot scrie fără să cer voie.

Poate asta e adevărata mizantropie: nu ura față de oameni, ci refuzul de a participa la minciuna lor comună. Iar mediocritatea — doar masca sub care poți rămâne liber.

Va iubesc. Ma uit cu drag la copiii vostri, talentati si inteligenti, care, sper sa readuca linistea si valoarea in lumea lor, prin tot ce pot face.

Va multumesc pentru tot!

Dumnezeu sa va dea tot ce e mai bun!”

Un text genial de Dan Pavel

Îmi place să păstrez tradițiile de sărbători. Sunt câteva chestii pe care le aștept cu nerăbdare în fiecare an. În primul rând, aștept cu sufletul la gură ecografia transvaginală a Maicii Domnului pe care o face CTP la fiecare sărbătoare creștină. Că el nu se poate abține până nu face anamneza completă a tuturor celor implicați în nașterea Domnului. Vreau investigație ca la Recorder, cu toate ramurile acolo, cu poze și radiografii. Cine era Iosif și cu cine și-a tras-o nevastă-sa? Aștept discuțiile elevate despre când și cum s-a născut pruncul, de ce s-a născut el și cine sunt proștii care fac jocurile Rusiei mâncând șorici de Crăciun. Pe urmă aștept cu nerăbdare analizele intelectualilor despre cât e poporul ăsta de infect și troglodit, pentru că insistă să mănânce în general, vrea nivel de trai, viitor pentru copii și alte obiceiuri regresiste, de tristă amintire.

Aștept paralelele obligatorii între obiceiuri și extremism. Pentru că știm cu toții: oricine nu este de acord cu măsurile impuse de guvern face parte dintr-un cult apocaliptic criptofascist. În toate scenariile din capul culților, radicalismul apare mereu din senin. Prin diviziune mitotică sau ceva. Niște proști se plictiseau de bine ce le era, pur și simplu. S-au gândit ei să devină extremiști ca activitate de agrement. Sursa radicalizării nu poate fi niciodată legată de deceniile de corupție, proastă administrare sau bătaie generală de joc. Nici de la creșterea constantă de taxe și impozite, nici de la scăderea nivelului de trai. Nup! Plătește Putin și de data asta. Vă mint popii și vă radicalizează Fecioara Maria. Numai politicienii noștri preferați vă spun adevărul, dar voi insistați să nu credeți. Viața grea nu poate fi de la sarmalageală, de la cleptomanie, lăcomie și sinecurism. Elita nu poate fi niciodată de vină și nici segmentul care o spală la cur cu…

(de aici textul poate fi citit doar de abonatii platitori)