Opus nr. 513 - Ultima emisiune din an. Şi încǎ una foarte bunǎ. Dedublarea penibilului Paraschivescu. Despre rochiile triste ale lui Anselm
Nu, nu închid „boalda” de sărbători, voi continua să scriu pentru voi, fiindcă simt că e de datoria mea să nu iau pauză cu scuza aceasta.
Și sper să vă bucure că, inundați fiind în aceste zile de programe strălucitoare la teve, de cozonaci și vin roșu, veți găsi pe email newsletterul Strict Secret care va avea în următoarele zile o abordare editorială mai light, dar tot interesantă. Vom discuta despre de-ale vieții, de-ale sufletului. Mai sunt 11 zile din acest an, să le folosim cu cap.
Noi vǎ dorim din inimǎ sǎnǎtate şi linişte.
Adicǎ eu şi colega mea de camerǎ, Mihaela.
Adicǎ Ştefan, zis şi Fane, 9 ani, cel mai mare zâmbicios din familie.
Ăștia doi nu vă doresc nimic, nu vă urează nimic, căci tot ce își doresc Zoli și Nero îs chiftelele, pita de pe masă, în fine, orice se poate fura.
Rochiile triste ale lui Anselm
Pentru cei încă neabonați cu bani la Strict Secret, adică un răhățel de 26 de lei pe lună, pun aici un mic aperitiv despre felul în care arată newsletterul de duminică, când, împreună cu comunitatea de abonați plătitori, explorăm lucrurile speciale din artă și cultură.
Azi, bonus pentru toți, despre rochiile obsedante ale lui Anselm Kiefer.
Le-am văzut live de două ori, și am avut norocul să văd și două expoziții monumentale de-ale lui, absolut fascinante și șocante.
E un artist dificil cu care curatorii lucrează greu, e un artist dificil și în relația cu publicul, fiindcă Kiefer nu vrea să fie comod. Lucrările lui valorează milioane fiecare, dar sunt rare pe la licitații. Dar… cine e el?
Anselm Kiefer (n. 1945, Germania) e unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, cunoscut pentru lucrări monumentale care interogează memoria, istoria și trauma colectivă — în special moștenirea nazismului și identitatea germană postbelică.
Lucrează cu materiale neconvenționale: plumb, cenușă, paie, sârmă ghimpată, flori uscate, pământ. Picturile și instalațiile sale au o prezență fizică masivă, aproape arhitecturală, și o textură densă, stratificată.
Tematic, Kiefer se mișcă între mitologie, Cabală, poezie (în special Paul Celan) și istorie. Nu oferă răspunsuri sau reconciliere, ci ține rănile deschise, refuză uitarea confortabilă.
A fost controversat în Germania pentru că a îndrăznit să lucreze direct cu iconografia nazistă într-o perioadă în care tăcerea era norma. Astăzi e recunoscut ca un artist esențial pentru înțelegerea artei ca act de confruntare cu trecutul.
Azi, vǎ prezint seria lui, deja ultra celebrǎ, “Femeile antichității" (1999). Sunt niște rochii de mireasǎ șocante, ce îți dau un sentiment copleșitor de tristețe.
Kiefer a reunit în aceste lucrări o serie de personaje feminine reprezentând atât figuri mitologice, cât și reale, care și-au lăsat amprenta asupra istoriei antice. Le evocă, aproape dând prezență absenței lor, prin figuri fără cap îmbrăcate în haine somptuoase albite și pictate, rigidizate prin imersiunea într-o baie de var și caracterizate de anumite elemente simbolice precum sârmă ghimpată, plumb, crengi moarte, păr...
Unele dintre haine stau în picioare de parcă ar fi sculpturi autonome, în spatele cărora se află panouri mari albe pe care ies în evidență numele personajelor reprezentate. Altele sunt suspendate, fixate pe suporturi de plumb, asediate de un labirint de sârmă ghimpatǎ. Toate aceste elemente formează o frescă istorică impunătoare în care fiecare femeie poartă povara atributelor care îi dezvăluie identitatea și fac aluzie la povestea ei personală.
Vedeți, despre așa ceva discutăm în fiecare duminică pe Strict Secret. Aveți șansa să creșteți spiritual consumând frugalele descrieri pe care vi le ofer, dar cu garanția că, citind constant ce vă pun sub nas, veți deveni mai rafinați la capitolul corazón. Asta, dacă vă doriți… Și eu zic că ar trebui să vă doriți, căci e plină lumea de proști în jurul nostru, de brute insensibile…
Acum, sǎ trecem la lucruri mai lumeşti.
Penibilul de Paraschivescu
Am încercat de două ori să îi citesc maculatura, niciodată nu am putut să duc la capăt producțiile acestui băiat. De dimineață însă, pe feed-ul de TikTok mi-a apărut asta. Și mă pregăteam să scriu despre gestul lui, dar am găsit textul de mai jos, scris de Ionuț Popescu, care oglindește întru totul sentimentul pe care mi l-a produs „confesiunea" penibilă a lui Paraschivescu.
O formă ciudată de dedublare
de Ionut Popescu
Am văzut recent o formă ciudată de dedublare, nici nu știu cum să-i zic, ceva de genul “eu știu ceva dar îmi pare rău că am această părere!”
Mi-a apărut aici, pe FB, un fragment dintr-un interviu al lui Radu Paraschivescu (nu prea știu ce să spun că este, scriitor, gazetar, că nu prea e nici una nici alta, mă rog) la Digi24. Omul o cunoștea pe Lia Savonea de câteva decenii, din adolescență, din studenție; tot ce putea spune despre ea, din relația directă, era doar la superlativ: o studentă eminentă, inteligentă, integritate, absolut nimic de reproșat! Repet, toate acestea dintr-o relație directă, amicală, prieteni apropiați, de familie etc.
Ei, bine, chiar dacă acestea erau amintirile lui Radu Paraschivescu despre Lia Savonea, acum se raporta la ea ca orice progresist din Piața Victoriei; îi părea rău că are aceste amintiri, parcă se scuza, poate doar încerca să fie pe placul interlocutorilor, dar se raporta la fosta prietenă ca la cineva pierdut, scufundat, care a apucat-o pe drumuri greșite. Nu putea nici acum să spună nimic rău de Lia Savonea dar era clar că toate amintirile lui trebuiau puse într-un fișier separat, nu mai contau, și-au pierdut valoarea, importante erau acum doar acuzele abstracte, nedefinite, neprobate, pe care le-a auzit el în spațiul public. În spațiul public din care se chinuie el să facă parte, adică “progresiști de omenie” care încearcă să mai judece și singuri, nu doar folosind niște clișee. Dar nici asta nu i-a ieșit; el își ridiculiza/ironiza propriile amintiri, tot ce trăise și crezuse în mod direct, doar pentru a prelua scandările peluzei din care vrea să facă parte. Omul venise la acest interviu să se spovedească, să scape de acest păcat major: avea, din experiențe directe, o părere excelentă despre Lia Savonea.
Se delimita de el însuși, își cerea scuze, era un fel de autodenunț. Omul nostru nu mai putea trăi cu această povară, venise la spovedanie, să i se ierte păcatul de a fi avut o părere bună despre cine nu trebuie! Să renunți la propriile păreri, la propriile aprecieri despre un om pe care l-ai cunoscut îndeaproape, să te lepezi de ele doar pentru a primi aplauzele galeriei... Un om trist, foarte trist! Și nu mă refer la faptul că nu are niciun pic de umor, deși el este convins că are...
Ultima emisiune din an. Si inca una foarte buna
Cozmin Gușă:
Am revenit în direct, prieteni.
Direct cum ar veni, salutându-l pe Liviu Alexa, care este împreună cu noi.
Liviu Alexa:
Salut, prieteni!
Ce faceți?
Cozmin Gușă:
Bine facem.
Ca să nu începem direct cu topul, te-aș întreba din punct de vedere personal, că nu era în agenda emisiunii, cum a fost anul ăsta pentru tine și pentru familia ta.
Liviu Alexa:
Fiecare zi, din orice an în care suntem sănătoși și veseli, pentru mine e o bucurie și nu e un clișeu, a fost un an foarte…
Mama îmi zicea seara că a citit ea, cum citesc mamele, tot felul de astrograme, că anul 2026 va fi un an senzațional pentru mine, dar pentru mine 2025 a fost un an senzațional, deși a fost unul ciudat și trist pentru prima parte a anului, pentru că mi-am dat seama că până la urmă, indiferent de vremuri, tot în mine sau în tine, tot în noi este puterea de a ne reveni, de a ne repara.
Și că ce-i în gușă e și-n căpușă. Nu se va schimba șmecheria asta niciodată.
Dacă ai în inimă bine, o să faci bine. Dacă ai în inimă educație, o să fii educat. Dacă ai în inimă cultură, o să vezi mai departe decât vremurile.
A fost un an în care am devenit mai asumat decât aproape în toți anii pe care i-am trăit până acum. Un an în care m-am împlinit și profesional, pentru că Substack și Strictsecret.vcom a urcat foarte bine.
Un an în care mi-am vândut romanul singur, urinând contra vântului și acum anunț pentru Gold FM că am dat drumul la al doilea tiraj.
Un an în care am luat decizia să mă exprim și mai mult pe partea artistică și, în februarie 2026, voi face prima mea expoziție personală de pictură.
Un an în care am ajuns la concluzia, deși știam că mi se rupe de tot ce crede publicul despre mine, pentru că niciodată nu o să-l poți mulțumi. Dar contează foarte mult să ai prieteni alături, cum ești și tu. Am încă 2–3 care îmi pot spune și la bine și la rău ce contează despre mine, unde greșesc și unde fac bine, care nu fac pe ei în a mă lăuda când merit și nu se trag pe cur să-mi spună: vezi că s-ar putea să fi ieșit dincolo de granița normalului în aceste momente.
Uite, ăsta a fost anul meu. M-aș bucura din suflet ca Dumnezeu să mă mai țină pe pământ cât mai mult. Vreau să-mi văd copilul crescând, să-mi iubesc nevasta, să mă bucur de un șpriț cu prietenii mei. Sper să n-aibă Dumnezeu alte gânduri, ca se zice că Dumnezeu îi ia la cer pe cei pe care îi iubește. Doamne, nu mă iubi încă vreo 40 de ani, că vin să te iubesc eu.
Cozmin Gușă:
Mă bucur că te-am întrebat, nu era în planul meu, dar văzându-ți fața, nu știu cum mi-a venit pofta chiar să te întreb. Nu te-am întrebat nici la modul personal când vorbim la telefon aceste lucruri.
Îți mulțumesc.
Mai am o întrebare. Dacă e să te duci înapoi cu un an, ai prevăzut sau ai sperat la multe dintre cele care ți s-au întâmplat anul ăsta sau a fost totul natural și de la sine?
Liviu Alexa:
Păi, băi Cozmin Gușă, credeai tu acum un an? Credeai? că eu am crezut, că după 6 decembrie eu chiar am crezut, băi frățică, că poporul ăsta o să iasă în stradă, o să-și ia demnitatea din scrot – credeam că o mai are – o să iasă să lupte pentru el, pentru democrația asta, pentru demnitatea
Păi ce am crezut nu s-a adeverit, măi. Ai înțeles? Eu chiar credeam.
Ții minte cât de supărat am fost că am vrut să mă tirez din țară și am și plecat o lună jumate de nervi?
Eu credeam că e momentul esențial pentru o revoluție adevărată, la 35 de ani atunci. Acum suntem la 36 de ani, o să vină și 45, 50. Eu credeam că e momentul incredibil de recroire a găurilor din demnitatea noastră națională.
Stai bă liniștit, Cozmin Gușă. Poporul e la fel de laș. Nu te mai tot stresa. Lăsați astea cu emisiunile voastre, Alexa, cu ăștia ziariștii. Nu, nu, nu. Poporul a rămas același: laș, submisiv, părerist.
Acum un an credeam că oamenii, văzând că am fost…
(de aici, conținutul e accesabil doar de cǎtre abonații plǎtitori)