Opus nr. 524 - Noua industrie a iertǎrii. Nuanțele celor ce sunt singuri de sǎrbǎtori
Pe lângǎ multele trenduri de tiktok, alea cu gimnastica militarǎ pentru graşii ce nu pot sǎ se mai şteargǎ la cur, sau rugǎciunile speciale de curǎțare sufleteascǎ pentru curvele de pe OnlyFans, unul apare cu prisosințǎ în feed-ul meu, al marilor “antrenori” ai izbǎvirii sufleteşti care au decis ei, cu de la mǎmica lor citire, cǎ e vital sǎ iertǎm, sǎ iertǎm şi sǎ întoarcem de 14 ori obrazul, nu doar a doua oarǎ.
No, nu mǎ credeți, dar aproape putem vorbi despre o tiranie a iertării în cultura contemporană, o presiune difuză prin care ni se inculcǎ ideea cǎ de aia facem cancere, fiindcă nu iertǎm, cǎ iertarea e calea spre vindecare, că a nu ierta înseamnă a rămâne prizonier al trecutului.
Dacǎ înainte de tik tok, iertarea era apanajul preoțimii, azi, noii popi ai internetului, “coci” de dezvoltare personalǎ cu probleme serioase la bibilicǎ (obsedați sexuali, depresivi cronici, ratați pe linie), au transformat bibliile în cărți cu coperte galben strident şi scris mare unde predicǎ naivilor chestii de genul: Iartă-l pe tatăl care te-a abuzat! nu e bai că te-a distrus pe vecie, îmbrățișează-ți copilul interior / Iartă-o pe mică-ta care te-a abandonat şi s-a dus în Italia, mai întâi la muncǎ, mai apoi sǎ facǎ bicibici cu Silvio şi sǎ facǎ alți doi copii cu el, pe tine uitându-te definitiv în garsoniera din Slatina unde ai crescut cu bunica / Iartă-l pe partenerul de afaceri care te-a trădat și a luat bani împrumut de la cămătarii care acum vor să te omoare!
Iartă, iartă, iartă! Nu mai MANIFESTA neiertare, cǎci nu e bine!
Ca și cum iertarea ar fi un șomoiog de vată îmbibat în rivan cu care te ștergi pe suflet de durere și te eliberezi.
E cam minciună, nu o minciună completă, dar o minciună folositoare care face mai mult rău decât bine tocmai celor care au fost deja răniți (aveam eu pe vremuri un amic, Călin, care și-a părăsit într-o zi pe nepusă masa nevasta și doi copii mici ca să meargă la alta și care debita solemn: “Decât un adevăr nefolositor, mai bine o minciună folositoare”).
Da, bă, adeseori, iertarea are locul ei: pentru greșeli minore, pentru răni accidentale, pentru oameni care regretă sincer și care demonstrează prin acțiuni că s-au schimbat – iertarea POATE fi un act de generozitate care restabilește relații și permite vieții să meargă înainte.
Problema nu e iertarea în sine, că mai iertăm, dom’le, dar ăia iertați nu prea înțeleg sau apreciază și se cacă pe tine din nou.
Familia sau anturajul, dacă a doua sau a treia oară refuzi să mai ierți, se uită la tine ca la un jeg cinic sau la o drama queen - “vai, dar ce exagereaza! acuma, las-o în pizda mă-sii, e Crăciunul, trebuie să fim mai buni”.
Universalizarea împăcăciunii, transformarea iertării într-o obligație morală aplicabilă tuturor situațiilor, inclusiv celor în care ea devine o formă de auto-trădare, a devenit un soi de “must do” moral.
M-am gândit mult la asta, mai ales că sunt extrem de dur cu cei care se comportă de căcat cu mine, pe care i-am iertat de mai multe ori și care au continuat să se pișe pe mine și am ajuns la concluzia că există răni care nu pot fi reparate, indiferent ce zic pastorii sau “cocii”, Biblia sau baba Vanga.
Un copil abuzat sexual de un părinte nu va fi niciodată „reparat” prin iertare. Trauma aceea e înscrisă în corp, în sistemul nervos, în arhitectura creierului format definitiv în anii vulnerabili.
Poți învăța să trăiești cu trauma, poți să nu-i mai permiți să-ți controleze viața, poți să construiești ceva frumos în ciuda ei – dar nu poți să o ștergi.
Iar când vine cineva și îți spune că trebuie să ierți pentru a te vindeca, se întâmplă două lucruri toxice simultan: ți se transferă responsabilitatea vindecării de pe agresor pe tine și ți se spune implicit că, dacă nu te vindeci, e pentru că nu ai iertat suficient, astfel încât victima devine, din nou, vinovată.
Al doilea lucru e că, presând o victimă să își jerte agresorul, adeseori un părinte sau o rudă apropiată în viață, îi nenorocești victimei orice GPS moral de identificare corectă a Răului. Căci credeți că un tată care și-a violat fiică repetat de la trei la șase ani e azi un bunic calin și adorabil, că s-a schimbat în asta din perversul jegos de odinioară?
Dar părinții care divorțează din impuls și se aruncă în războaie morale folosind pe post de pumnale chiar copiii ca să se înjunghie? Îi veți mai crede peste 20 de ani când le vor spune adulților de atunci, distruși sufletește, că își cer scuze - “eram tineri, atâta am putut atunci?”.
Industria iertării – și e o industrie, cu cărți, podcasturi, retreat-uri, ceai de ayahuasca, funcționează pe o premisă falsă: că durerea persistentă e rezultatul “neiertării” - am inventat acum acest cuvânt.
Că, dacă ai iertat cu adevărat, nu ar mai trebui să te doară. Gataaaa, a trecut. Pe drecu’!
Nu așa funcționează psihicul uman. Durerea poate coexista cu iertarea, dar poți să ierți și să suferi în continuare.
Poți să ierți și să ai coșmaruri.
Poți să ierți și să intri în panică când simți un parfum sau un miros care îți amintește de agresor.
Neuronii nu știu că ai iertat. Subconștientul ține scorul indiferent de deciziile conștiente ale minții.
Eu, de exemplu, în relația cu iertarea, reacționez foarte dur: pun pe block persoana o vreme din toate punctele de vedere - contact, mobil, acces in viața mea. Pentru unii, stabilesc “sentințe rapide”: “ne auzim peste doi ani” și mă țin de cuvânt.
Altora nu le comunic sentința. Unui prieten foarte bun care a căcat o singură dată macazul cu mine într-un moment foarte delicat al vieții mele, nu i-am mai vorbit de trei ani. Prieten foarte bun, după peste 25 de ani de relație.
O fi bine, o fi rău, nu mă interesează părerea voastră, așa simt, așa fac.
Iertarea rămâne un drum posibil spre eliberare, dar nu singurul drum și adesea nici măcar cel mai bun.
De ce există această presiune culturală pentru iertare universală? Parțial vine din tradiția creștină, unde iertarea e centrală, e esența, căci am aflat de Cristos pe cruce iertându-și călăii.
O fi un ideal nobil într-un anumit cadru teologic, dar transpus mecanic în viața cotidiană devine adeseori “impracticabil”.
Când spui unei femei bătute că trebuie să-l ierte pe soț „cum Cristos a iertat”, iar ea are patru dinți lipsă și în brațe doi prunci terorizați, nu o ajuți, bă, popă jegos, ci o trimiți înapoi în brațele ratatului ăla cu binecuvântarea inexistentă a lui Iisus. Că, dacă Iisus apare acuma, nu cred că i-ar zice femeii asta.
Iertarea creștină avea sens într-o lume care credea în judecata finală, unde cel rău și păcătos va răspunde în fața lui Dumnezeu.
Într-o lume seculară unde singura justiție e cea pământească, a cere iertare fără consecințe e a cere victimelor să renunțe la singura formă de dreptate disponibilă.
O altă bucată de presiune vine din mizeria asta de nouă psihologie pozitivă, din cultul fericirii, din ideea că stările negative trebuie eliminate cât mai repede din suflețel, să ne eliberăm cum ne eliberăm vintrele constipate luănd un Sennalax.
Dar normalitatea după traumă nu există.
Există doar o nouă normalitate, diferită de cea dinainte, și construcția ei e un proces lent care nu poate fi grăbit prin blablauri de “coci” sau de psiholoage pizduțe abia ieșite de pe băncile facultății.
Unii gânditori de care m-am lovit în lecturi vorbesc și de dimensiunea socială a iertării - Hannah Arendt, de exemplu, o leagă de acțiunea umană și restaurarea ordinii după greșeli.
Ceva de genul că iertarea menține pacea socială, reconcilierea evită conflictul, că ea permite familiilor să rămână „întregi”, comunităților să funcționeze, societății să nu fie sfâșiată de răzbunări în lanț, vezi exemplele medievale din cultura albaneză cu “kanun”, vendeta continuă a sângelui descrisă șocant de scriitorul Ismail Kadare în “Aprilie Spulberat”.
Din perspectiva grupului, iertarea poate fi utilă – reduce tensiunile, permite coexistența, menține status quo-ul.
Dar ce e bun pentru grup nu e întotdeauna bun pentru individ.
Femeia care iartă și rămâne în căsnicia abuzivă menține familia „întreagă” – dar cu ce cost pentru ea și copil?
Copilul cu un părinte constant bulangiu, care l-a abandonat sau bătut, și care continuă să-l viziteze peste ani pentru a menține relația familială – cu ce cost o face pentru sufletul lui?
Iertarea forțată e adesea o formă de sacrificiu al victimei pe altarul armoniei sociale sau, mai rău, a așteptarilor anturajului.
Dacă tot m-am întins în această zi ciudată de 31 decembrie, să vă zic ce înseamnă pentru mine a ierta. În sensul strict, a ierta înseamnă a renunța la dreptul de a pedepsi, de a pretinde compensație, de a ține socoteala răului suferit, cumva un act de generozitate unilaterală: celălalt nu trebuie să facă nimic pentru a fi iertat, iertarea vine din tine și e independentă de el.
Dar tocmai aici e problema, căci generozitatea unilaterală față de cineva care nu regretă, nu recunoaște, sau recunoaște și nu se schimbă – devine prostie.
Iertarea autentică, dacă există, ar trebui să fie răspunsul la o căință autentică. Nu la cuvinte – cuvintele sunt ieftine – ci la acțiuni susținute în timp care să arate că cel în culpă a înțeles ce a făcut și a depus un efort real pentru a se schimba.
Astfel de cazuri există, dar sunt rare. Eu nu le-am prea întâlnit, mai degrabă, în ciuda inteligenței mele, și în această privință am continuat să fiu extrem de prost.
Chiar recent mi-a scris cineva un email de iertare, dar cumva nu era decât formal, fiindcă din el reieșea că eu aș fi pus presiune pe el de-a lungul anilor să se ridice la standardele mele, dar că, deși stie că a greșit, nu cu mine o va rezolva, ci cu Dumnezeu, al cărui proiect e. No, bun, am înțeles, n-ai înțeles nimic.
De aia sunt fanul neiertării în ultimul timp. Chiar temporare.
În limbajul meu sufletesc ciudat, neiertarea poate fi mai onestă decât iertarea.
Iertarea spune: ce ai făcut poate fi trecut cu vederea. Neiertarea spune: ce ai făcut nu mai poate fi trecut cu vederea, și voi trăi cu această realitate, nu îți fă griji.
Mai am niște gânduri…
No, 26 de lei pe lună vi se mai pare mult pentru acest tip de texte?
Societatea modernă are o problemă cu stǎruința. Trebe totul repede, “în 30 de zile slăbești”, dacă bei ayauasca te vindeci.
Vrem soluții, rezolvări, încheieri rapide. Vrem MUSAI ca poveștile să aibă final fericit sau măcar final.
Iertarea oferă acest final: drama e încheiată, pagina e întoarsă, mergeți la “cășile” voastre și mai dați un play la un episod din netflicsu’ vieților voastre.
Dar unele drame nu au final. Unele pagini nu pot fi întoarse. Unele răni nu se vindecă, doar se cicatrizează superficial și rămân vizibile toată viața.
Să nu îi uităm însă cumva pe cei din categoria “greșiților noștri”, cei care apar și în “Tatăl nostru”.
Cultura iertării le face un deserviciu imens, pentru că îi scutește de consecințe reale.
Dacă știi că vei fi iertat sau iertat și a cincea oară, pentru că iertarea e o virtute în plm și „trebuie” să iertăm – ce te va motiva pe viitor să nu mai greșești?
În fine, un ultim gând inconfortabil și vă las: unii oameni nu merită să fie iertați.
Nu pentru că ar fi monștri, ci pentru că au făcut alegeri conștiente să rănească, nu au regretat sincer și nu și-au asumat responsabilitatea.
Să credeți că toți oamenii merită iertare e o platitudine puturoasă care șterge diferențele morale între acțiuni și între oameni. Există grade de rău, categorii de rănj accidentale și răni intenționate.
Între iertarea totală și răzbunarea stupidă există un vast teritoriu de mijloc: distanța rece, așa cum fac eu, protecția de sine, refuzul de a mai interacționa, așteptarea ca sistemul legal să facă dreptate, dacă e cazul, decizia de a nu mai investi energie emoțională în relația cu “greșitul”.
Pentru cei care au fost răniți profund și care simt presiunea de a ierta, am un mesaj de final de an: nu trebuie.
Iertarea nu e întotdeauna meritată și nu mereu o virtute.
Unele răni nu pot și nu trebuie să fie reparate – în sensul că nu trebuie să pretindem că pot fi reparate când nu pot.
Pentru enorm de mulți oameni sǎrbǎtorile sunt despre singurǎtate.
de Ana Maria Moldovan
Luminițe peste tot, de ornament sau în trafic, pregătiri peste pregătiri.
Sunt foarte mulți care nu mai au familie. Oameni care sunt ocoliți pentru că poate sunt prea în vârstă sau pentru că n-au mai avut putere doar să ofere.
Există și oameni răi pe care îi ocolești, firește, dar nu despre asta aș vrea să vorbesc.
Crăciunul este, poate pentru cei mai mulți, legat de amintirile din copilărie, când habar n-aveai cât se muncește înainte pentru a pregăti atmosfera festivă, sacrificiile care se fac pentru a cumpăra cadouri…
Acea bucurie și nerăbdare să vină odată Moșul sau să dai iama în turta dulce. Spațiul unde ești protejat și în siguranță. Familia.
Oamenii sunt singuri din motive multe și diferite. Unele țin de ei, altele nu. Singurătatea e variată. Te poți simți singur într-o cameră plină de oameni sau, pur și simplu, între patru pereți goi și surzi.
Singurătatea sărbătorilor nu trebuie ignorată.
Regret că într-un an mă suna cineva insistent. Era cu zeci de ani mai în vârstă. Ne cunoscusem la o festivitate cu prieteni și apoi a tot venit la teatru. Nu mi-a cerut niciodată nimic. Doar și-ar fi dorit să îmi ureze sărbători fericite. La telefon. Apoi mi-a lăsat un mesaj vocal, supărat că de sărbători oamenii nu mai răspund la telefon. Dar eu preferam mesajele text. Azi nu mai este printre noi. Și regret că am fost egoistă și n-am avut atâta dăruire să vorbesc un minut la telefon.
Sunt gesturi mici pe care le putem face, chiar dacă avem multe pe cap, suntem poate și noi triști și amărâți sau dezamăgiți de alții.
Singurătatea de sărbători se resimte mai puternic atunci când viața ți-a luat tot.
Sărbătorile nu sunt doar despre bucurie. Ar fi frumos să fie așa. Dar nu este.
No, 26 de lei pe lună vi se mai pare mult pentru a vǎ antrena inimile?
la multi ani! :))
sarut mana, Aspazia