Opus nr. 526 - De ce pokerul Texas Hold'em ar trebui sǎ fie predat în şcoli. Educația româneascǎ trebuie scuturatǎ de praful prejudecǎților
Cu toate schimbările ce au loc în lume de câțiva ani încoace și, mai ales, ținând cont de faptul că și în viitorul imediat vom rămâne ținta multor schimbări de paradigmă, am devenit un părinte mega preocupat de CE FEL de educație trebuie să primească copilul meu și, mai ales, CE și CUM să învețe în aceste timpuri în care profeții internetului clamează, zic eu, prea devreme victoria AI-ului asupra creierului.
Cred că e evident deja că nu dau nici măcar aia doi bani din expresie pe educația românească, prăfuită și închistată. Suntem niște părinți ce nu îl îndepărtează pe copil de istoria și literatura română, dar care nu îl vor lăsa să își piardă vremea cu Letopisețul lui Ion Neculce sau să învețe pe de rost râurile de pe harta României.
De aceea mi-a stârnit maxim atenția textul matematicianului de geniu Dan Șelaru, un creier incredibil al României, text pe care l-am publicat aici săptămâna trecută și care a stârnit mare vâlvă din partea unor cititori Strict Secret care condamnau ideea lui Șelaru cum că pokerul ar trebui învățat în școli. Șelaru este un geniu și, din această postură, adeseori e ermetic de concis, câteodată neînțeles de frugal, așa că nu s-a chinuit prea mult să explice de ce acelora dintre voi care poartă ochelari de cal tot timpul în viață.
O să mă strădui să o fac eu azi, fiindcă ideea lui Șelaru merită cu siguranță puțină aplecare. Veți vedea de ce și chiar aștept comentariile voastre după ce veți ajunge la finalul analizei mele, mai ales dacă chiar sunteți părinți preocupați de viitorul copilului vostru.
Dar să nu uit: La mulți ani, tovarăşi!
Lumea Copiilor de azi chiar e o nouǎ Lume
Societatea modernǎ a dezvoltat un sti idiot, paradoxal, de a crește azi copiii: îi cocoloşim şi protejăm de orice formă de risc real, îi ferim de eșec, le dăm medalii de participare și trofee pentru simpla prezență – și dupǎ aia ne mirăm că ajung la douăzeci de ani nişte papagali ce nu au habar cum să ia o decizie sub presiune, cum să evalueze o situație incertă sau cum să piardă cu demnitate.
Asta e noua modǎ - le oferim o copilărie aseptică, perfect controlată, în care nimeni nu câștigă și nimeni nu pierde cu adevărat, și apoi îi aruncăm într-o lume adultă care funcționează exact invers: pe competiție, pe şuturi în coaie, pe risc, pe informație incompletă și pe consecințe reale.
Dar avem la îndemânǎ un joc de cărți pe care, din pǎcate, manipulați cultural, îl asociem cu fumul de țigară, whisky-ul și cazinourile dubioase, dar care ar putea fi unul dintre cele mai bune instrumente educaționale ignorate sistematic: pokerul.
Da, tu, mămică oparită, calmează-te că nu te instig să îți trimiți copilul de zece ani la cazino, ci vreau să te “corup” să-l așezi la masa din bucătărie cu un pachet de cărți și niște jetoane de plastic sau chiar bomboane și să-l învăța un joc care îi va antrena creierul în moduri pe care școala nu le va face evăr.
Pentru că școala actualǎ operează formalist şi clişeist într-un sistem obosit în care pretinde cǎ le oferǎ pruncilor informație completă. Răspunsul corect există undeva în manual, profesorul Popescu îl știe, testul se verifică, gata, ai un copil bun la mate.
Dar matematica predată în școală e de cǎcat, plictisitoare și predictibilă: dacă aplici formula corect, obții rezultatul corect de fiecare dată.
Vedeți voi, viața nu funcționează însǎ așa. Viața e un joc cu informații incompletă, unde nu știi ce “cărți” au ceilalți, unde trebuie să iei decizii bazate pe probabilități și pe lectura comportamentului uman, unde poți face totul corect, ca la carte (înveți bine, faci facultatea, faci master) și tot pierzi (ajungi şomer) – și unde poți face totul greșit și să câștigi din pură întâmplare. Pokerul e zic eu singurul joc ce modelează fidel această realitate.
Să începem cu ce învață un copil când joacă poker.
În primul rând, învață probabilități aplicate – nu abstracte, dintr-un manual, ci concrete, cu miză. Când ai două inimi roşii în mână și două pe masă, care sunt șansele să completezi culoarea? Calculul acesta, făcut în timp real, cu presiunea deciziei și a jetoanelor din fața ta, se înscrie în creier diferit decât același calcul făcut la tablă.
E diferența dintre a învăța să înoți din carte și a învăța să înoți aruncat în apă.
Copiii care joacă poker încep să gândească probabilistic fără să realizeze că fac asta – și gândirea probabilistică e una dintre cele mai importante și mai neglijate abilități cognitive.
99 la sutǎ din trăitorii de pe această planetǎ sunt îngrozitor de slabi la evaluarea probabilităților. Supraestimează riscurile rare și dramatice, subestimează riscurile comune și banale, iau decizii bazate pe impuls. Pokerul e un antidot pentru toate aceste erori cognitive.
No, 26 de lei pe lună vi se mai pare mult pentru astfel de analize care vǎ deschid mintea?
Dar matematica, foarte importantǎ de altfel, dacă e predată cu sens, e doar începutul.
Ce face pokerul cu adevărat valoros e că te pune să iei decizii în condiții de incertitudine, cu informație parțială, sub presiunea timpului și de resurselor. Asta e esența vieții adulte, prieteni. V-o spune un tip ce a trăit până la 46 de ani cam 10 vieți.
Când îți alegi facultatea, nu știi cum va arăta piața muncii peste patru ani. Când accepți un job, nu știi cum va fi șeful sau dacǎ te vei integra în cultura companiei.
Când te căsătorești, nu știi cine va deveni partenerul tău în zece ani. Mozoalele de acum vor rezista în aceeaşi intensitate a iubirii?
Când investești, nu știi cum va evolua piața.
Toate aceste decizii sunt, în esență, “pariuri” făcute în condiții de incertitudine. Și totuși, noi nu le spunem copiilor cum să facă astfel de pariuri. Le predăm mizerii penibile despre cum…
(… pare rǎu, dar accesul la mintea mea specialǎ costǎ. Scoate 26 de lei pe lunǎ pentru asta. Dacǎ vrei. Dacǎ nu, aia e, citeşte un cǎcat de ştire despre Bianca Drǎguşanu)