Opus nr. 527 - De ce nu am Bentley. Cealaltă inteligență. De ce contează să fii deștept la emoții. De cînd urăm ”La mulți ani”?
De banii pe care i-am spart în ultimii cinci ani pe călătoriile cu Ștefan, băiețelul nostru de 9 ani, expunându-l la cultură și miriade de culturi, mi-aș fi luat cu siguranță un minunat Bentley, brandul meu preferat de mașină.
Nu o spun ca să mă scot grande în fața voastră, ci ca să le dau o mooooie tuturor părinților din ziua de azi care prețuiesc mai mult fițele superficiale decât implicarea în viitorul copiilor lor și asta se vede la mulți dintre acești copii: violenți, apatici, cretinoizi, insensibili, cu cunoștințe precare.
Pentru muțenia lor, pentru brutalitatea comportamentului lor, pentru tantrumurile lor, părinții-manelari au găsit și “scuze” - e bolnav de ADHD si anxietate, are deficit de calciu din Big Mac, nu sintetizeaza bine proteinele din Coca Cola.
Desăvârșirea educației lor va avea loc la 18 ani când, aidoma dobitocului de om de afaceri de la Sibiu, la majorat, beizadelele vor primi un gipan G Klasse de 200.000 € în trilurile inegalabilului Florin Salam.
Să înveți un copil să “vadă” e datoria supremă a părinților din acest secol, care nu mai au scuza foametei, războaielor, dictaturii.
Când îi arăți unui copil o pictură de Klimt, nu-i predai istoria artei.
Îi dai, de fapt, o cheie despre lumină – despre cum o culoare poate fi blândă, despre cum o pânză poate transforma o cameră obișnuită într-un loc sacru. El nu va ști pe moment să înțeleagă asta, dar ceva în el se va calibra diferit de atunci înainte.
Asta faci și când îl expui ca părinte la culturi diferite: îi lărgești vocabularul interior, cel care vine înainte de cuvinte.
Nu-i vorba despre a-l face „cult” – cuvânt care a ajuns să însemne, în română, un fel de snobism borâto-decorativ, ci despre a-i popula sufletul cu întrebări pe care încă nu știe să le pună.
Când ascultă muzică japoneză, când vede cum arabii scriu de la dreapta la stânga, când mănâncă ceva ciudat și descoperă că-i place – în fiecare din aceste momente, ceva în el se încheagă. Învață fără să știe că învață că lumea e mai mare decât camera lui, decât limba lui, decât “certitudinile” pe care le va moșteni inevitabil de la tine. Știți voi care -  mizeriile de genul “capul plecat sabia nu-l taie”, “ Întinde-te doar cât ți-e plapuma” și alte “monstre” de înțelepciune poporală.
Dar tocmai expunându-l la atâta diversitate, îi dai rădăcini mai puternice, pentru că identitatea care se formează prin contrast e mai robustă decât cea care se formează prin izolare sau ignoranță. Va ști cine e nu pentru că n-a văzut nimic altceva, ci pentru că a văzut mult și a ales.
E greu să faci asta cu un copil, e mai comod să îi dai tableta să adoarmă pe ritmuri de Minecraft, în timp ce tu mai desfaci o șampanie “de an nou” la hotelul Alpin din Poiană: dar dacă te chinui un pic, așa cum fac eu cu Mihaela, îi arăți, indirect, ce fel de om ești tu. Un copil observă ce face părintele lui cu timpul liber. Ce-l entuziasmează. Ce-l face să se oprească în loc. Când te vede că stai în fața unui tablou și taci, el învață că există lucruri în fața cărora merită să taci. Când vede că ești curios despre cum trăiesc alții, învață o altă formă de respect fată de etnii, religii sau alte culori ale pielii.
Nu toate eforturile noastre se vor sedimenta vizibil. Mare parte din ce-i arăți acum va părea că s-a pierdut. Dar nu s-a pierdut – doar a coborât mai adânc si va ieși la suprafață când va avea 25 de ani și va intra într-un muzeu singur, pentru că va simți că acolo e locul lui. Sau când va întâlni pe cineva dintr-o țară îndepărtată și nu va avea reflexul de a-l considera mai întâi străin sau “tceoară” sau “bossgor”.
Asta te sfătuiesc să faci: să plantezi în copilul tău ferestre prin care, mai târziu, va privi lumea.
Cealaltă inteligență
de Liviu Alexa
Am fost un copil sensibil, nu smiorcăit, dar am simțit de foarte de timpuriu că am ceva în mine, nu știam că îi spune “suflet”, care mă făcea să visez cu ochii deschiși la lucruri. Apoi au venit vocile din cap, gândurile, întrebările, dorința de a mă exprima, o anumită nevoie de iubire, dar și de a cunoaște lumea, iar cărțile mi-au fost cele mai bune “jucării”. 1990 a fost pentru mine un an tulburător cumva, televizorul mi-a dat de înțeles că am nevoie să cunosc lumea, dar și că trebuie cumva să mă bazez pe mine, jur că am avut epifania asta încă de la 10-11 ani. Pentru mine, perioada de la 11 la 18 ani a fost cumva îngrozitoare, simțeam că sunt într-o închisoare legală, muream de nervi că trebuie să aștept până la 18 ani să pot să îmi fac firmă (la 18 ani mi-am făcut prima firmă, la 20 am înființat primul ziar, se numea Verdict, faliment total, dar am învățat enorm din experiență).
Părinții, niște oameni foarte ok, nu au știut gestiona uraganul Liviu, nici profesorii, poate două doamne să fi înțeles cu cine au de a face și care mă scoteau adeseori din programa școlară normală. Nu zic asta ca să mă laud, eram un soi de prodigy, am fost încă de mic. M-au dat la 6 ani la școală, dar eu citeam de rupeam la 6 ani, mă plictiseam îngrozitor, așa că și de-a lungul claselor primare, învățătoarea, ca să nu îi distrug orele, mă “împrumuta” altor învățătoare ca să le citesc copiilor povești.
Dar m-am luat cu vorba. Tema de azi nu e asta.
Nu există copii născuți răi, există părinți răi, bulangii moral, brute sufletești.
De aia, când vreau cu adevărat să știu cine e un om cu adevărat, dacă are copii, îi “scanez” copiii. E cea mai rapidă și eficientă cale de a evalua un om.
Un copil crescut într-o familie cu emoții solide e altfel decât un plod răzgâiat, violent fizic sau verbal, dominator sau apatic.
Cea mai mare presiune pentru părinții superficiali, dacă se întâmplă cumva să le pese măcar puțin de devenirea copilului lor, e să îl valideze în fața comunității, dacă se poate, prin niște căcaturi inimaginabil de stridente și inadecvate: germana nu mai e ok ca limbă, tre’ să învețe japoneza, în fine, ați înțeles.
O mare presiune e să aibă “aichiu” mai mare ca și alți colegi, așa că bietul copil e înfundat de ore suplimentare din a cincea, de zici că tre’ să mearga la Harvard.
IQ mare să aibă, își zic ei. Că va reuși în viață, așa li se spune pe tik tok.
Dar sunt multe momente în cariera sau chiar viața oricărui om când IQ-ul încetează să mai conteze. Nu pentru că ar deveni brusc irelevant, ci pentru că toți cei din jurul tău au trecut deja același filtru. Dacă ești medic, toți colegii tăi sunt suficient de deștepți să fi terminat medicina. Dacă ești avocat într-o firmă mare, toți ceilalți au trecut aceleași examene și au “supraviețuit” acelorași interviuri. Dacă ești director într-o corporație, nimeni din sala de ședințe nu-i prost – altfel n-ar fi ajuns acolo.
Dar dacă valorizezi obsesiv conceptul de IQ ca sinonim de netăgăduit al deșteptăciunii, o să observi că unii dintre acești oameni la fel de deștepți avansează și alții stagnează. Unii devin lideri pe care echipele îi urmează cu bucurie și alții devin tirani de care oamenii fug la prima ocazie.
Diferența nu se află în capacitatea de a rezolva ecuații sau grile șmechere din testele Mensa, ci stă în altceva, ceva mai greu de măsurat dar imposibil de ignorat.
Un tip pe nume Daniel Goleman a numit acum câteva zeci de ani acest „altceva” inteligență emoțională. Termenul sună aproape ca un oximoron – cum să pui emoțiile, sălbatice și iraționale, lângă inteligență, care e rece și calculată?
Dar tocmai asta-i ideea: să fii inteligent în privința emoțiilor, să le înțelegi, să le gestionezi, să le folosești în loc să fii folosit de ele.
Nu să le elimini – asta e imposibil și, de fapt, de nedorit – ci să ai o relație funcțională cu ele, așa cum ai o relație funcțională cu propriul corp: îl asculți, îl înțelegi, îi dai ce are nevoie, și în schimb el te duce unde vrei să ajungi de-a lungul
„Cunoaște-te pe tine însuți” e semnul că emoțiile au fost o preocupare și a strămoșilor noștri, stoicii chiar “predicau” despre controlul emoțiilor, budiștii vorbesc de peste 1500 de ani despre observarea gândurilor fără atașament.
Ceea ce a făcut Goleman a fost să ia aceste intuiții vechi și să le traducă într-un limbaj modern, accesibil, ancorat în cercetarea științifică despre creier și comportament, arătănd că acest concept de inteligență emoțională nu e despre misticism, nu-i nici filosofie abstractă, ci se referă la abilități concrete pe care le poți observa, măsura și, cel mai important, dezvolta sau educa.
Primul pilon este…
(de aici e pentru abonatii platitori. daca nu esti, daca te zgarcesti la 26 de lei pe luna, vei pierde o buna ocazie sa inveti din genul acesta de analize, lucruri folositoare pentru creierul si inima ta. treaba ta)