Opus nr. 528 - Prima duminicǎ din 2026. Here we go again...
Un gând pentru voi și o rugăminte. Din cei aproape 1.400 de abonați plătitori la Strict Secret, adică dintre cei care au avut și bunul-simț să îmi sprijine munca, dar și să înțeleagă cu adevărat ce scriu și cine sunt, foarte puțini comentează. Iar cei foarte puțini care comentează sunt foarte mișto în comentariile lor, scriu chestii faine.
Așa că vă rog: ieșiți mai la lumină, voi, cei ce mă citiți. În afară de faptul că e avantajul abonaților plătitori și doar al lor – acela de a putea comenta pe Strict Secret – vă conjur să o faceți mai des. Nu trebuie să fim de acord unii cu alții, dar e important să ne arătăm unii altora că SUNTEM, că putem exprima mai mult decât lăturile de pe internet.
Rugămintea o adresez tot abonaților plătitori. Vă rog să mă ajutați să mai cresc un pic. Dacă fiecare dintre voi ar trimite unui prieten cu mintea și sufletul de același calibru un mesaj gen: „Citește-l pe Liviu Alexa, e un tip foarte interesant” și i-ați da linkul ăsta:
www.strictsecret.com/subscribe
Aș putea să înaintez covârșitor în demersul meu de a-mi dedica și mai mult energia îmbunătățirii scrisului pe Strict Secret, lucru care ar fi și în beneficiul vostru.
Contează mult să fiu recomandat de voi, cei care mă citiți și ȘTIȚI ce preocupări avem aici împreună, contează mult ca încă doi sau trei prieteni de-ai voștri să afle despre mine.
Mulțumesc.
În prima duminică din 2026, un an care deja semne bune nu are, căci ați văzut cum s-a căcat Trump în ventilatorul planetei, vă propun să fim aceeași „noi” din 2025, să luăm o pauză de la Maduro, Bolojan și taxe și să ne nevoim cu de-ale inimii.
Azi o să vă scriu despre sufletul pereche și despre linia care nu mai există din viitorul copiilor voștri. Adică chestii slabe, mai slabe ca pițipoanca Ramona Olaru care își arată curul pe TikTok.
1.Un poem pe care l-am scris în Venezuela acum 17 ani
În nebuniile mele, m-a mâncat în cur acum aproape două decenii să mă duc în Venezuela, fix când țara era sub aspra dictatură a lui Hugo Chávez. Poate și de aia, la plecare, influențat de tot ce am văzut acolo, am scris asta:
2.Ce show incredibil!
3. Recunoașterea. Despre sufletele pereche, fără misticisme de rahat
Există oameni pe care îi întâlnești și în treizeci de secunde simți că îi cunoști de treizeci de ani nu ca o atracție – atracția vine și pleacă, e superficială, e chimie brută, ci ca… altceva. I-un sentiment de “recunoaștere”, ca și cum ai găsi pe radar pe cineva pe care îl căutai fără să știi că îl cauți.
Ceva din tine se relaxează într-un mod pe care nu-l poți explica.
Oamenii numesc asta “suflet pereche” și, deşi cuvintele par mari, poate prea mari, poate kitschoase, eu cred în asta.
Să lăsăm deoparte vietile anterioare și hărțile astrale. Nu avem nevoie de ezoteric ca să înțelegem de ce unele întâlniri ne zdruncină până în gaura fundului.
Creierul uman e o mașină de recunoaștere a tiparelor. Toată viața scanăm oameni, involuntar, căutând indicii de siguranță sau pericol, de compatibilitate sau incompatibilitate. Verificăm în fețe, în glasuri, în gesturi, în felul cum cineva ocupă spațiul, suntem mereu atenți, chiar dacǎ, adeseori, subconştientul se ocupǎ de asta.
Poate ai avut și tu oameni cu care ai rezonat, dar doar chimic, iubiri din alea de o săptămână de stat în pat și făcut sex ca iepurii, dar… nu s-a legat nimic după „iepureală”. Și poate nu ai întâlnit niciodată un suflet-pereche, nu toți sunt norocoși.
Când gǎseşti un astfel de suflet, e ca și cum ai fi căutat o cheie toată viața și brusc dai peste o ușă care se deschide fără să forțezi.
Dupǎ mii de interacțiuni anterioare, dupǎ tot ce ai învățat despre oameni de când te-ai născut, dupǎ modelele pe care ți le-ai format despre cum arată cineva de încredere, cum arată cineva care te înțelege, cum arată cineva lângă care poți fi tu însuți, când întâlnești pe cineva care se potrivește acestor modele la un nivel profund – nu doar în ce spune, ci în cum e – creierul tău…