Opus nr. 530 - China a dat deja startul la viitor - jurnal de cǎlǎtorie nesponsorizat - partea 1

Unii pot considera că e cam târziu să fi ajuns abia la 46 de ani în China, când transformările ei incredibile sunt deja pe toate tik tok-urile, haha, Tik Tok fiind chinezesc… Cei care mă citesc de ani de zile, știu însă că principalul scop al călătoriilor mele mari din ultimii trei ani (Panama, Kazahstan, Taiwan, SUA, Georgia, Turcia “veche”, nu mai discut de aproape întreaga Europă) a fost ca să îi arăt băiețelului meu Ștefan, azi în vârstă de 9 ani, cât de mic e paharul în care trăim noi în România și cât de mare, ciudată și plină de învățăminte e Lumea cea mare.

Nu e puțin lucru ce îi oferim noi ca părinți unui “mucos” de 9 ani. Îi oferim șansa de a vedea culturi noi, culori diferite de piele, altare cu dumnezei diferiți de cel la care ne închinăm noi, mâncăruri și obiceiuri care nu sunt pe radarul cultural al unui est-european. Străduința noastră de a-l educa în a fi curios și tolerant cu marile culturi sau religii ale lumii și-a primit răsplata în ultimele două săptămâni la Beijing, căci atâta am putut și am avut bani să stăm de această dată, când Ștefan a exclamat: “Tată, este cea mai interesantă țară pe care am văzut-o până acum”, spunându-mi că cel mai important lucru pe care l-a învățat de la chinezi în această călătorie a fost… răbdarea. Evident, a mai învățat o sumedenie de alte lucruri. Fiindcă a putut compara la “firul ierbii” chinezești, ca să zic așa, ce a trăit 14 zile la Beijing cu ce a trăit 14 zile la Washington, noi explicându-i această rivalitate istorică dintre SUA și China, episoadele ei, contextele.

Vedeți voi, dragi prieteni și dușmani, această călătorie în China mie însă mi-a revelat altceva. Sigur, văd asta prin ochii mei de jurnalist de investigații care va împlini în doar doi ani 3 decenii de meserie. Ei bine, revelația mea e asta: nu mai există nicio rivalitate între China și SUA. A existat, poate până acum câțiva ani. Rivalitate înseamnă când rivalii se spetesc fiecare să demonstreze, să zicem lumii, că sunt mai buni sau mai puternici ca oponentul din cât mai multe puncte de vedere. După tot ce am văzut și citit în ultimele săptămâni din China, despre China, fiind în China, mi-e foarte clar că SUA nu se mai ridică demult la nivelul de rival al Chinei. Da, cu petrodolarul va mai continua o vreme să domine sau să șantajeze planeta, da, pentru o vreme, a băgat în sperieți Americile și Europa cea slabă cu desantul din Venezuela. Dar China nu e speriată de accesele de furie ale lui Trump, cel mai înalt sentiment e poate ăla de îngrijorare, căci Trump dovedește încă o dată că nu mai înțelege (nici nu a înțeles vreodată) rostul actual al lumii.

China a furat startul și a început să construiască viitorul acum câțiva ani. Viitorul se prevede, de obicei, se planifică. China a început direct să îl construiască: infrastructură, tehnologie, manufactură, tehnologie militară, tehnologie spațială, Inteligență Artificială, diplomație colaborativă, sănătate publică, invenții, agricultură, autosuficiență pe toate planurile.

Nu fiți idioți să credeți că am doar aspecte pozitive de semnalat din călătoria mea. Nu, am și accente critice. O să le vedeți în episoadele viitoare.

Dar mi-este foarte clar văzând “în direct” și China, și SUA exact în acest 2025 ce a trecut, că SUA este într-un picaj de care poporul american nu este conștient, atâta doar că metastaza socială e mai puțin înaintată ca în Europa, unde cancerul politic, biasul, progresismul isteric și reglementările abuzive au transformat Bătrânul Continent într-un zombie pe care niște șmecheri îl țin în geamul de la Bruxelles ca să îi liniștească pe cetățenii fraieri din Europa, în timp ce ei se îndoapă cu banii lor.

Puteți și voi, europeni sau americani, să dormiți liniștiți la gândul că SUA și Europa sunt “libere” și China e o “dictatură mizerabilă”, fiindcă așa vă adoarme presa americană și europeană. Aveți grijă în timp ce dormiți, fiindcă în Washington PUTE pe stradă în permanență a marijuana, în New York fentanilul e noua “cafea” a boschetarilor, iar la Amsterdam și Bruxelles, migranții tocmai s-au bătut de sărbători cu poliția, au ars și o biserică creștină cu tradiție, înjurând din toți rărunchii țările care le-au oferit o șansă la viață, mâncare și alocații, după ce au plecat din țările de origine.

Când știu cum arată drogații de pe străzile din marile orașe ale Americii, cerșetorii drogați de pe străzile jegoase din Atena, hoții din Barcelona, drogații fără de șanse din Panama City, boschetarii din Paris sau indienii obraznici ce au cotropit Londra, când văd sărăcia oamenilor din Kazahstan, o țară cu resurse imense în pământ, dar care nu ajung la oameni, când văd cum se distruge singură Germania, când văd cum au nenorocit americanii în doar 10 ani Republica Dominicană, când am văzut la “lucru” prostia poporală a georgienilor care ies pe străzile din Tbilisi să protesteze pentru ceva ce nu vor avea niciodată, ei bine, e foarte greu să mă credeți când vă spun că, în “dictatura chineză”, situația “la zi” de câțiva ani este asta:

• siguranță pe străzi

• zero boschetari și migranți

• pedeapsă capitală pentru trafic de droguri și corupție la înalți demnitari

• rule of law

• alimente ieftine, cultură gastronomică milenară

• biometrie și tehnologie integrată în societate în folosul oamenilor

• respect pentru strămoși și istorie

• respect pentru familie și copii

• vină asumată pentru greșelile din trecut ale conducătorilor chinezi și o obsedantă dorință de a nu mai greși poporului

• creștere economică an de an cu 3 trilioane de dolari rezerve in cash

• un sentiment acut de mândrie al poporului că “împreună creștem de la an la an și ne este deja mai bine ca în trecutul recent”, așa cum mi-a spus într-un restaurant din Beijing o profesoară, și nu, nu mânca căcat de propagandă, ca un nord coreean, pur și simplu mi-a argumentat de ce.

… păi, prieteni, pot zice că e “interesantă” dictatura asta, nu ați vrea și voi în Europa să nu mai aveți mafie albaneză care să transporte cocaină și heroină nestingherită pe continent, corupție pe toate palierele, hoți de buzunare, crime violente, trafic de copii și proxenetism, crime religioase, achiziții inutile din banii poporului, crize economice, crize energetice, crize politice, etc etc etc etc etc???

Ziceți, mă!

Nimic din “miturile” negativiste și preventive despre China nu s-a adeverit.

Am călătorit în siguranță 4 maturi și 2 copii, am intrat și ieșit din China nestingheriți, nu ne-a furat nimeni nimic, nu ne-a tratat niciun chinez cu sfidare sau sictir, nu m-am simțit nicio secundă agresat de biometrie (am prieteni care au zis că nu le convine, voi dezvolta asta de-a lungul acestui jurnal, fiindcă în acest moment consider că mizeria de GDPR prost aplicată e mai nocivă ca biometria), nu am avut nicio problemă să accesez aplicațiile “dușmane” gen Whatsapp, Stripe, mi-am folosit perfect cardurile românești de la Banca Transilvania, am citit nestingherit cu datele de e-sim presa americană, franceză, românească, m-am dat pe Youtube, nu m-am rătăcit nicio secundă în marele Beijing, bref, ne-am simțit extraordinar, dar cel mai important e să vă zic că în fiecare zi copiii noștri au avut ochii mari la tot ce au văzut, s-au bucurat și minunat, că era vorba de un robot care ne făcea cafeaua sau de o chiflă cu durian puturos, sau că îl priveau pe un maestru bucătar feliind o rață Peking gustoasă ori văzând un spectacol de Wushu (planeta îi spune greșit kung fu).

Sfârșit de decembrie și ianuarie sunt date de evitat pentru a merge în Beijing. Eu am ales această perioadă intenționat din mai multe motive: buget mai mic, mai puțină presiune pe trafic la marile obiective turistice, căci ei nu sărbătoresc Crăciunul și Anul Nou.

Am călătorit cu Turkish Airlines, companie care încă oferă destinații senzaționale la prețuri incredibile. Nu știu dacă chinezii subvenționează Turkish, dar biletul dus-întors a fost foarte, foarte ieftin. Din păcate — și a fost doar ghinion, dar un ghinion de ținut minte — Turkish a ales să pună pe drumul nostru Istanbul–Beijing o aeronavă îmbătrânită, mai ceva ca un autobuz zburător.

Ca dovadă a ceea ce spun, de deasupra locului alocat băiețelului meu picura frumos, probabil de la instalația de aer condiționat stricată.

Nu mai zic nimic de faptul că cursa a avut 6 ore (!) întârziere, ceea ce e o porcărie, dar probabil motivată. Am răbdat.

Dar pentru mizeria de apă care curgea din tavan am luat atitudine.

N-am făcut circ, nu m-am folosit de faptul că sunt ziarist, le-am spus stewardzilor doar atât: că am internet nelimitat pe toată durata zborului și că o să-l las pe băiat să doarmă și să se umple de apă, în timp ce eu fac live pe TikTok cele 9 ore cât durează zborul, după care mai vedem, când ajungem la destinație, dacă ei mai au job sau nu.

Nu știu cum s-au descurcat, ce au făcut, cert este că mi-au găsit mie un alt loc, ca să-l pot muta pe Fane în condiții mai bune, pe locul meu.

Păcat, Turkish. Remarc de la an la an că vă duceți, puțin câte puțin, mai jos la nivel de servicii.

Frigul uscat din Beijing ne-a dezmorțit pe dată după drumul de 9 ore, care a fost chinuitor doar pentru că aeronava, așa cum v-am zis, era de pe vremea lui Dimitrie Cantemir, cu scaune tari și spații strâmte între rânduri.

Vodafone a mers perfect, dar, din teamă, am trecut și pe AirAlo, serviciul de e-SIM pe care ni-l luasem în avans (eu mi-am adăugat încă o alternativă – Mobimatter), iar ca VPN vă recomand Astrill.

Surpriza plăcută a fost că nici vorbă de cenzură dictatorială în privința accesului la aplicațiile occidentale: ne-am sunat părinții pe video WhatsApp, mi-am verificat accesul la Strict Secret, totul a mers smooth, ba chiar pusesem un bilet pe Don.ro și era câștigător (nu mă mai joc la Superbet, căci m-au limitat jegosii pentru articolele critice la adresa patronului lor).

Da, trebuie să vă instalați WeChat, Alipay, Didi – aplicațiile LOR –, dar asta pentru că o întreagă Chină se bazează pe ele și funcționează cu ele, nu pentru că Occidentul „luminos” e ținut sub cenzura chineză, așa cum latră idioții pe social media.

Mi-am notat să nu uit să vă explic cât de mișto sunt integrate aceste aplicații în viața de zi cu zi a oamenilor.

Surpriza și mai plăcută a fost felul în care am trecut de controlul, de altfel normal, al bagajelor, vizelor și pașapoartelor. Eram pregătit pentru tot ce e mai rău, tocmai văzusem pe TikTok niște americani care se plângeau de asta, dar apoi am înțeles că erau ei foarte proști, fiindcă se duseseră cu acte incomplete. Apropo de americani, eram traumatizat oricum în 2025, căci nu cunosc nesimțiți mai mari decât angajații de la frontiera americană; nu știu sistem mai infect de umilire a călătorilor decât cel american, unde stai două ore la cozi imense, apoi te freacă încă 20 de minute un papagal de polițist de frontieră, plin de sictir.

Completasem viza electronică în prealabil, ne-am înregistrat amprentele la terminalele aflate în număr satisfăcător ÎNAINTE de controlul pașapoartelor, am stat fix 1 minut per capita pentru controlul pașaportului și aplicarea ștampilei de intrare, am călătorit 7 minute pe ceas cu un trenuleț simpatic în cealaltă parte a imensului aeroport, unde deja ne așteptau pe bandă bagajele.

Iată ce „traumatizați” eram după opresiunea dictaturii chineze la intrarea în țară:

Dacă acest sistem rapid și organizat e dictatură opresivă, îi rog pe americani să ia notițe, iar pe voi, ăștia opăriți de amprentare și control biometric, vă rog, vorbiți la altă masă, câtă vreme americanii amprentează de rup la intrare, Orientul Mijlociu idem, israelienii la fel.

Apropo de viză, ea e o chestiune formală, adică românii nu au nevoie de viză în sine pentru China, spre deosebire de procedura CRETINĂ la care SUA ne supune, cu formulare tembele, linkuri care nu se deschid și întrebări IMBECILE, cu adevărat dictatoriale, așa cum am primit eu acum, la reînnoirea vizei de SUA, când, la completarea formularului online, am fost întrebat ce conturi de Facebook, Instagram, TikTok etc. am, ca să poată ei verifica dacă sunt un ziarist „rău” pentru că îl critic pe tovarășul Trump. Da, bă, sunt, îl critic, abia aștept să-mi refuzați reînnoirea!

În ciuda ignoranței cu care România tratează, din păcate, China, Beijingul politic se străduie din răsputeri, zic eu, cu înțelepciune, să nu taie legăturile cu țara noastră și a oferit României acest cadou:

Ușile Chinei sunt mai mult decât deschise pentru România, dar ce folos, dacă politicienii noștri dobitoci văd fără temei în China „o dictatură”, ce folos dacă istericii de politicieni nici nu se califică, ca intelect și diplomație, pentru a iniția legături durabile cu o civilizație de mii de ani, ce folos dacă noi nu știm profita de faptul că o grămadă de lideri puternici din interiorul Partidului Comunist Chinez, azi foarte influenți, au făcut facultatea în tinerețe în România, pe la Iași, Cluj sau București, și ne păstrează un adânc sentiment de prețuire?!

Știu că acest articol și, de fapt, toată seria mea vor fi citite de responsabilii din Ambasada Republicii Populare Chineze la București. Chiar îi rog să traducă articolele mele și să le trimită la Beijing ca să fie publicate în presa chineză; nu au de ce să se teamă, din contră, faptul că un jurnalist de investigații cunoscut pentru duritatea lui face asemenea aprecieri pozitive, de altfel realiste, fără să fi fost sponsorizat de statul chinez, trebuie să fie un motiv de mândrie în plan intern. Și îi mai rog să transmită Beijingului politic să nu întrerupă relația de prietenie cu România; poate-poate, într-o zi, vom avea din nou și noi politicieni educați și vizionari cu care China să poată consolida noi relații. Una peste alta, mă voi întoarce în China, fiindcă mi-am tradus romanul „2100” în chineză și caut editură să îl lansez acolo, dar și pentru că vreau să duc expoziția mea de pictură la Beijing în 2026, oraș care m-a lăsat mască din punctul de vedere al deschiderii pentru arta modernă.

---

Una peste alta, de la aterizare și până în lobby-ul hotelului nostru am făcut, cu tot cu drumul de la aeroport, 110 minute.

Oricât citești despre Beijing și mărimea lui, nu te poți convinge de asta decât când îl „trăiești”. Dar și aici eram deja „înfundați” de poveștile isterizante ale propagandei europene: că e aglomerat, că e poluat și nu poți respira de smog, că dracu’ și lacu’.

Nici vorbă.

Beijing este cu adevărat un oraș global și unul dintre principalele centre ale lumii pentru cultură, diplomație, politică, finanțe, afaceri și economie, educație, cercetare, limbă, turism, media, sport, știință și tehnologie, transporturi și artă. Găzduiește sediile centrale ale celor mai mari companii de stat din China și concentrează cel mai mare număr de companii din Fortune Global 500 din lume, precum și cele patru cele mai mari instituții financiare ale lumii după activele totale.

Beijing/Pekin este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, cu o istorie documentată de 3.000 de ani. În interior viețuiește o Românie întreagă și nu e banc: Beijing are 22 de milioane (!!!) de locuitori pe o suprafață de 16.000 și ceva de kilometri pătrați. Asta e cu adevărat impresionant. Ai de mine, no, cu asta m-am obișnuit mai greu. Beijing e imens: e de 10 ori mai mare ca Londra, de 12 ori mai mare ca New York, de 90 de ori mai mare ca Washington, de 160 de ori mai mare ca Barcelona. Ați înțeles, da? IMENS.

Când fiul meu zicea de răbdare, avea dreptate. Traficul în Beijing este mai puțin aglomerat decât mă așteptam, pe bune; am prins două „ștauri” mai mari în 14 zile, dar distanțele spre obiective sunt mari, căci orașul e mare. De la hotelul nostru, Legendale, până la muzeul X făceam adeseori 25–35 de minute doar dus, dar ne calibram traseele în așa fel încât să „lovim” mai multe ținte deodată.

Este Beijing un oraș poluat? Acum 10 ani era. Azi, e altă ligă. Mașinile electrice au trecut bariera de utilizare de 80 la sută în oraș, după părerea mea, mai sunt scutere și câteva cașcarabete care rulează pe fosil, părerea mea e că o să le scoată chinezii în maxim 5 ani.

Iar aerul este nu respirabil, ci foarte curat.

În anul 2025, concentrația medie anuală a particulelor fine (PM2,5) din Beijing a fost de 27,0 micrograme pe metru cub. Numărul zilelor cu aer de bună calitate a fost de 311, reprezentând pentru prima dată peste 80% din totalul zilelor, ajungând la 85,2%.

Io zic că e bine, și chiar nu e propagandă, am respirat aerul ăla cu plămânii mei.

Dacă ținem cont că în Beijing sunt circa 7,5 milioane de mașini care circulă zilnic… Și probabil cam 1 milion de taxiuri/ubere care deservesc populația.

V-am zis, Beijing te domină mai întâi ca imensitate, căci e mare. Dar nu m-am simțit înghesuit pe străzi, așa cum m-am simțit în Seul sau Hong Kong.

Transportul public este absolut șocant… de rapid și bine gândit, mai ales metroul, încât nici nu știi cum e mai bine să călătorești în Beijing, fiindcă și oferta de “ubere” este excelentă cu flote de mașini electrice ultra dotate și comode, la prețuri de nimic.

Cazarea? Normal că ne-am făcut temele după buget, remunerație mică, vorba lui Caragiale. În Beijing există toate lanțurile majore de fițe din „Occident”. N-aveam noi bani de așa ceva, deși, sincer, în Europa camerele la Sheraton/Hilton/Regent sunt duble ca preț față de Beijing.

Dar există și hoteluri de 4 și 5 stele cu proprietari chinezi, care sunt excelente ca dotări și, mai ales, ca preț. Noi am ales Legendale Hotel, un hotel mai vechiuț ca design și dotări, neremodernizat din 2008, hahaha, dar excelent întreținut, cu personal deosebit de respectuos, camere mari și băi largi, sală de sport și piscină imensă, cu un mic dejun imperial (dar cu o ofertă foarte slabă în restul zilei).

Un lobby super instagramabil.

Un bar cozy ce te îndeamnǎ la relaxare.

O piscina foarte misto dotata cu un spa imens - sauna uscata, sauna umeda, bazine de apa rece si fierbinte, ambele per sex, nimic la comun.

O sală de sport cu aparate mai vechi, dar foarte bune, unde m-am antrenat cu lotul național de bambilici al României.

Ne-am simtit foarte bine la Legendale.

Și, după aventurile de 40 de ore cu zborul întârziat, zborul în sine, nedormit și alea-alea, împreună cu prietenii mei, am pus capul pe pernă. Apropo, nu am mai dormit niciodată atât de bine long term în hoteluri ca în Legendale – paturi imense, saltele perfecte, perne perfecte.

Cum însă eu sunt o bombă de energie, după șase ore i-am trezit pe toți și i-am scos la mișunat în marele Beijing.

Nu se poate să ajungi în capitala Chinei și să nu faci prima-prima oară asta: să hălești o rață Pekin style. Un deliciu culinar, simbolul gastronomic al Beijingului.

Ideea de rață Peking a luat naștere în secolul al XIV-lea, când Beijing (cunoscut atunci sub numele de Peking) a devenit capitala dinastiei Ming. În acea perioadă, bucătarii curții imperiale chineze căutau mereu noi rețete și preparate culinare pentru a satisface gusturile exigente ale împăraților și oficialilor de rang înalt. Preparatul este cunoscut pentru carnea de rață crocantă, cu pielea aurie și subțire, care este servită alături de chifle subțiri și umpluturi de legume și sosuri.

Este incredibil de special gustul, foarte bun! Iată cum se mănâncă, potrivit marelui degustător Ștefan:

Evident, Fane a observat și primele diferențe culturale: la budă. Am murit de râs.

Mâncarea în China este foarte ieftină. Șocant de ieftină. Am mâncat pe stradă, în piețe, în celebrele hutonguri, în restaurante mai de fițe – mereu ieftin față de nebunia din SUA sau Europa.

Dacă sunteți în Beijing, al doilea lucru pe care trebuie să îl hăliți este un hot pot. O experiență și ea specială.

Mi-am comandat si tendoane de vitǎ. MAGISTRALE!

In Beijing, existǎ hutongurile.

Un hutong este o alee tradițională din Beijing, formată dintr-un șir de case cu curte interioară (numite siheyuan), construite una lângă alta. Hutongurile au apărut acum sute de ani, mai ales în perioadele Yuan, Ming și Qing, și au fost mult timp structura de bază a vieții urbane din capitala Chinei.

În trecut, toată viața Beijingului se desfășura în hutonguri. Ele reflectau și ierarhia socială: hutongurile apropiate de Orașul Interzis erau mai „nobile”, cele îndepărtate mai modeste.

Astăzi, multe hutonguri au fost demolate sau modernizate agresiv, dar unele zone au fost conservate și au devenit simboluri ale Beijingului tradițional — un contrast puternic cu zgârie-norii și bulevardele largi ale orașului modern.

---

Am încercat toate „ciudățeniile” – capete de rață, ouă fermentate, urechi de măgar bine prăjite, greieri, tofu fermentat.

Am fost și la “duşmanul capitalist” KFC - nu m-a impresionat. KFC din România ca și gust e deasupra.

Street food-ul in China rulz. Un sandvici senzațional cu pui marinat la grǎtar si ochiuri.

Cei care mă citiți pe Strict Secret de la început știți pasiunea mea bolnavă pentru mizilicuri, căcăcele ciudate. Sunt dispus să gust orice, atâta timp cât am o budă în apropiere, în caz de nevoie.

Și în China nu m-am lăsat mai prejos: picioare de rață fierte, muguri de bambus murați, cola cu gust de lapte și piersici, pâine cu gust de lebenețică. Am băgat de toate.

De Revelionul occidental, că ei nu țin, am optat pentru un bufet suedez de seară la hotel. A fost minunat, ne-am bucurat împreună de trecerea în noul 2026!

Mâncarea e foarte importantă în China. Pentru că oamenii ăștia muncesc de rup și au nevoie de „benzină”. Mâncarea chinezească din Europa/România e o mizerie simplificată, făcută ca să placă occidentalilor. Nici nu se compară cu miile de preparate pe care le poți întâlni de la nord la sudul Chinei.

În China nu există figurile în cap occidentale: „vaaai, nu mănânc greieri”, „vaaai, organele put”, „vaaaai, nu există pâine fără gluten?”.

Orice e comestibil și hrănitor poate fi mâncat. Tot ce dă pământul și marea e un dar de la Natură.

Noi am cam uitat asta.

Și acum să devenim serioși când discutăm despre mâncare.

Mulți cred că China trebuie să fie apreciată pentru realizările imense din tehnologie, pentru cuceririle din Spațiu, pentru pașii imenși făcuți pe Inteligența Artificială.

Eu cred că proiectul „Coșul cu legume” din China este cea mai tare realizare a Statului din acest secol. Poate vă șochează perspectiva mea, dar mi se pare un proiect incredibil de agricultură circulară, cu obiectiv final: alimente ieftine și sănătoase, legume sănătoase pentru un popor mai sănătos.

Acest proiect a fost lansat după haosul de la sfârșitul anilor ’80, când inflația și șocurile alimentare au amenințat grav stabilitatea socială.

China a învățat atunci o lecție brutală: dacă oamenii nu își permit mâncarea, nimic altceva nu mai contează — nici ideologia, nici marile cifre, nici sloganurile de reformă.

Așa că statul a luat o decizie care, pentru cei din afara ei, pare profund necapitalistă: alimentele de bază nu mai urmau să fie tratate ca o piață complet liberă.

Guvernele locale au devenit direct responsabile pentru aprovizionarea cu legume, carne de porc, ouă și verdețuri. Ele gestionează producția, piețele en-gros, logistica, depozitarea la rece și rezervele de urgență.

Uneori subvenționează fermierii, alteori subvenționează transportul. Uneori încetinesc deliberat procesul atunci când acesta merge prea repede doar pentru a face profit, tocmai pentru a preveni panica sau excesele.

Aici apare ceva contraintuitiv: chinezii consumă mai multe legume pe cap de locuitor decât oamenii din majoritatea țărilor dezvoltate. Varietatea de legume este abundentă, iar prețurile rămân surprinzător de mici.

Cum e posibil?

Nu pentru că cererea ar fi „falsă”, ci pentru că întregul sistem este conceput să garanteze aprovizionarea și stabilitatea. Legumele ieftine nu sunt un accident, ci un rezultat.

Partea și mai interesantă este următoarea: China permite volatilitatea în imobiliare, în acțiuni, în aproape orice altceva, dar nu și la prețul verzei, ca sa zic asa.

Pentru că, în logica politică chineză, inflația alimentară nu este o problemă economică, ci un risc de guvernare.

Să țineți minte: statul în China se teme cel mai mult de revolte, de nemulțumirea poporului. Conducătorii au greșit mult față de popor în ultimele două secole și nu mai vor să greșească. Când poporul chinez e supărat, e haos.

Aici a fost și este Xi Jinping, președintele Chinei, deștept, împreună cu cei din conducerea statului: au învățat din enorme greșeli pe care China le-a făcut în istorie. Și au fost enorme.

De aia acest focus pe pretul scǎzut şi corect al alimentelor.

În timp ce alte țări au încredere că piața va echilibra prețurile alimentelor, China nu are încredere că stabilitatea poate fi lăsată pe seama pieței.

De aceea mulți străini înțeleg greșit China. Vorbesc despre inovație și cred că este vorba de ideologie. Nu este.

Este vorba despre frica de dezordine, învățată din istorie. Proiectul „Coșului de legume” este important nu pentru că sună bine, ci pentru că funcționează: menține viața de zi cu zi previzibilă pentru sute de milioane de oameni.

Dacă vrei să înțelegi China, nu începe cu sloganurile. Începe prin a merge în China, să vezi viața reală, să observi cu ochii tăi realitățile și felul diferit al chinezilor de a vedea lumea.

Știți cum e? După 5.000 de ani de existență, China își permite să vadă Lumea cum vrea ea, fiindcă a trecut prin multe.

Să vă dau un exemplu cu Japonia. Recent, noua femeie desemnată premier în Japonia, Sanae Takaichi, s-a băgat în seamă sugerând că Tokyo ar putea reacționa militar împotriva Chinei dacă Beijing va ataca Taiwan.

V-am mai povestit despre ipocritul popor taiwanez, după călătoria mea de acum trei ani, când am fost să văd cu ochii mei ce e acolo. Taiwan nu numai că datorează totul Chinei, nu numai că infrastructura bancară, portuară, ba chiar și sorgintea „poporului” taiwanez e pur chineză, dar, fără China, Taiwan ar muri. Pe bune, la propriu. Până și apa de care au nevoie vine din China, ca sprijin, în bună măsură.

Nu e prima oară când cretinii de japonezi, cu problemele lor economice imense — pentru cine citește și știe ce problemă are acum yenul — agresează China.

Au mai făcut-o și acum aproape un secol, în ceea ce astăzi e ținut minte drept „Violul în masă de la Nanking”.

Masacrul de la Nanking este una dintre cele mai oribile și devastatoare atrocități ale secolului XX. În decembrie 1937, după luni de conflict brutal între Japonia și China, forțele japoneze au capturat orașul Nanking (acum Nanjing), pe atunci capitala Republicii Chineze. Ceea ce a urmat a fost o orgie de șase săptămâni de violență, cruzime și inumanitate.

Când soldații japonezi au intrat în oraș, au declanșat o campanie de teroare asupra populației civile și au capturat soldați chinezi. Amploarea masacrului a fost uluitoare - se estimează că între 200.000 și 300.000 de oameni au fost uciși, mulți dintre ei executați în execuții în masă, decapitări sau baionete. Brutalitatea s-a extins la mii de femei, care au fost violate și supuse unor violențe de nedescris. Pe lângă agresiunile sexuale, nenumărate femei și fete au fost ucise, adesea după ce au fost brutalizate. Forțele japoneze au jefuit orașul, arzând o mare parte din el și lăsând cartiere întregi în ruine.

Masacrul rămâne unul dintre cele mai întunecate capitole ale celui de-al Doilea Război Sino-Japonez, o amintire înfiorătoare a profunzimii cruzimii care poate fi aplicată unui popor în timp de război. Timp de decenii, Masacrul de la Nanking a rămas un punct de controversă și negare din partea unora din Japonia, dar ulterior a fost recunoscut la nivel global ca o încălcare oribilă a drepturilor omului. Durerea și trauma îndurate de supraviețuitori, mulți dintre ei trăind masacrul doar pentru a fi martori la suferințe suplimentare în timpul războiului, au lăsat cicatrici adânci care continuă să afecteze relațiile sino-japoneze până în ziua de azi.

Dar China de azi nu mai e China din 1937. Japonia se joaca cu focul, in loc sa aiba grija de tinerii ei sinucigasi, de coruptia din business, se apuca sa latre la China.

China nu mai e doar mare, mare e de multe secole, azi e cea mai puternica versiune din toata istoria ei. Dar China e prost inteleasa de Occident, de glob.

In comparatia cu SUA, un agresor constant in ultimii 100 de ani, vezi recentul desant in Venezuela, China e un stat chiar pasnic. Foarte pasnic.

În ultimii aproximativ 120 de ani, China a avut un comportament strategic fundamental diferit de marile puteri occidentale sau de Rusia.

Diferența nu e de morală, ci de arhitectură a puterii.

Statele occidentale moderne au fost construite pe ideea proiecției externe: războiul e un instrument legitim de extindere, de disciplinare a altora și de reorganizare a lumii în favoarea ta.

China modernă, dimpotrivă, vine dintr-o traumă istorică profundă: secolul umilințelor, fragmentarea internă, ocupațiile străine, războaiele pierdute fără să fie provocate de ea.

Din acest motiv, statul chinez post-imperial și apoi comunist dezvoltă o obsesie pentru stabilitate, control și limitare a riscului, nu pentru glorie militară.

Dacă compari China cu SUA pe aceeași perioadă, contrastul e frapant.

Statele Unite au inițiat sau escaladat războaie pe mai multe continente, au ocupat țări ani sau decenii întregi, au reconstruit state după propriul model și au menținut baze militare permanente.

Rusia, la rândul ei, a folosit războiul ca instrument de refacere a sferei de influență, cu ocupații prelungite și anexări explicite.

China, în schimb, a evitat sistematic acest tip de comportament. Chiar și atunci când a recurs la forță, a făcut-o aproape mereu pe termen scurt, cu obiective limitate și cu retrageri rapide, tocmai pentru a nu intra într-o spirală de costuri politice, economice și simbolice.

Războiul din Coreea ilustrează bine această logică. China nu îl pornește, nu îl dorește și nu îl vede ca pe o oportunitate de expansiune. Intervenția sa vine dintr-un calcul defensiv brutal: trupele ONU ajung la granița sa, iar conducerea chineză vede în asta o amenințare existențială. Intră în război, dar nu pentru a cuceri Coreea de Sud sau a-și extinde influența globală, ci pentru a restabili o zonă tampon. Când linia este stabilizată, China acceptă armistițiul. Nu rămâne, nu colonizează, nu transformă Coreea de Nord într-o colonie militară.

Războiul cu India din 1962 și conflictul cu Vietnamul din 1979 sunt și mai revelatoare. În ambele cazuri, China atacă prima, deci vorbim de inițiativă militară reală.

Dar în ambele cazuri, după ce își demonstrează capacitatea de forță și transmite mesajul politic dorit, se retrage.

Nu instalează administrații, nu încearcă să schimbe regimuri, nu transformă victoria militară într-un proiect de ocupație. Cum fac mereu americanii.

Din punct de vedere occidental, aceste războaie par „incomplete”. Din punct de vedere chinez, ele sunt exact complete: scopul nu era cucerirea, ci resetarea raportului de putere.

Aici apare al treilea element, esențial pentru a înțelege China contemporană: preferința sistematică pentru ceea ce analiștii numesc astăzi „război gri”.

Presiune fără declarație de război, avans constant, fapte împlinite fără spectaculozitate, folosirea poliției maritime, a economiei, a infrastructurii, a dreptului ambiguu.

Marea Chinei de Sud este exemplul perfect. Beijingul nu invadează state, nu trimite tancuri, nu declară război.

Construiește recife, mută linii, testează reacții, avansează câțiva metri, apoi se oprește. Este o strategie de uzură psihologică și diplomatică, nu una de șoc militar.

Această aversiune față de războaiele lungi vine dintr-o doctrină mult mai veche decât Partidul Comunist.

În gândirea strategică chineză clasică, războiul prelungit este un semn de eșec, nu de forță.

Un conflict care se întinde în timp înseamnă pierdere de control, consum intern, instabilitate socială și risc de fragmentare. Pentru un stat-civilizație care a cunoscut dezintegrarea, asta este coșmarul suprem. De aceea, China preferă să câștige fără să lupte, să intimideze fără să invadeze, să controleze fără să ocupe.

Privită în ansamblu, China nu este nici pacifistă, nici inocentă, dar nici expansionistă în sensul clasic occidental.

Nu vânează teritorii îndepărtate, nu caută războaie de prestigiu, nu exportă forța ca instrument de identitate. Este o putere care folosește violența rar, calculat și aproape întotdeauna cu frână trasă.

Paradoxal, tocmai această reținere o face greu de citit pentru Occident, care tinde să interpreteze absența războiului deschis fie ca slăbiciune, fie ca ipocrizie. În realitate, este o altă gramatică a puterii, una în care victoria nu arată ca un steag pe un palat ocupat, ci ca o frontieră mutată câțiva pași, fără ca lumea să-și dea seama exact când s-a întâmplat.

PS: În episodul următor vom discuta despre artă, tehnologie, despre conștiința poporului chinez, despre diferențele de filosofie de viață dintre Occident și China. Vă voi duce cu mine, prin fotografii, prin toate locurile vizitate. Vă voi oferi perspectivele mele, zic eu, realiste, nu ca să vi le „bag pe gât”, ci ca să vă fac să înțelegeți că manipularea e cel mai mare rău al acestui secol. Și nu sunteți privați de ea.

China e atât de avansată în gândire, în strategie și în realizări, încât s-ar putea pisa pe restul lumii. Fiindcă nu asta e pilonul filosofiei confucianiste, nu o face. Dar ar putea.

Pe mâine!