Opus nr. 531 - Zece chei pentru a înțelege China. Despre logica interioarǎ a unui popor, armonia lui Confucius, prosperitatea colectivǎ - jurnal de cǎlǎtorie nesponsorizat (partea a 2-a)
(Am stat 8 ore în cur pe scaun ca să scriu acest episod. Din respect, citește-l până la capăt, că pentru tine l-am scris. Și tot din respect, mă refer la cei care mă citesc gratuit: fă și tu abonamentul ăla de susținere de 26 de lei, mocangeala ta e penibilă, cu toate scuzele tale, scuze care pe mine nu mă interesează. Nu îți place de mine? Păi, atunci de ce mă citești de doi ani jumate moca? Fuck off! Îți place ce scriu? Fii gigel și plătește suma asta mică.)
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Occidentalul care vrea să înțeleagă China face de obicei o greșeală fundamentală: o tratează ca pe o țară.
China nu e o țară în sensul în care Franța sau Germania sunt țări.
China e o civilizație care se întâmplă să aibă un stat.
Diferența asta nu e semantică, e esențială.
Franța are opt sute de ani de istorie ca entitate politică recunoscută.
China are cinci mii.
Când romanii își construiau primul apeduct, China avea deja o birocrație funcțională, un sistem de examene pentru funcționari publici și o rețea de drumuri care lega provincii cât nişte continente.
A privi China prin lentila statului-națiune european e ca și cum ai încerca să înțelegi mǎreția Pacificului studiind lacul Vidraru.
Prima cheie pentru a înțelege China e să încerci sǎ înțelegi ce înseamnă continuitatea la aceastǎ scară.
Chinezii nu au o istorie – ei sunt istoria.
(mai jos în fotografie - “oasele oracol” (în chineză: jiǎgǔwén, 甲骨文) fragmente de os de animal (în principal omoplați de bou) sau carapace de broască țestoasă folosite pentru divinație (prezicerea viitorului) în China antică, în special în timpul dinastiei Shang (c. 1600–1046 î.Hr.). Acestea sunt cele mai vechi inscripții cunoscute ale scrierii chineze.
Fiecare dinastie, fiecare reformă, fiecare revoluție e percepută de chinezi ca pe un capitol dintr-o carte care se scrie de milenii și care nu s-a terminat.
Mao Zedong nu era o ruptură de trecut, era încă un împărat, cu tot cu cultul personalității și cu pretenția de mandat ceresc.
Xi Jinping nu e un lider de partid în sensul occidental, e moștenitorul unei tradiții de conducere centralizată care precede comunismul cu două milenii.
Xi este unul dintre cei mai înțelepți conducători din istoria Chinei, dar care poartă povara grea a greșelilor făcute de conducătorii Chinei din ultimele două secole și care au rezultat în episoade umilitoare pentru această mare civilizație. Xi doarme noaptea cu această obsesie: să nu îi mai greșească vreodată Poporului, așa cum a făcut, de exemplu, Deng Xiaoping, în tristul episod de la Tiananmen.
Una dintre perspectivele adeseori ignorate de occidentali în ceea ce îl privește pe Xi este aceea de „manager de stocuri”. Nu, nu îl persiflez pe președintele Xi, din contră, o spun admirativ. Alimentele sau materiile de bază, oricare ar fi ele, sunt în China o problemă de securitate națională.
Să mergem cu exemple simpliste, pentru a vă face să gândiți în sensul acestui conducător de stat: în fiecare zi, un chinez mănâncă, să zicem, 3 grame de sare — zic așa, ca exemplu, da? Asta înseamnă că China are nevoie anual de minimum 2 milioane de tone de sare.
În fapt, China are unul dintre cele mai mari consumuri de sare din lume, cu o medie de aproximativ 11 grame pe zi per persoană, fiind o țară unde o proporție covârșitoare a populației depășește pragul zilnic de sodiu, din cauza consumului crescut de alimente procesate și a obiceiurilor culinare tradiționale bogate în sare.
Dar 1,4 miliarde de chinezi au nevoie și de papuci. Și de haine. Trebuie să gândiți totul în aceste coordonate: cât plastic ai nevoie, câte cereale trebuie să produci sau să faci rost, cât lemn e necesar pentru manufacturi?
Ok, nu musai Xi se gândește singur la toate astea. Are un cerc de sfătuitori foarte solid. Și mai sunt și guvernatorii. Există guvernatori în cele 23 de provincii ale Chinei (excluzând regiunile autonome, municipalitățile și Regiunile Administrative Speciale). În ciuda percepției generale, China e foarte descentralizată ca decizie economică. Voi nu credeți asta despre China, scăldați în blabla-urile presei occidentale și ale politicienilor europeni impotenți, dar cele 23 de provincii chineze concurează între ele foarte agresiv.
Cea mai mare surpriză pentru companiile occidentale atunci când vor să intre în China e asta: că acolo concurența internă e atât de mare și ei sunt atât de competitivi, încât chiar trebuie să fii bun sau să ai un produs superior ca să bați companiile chinezești (vezi Tesla, hahaha, care în China e pe trend mega-descrescător).
Provinciile și orașele au libertate mare în implementare, pot experimenta politici economice, urbane, sociale și răspund direct pentru: creșterea economică, infrastructură, locuri de muncă, stabilitate socială, prețuri (mai ales la alimente).
De-aia și expresia:
„Beijing decide CE, provinciile decid CUM.”
China este un stat hipercentralizat politic și ideologic, dar profund descentralizat administrativ, economic și operațional.
Hai să vedem la ce a dus această monstruoasă competiție internă a „dictaturii” lui Xi în ultimii 12 ani: dați play, vă asigur că nu sunt AI, ci realitate.
Cam frumos, nu?
Dar cum mama mă-sii poate coexista capitalismul feroce într-o țară comunistă sadea?
Economia chineză e construită pe o contradicție pe care puțini „externi” o înțeleg cu adevărat. Oficial, e socialism cu caracteristici chinezești. Practic, e capitalism de stat pe steroizi.
Există miliardari în dolari (peste 600), există piață liberă, există competiție brutală – dar statul poate interveni oricând, poate închide orice companie, poate face să dispară orice antreprenor.
Asta e diferența față de SUA, unde domină conceptul de plutocrație, o formă de guvernare în care puterea este deținută și controlată de cei mai bogați, unde averea este criteriul principal pentru participarea la conducere, fiind, în esență, o „domnie a bogăției” sau o „domnie prin reprezentanți bogați” – vezi Soros, vezi Rothschild etc.
În China, nimeni și nimic nu e mai presus decât Partidul Comunist Chinez.
Jack Ma, cel mai bogat om din China, a avut puțină mâncărime în cur și a criticat conducerea Chinei în 2020. Proastă decizie. A dispărut din public timp de trei luni și a pierdut zeci de miliarde. Partidul nu l-a putut omorî fizic, dar l-a ucis financiar și moral. Mesajul a fost clar: nu contează cât ești de bogat, partidul e deasupra. Niciun om de afaceri occidental nu înțelege cu adevărat regulile jocului chinez.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Îi ziceți la asta dictatură? Nu știu ce să zic. E alt sistem de gândire, de conducere, pentru o țară care nu e oarecare: e a doua cea mai mare țară din lume ca populație și unde singurul pericol real este haosul generat de rebeliune.
De asta le-a fost frică tuturor președinților statului chinez din ultimii 60 de ani.
Tiananmen e una dintre cele mai mari greșeli din istoria recentă a Chinei.
Evenimentele de la Piața Tiananmen din 1989 au fost rezultatul unei acumulări de tensiuni sociale, economice și politice apărute în urma reformelor inițiate de Deng Xiaoping.
Studenți, intelectuali și muncitori au ieșit în stradă cerând lucruri relativ moderate în context chinez: mai puțină corupție, mai multă transparență, dialog cu partidul și unele libertăți politice.
Dar Deng Xiaoping a fost surd.
Protestele au crescut rapid, au durat săptămâni și au devenit simbolice, transformând piața într-un spațiu al contestării autorității Partidului Comunist.
Pentru conducerea chineză, problema nu a fost atât conținutul revendicărilor, cât precedentul. Partidul a perceput mișcarea ca pe un risc existențial, o posibilă fisură care putea scăpa de sub control într-o țară uriașă, fragilă și încă traumatizată de haosul Revoluției Culturale (o sǎ vǎ explic mai jos şi despre aceastǎ greşealǎ).
În noaptea de 3 spre 4 iunie 1989, armata a fost trimisă să elibereze piața, folosind forță letală. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut nici astăzi. Mii.
În Occident, Tiananmen a devenit simbolul luptei pentru democrație zdrobită de un regim autoritar.
În China, subiectul a fost îngropat oficial, nu din rușine, ci dintr-un calcul rece: stabilitatea și continuitatea statului au fost considerate mai importante decât orice liberalizare politică rapidă.
Paradoxal, după Tiananmen, China nu a renunțat la reformele economice, ci le-a accelerat, separând definitiv prosperitatea de liberalizarea politică. Din perspectiva Beijingului, Tiananmen nu este o lecție despre libertate, ci o lecție despre limitele pe care partidul nuva permite niciodată să fie depășite.
Din păcate, azi se întâmplă ceva ciudat și trist în Piața Tiananmen, devenită un obiectiv turistic major pentru străini, dar și pentru chinezi.
Conducerea Chinei se comportă absolut lamentabil cu cei ce vor să acceadă în piață. Este singurul episod negru trăit de mine în această excursie.
M-am simțit umilit, strivit fizic și moral de cele 4 ore de așteptare, cu trei filtre de securitate cretine, 4 ore în care am stat alături de mii de chinezi, într-un frig crunt, fără acces la toalete, la o coadă epuizantă.
Am ales să zâmbim după acest episod, dar vă zic sincer că am fost foarte furios. Dacă nu era vorba despre Ștefan, băiețelul meu, pe care am vrut musai să îl duc să vadă acest loc, aș fi plecat imediat.
Mesajul meu pentru președintele Xi e acesta: n-ați înțeles nimic din ce s-a întâmplat în Piața Tiananmen în 1989, dacă voi, în 2025, tratați chinezii și oaspeții cu aceeași ură a forței, umilindu-i pe oameni exact lângă piața unde i-ați împușcat pe cei ce v-au cerut să vă schimbați.
Așa cum arată acum, Tiananmen este o piață tristă.
Da, până la urmă poți intra, dar e doar un obiectiv turistic, unul prin care ai acces la Orașul Interzis.
Dar piața în sine nu mai are utilitate publică, ca să zic așa.
Am înțeles mai apoi de ce e așa mare presiune pe controlul ultra-dur al oamenilor. E un alt lucru pe care occidentalii nu îl înțeleg; chinezii îl acceptă însă fără crâcnire. O zonă cumva înfricoșătoare — exact asta a fost impresia mea și cred că asta vor și cei din Partid să inspire.
În zona Tiananmen se află zona Zhongnanhai – clădirile aparatului de stat și de partid. Adică Noul Oraș Interzis – denumirea e a mea.
Care e diferența dintre celebrul Oraș Interzis și Zhongnanhai? De ce și-au așezat liderii Partidului Comunist Chinez toate instituțiile acolo, inclusiv locuințele personale (acolo doarme și Xi)?
Orașul Interzis este puterea văzută. A fost construit ca să impresioneze, să intimideze, să sacralizeze autoritatea împăratului. Totul acolo e ax, simetrie, culoare imperială, porți masive, spații largi care te fac mic. Era un teatru al puterii absolute, în care supusul trebuia să simtă fizic distanța dintre el și conducător. Puterea se afișa, se glorifica, se ritualiza. Era cerul pe pământ, cu împăratul în centru.
L-am vizitat. După nervii statului la coadă, Orașul Interzis mi-a oferit o bucurie imensă. E atât de special, nu seamănă cu nimic din tot ce vă puteți imagina.
Orașul Interzis a fost construit între 1406 și 1420, în timpul dinastiei Ming, la ordinul împăratului Yongle, care a mutat capitala Chinei la Beijing. A fost conceput ca centrul absolut al puterii imperiale, locul unde împăratul — considerat „Fiul Cerului” — conducea lumea de sub cer.
Timp de aproape 500 de ani, Orașul Interzis a fost reședința exclusivă a 24 de împărați din dinastiile Ming și Qing. Accesul era strict controlat: oamenii de rând nu aveau voie să intre, de aici și numele de „interzis”. Complexul era nu doar un palat, ci un univers simbolic, construit după principiile cosmologiei chineze, unde fiecare poartă, curte și sală reflecta ordinea dintre Cer, Pământ și Putere.
În 1912, odată cu căderea Imperiului Chinez, ultimul împărat, Puyi, a abdicat, dar a mai locuit o vreme în interiorul complexului. După instaurarea republicii, Orașul Interzis și-a pierdut definitiv rolul politic.
Din 1925, a devenit Muzeul Palatului, iar astăzi este unul dintre cele mai mari și mai bine conservate complexe palatinale din lume. Simbolic, Orașul Interzis reprezintă China imperială, puterea afișată, sacralizată și distantă — un contrast total cu China modernă, unde puterea s-a mutat din fast în discreție.
Zhongnanhai este exact opusul: puterea invizibilă.
Zhongnanhai nu e gândit să impresioneze, nu e monumental, nu e deschis, nu e spectacol. Nu sunt poze cu ce e acolo, pe hartǎ nici nu apare musai. Dar toti stiu ce e acolo: puterea realǎ.
E retras, jos, ascuns între lacuri, ziduri și grădini. Acolo nu există ceremonial pentru mase, ci decizie rece, control. Simbolic, mesajul e clar: statul modern chinez nu vrea să fie venerat, ci să funcționeze. Puterea nu se mai legitimează prin fast, ci prin rezultate.
Mutarea centrului real de putere din Orașul Interzis în Zhongnanhai spune că China a rupt-o deliberat cu ideea de conducător-zeu și a trecut la ideea de conducere-colectivă, tehnocratică, disciplinată.
Împăratul stătea pe tron, liderul comunist stă la birou.
Pe scurt, Orașul Interzis e China care spunea „uitați-vă la mine ce puternicǎ îs”,
Zhongnanhai e China care spune „nu contează să mă vezi, contează să te țin în picioare”. E ruptura dintre imperiu și statul-civilizație modern.
Dar m-am luat cu “vorba”.
Revenim la întrebarea: cum mama mă-sii poate coexista capitalismul feroce într-o țară comunistă sadea?
Paradoxul chinez al comunismului care înghite capitalismul fără să se autodistrugă nu poate fi înțeles cu instrumentele ideologice occidentale clasice, pentru că China nu a privit niciodată ideologiile ca pe niște religii morale, ci ca pe niște unelte.
Argumentul acestei gândiri este celebra zicală a lui Deng Xiaoping:
„Nu contează dacă o pisică e albă sau neagră, dacă prinde şoareci, e o pisică bună.”
Nu este o metaforă simpatică, ci o declarație de război împotriva dogmei.
Deng spune, de fapt, că eficiența bate puritatea doctrinară și că scopul – prosperitatea, stabilitatea, puterea statului – este mai important decât fidelitatea oarbă față de o etichetă ideologică.
Occidentul a fost educat să vadă comunismul și capitalismul ca pe două sisteme incompatibile, aflate într-un conflict existențial permanent.
China nu le-a văzut niciodată așa. Pentru chinezi, comunismul și capitalismul nu sunt sisteme morale care se exclud, ci energii care se pot completa, exact în logica yin și yang.
Statul, partidul, controlul politic, planificarea strategică reprezintă yin-ul: structura, disciplina, stabilitatea, continuitatea.
Capitalismul, piața, competiția, inovația, acumularea de capital sunt yang-ul: dinamismul, agresivitatea, expansiunea.
Împreună, nu se anulează, ci se potențează.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
De aici apare ceea ce occidentalii numesc confuz „capitalism de stat” sau „socialism cu caracteristici chinezești”, termeni care mai mult ascund decât explică.
China a păstrat monopolul politic al Partidului Comunist nu pentru că ar fi nostalgicǎ după Mao, ci pentru că vede puterea centralizată ca pe o condiție a supraviețuirii naționale.
În același timp, a deschis larg porțile capitalismului pentru că a înțeles că fără stimulente materiale, competiție și acumulare de capital nu poți scoate sute de milioane de oameni din sărăcie și nu poți construi o putere globală.
Pentru Beijing, piața economicǎ este un instrument, nu un scop, iar ideologia este un ambalaj, nu motorul.
Paradoxul dispare dacă renunți la grila morală occidentală. Dacă îti dai jos ochelarii de cal.
China nu se întreabă dacă e „corect” să existe miliardari într-un stat comunist, ci dacă acei miliardari servesc, direct sau indirect, interesul național.
Atâta timp cât răspunsul este da, sunt tolerați, uneori chiar încurajați.
Când răspunsul devine nu, sunt disciplinați, fragmentați sau eliminați economic fără scrupule ideologice. Capitalismul este lăsat să alerge, dar cu lesă scurtă, iar lesa este ținută ferm de stat.
În China, oamenii de afaceri nu au voie să fie deasupra statului, v-am zis. Iar mie asta mi se pare corect. Oamenii de afaceri nu au voie să se asocieze și, de asemenea, nici să dețină mass-media. Am văzut în SUA ce fac mogulii cu poporul american, cum îl futizează de cap.
Logica de mai sus vine și dintr-o diferență culturală profundă.
Gândirea chineză nu este binară, nu funcționează pe „ori–ori”, ci pe „și–și”.
Nu există obsesia purității doctrinare, ci obsesia echilibrului și a rezultatului.
Dacă un mecanism capitalist produce bogăție, el este bun.
Dacă controlul comunist produce stabilitate, el este necesar. Dacă, la un moment dat, unul dintre ele scapă de sub control, celălalt trebuie să-l tempereze. Exact ca în simbolul yin-yang, unde fiecare conține sămânța celuilalt.
De aceea, pentru chinezi, nu există nicio problemǎ în a avea burse, miliardari, companii ultra-competitive și, în același timp, un partid unic care decide direcțiile mari ale societății.
Schizofrenia este mai degrabă occidentală: aceea de a crede că piața liberă duce automat la libertate politică sau că democrația este o condiție obligatorie a prosperității. China a demonstrat că, cel puțin pe termen lung, aceste legături nu sunt universale.
În fond, zicala lui Deng nu vorbește despre pisici, ci despre supraviețuire. China nu vrea să fie un exemplu moral pentru lume, i se rupe, ci un stat puternic, stabil și bogat. Dacă pentru asta are nevoie de comunism la vârf și capitalism la bază, nu vede nicio contradicție. Vede doar o pisică eficientă care prinde șoareci.
Apropo de PCC - Partidul Comunist Chinez.
Partidul Comunist Chinez are aproape o sută de milioane de membri – mai mult decât populația Germaniei. Nu e un partid în sensul occidental, e o castă guvernantă, un stat în stat, o rețea de putere care pătrunde în fiecare instituție, fiecare companie mare, fiecare universitate. A fi membru de partid e calea spre avansare în aproape orice domeniu. Dar a fi membru înseamnă și a fi controlat: ședințe regulate de autocritică, obligația de a raporta, supunere totală față de linia partidului. E un pact faustian – îți dai libertatea pentru acces la putere.
Dar PCC livreazǎ - asta e contractul social cu poporul chinez: noi ne ocupǎm de Putere ca voi sǎ o duceți mai bine. Şi fațǎ de acum un deceniu sau douǎ, chinezii o duc mult mai bine.
Chinezii nu uită perioadele de instabilitate, de foamete, nu mai vor să meargă „înapoi”. Ei chiar sunt un popor care învață din greșelile făcute de-a lungul istoriei.
Când chinezii vorbesc despre „secolul umilinței” – perioada 1839-1949, de la Războaiele Opiumului până la victoria comunistă – nu vorbesc despre o tragedie națională, ci despre o anomalie în ordinea firească a lucrurilor.
China a fost centrul lumii timp de milenii. Că a încetat să fie pentru o sută de ani e o paranteză, nu o nouă normalitate.
China are o memorie de mii de ani.
Unde contabilizeazǎ mai ales greşelile fǎcute.
Revoluția Culturală din 1966-1976 a fost, proporțional, una dintre cele mai distructive perioade din istoria umană.
Mao Zedong a mobilizat tinerii să distrugă „cele patru vechituri”: obiceiuri vechi, cultură veche, tradiții vechi, idei vechi.
A fost nasol.
Profesori bătuți până la moarte de propriii elevi. Temple budiste rase de pe fața pământului. Cărți arse cu milioanele. Familii destrămate prin denunțuri. Intelectuali trimiși la „reeducare” în sate, mulți au murit acolo.
Estimările variază între cinci sute de mii și douǎ milioane de morți.
Și totuși, Mao rămâne pe bancnote și în mausoleu. Partidul nu și-a renegat niciodată complet fondatorul.
Asta explică ceva ce occidentalii găsesc adesea de neînțeles: răbdarea chinezească.
Occidentul gândește în cicluri electorale, în trimestre fiscale, în ani.
China gândește în decenii și secole. Când Deng Xiaoping a lansat reformele economice în 1978, nu a promis rezultate imediate. A spus că va fi necesarǎ o sută de ani pentru a construi o societate „moderat prosperă”.
Și partidul a urmat acest plan, cu ajustări, timp de aproape cincizeci de ani deja.
Nicio democrație occidentală nu poate susține o strategie pe o asemenea durată. Fiecare set de alegeri politice resetează prioritățile în SUA sau Europa.
China nu are problema asta. Are altele, dar pe asta nu o are.
Cel mai frumos exemplu pentru a oglindi rabdarea chinezeasca si viziunea pe care acest concept o aduce este Zidul Chinezesc.
Marele Zid nu e o singură construcție, ci o rețea de ziduri construite de-a lungul a două milenii, de dinastii diferite, din materiale diferite.
Mult din ce vedem azi e reconstruit în epoca Ming, acum cinci-șase sute de ani. Și nu, nu se vede din spațiu cu ochiul liber – e un mit.
Dar e frumos. Impresionant. Chiar dacǎ, haha, pânǎ la urmǎ, a fost, un eșec strategic monumental: mongolii l-au ocolit pur și simplu sau au mituit gardienii. A costat vieți nenumărate și resurse imense pentru o protecție iluzorie.
Tot e important cǎ existǎ.
O altǎ cheie ca să înțelegi China e relația de aici dintre individ și colectiv, care e fundamental diferită de cea occidentală.
Occidentul, de la greci încoace, a pus în centru individul: drepturile lui, libertățile lui, urmărirea fericirii lui.
China a pus în centru familia, clanul, comunitatea, statul.
Nu e vorba că individul nu contează – contează, dar contează în relație cu ceilalți, nu în izolare. Conceptul de „drepturi individuale” în sensul occidental nu există în tradiția confucianistă. Există obligații reciproce: ale copilului față de părinte, ale soției față de soț, ale supusului față de conducător. Armonia socială vine din îndeplinirea acestor obligații, nu din afirmarea drepturilor.
Da’, chiar, ce e confucianismul ǎsta, cu ce se haleşte?
Confucianismul este o filosofie morală și socială apărută în China acum peste 2.500 de ani, asociată cu gândirea lui Confucius. Nu este o religie în sens occidental, ci un cod de funcționare a societății, centrat pe ordine, responsabilitate și armonie.
Ideea de bază este că o societate funcționează bine atunci când fiecare își cunoaște locul și își îndeplinește corect rolul: conducătorul trebuie să fie moral și competent, tatăl responsabil, fiul respectuos, funcționarul loial, cetățeanul disciplinat.
Accentul cade pe respectul pentru ierarhie, pe educație, pe autodisciplină și pe exemplul personal, nu pe drepturi abstracte sau pe libertate individuală absolută.
Confucianismul pune comunitatea deasupra individului și stabilitatea deasupra schimbării bruște.
De aceea, în China, ordinea, răbdarea, meritul și continuitatea istorică sunt valori mai importante decât revolta, ruptura sau exprimarea ego-ului. În esență, confucianismul spune: dacă oamenii devin mai buni moral, statul devine stabil fără să fie nevoie de forță excesivă.
Occidentalii văd asta și strigă „autoritarism”.
Dar e mai complicat. Sistemul chinezesc are o logică internă care, pentru mulți chinezi, face sens.
Dacă scopul e armonia socială și prosperitatea colectivă, atunci individul care își urmărește interesul propriu în detrimentul grupului nu e un erou al libertății, e un element perturbator.
Dacă conducătorul are „mandatul cerului” – legitimitate bazată pe rezultate, pe capacitatea de a menține ordinea și de a aduce bunăstare – atunci contestarea lui nu e democrație, e dezordine.
Nu spun că sistemul e superior, spun că e coerent în felul lui. Și nu îl poți înțelege dacă îi aplici categorii occidentale.
A treia cheie e conceptul de „fațǎ” – miànzi în chineză.
Fața nu e doar reputație sau onoare, e ceva mai complex.
E locul tău în rețeaua de relații sociale, percepția celorlalți despre tine, capitalul tău simbolic în comunitate.
A-ți pierde fața e o catastrofă socială. A da cuiva fața – a-l respecta public, a-i recunoaște statutul – e un dar imens.
Toată interacțiunea socială în China e calibrată să protejeze fața tuturor celor implicați. De aceea chinezii evită conflictul direct, nu spun „nu” explicit, preferă formulări ambigue care permit tuturor să iasă cu fața curată.
Pentru un occidental, asta pare ipocrizie sau lipsă de sinceritate.
Dar e invers. Chinezii ar spune că occidentalii, cu brutalitatea lor directă, sunt cei lipsiți de civilizație. Ce rost are să umilești pe cineva de dragul „onestității”? Ce câștigi distrugând o relație pentru a spune un adevăr care ar fi putut fi comunicat indirect, mai blând, fără să rănească?
Conceptul de miànzi e, în esență, un sistem de lubrifiere socială care permite unei societăți foarte dense și foarte ierarhizate să funcționeze fără fricțiuni constante.
A patra cheie pentru a “mesteca” mai bine China e guanxi – rețeaua de relații și obligații reciproce care stă la baza întregii vieți sociale și economice chinezești.
Un concept crucial în China.
În Occident, facem afaceri cu străini: semnăm contracte, avem avocați, avem tribunale care ne protejează dacă ceva nu merge.
În China, tradițional, afacerile se fac în interiorul rețelei de guanxi. Faci business cu cineva pentru că îl cunoști, sau pentru că cineva pe care îl cunoști garantează pentru el.
Contractul scris e secundar față de încrederea personală.
Iar încrederea se construiește în timp, prin daruri, prin mese împreună, prin favoruri acordate și returnate.
Occidentalii văd guanxi și strigă „corupție”.
Și da, linia dintre cultivarea relațiilor și mituire e subțire.
Dar din nou, e… mai complicat.
Într-un sistem unde statul de drept nu a funcționat niciodată în sensul occidental, unde judecătorii erau coruptibili și legile se aplicau arbitrar, guanxi era singurul mecanism care asigura predictibilitate și încredere.
Nu te bazai pe sistem, te bazai pe oameni. Și această logică persistă chiar și azi, când China are legi și tribunale și toate atributele unui stat modern. Stratul vechi rămâne sub cel nou.
A cincea cheie de “ traducere” a Chinei e relația cu adevărul și cu istoria.
În tradiția occidentală, influențată de creștinism și de filosofia greacă, adevărul e absolut și exterior: există indiferent de ce credem noi, iar datoria noastră e să-l descoperim și să-l spunem.
În tradiția chinezească, adevărul e mai flexibil, mai contextual, mai instrumental.
Ce e „adevărat” depinde de cine întreabă, de scopul pe care îl servește răspunsul, de ce consecințe are.
Istoria, în particular, e un instrument politic. Fiecare dinastie și-a rescris istoria predecesorilor pentru a-și legitima propria domnie. Partidul Comunist face același lucru: istoria oficială se schimbă în funcție de nevoile prezentului.
Asta nu înseamnă că chinezii mint mai mult decât occidentalii.
Înseamnă că au o altă relație cu conceptul de adevăr obiectiv.
Când un oficial chinez spune ceva ce știi că e fals, nu e neapărat că minte în sensul occidental – e că spune ce trebuie spus în acel context, ce servește scopul corect, ce menține armonia. Occidentalul vede ipocrizie. Chinezul vede sofisticare socială.
A șasea cheie e scala la care trebuie privit totul când vorbim despre China.
China are 1,4 miliarde de oameni. Cifra e atât de mare încât devine abstractă.
Să o fac concretă: dacă doar unu la sută din chinezi sunt excepțional de talentați, asta înseamnă paisprezece milioane de genii.
Mai mult decât populația totală a multor țări europene.
Dacă doar unu la sută sunt foarte săraci, asta înseamnă paisprezece milioane de oameni în sărăcie extremă.
Orice procent mic înseamnă zeci de milioane de oameni.
Guvernarea la această scală e diferită calitativ, nu doar cantitativ. Deciziile au consecințe pe care nicio țară occidentală nu poate să le gestioneze.
De aceea comparațiile directe sunt adesea absurde.
„De ce China nu e democratică?” Pentru că nicio democrație nu a funcționat vreodată pentru 1,4 miliarde de oameni, și nimeni nu știe dacă ar putea.
India încearcă, cu rezultate mixte și într-un context foarte diferit. Vedeți ce haos e în India, câtă lipsă de reforme, câtă corupție și sărăcie!
„De ce China nu respectă drepturile omului?” Pentru că la acea scală, calculul dintre libertate individuală și stabilitate socială arată diferit. Nu spun că e corect – spun că întrebarea e mai complicată decât pare.
Sǎ luǎm în brațe discuția cu camerele de supraveghere.
Supravegherea video în China este una dintre cele mai extinse din lume, dar nu este un sistem monolitic de control total, așa cum apare adesea în narațiunea occidentală. Este, mai degrabă, un instrument de guvernare, securitate și management urban, cu efecte reale atât pozitive, cât și problematice.
China a investit masiv în camere CCTV și recunoaștere facială în special după anii 2000, pe fondul urbanizării accelerate, al migrației interne uriașe și al fricii istorice de instabilitate socială.
Micǎ parantezǎ despre migrația internǎ uriașǎ.
Hukou este sistemul de înregistrare a domiciliului și statutului social din China, introdus în anii ’50, care leagă fiecare cetățean de un loc oficial (rural sau urban) și îi condiționează accesul la servicii publice.
Pe scurt, hukou spune unde aparții și la ce ai dreptul: școală, spital, locuință publică, ajutoare sociale. Dacă ești înregistrat rural și trăiești într-un oraș mare fără hukou local, poți munci acolo, dar nu ai aceleași drepturi ca un localnic.
De ce există? Pentru controlul migrației interne într-o țară cu peste 1,4 miliarde de oameni. Fără hukou, marile orașe ar fi fost sufocate complet. Sistemul a permis statului să planifice infrastructura, mâncarea, locuințele și stabilitatea socială.
De ce e controversat? Pentru că a creat inegalități structurale între urban și rural și a blocat mobilitatea socială pentru sute de milioane de oameni. De aceea, în ultimii ani, hukou a fost relaxat treptat, mai ales în orașele mici și medii, dar rămâne strict în metropole precum Beijing sau Shanghai.
În esență, hukou nu e o pușcărie, ci un instrument administrativ dur, gândit pentru ordine și predictibilitate, dar plătit cu prețul libertății de mișcare și al egalității de șanse.
Sistemele de supraveghere video sunt folosite pentru prevenirea și rezolvarea infracționalității, controlul traficului, gestionarea mulțimilor, identificarea rapidă a suspecților și intervenții de urgență.
Din acest punct de vedere, ele chiar funcționează: criminalitatea violentă este scăzută, iar spațiul public este perceput ca sigur de majoritatea populației.
Da, da, nu e banc faza aia cǎ poți lǎsa telefonul mobil sau geanta pe o bancǎ şi a doua zi le gǎseşti tot acolo intacte.
Important de ştiut: nu toți cetățenii sunt „urmăriți” constant și nu există o sală unică unde „se uită cineva la toată lumea”.
Majoritatea datelor sunt pasive, activate punctual, iar utilizarea lor depinde de context local, oraș, provincie și situație.
Sistemul este foarte decentralizat operațional, deși cadrul politic este centralizat.
Obiectiv vorbind, supravegherea video din China este eficientă și funcțională, dar riscantă dacă ar fi separată complet de responsabilitate și autocontrol politic.
Nu este nici distopia totală descrisă în presă, nici un instrument neutru: este o tehnologie puternică într-un stat care prioritizează stabilitatea mai presus de libertatea individuală.
Pentru majoritatea chinezilor, supravegherea video nu este percepută ca opresiune, ci ca prețul plǎtit pentru ordine și predictibilitate.
Pentru occidentali, care pun accent pe drepturi individuale abstracte, același sistem pare periculos. Ambele perspective sunt reale și coexistă.
Cum să zic, occidentalii se mint când cred că statele lor nu fac la fel; mă refer la supravegherea totală.
Americanii mănâncă acest rahat cu polonicul când vorbesc despre dictatura video din China, uitând că la ei funcționează ceva și mai periculos: Palantir.
Palantir Technologies este o companie americană care dezvoltă software de analiză masivă de date pentru servicii de informații, armată, poliție, guverne și mari corporații. Pe scurt, Palantir ia cantități uriașe de date disparate – telefoane, tranzacții, camere, baze de date, social media, documente – și le leagă într-o hartă coerentă a realității, scoțând tipare, rețele, riscuri și predicții.
Este periculos nu pentru că ar fi „malefic” în sine, ci pentru că mută puterea de a înțelege și controla societatea într-un loc extrem de concentrat.
Cine controlează Palantir poate vedea ce nu vede nimeni: cine cu cine vorbește, cine se mișcă unde, ce urmează să se întâmple probabil. Nu mai vorbim de supraveghere clasică, ci de anticipare.
Problema majoră este că acest tip de tehnologie depășește controlul democratic. Algoritmii sunt opaci, deciziile sunt greu de contestat, iar cetățeanul nu știe când este analizat, etichetat sau suspectat.
În mâini autoritare, devine un instrument de control social. În mâini „democratice”, riscă să fie folosit fără transparență, sub pretextul securității.
Palantir nu te urmărește ca o cameră video. Te înțelege, te leagă de alții și poate decide ce ești sau ce vei face. Iar asta schimbă radical raportul dintre stat, corporații și individ.
A șaptea cheie pentru a înțelege China e umilirea și revanșa.
Pentru a înțelege China contemporană, trebuie să înțelegi trauma din 1839-1949. Secolul Umilinței.
Timp de milenii, China se considera centrul civilizației – „Imperiul de Mijloc”, în jurul căruia orbitau barbarii.
Și apoi au venit barbarii cu tunuri și vapoare, și au umilit-o. Au forțat-o să cedeze teritorii, să plătească despăgubiri, să accepte condiții inegale.
Au împărțit-o în sfere de influență. Au tratat-o ca pe o colonie, deși nu era oficial una.
Japonia, pe care China o considera un elev cultural, a invadat China și a comis atrocități inimaginabile poporului chinez.
Această rană nu s-a vindecat. E ținută deschisă deliberat de PCC, care își derivă o parte din legitimitate din promisiunea de a nu lăsa să se mai repete aşa ceva.
„Marea renaștere a națiunii chineze” – sloganul lui Xi Jinping – nu e despre a deveni ceva nou, e despre a redeveni ce China a fost: centrul lumii.
Și acest proiect nu e văzut ca agresiune, e văzut ca restaurare. China nu vrea să cucerească lumea – vrea să-și recapete locul care i se cuvine.
A opta cheie e pragmatismul.
Dincolo de ideologie, dincolo de retorică, China e remarcabil de pragmatică.
Nu ați uitat, da? „Nu contează dacă pisica e albă sau neagră, atâta timp cât prinde șoareci”
Chinezii nu s-au blocat în puritate ideologică. Au luat ce funcționa de oriunde funcționa. Au copiat şi apoi îmbunătătit copiile.
Capitalism pentru creștere economică, autoritarism pentru stabilitate, tehnologie occidentală pentru modernizare, valori confucianiste pentru coeziune socială. Amestecul e contradictoriu teoretic, dar funcționează practic.
Și, pentru chinezi, asta contează mai mult decât coerența intelectuală.
Asta explică de ce China e atât de greu de încadrat în categorii occidentale.
Nu e comunistă în sensul marxist – are miliardari și piață liberă.
Nu e capitalistă în sensul occidental – statul controlează sectoare întregi și poate închide orice companie în orice moment.
Nu e democratică – dar nici nu e o dictatură clasică, ci un sistem complex de facțiuni și echilibre interne.
Nu e liberală – dar nici nu e totalitară în sensul stalinist, viața privată a cetățeanului obișnuit e relativ necontrolată atâta timp cât nu intră în politică.
E ceva propriu, ceva care nu are echivalent în experiența occidentală.
A noua cheie e relația cu exteriorul.
China nu a fost niciodată o putere colonială în sensul occidental.
Nu a avut impuls de a cuceri și converti barbarii. E foooarte important când mai citiți mizerii progresiste despre dictatura chinezǎ!
De ce să cucerești oameni inferiori când poți pur și simplu să-i ignori sau, dacă vin ei la tine, să-i civilizezi?
Imperiul chinez se extindea mai ales prin atracție culturală, nu prin forță militară. Popoarele de la periferie adoptau cultura chineză pentru că era în mod evident superioară – mai sofisticată, mai rafinată, mai bogată.
Această atitudine persistă.
China nu vrea să convertească lumea la comunism sau la „valorile chinezești”. Vrea să fie recunoscută ca egală sau superioară și vrea să fie lăsată în pace.
De aceea conflictul cu Occidentul e atât de profund.
Occidentul vrea să schimbe China – să o facă democratică, să o facă să respecte drepturile omului, să o facă să joace după regulile internaționale scrise de Occident.
China nu vrea să fie schimbată de strǎini.
Consideră că are dreptul să-și aleagă propriul drum, că regulile internaționale sunt reguli occidentale impuse de foștii imperialişti, că lecțiile de morală de la americani și europeni sunt ipocrizie pură.
Și din perspectiva istoriei chinezești, China are argumente.
Cine sunt occidentalii – care au colonizat, exploatat, ucis în masă pe patru continente – să dea lecții de drepturile omului?
A zecea cheie e incertitudinea. Toată analiza mea descrie o Chină idealizată, coerentă, aproape monolitică.
Realitatea e mult mai dezordonată.
China e traversată de tensiuni profunde: între coasta bogată și interiorul sărac, între tinerii globalizați din urban și bătrânii rurali tradiționali, între ambiția imperială și problemele interne, între creșterea economică și degradarea mediului, între controlul statului și dinamismul societății.
Nimeni nu știe cum se vor rezolva aceste tensiuni. Nici măcar conducătorii Chinei nu știu.
Vor vedea ei pe parcurs. Mereu chinezii, în ultimii 5000 de ani, au luat secol cu secol, apoi deceniu cu deceniu, apoi cincinal cu cincinal, lucrurile şi s-au apucat de treabǎ.
Dacǎ vrei să înțelegi China, renunțǎ la iluzia că o poți înțelege complet.
Da, poți învăța istoria ei, îi poți studia cultura, poți trăi acolo ani de zile – și tot vei rămâne pe dinafară.
China nu e un puzzle de rezolvat, e un ocean de explorat.
Poți să-l navighezi, poți să înveți curenții, poți să supraviețuiești în el – dar nu-l vei epuiza niciodată.
Ceea ce poți face e să renunți la aroganța de a judeca cu standarde străine și să începi să asculți, să observi, să întrebi.
Să accepți că există moduri de a fi om și de a organiza societatea care sunt diferite de ale tale și care funcționează, în felul lor, de milenii.
Tocmai asta vrea China de la restul lumii: nu supunere, nu admirație, ci respect. Pentru că, la urma urmei, a fost aici cu mult înainte de noi și, foarte probabil, China va fi aici multe milenii după ce vom fi dispărut.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
multuuuu
asa e. multumesc