Opus nr. 532 - Imperiul ermetic. Minusurile (rezolvabile ale) Chinei care o împiedicǎ sǎ fie cu adevǎrat nr. 1 în lume. jurnal de cǎlǎtorie nesponsorizat - partea a 3 a
China este foarte frumoasă, asta nu încape dubiu.
Și trebuie să fie cunoscută de întreaga planetă pentru ceea ce este, nu prin filtrele manipulative ale Occidentului.
Dar și China trebuie să facă ceva în această privință. O obligă nu numai cei 5.000 de ani de existență, nu numai unicitatea valoroasă a civilizației pe care o reprezintă, ci și statutul actual, ba chiar o obligă și viitorul, așa incert cum e el.
În episodul de astăzi mi-am propus să aduc câteva note critice în atenția conducătorilor chinezi – fiindcă sunt sută la sută convins că Ambasada Chinei la București va transmite „raportul” meu la Beijing.
Demersul meu jurnalistic este, per ansamblu, unul pozitiv despre China și deja face furori, fiind citit de sute de mii de români care îmi mulțumesc că pot afla cu adevărat perspective despre această mare civilizație fără biasul propagandei chineze sau fǎrǎ rǎutatea mass-media vestice.
De-aia am avut așa mare succes cu aceste două episoade: fiindcă cititorii mei au simțit că sunt sincer.
Și sunt sincer și în acest episod despre minusurile rezolvabile ale Chinei.
Le scriu cu cele mai pozitive intenții, fără să vreau să demolez ceva sau să pricinuiesc vreun sentiment de reproș. Sunt sincer când spun că China are atâtea să ne învețe pe noi, cei din afara ei! Dar și China trebuie să înțeleagă că are atâtea de învățat de la restul lumii, țări mari sau mici, nu contează, pentru a se integra corect pe această planetă, pentru a primi, la modul real, nu impus, respectul pe care îl pretinde și care, fără discuție, i se cuvine.
V-ați prins deja că revelațiile mele despre China din aceste două episoade nu vin doar din simpla vizită la Beijing, căci două săptămâni au fost „ca nimica”. Am căutat să înțeleg China cu mulți ani înainte, am citit o grămadă despre istoria ei veche și recentă, am citit despre poporul chinez, am căutat să văd cum au văzut-o occidentali mai deștepți decât mine, gen Henry Kissinger, am încercat (și încă nu am găsit răspuns) să înțeleg de ce România nu a ținut mai aproape de această enormă civilizație, de ce Adrian Năstase a fost ultimul om politic de anvergură care s-a străduit să nu piardă firul prieteniei și colaborării cu Beijing, am încercat să mă afund cât mai adânc în poezia chineză, în jurnalele unor mari scriitori, am săpat mai mult decât alții, poate, în istoria episoadelor triste din trecutul chinez, dar, mai ales, am căutat cel mai tare să mă ung cu crema filosofiei confucianiste – esențială dacă vrei să înțelegi cum gândește China.
Confucius a influențat profund întreaga gândire asiatică, nu numai China, în special Coreea, Japonia și Vietnam, prin doctrinele sale despre etică, moralitate, guvernare, respectul pentru ierarhie și importanța educației, devenind o bază fundamentală a culturii est-asiatice.
Să nu vă fie frică de episodul de azi. Știți că am un scris plăcut și mai sunt și pervers: sub aparența simplității de stil o să vă bag sub nas mereu lucruri grele, pentru a le analiza cu mințile voastre, dar fără să vă plictisesc.
Azi o să abordez China din perspective șocante chiar și pentru Partidul Comunist Chinez, fiindcă o voi compara cel mai mult cu Dubaiul. Nu, nu la cultură și tradiție, nici nu se pune problema, nu, nu la cașcaval și dotări militare, ci la inteligența cu care acest emirat și-a vândut lumii povestea prin înțelepciunea și viziunea șeicului Mohammed bin Rashid Al Maktoum.
Omul acesta și acțiunile lui ar merita să devină povești în fiecare facultate de marketing și business.
Viziunea sa a transformat emiratul dintr-o zonă comercială regională oarecare într-o metropolă globală, un centru pentru afaceri, turism, logistică și tehnologie, fiind comparat cu Singapore și Hong Kong.
Șeicul a înțeles de timpuriu că rezervele sale de petrol sunt modeste, ceea ce l-a determinat să se diversifice rapid economic în sectoare precum comerțul, turismul, serviciile financiare și imobiliare, evitând dependența de petrol.
Astăzi, Dubai știți ce este. Ceva uriaș. Dar nu pentru banii atrași îl respect maxim pe acest șeic vizionar. Nu pentru faptul că a înțeles că ermetismul Islamului, la un moment dat, e adevărata piedică și că trebuie să scuture de praf percepția greșită a lumii despre arabi și Islam.
Ci pentru că, în timp ce băga pe foc pentru schimbarea paradigmei economice a emiratului, nu a uitat deloc de componenta culturală a unui asemenea proiect, una fără de care Dubai ar fi rămas un oraș mai mare, cu zgârie-nori și mâncare bună, hoteluri luxoase și mașini de top.
Biblioteci, muzee, galerii de artă, centre de promovare a culturii – toate astea au fost la fel de prioritizate de șeic, cu același focus cu care au fost implementate politicile economice.
Dar sǎ începem discuția cu un citat:
Numai cei mai înțelepți şi cei mai proşti oameni nu se schimbă niciodată. (Confucius)
China e singura superputere globală care nu vorbește cu lumea. Nu pentru că n-ar avea ce spune, ci pentru că a ales, deliberat și încăpățânat, să rămână sigilată în propria bulă lingvistică și culturală.
E poate cea mai autodistructivă decizie strategică a secolului douăzeci și unu pentru China.
O națiune care vrea respect de la planetǎ, dar refuză să comunice cu ea, nu face efortul de a se face înțeleasă.
Un imperiu care construiește porturi și căi ferate pe continente întregi, dar nu poate construi o singură propoziție convingătoare în limba pe care lumea chiar o vorbește.
Engleza nu e doar o limbă, e sistemul de operare al culturii globale, al comerțului, al științei, al diplomației.
Da, putem să ne certăm ani cosmici pe tema englezei, dacă asta e corect sau dacă engleza e o moștenire a colonialismului, dar faptul rămâne: dacă vrei să influențezi lumea, vorbești engleză.
Americanii au înțeles asta instinctiv, pentru că engleza era deja a lor, adusă de emigranții aruncați peste bordul istoriei de Marea Britanie.
Europenii au învățat-o cu strângere de inimă.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Japonezii, coreenii, indienii, israelienii, arabii – toți au investit masiv în fluența în engleză pentru că au înțeles că izolarea e moarte într-o lume conectată.
Doar China, dintre puterile mari, a rezistat stupid. Ba chiar are explicații pentru această rezistență: „suntem aici de 5.000 de ani”, „chineza e vorbită de mai mulți oameni decât întreaga populație a SUA plus Europa” – argumente foarte slabe în contextul actual.
Da, copiii chinezi studiază engleza la școală. Dar nu e destul deloc.
Da, există semne în engleză pe aeroporturile din Shanghai. Dar asta e suprafață.
Dedesubt, China rămâne aproape complet monolingvă la fiecare nivel care contează. Și asta se întâmplă pentru că Partidul Comunist Chinez nu face ce trebuie, nu se implică cu aceeași forță cu care asfaltează într-o singură noapte în Beijing, așezând, cum am văzut zilele trecute, în doar câteva ore, OPT MII de tone de asfalt.
Pentru un turist străin, este înfiorător de enervantă interacțiunea cu China.
Să dăm exemple, că așa e frumos.
Muzeul Național de Artă al Chinei. Superbissimă clădire, mega mișto expozițiile. Canci explicații în engleză la cele mai multe dintre exponate.
În secolul XXI, e atât de greu să traduci istoria și arhitectura evantaiului și în engleză?
Cu greu mare am reuşit să cumpărăm bilete la un show la Opera din Peking, considerată „opera națională” a Chinei și una dintre cele mai rafinate forme de artă chineză, având o istorie de peste 200 de ani, inclusă de UNESCO în lista Patrimoniului Cultural Imaterial.
Opera din Peking nu este doar un spectacol vocal, ci o formă de artă complexă care combină patru abilități fundamentale:
Cântul (Chang): Stil vocal stilizat, utilizând falsetto și ritmuri specifice.
Recitarea (Nian): Dialog ritmic și muzical, adesea în dialectul din Beijing.
Interpretarea/Mima (Zuo): Gesturi exagerate și simbolice (de exemplu, urcatul pe un cal imaginar).
Acrobațiile și Artele Marțiale (Da): Scene de luptă dinamice și elemente de gimnastică.
Dar ce păcat că nu am înțeles nimic și că ne-am frustrat maxim, atât de tare încât, după o oră, am ieșit! Spectacolul dura 3 ore, dar devenise deja enervant să nu știi despre ce e vorba! În țara care produce miliarde de LED-uri și monitoare pe secundă, e atât de greu să faci traducere live a operei pe un monitor discret, așa cum se întâmplă la marile opere ale lumii?
Nu, nu e critică orgolioasă, vaaai, Alexa ar fi vrut translator personal! Nu. E extrem de enervant: nici în restaurantele de top chelnerii nu au habar de engleză. E atât de frustrant, de nu vă puteți închipui, când îi zici unui angajat de la un muzeu: „Toilet?” și nici cuvântul ăsta nu îl știe!
Cei mai mulți români care mi-au scris după citirea primelor episoade despre China mi-au spus că vor merge, deși li se pare departe. Vedeți? Și asta e o falsă problemă pe care statul chinez nu o neutralizează.
Am zburat nouă ore din Istanbul până la Beijing. Păi, frate, atât zboară și ăia care merg în Cuba sau în Mexic la plajă, iar China are un litoral superb!
Nu distanța față de China e problema cea mai mare a unui turist, ci ermetismul nefolositor al Chinei față de engleză. Ok, mai folosești aplicații, dar nu mereu sunt rapide și utile ca să te descurci.
Oficialii guvernamentali nu vorbesc engleză. Oamenii de afaceri rareori o fac. Academicienii publică în jurnale chinezești pe care nimeni din afara Chinei nu le citește. Marele Firewall nu blochează doar site-urile străine – blochează gândirea străină, conversația străină, influența străină.
China a construit un univers paralel în care un miliard de oameni consumă conținut pe care ceilalți șapte miliarde nu-l văd niciodată. Și apoi China se întreabă de ce n-o înțelege nimeni.
Costul acestui ermetism e colosal.
Să luăm în discuție ideea de soft power - capacitatea unei țări de a influența alte state prin atracție și persuasiune, nu prin coerciție (forță militară/economică), folosind cultura, valorile politice și politicile externe credibile pentru a face ca alte națiuni să dorească ceea ce vrei și tu.
America a cucerit imaginația lumii prin Hollywood, prin muzică pop, prin blugi și Coca-Cola.
Nu trebuie să fii de acord cu politica externă americană ca să vrei să vezi filme americane sau să asculți muzică americană.
Produsul se vinde singur pentru că îți vorbește direct, în limba ta, despre lucruri care te interesează.
Ce oferă China? Filme aprobate de stat pe care nimeni din afara Chinei nu le privește.
Vedete pop pe care nimeni din afara Chinei nu le cunoaște.
Literatură care se traduce cu douăzeci de ani întârziere, dacă se traduce.
Întreaga producție culturală a 1,4 miliarde de oameni e invizibilă pentru restul umanității.
Nu e ca şi cum cultura chineză ar fi lipsită de bogăție sau de atracție. Cinematografia chineză a produs capodopere. Dar cine sǎ afle despre ele?
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Am fost la Muzeul Național al Filmului din China – cel mai mare muzeu profesional din lume. Extraordinară clădirea, foarte mișto gândit totul. Nu propagandă stupidă, ci lucruri mișto despre istoria cinematografiei chineze, lucruri utile despre producția de film, cu scule vechi și noi etc.
100 de ani de cinema chinez, 38,000 metri pǎtrați, peste 40,000 de artefacte ce țin de cinema. Şi doar explicații în chinezǎ. Pǎcat.
Literatura chineză are laureați Nobel.
Muzica, arta, designul chinezesc – există strălucire peste tot.
Dar cum pot să îi explic eu copilului meu, care a văzut până la 9 ani cele mai mari muzee de artă ale lumii, fără exagerare, de pe 4 continente, că nu am cum să îi povestesc nimic despre artiștii chinezi fiindcă…
Domnule președinte Xi Jinping, cum dracu’ să afle lumea despre artiștii minunați chinezi din pictură, când voi îi țineți închiși în cutia propriei ignoranțe?
Cum să afle iubitorii de artă despre…
Lin Fengmian
Chu Teh-Chun
Pan Yuliang
Sanyu
… dacă voi țineți porțile comunicării cu Lumea închise?
Cu ușile comunicării reale închise, China rămâne încuiată înăuntru.
Parțial din cauza cenzurii, care îndepărtează tot ce e îndrăzneț sau interesant.
Parțial din cauza limbii, care creează un zid mai înalt decât orice prejudecată, decât orice firewall.
Și am tot mai „nevaga” impresie că din cauza unei atitudini adânci, aproape inconștiente, a Statului Chinez și a PCC, cum că cultura chineză e pentru chinezi, că străinii nu pot înțelege cu adevărat, că traducerea e pierdere de vreme, că lumea ar trebui să vină la China și nu China la lume.
GREŞIT.
Această aroganță – și e aroganță, îmbrăcată în mândrie culturală – orbește China în fața unui adevăr simplu: influența cere accesibilitate.
Nu poți modela opinia globală dacă opinia globală nu-ți poate accesa perspectiva.
Nu poți câștiga inimi dacă vorbești într-o limbă pe care inimile n-o înțeleg.
Imperiul Britanic a fost brutal, dar a lăsat în urmă o limbă pe care miliarde de oameni o folosesc acum pentru a comunica.
America e în declin, dar cultura americană rămâne setarea implicită a imaginației globale.
China e în ascensiune și, totuși, cultura chineză rămâne un mister, o curiozitate, ceva ce întâlnești în Chinatown-uri și în filmele lui Bruce Lee cu kung fu, o Chină pe care nu o cunoști niciodată cu adevărat.
Uite, încă o frustrare. Asta m-a durut maxim.
Din cauza obtuzității statului chinez, a modalității mizerabile de a se comporta pe acest capitol cu turiștii, am ratat vizitarea Muzeului Național al Chinei, cel mai mare muzeu din lume și un obiectiv must-see pentru oameni ca mine, dornici mereu de așa ceva.
Sistemul este absolut cretin chiar și pentru chinezi: trebuie musai să faci rezervare cu buletinul de chinez și nu mai mult de 5 bilete per buletin. Dacă nu ai buletinul la tine, ca cetățean chinez, ca să îl prezinți la poartă, nu te lasă să intri.
Păi, asta e atitudine?
Stați, că devine mai rău pentru turiștii străini. Pe site-ul oficial al muzeului, unul de rahat care se încarcă greu, nu se oferă niciun fel de detalii pentru accesul turiștilor străini. Le-am aflat noi pe barba și timpul nostru pierdut. Am stat o oră la coadă prin filtre de securitate, ca să ne luăm eject de la paznici: străinii nu pot intra decât dacă sunt însoțiți de un cetățean chinez, iar rezervarea pentru străini doar un chinez o poate face.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Trist. Revoltător. Relevant pentru ce vă spuneam mai sus.
Un alt element care împiedică cu adevărat buna înțelegere a Chinei este mass-media de stat.
China a investit miliarde în expansiunea media globală.
CGTN emite în mai multe limbi. Xinhua are birouri peste tot.
China Daily publică ediții în engleză. Și nimic nu funcționează.
Nimeni nu se uită la CGTN în afară de cercetătorii care studiază propaganda.
Nimeni nu citește Xinhua în afară de analiștii de intelligence care caută semnale.
Conținutul e atât de evident controlat, atât de transparent scriptat, atât de lipsit de orice seamănă cu o voce umană autentică, încât își anulează propriul scop.
Articolele mele despre China vor fi citite pentru că sunt autentice.
Articole de genul celor de mai jos vor „muri” editorial, pentru că sunt prezentate ca curu’. Deși „știrea” e cu adevărat interesantă, inovația chinezească despre cinematografe ar merita să fie cunoscută de toată planeta, fiindcă e foarte tare ideea chinezilor.
Dar știrea despre cinematografele moderne ale Chinei nu va deveni virală, fiindcă e prezentată prost de ziariștii statului.
Sǎ citim “ştirea” în limbaj de lemn jurnalistic:
În unele cinematografe din China s-a adoptat conceptul „cinema+”, un model creativ care combină diverse forme de divertisment, servicii și tehnologii digitale, menite să amplifice experiența imersivă a spectatorilor și să stimuleze interacțiunea cu ei. De exemplu, un cinema din Zhejiang a integrat un restaurant în incinta sa, atrăgând numeroși tineri pasionați de filme. La Shanghai, un cinematograf cu tematică de animație a stârnit un interes uriaș în rândul publicului. (Sursa - CGTN)
Media de stat nu poate face soft power pentru că soft power-ul cere aparența de independență, de spontaneitate, de adevăr.
Media chineză de stat nu poate nici măcar să falsifice asta convingător.
Asta înseamnă că cine se ocupă de mass-media chineză, mă refer la responsabilul din PCC, o face prost.
Problema nu e calitatea producției.
CGTN arată profesionist, studiourile mega designish. Prezentatorii sunt șlefuiți. Grafica e elegantă. Problema e că fiecare propoziție sună ca și cum a fost aprobată de un comitet de cenzurǎ.
Dar nu există margine, nu există surpriză, nu există personalitate. Nimeni nu spune niciodată nimic interesant pentru că lucrurile interesante sunt riscante, și riscul nu e permis.
Rezultatul e o mașinărie vastă de comunicare care nu comunică nimic.
Miliarde de dolari cheltuiți pentru a produce conținut care respinge activ audiențele pe care ar trebui să le atragă.
Comparați asta cu felul în care alte țări își spun povestea.
BBC e finanțat de guvernul britanic, dar menține suficientă independență editorială încât oamenii chiar au încredere în el.
Arabii sunt și mai perverşi, ca sǎ zic aşa, şi mai deştepți.
Al Jazeera e finanțat de Qatar dar produce știri care jenează aliații Qatarului. Chiar și RT, canalul de propagandă al Rusiei, produce ocazional conținut cu adevărat captivant pentru că e dispus să fie provocator, să curteze controversa, să spună lucruri pe care media de stat n-ar trebui să le spună.
Mass-media Chinei nu își asumă riscuri. Și fără risc, nu există rezultate.
Problema mai profundă e că China nu știe cum să-și spună povestea pentru că nu s-a decis ce poveste să spună.
Care e narațiunea chineză ce s-ar potrivi, s-or fi gândind greii din PCC?
Creșterea economică? Asta e o statistică, nu o poveste.
Civilizația antică? Asta e un exponat de muzeu, nu un apel viu.
Visul Chinezesc? Nimeni nu știe ce înseamnă, nici mǎcar majoritatea chinezilor.
America are o poveste – libertate, oportunitate, reinventare. E o poveste plină de găuri și ipocrizii, dar e o poveste pe care oamenii o pot înțelege și la care pot aspira.
China are realizări enorme, dar nu are poveste. Fapte, dar nu sens. Putere, dar nu poezie.
Și astfel China rămâne opacă.
Occidentalii care vor să înțeleagă China trebuie să învețe mandarină – una dintre cele mai grele limbi din lume – și chiar și atunci, informația cu adevărat importantă e ascunsă în spatele unor ziduri aflate după alte ziduri.
China pe care o văd străinii e o fațadă atent curatoriată, și toată lumea știe că e o fațadă, ceea ce o face mai rea decât inutilă.
Nu numai că China nu comunică – dar atunci când încearcă să comunice, îşi comunică propria neîncredere.
De ce contează dezbaterea mea, criticile mele?
Pentru că secolul douăzeci și unu va fi modelat de cine câștigă războiul narativ.
Hard power-ul contează – portavioane, greutate economică și capacitate tehnologică. Dar hard power-ul fără soft power e fragil.
Uniunea Sovietică avea hard power. S-a prăbușit oricum, parțial pentru că nimeni nu voia să fie sovietic, nimeni nu admira cultura sovietică, nimeni nu alegea ideologia sovietică atunci când avea alternative.
China face aceeași greșeală: construiește un imperiu căruia nimeni nu vrea să i se alăture. Acumulează putere fără să acumuleze legitimitate. Câștigă bătălii în timp ce pierde războiul pentru inimi și minți.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
Și face asta, culmea, ignorând obiceiurile ei istorice care au fost bune.
Mai țineți minte ce vă spuneam în episodul trecut, când spuneam că China nu a vrut și nu a fost niciodată o forță colonialistă? Spuneam așa:
“Imperiul chinez se extindea mai ales prin atracție culturală, nu prin forță militară. Popoarele de la periferie adoptau cultura chineză pentru că era în mod evident superioară – mai sofisticată, mai rafinată, mai bogată.”
Ce ar fi trebui ca China să se schimbe?
Întâi, ar trebui să adopte cu adevărat engleza – nu ca materie școlară, ci ca limbă de lucru pentru elite, pentru aparat, pentru TOT.
Liderii chinezi ar trebui să țină discursuri în engleză, direct, nu prin traducători. Companiile chineze ar trebui să comunice în engleză ca setare implicită.
Asta ar cere o revoluție în educație și, mai important, în atitudine. Ar cere ca PCC să admită că lumea nu se învârte în jurul Chinei, că dacă China vrea influență, trebuie să întâlnească cu Lumea acolo unde e Lumea.
În al doilea rând, China ar trebui să-și elibereze media. Nu complet – nimeni nu se așteaptă ca China să devină o democrație liberală peste noapte.
Dar suficient încât vocile chinezești să poată suna uman, să poată fi interesante, să poată ocazional surprinde.
Asta e probabil imposibil sub sistemul actual, care vede orice voce independentă ca pe o amenințare. Dar fără asta, soft power-ul chinezesc va rămâne un oximoron, o juxtapunere ideaticǎ cu sensuri incompatibile.
În al treilea rând, China ar trebui să-și găsească Povestea.
Nu un slogan de propagandă, nu campanii de reclamǎ pe Euronews, ci o narațiune autentică care sǎ stimuleze aspirațiile umane universale.
Ce oferă China lumii dincolo de bunuri ieftine și împrumuturi pentru infrastructură date africanilor? Ce viziune a împlinirii şi armoniei umane reprezintă China? De ce China poate face din planeta Pǎmânt o lume mai bunǎ?
Aceste întrebări nu au răspunsuri evidente, asta e tocmai problema: China a petrecut atât de mult timp concentrată să recupereze decalajul economic şi tehnologic încât nu s-a gândit niciodată ce va face dupǎ ce l-a recuperat.
Și l-a recuperat. O spune chiar presa americană ostilă Chinei. Joe Kahn, șeful editorial de la The New York Times, care conduce peste 2.000 de jurnaliști, a dat un interviu ce a făcut furori în SUA, spunând răspicat că China „a preluat conducerea”, că americanii sunt mai în spate decât își dau seama.
Deci China e azi numǎrul 1 în lume și n-are nimic de spus.
Imperiul ermetic nu poate conduce lumea daca va continua “aşa”.
Sigur, poate domina prin forță, prin pârghii economice, prin simpla dimensiune, dar dominația nu e conducere.
Conducerea cere “fani” care o urmează de bunăvoie, care văd ceva în lideri ce vor pentru ei înșiși.
China are supuși, clienți, debitori. Uite, Etiopia. Ce sǎ zic, influentǎ țarǎ!
Și până nu învață să se deschidă, să vorbească, să spună o poveste care merită auzită într-o limbă pe care lumea o înțelege, va rămâne ce e acum: un uriaș de care toată lumea se teme și pe care nimeni nu-l iubește.
E un destin tragic pentru o civilizație care a dat lumii hârtia, tiparul, praful de pușcă și busola.
Cea mai mare invenție pe care China n-a făcut-o niciodată, dar o poate face, e sǎ se reinventeze nu pentru secolul 21, ci pentru secolul 22.
Plǎteşti în avans pe un an, primeşti gratuit cǎrțile mele bonus.
multumesc tare
eu sunt cel bucuros ca ma cititi