Opus nr. 538 - Duminica unei mari întrebǎri şi alte lucruri de-ale inimii

E duminică, una anostă, așa cum sunt duminicile de ianuarie. 2026 încă cască, m-am plimbat aseară o oră cu bocancii scâncind în zăpadă, visez mult, fac mișcare multă când visez, organismul se resetează, dar e important ca și creierul să se detoxifieze de angoase, gânduri negative și stres.

Am urcat locul 6 la nivel mondial pe Substack în categoria World Politics, se pare că nu is chiar așa de prost, totuși, dacă nu numai românii, ci și străinii de pe planetă consideră că au ce citi. Mă gândesc serios să lansez și un substack în engleză, vedem cum stau cu timpul.

Azi e ziua aia în care sunt doar eu și cu cei ce mă iubesc și cu fapta, chiar dacă prozaic s-ar traduce „cu cardul”. Duminica e dedicată celor ce mă respectă, iar în newsletterul de azi, facem ce facem de aproape un an: privim lumea prin intermediul sufletului, ne uităm la artă, citim poezie și ascultăm cântece mișto, visăm la un parfum și lăsăm anchetele cu corupți, dar ne antrenăm spre teme grele sufletești.

Tema de azi e despre copiii pe care nu îi facem. Unii regretă că îi au, în sensul că detestă viața total schimbată pe care o au de la apariția copiilor, alții nu îi fac deloc, aleg vieți fără de copii. Sunt lucrurile despre care nu vorbim astăzi decât în șoaptă. De aia însă îl citiți pe Alexa:

… fiindcă eu nu mă tem de tabuuri și nici de vânt, insist să mă piș adeseori contra lui, cred că e important să facem din când în când asta pentru a ne descoperi mai bine.

Deci dacă voi, cititorii moca, faceți pe voi pentru 26 de lei, refuzând să deveniți mai asumați și mai deștepți, alături de mine și de cei din secțiunea plătitori, e fix problema voastră.

1.Copiii pe care nu-i facem

Și eu sunt unul dintre oamenii de pe această planetă care nu a vrut să facă copii.

L-am avut târziu pe Ștefan, pe la 37 de ani, deci eram destul de hotărât în alegerea mea. Cu doi părinți crescuți la orfelinat, cu o tinerețe dură în care am fost mai mereu singur în interiorul meu, luptându-mă cu viața, cu schimbările șocante ale societății, mi-a fost mai „ușor” să mă gândesc că e mai bine așa.

Dacă nu voi fi un părinte bun? Dacă voi face un copil cu cineva nepotrivit și voi divorța și nu îl voi mai avea 24 din 24 cu mine? Dacă se îmbolnăvește subit și moare? Mi-am pus întrebările astea și multe altele.

Apoi s-a întâmplat ceea ce le doresc tuturor: să întâlnească persoana potrivită cu care să își răspundă la fiecare întrebare.

Apoi a venit Ștefan.

Incredibil, am reînviat sufletește, măcar că, cel puțin pentru alții, păream oricum chiar prea viu pentru standardul de energie al percepției generale.

Simt din toți porii că sunt un părinte, simt din toți porii că e copilul nostru, simt din toți porii că suntem mamă și tată pentru el, că ne desenăm unii pe alții în aceste roluri.

Nu is blablauri motivaționale.

Ba chiar simt atavic că asta este datul meu.

Și de aia îmi vine rău fizic și psihic când văd oameni care se puiesc, fac doi sau trei copii și își bagă picioarele în ei, datul lor este doar să le dea de mâncare și să îi îmbrace, nu simt în adevăr care e rolul lor.

Acest text e departe de a fi o intenție îngâmfată de a preda lecții cuiva. Azi, nu.

De ce nu am făcut doi copii? Ei bine…