Opus nr. 554 - Despre piedica nostalgiei. Am mai vândut douǎ pânze. Cum aratǎ locul expoziției mele personale înainte de inaugurare

Încep seara cu voi printr-o notă mai emoțională. A revenit pe feed scena asta din Cinema Paradiso, al doilea mare film după La Vita e Bella, care ar trebui predat în școli, pentru că e unul care construiește sufletul oamenilor. Să ne uităm la scenă mai întâi:

Alfredo, proiecționistul orb care i-a fost tată, frate, mentor și univers întreg micului Salvatore, îl ia deoparte și îi spune ceva ce nimeni nu vrea să audă de la cineva pe care îl iubește: „Pleacă de aici! Întoarce-te la Roma. Ești tânăr și lumea e a ta. Eu sunt bătrân. Nu mai vreau să te aud vorbind. Vreau să-i aud pe alții vorbind despre tine. Nu te mai întoarce. Nu te gândi la noi. Nu privi înapoi. Nu scrie. Nu te lăsa pradă nostalgiei. Uită-ne pe toți. Iar dacă o faci și te întorci, nu veni să mă vezi. Nu te voi lăsa să intri în casa mea. Înțelegi?”

Cât de mult trebuie să iubești pe cineva ca să-i spui să te uite? Cât de mult trebuie să crezi în el ca să-l alungi? Cât de mult trebuie să-ți frângi propria inimă ca să-i dai aripile de care are nevoie?

Alfredo știe ceva ce Salvatore nu poate încă să vadă: că nostalgia e otravă dulce. Că dorul de casă, de cei dragi, de locurile în care ai fost fericit – dorul ăsta te poate ține prizonier toată viața.

Te poți întoarce mereu, cu gândul sau cu trupul, la lumea mică și sigură în care ai crescut şi într-o zi te trezești că ai șaizeci de ani și n-ai plecat niciodată, n-ai riscat niciodată, n-ai devenit niciodată cine puteai să fii.

Ai rămas acolo unde era confortabil, unde erai iubit, unde totul era “acasǎ”. Și ai ratat tot restul “filmului”.

Asta e paradoxul crud pe care Alfredo îl înțelege și îl aplică cu o fermitate care pare cruzime dar e, de fapt, cel mai pur act de iubire: uneori, ca să salvezi pe cineva, trebuie să-l pierzi.

Uneori, ca să-i dai viață, trebuie să-l lași să moară în tine. Trebuie să accepți că nu-l vei mai vedea, că nu-ți va mai scrie, că va deveni un străin care uneori își amintește de tine, și asta e prețul libertății lui.

Cei mai mulți părinți nu pot face asta. Cei mai mulți părinți vor să-și țină copiii aproape, să-i sune în fiecare zi, să știe ce fac, sǎ le frece icrele, să fie parte din viața lor pentru totdeauna.

Alfredo taie ancora. O taie cu mâna tremurândă și cu inima sfâșiată, dar o taie.

Pentru că știe că satul Giancaldo, cu cinematograful lui, cu piața lui, cu oamenii lui – e prea mic pentru ce poate deveni Salvatore. Și că fiecare zi petrecută acolo e o zi în care potențialul bǎiatului se risipește, în care sufletul se plafonează, în care viața mare și amplă care îl așteaptă undeva se îndepărtează cu câte un pas.

Eu am pățit oarecum la fel, doar că cei care mi-au tăiat „firul” nu au gândit neapărat ca Alfredo. Cei care m-au îndepărtat sau părăsit au făcut-o din prostie, egoism și neștiință sufletească. Dar rezultatul a fost bun, chiar dacă m-a durut enorm și mă mai doare și azi foarte tare. Dacă nu se întâmpla cu mine, dacă nu mă durea, nu ajungeam să fac atâtea lucruri, sigur că nu.

Nici nu știi cum e mai bine.

Nu știu nici cum e corect să-ți crești copiii azi. Sincer nu știu și mă îndoiesc de oricine pretinde că știe. Pe de o parte, e modelul ăsta – fermitatea lui Alfredo, împingerea în lume, încrederea că vor supraviețui, că vor prospera, că durerea despărțirii e prețul creșterii. Pe de altă parte, e lumea în care trăim, care nu mai e lumea din fața blocului în care am crescut noi. E o lume cu prădători la fiecare colț digital, cu droguri mai accesibile ca niciodată, cu ură turnată cu găleata pe rețelele sociale, cu algoritmi proiectați să creeze dependență și să distrugă capacitatea de concentrare. E o lume ce a reactivat instinctul de a-ți ține copilul aproape, de a-l proteja, de a-l feri de tot.

Și totuși, coconul antiseptic al protecției are propriile lui costuri.

Copiii crescuți în bule nu știu să cadă și să se ridice. Nu știu să eșueze și să continue. Nu știu că lumea e dură, cǎ pute și că ei sunt mai puternici decât cred.

Generația de tineri de azi e dovada perfectǎ - la douăzeci de ani sunt fragili, anxioși, incapabili să facă față celei mai mici adversități pentru că n-au întâlnit niciodată muia reală. Au fost protejați atât de bine încât au fost handicapați, au fost iubiți atât de mult încât au fost sufocați.

Alfredo nu face asta. Alfredo îl aruncă pe Salvatore în lume știind că lumea e dură, știind că va suferi, știind că vor fi nopți în care va plânge singur într-o cameră din Roma întrebându-se dacă a făcut bine că a plecat, dar știind și că suferința aia e prețul măreției. Nu poți deveni cine ești menit să fii rămânând unde e cald și sigur.

Şi fluturele trebuie să-și rupă singur coconul, și dacă îl ajuți, dacă îi faci tu gaura mai mare, aripile lui nu se vor întări niciodată suficient ca să zboare.

Scena asta de mai sus mă distruge de fiecare dată pentru că îmi amintesc de toți cei pe care i-am lăsat în urmă ca să devin cine sunt.

Și de toți cei care m-au părǎsit din fricǎ. Fiecare dintre noi avem un Alfredo undeva în poveste – cineva care ne-a iubit suficient de mult încât să ne împingă afară din cuib. Poate că a fost un părinte sau un profesor sau o iubire care a înțeles că ne ține pe loc și a avut curajul să ne elibereze, chiar dacă asta însemna să ne piardă.

Dar mai e ceva în scena asta, ceva și mai dureros. Alfredo îi cere lui Salvatore să nu se întoarcă niciodată. Să nu scrie. Să uite. Și Salvatore – ascultă. Pleacă și nu se mai întoarce treizeci de ani. Ratează înmormântări, ratează nunți, ratează bolile și morțile și viețile oamenilor pe care i-a iubit. Trăiește cu vinovăția asta, cu golul ăsta, cu întrebarea dacă prețul “dezlipirii” a meritat.

Abia când Alfredo moare, abia când se întoarce în sfârșit în satul pe care l-a părăsit, doar atunci primește răspunsul. Alfredo i-a lǎsat o moştenire, o rolǎ de film. În rola aia de film Alfredo a lipit toate săruturile din filmele proiectate în sat, tăiate de cenzura preotului, toate momentele de iubire și pasiune pe care Salvatore le-a văzut dispărând din filme când era copil. Alfredo le-a adunat pe toate, le-a lipit cap la cap, și i le-a păstrat. Un ultim cadou ca o ultimă lecție despre iubire, despre sacrificiu, despre ce înseamnă să ții minte și să ierți și să înțelegi abia mai târziu, când poți înțelege.

Plâng de fiecare dată când văd scena aia finală. Plâng pentru Salvatore care realizează în sfârșit cât de mult a fost iubit. Plâng pentru Alfredo care n-a trăit să vadă ce a devenit băiatul lui.

Plâng pentru toți anii mei pierduți și pentru toți anii mei câștigați și pentru adevărul crud că nu poți să le ai pe amândouă, că orice alegere vine cu un preț, că viața nu e ca în filme, viața e mult mai grea.

Nu știu câți dintre voi ați văzut filmul ăsta. Dacă nu l-ați văzut, e musai. Nu pentru că vă spun eu, ci pentru că sunt experiențe pe care trebuie să le trăiești măcar o dată în viață, iar Cinema Paradiso e una dintre ele.

Iar dacă ești tu cel care a fost împins – întoarce-te din când în când, dar doar la filmul ǎsta. Nu meritǎ sǎ te întorci la cei care te-au împins voit sau nu, nici azi nu au învățat să privească spre stele.

---

Azi mi-a scris o cititoare Strict Secret care mă citește moca de 3 ani că de ce tot insist cu abonamentul de 26 de lei. Am și dezabonat-o pe țărancă, fiindcă m-a enervat atitudinea. De aia insist: că e munca mea, că eu cred că fac munca asta bine și că, de vreme ce mă citești de ani de zile gratuit, nu e gaură în cer 26 de lei pe lună. Dacă nu îți permiți 26 de lei în 2026, ce să zic… O fi îngâmfare, oi fi prețios, dar e munca mea și punct, nu mă interesează părerisme.

---

Încă două picturi s-au vândut! Expoziția începe mâine!

Azi a fost ziua în care am aranjat pânzele în sala de expoziție. Curatorul Dan Breaz a făcut lucruri extraordinare cu ele și îi mulțumesc mult. Arată fantastic totul. Începând de mâine, miercuri, de la ora 10 până la 19, apoi joi, vineri, sâmbătă și duminică tot de la 10 la 19, puteți să le vedeți. Luni și marți, 16 și 17 februarie, muzeul e închis, apoi de miercurea ailaltă până duminica din nou acces de la ora 10 până la 19. Clujeni, să veniți!

Ieri am vandut inca doua dintre panze, una unui colectionar clujean, alta unui om de afaceri bucurestean, si el colectionar, uau, sunt tare fericit pentru startul asta, mai ales ca e inainte de expozitie! (fotografii realizate de Roxana Petrean - Foto27)

De aceste doua panze m-am despartit:

Coşmar cu regele ce şi-a pierdut pisica (Nightmare of the King Who Lost His Cat) (7500 E)

New show in town: LIVE angelification (7000 EURO)

Revenind la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, suntem pregătiți cu tot ce trebuie pentru vernisajul de joi, ora 18. Am primit un sprijin cald și mega-eficient de la directorul Lucian Nastasă-Kovacs, dar și de la echipa lui, oameni foarte, foarte mișto și profesioniști. Azi, împreună cu reputatul profesor Ioan Sbârciu, am pus la punct ultimele detalii. Dacă vedeți două pânze micuțe în poze, e pentru că Ștefan, băiatul meu, a ținut morțiș să expună și el ceva special creat pentru vernisaj. Și-s foarte mândru de asta, vreau să îi dau curajul de a crede în el.

Puteți citi poveştile pânzelor mele pe www.alexa.space!