Opus nr. 567 - “Filcǎi” - noua mea expoziție personalǎ - din 16 aprilie pânǎ în 10 mai, gǎzduitǎ de minunata galerie Kulterra din Bucureşti. La Cluj-Napoca, am fǎcut cifrǎ record de vânzari de bilete

Am avut această ambiție de a demonstra că succesul expoziției personale „Noi suntem Apocalipsa”, ce tocmai s-a încheiat la Cluj-Napoca, nu este o reușită singulară, bulanul debutantului. În mod normal, o a doua expoziție ar fi fost politically correct să fie făcută abia anul viitor, dar eu nu am vrut să las lucrurile să fie „normale”, fiindcă ați fi avut prea mult timp la dispoziție să vă întrebați „ba, Alexa, mai e în stare să scoată ceva la fel de relevant?”, ba chiar m-am temut că, peste un an, mă veți fi uitat.

Ideea de a șoca cu o nouă expoziție imediat după prima am avut-o încă de acum un an, așa că m-am pregătit temeinic și din punct de vedere creativ, că vorba aia, mintea îmi duduie.

Inițial, am vrut să mă focusez pe un story care să aibă ca focus „demonii”, dar, mai apoi, mi-a venit o altă idee.

Era sub nasul meu, în biblioteca mea: cărțile de tarot desenate de minunatul Dali.

Povestea acestui act artistic special merită știută și de voi.

Totul a început cu o propunere venită de la Hollywood pentru filmul James Bond din 1973, Live and Let Die, unde producătorii aveau nevoie de un pachet de cărți spectaculos pentru personajul Solitaire.

Dalí a acceptat imediat, însă orgoliul lui uriaș și pretențiile financiare exorbitante i-au făcut pe producători să renunțe la el în favoarea altui artist.

Deși proiectul oficial a picat, Dalí nu s-a oprit și, împins de la spate de Gala, soția sa care era obsedată de ezoterism, a continuat să lucreze la cărți. Artistul a amestecat în colajele sale picturi celebre cu simboluri proprii, precum ceasurile topite sau furnicile, ajungând chiar să se picteze pe sine în rolul Magicianului și pe Gala în rolul Împărătesei. Abia în 1984, spre finalul vieții sale, pachetul a fost lansat oficial ca o operă de artă completă, devenind primul set de tarot creat vreodată de un pictor de talie mondială.

Nu mă compar cu Dali, dar am curajul oricărui artist care vrea să își construiască singur Calea.

Mi-am dat seama că există în România, mai precis în Ardeal, un joc de cărți celebru – Filcai – jocul navetiștilor, jocul ce se „bate” la înmormântări sau la cârciuma de cartier și care a cunoscut în comunism o faimă incredibilă. Și astăzi se joacă în multe familii, dar, cumva, acest joc de cărți mai… plebeu nu a depășit granițele Transilvaniei, este complet necunoscut în restul României.

E un joc foarte alert, care cere istețime, spirit de echipă, noroc, un joc ce și-a creat un lexic aparte: tromful, huda, legatul, sluga, stăpânul, frișul, crăița, un artefact subcultural, fiindcă originile sale sunt foarte interesante și, ca orice subcultură, prin desenele imaginate pentru cărțile de joc încă de pe vremea Imperiului Habsburgic a fost un soi de rezistență la adresa dictaturii austro-ungare.

Povestea cărților de joc este strâns legatǎ de opera lui Friedrich Schiller – „Wilhelm Tell”.

Marele poet romantic Friedrich Schiller a scris în versuri mitul fondator al Elveției: legenda lui Wilhelm Tell. Pentru Țara Cantoanelor, aflată sub stăpânire habsburgică, libertatea era un vis de neatins. Până într-o zi, când Wilhelm Tell i-a dovedit pârcălabului Gessler (Hermann Geszler, demonicuI Guvernator Imperial) că este cel mai bun și cel mai curajos arcaș al întregului ținut.

Sigur pe brațul și pe ochii săi de vultur, provocat de stǎpânul sǎu, Wilhelm Tell a scos săgeata din tolbă, și-a încordat arcul şi a țintit perfect în mărul aflat pe capul fiului sǎu. Acesta a fost primul pas către eliberarea Elveției de sub jugul habsburgic.

Era vremea de dinaintea Revoluției de la 1848, când se manifestau puternic sentimentele anti-habsburgice, iar Wilhelm Tell, eroul cu origini elvețiene, era un simbol al acestei lupte.

Un pictor maghiar, József Schneider, a desenat cărțile de joc despre care vă vorbesc în jurul anului 1835, la Budapesta.

Dacă ar fi desenat personalități cu nume maghiare, jocul nu ar fi trecut de cenzură.

Jocul a avut un succes fulminant, răspândindu-se în tot spațiul Imperiului Austro-Ungar, dar și în Germania. Pe fațada casei din vechiul cartier evreiesc din Budapesta, pe strada Kazinczy la nr. 55 este amplasată o placă memorială în cinstea inventatorului cărților de joc ungurești / magyar kártya, vestite azi în toată lumea (se tipăresc chiar și în SUA.)

Nebunia mea asta e: ca acest joc – Filcai – să nu dispară din memoria socială. Așa că m-am gândit să îi dedic munca și inspirația mea și să redesenez întregul pachet de 20 de cărți sub formă de tablouri, imaginând însă alte personaje pentru ele, un mix de povești cu eroi decrepiți, zei uitați, regi moderni, ba chiar și personaje mitologice din basmele românești pe care inclusiv voi le-ați uitat, darămite pruncii noștri care nu mai citesc nimic.

Este semnul meu modest de respect pentru rădăcinile modeste pe care le am și pe care le aveți mulți dintre voi.

Am învățat să joc Filcai în fața blocului, privind la domnul Viman și domnul Lazarean cum îi bat de îi usucă pe cei din alte cartiere.

M-am jucat Filcai la ștrand, mâncând slănină cu roșii și pită, în echipă cu prietenul meu Paul Mare, zis și „Ghiulu”, cu „Paul Mic”, zis și „Cur mic”, cu Florin Paluga, zis și Corci, cu Bobiță, țiganul de la etajul 3, a cărui mămică era „gunoieră” la firma de salubrizare a orașului.

Am jucat Filcai la înmormântarea lui Ucin, colegul nostru de liceu răpus la 17 ani de cancer, bând crâmpal fix lângă sicriul lui, bătând cărțile chiar pe corpul lui neînsuflețit și amintindu-ne povești amuzante cu el din timpul școlii.

Nu e niciun mișto în acest proiect artistic, vă voi copleși, zic eu, modestu’ naibii, cu creativitatea mea, căci personajele pe care le-am gândit pentru noile cărți de Filcai sunt cele care mi-au însoțit copilăria, ieșind din cărțile citite și intrând în mintea mea ca să mă sperie sau să mă fascineze.

Și cine să nu se teamă de Căpcăunul din basme, care fura prințese, sau de Muma Pădurii cea rea, ori de Gheonoaia lui Ispirescu, despre care doamna Buburuz, mare credincioasă, mă mințea că de aia a fost transformată în ciocănitoare, fiindcă nu a vrut să îi dea lui Iisus pâine când era înfometat? Dar poate l-ați uitat pe Ochilă, cel ce își scotea ochii și vedea peste tot în lume, sau pe Cronos, regele timpului care își mânca copiii; poate nu mai știți că era să nu avem primăvară dacă Sfânta Vineri nu o fraierea cu o floare roșie ca să își dea jos cojoacele. Pe toți i-am reimaginat în contexte ce vă vor intriga: pe Anubis, zeul egiptean al vieții de apoi, îl veți regăsi cu mine la ușa unui mall, împărțind revistele Martorilor lui Iehova; Cleopatra este astăzi angajată la Glovo; Scufița Roșie a ucis tot prin pădurea tutelară; monstrul Chupacabra e tot burlac și spală haine; Caligula a reușit să își pună calul CEO la o mare corporație; Icar și-a făcut rost de o pereche de aripi mai modernă; Zburătorul e azi bătrân și nu mai poate cuceri nicio Cătălină, așa că s-a făcut gay; iar Pinocchio, după o cură de terapie la un coach de dezvoltare personală, a luat decizia de a întoarce trauma și de a-l construi el pe Gepetto, ba, mai mult, de a-și construi din fiare vechi și piulițe ceea ce îi lipsea cel mai mult: o mămică.

Îl veți vedea în pânzele mele pe Regele Navetiștilor, imaginat ca o Shiva modernă, cu mai multe mâini: într-o mână, cu un bilet la clasa a doua, în alta, cu o rudă de salam, în alta, cu o cafea, în alta, cu un borcan de muștar, în alta, cu o pungă de un leu, stând și așteptând să vină „rata” în gara din Beclean.

O veți vedea pe Persefona modernă, care a divorțat de Hades, ce o ținea captivă, cretinul dracului, dar a nimerit tot prost, fiindcă acum e captivă într-un trup grăsuț după două nașteri și viața de corporatistă care o ucide zi de zi.

O să vă placă, dragi prieteni și dușmani.

Azi vă prezint cea mai puternică dintre cărțile de Filcai, potrivit regulamentului: Filcaul de ghindă.

Eu însă l-am adus în universul întortocheat al minții mele și i-am dat hainele potrivite haosului creativ din mintea mea.

Filcǎul de ghindă e azi Căpcăunul care, după mii de ani de furat inimi de prințese, a ajuns șomer și a fost nevoit să se facă gunoier la firma de salubrizare din localitate. Sunt timpuri grele și e mult de muncit, căci astăzi oamenii nu mai au inimă, oamenii își aruncă inimile pe unde pot, în iubiri fără viață, și le aruncă unii altora pe Facebook, iar o grămadă de inimi rămân aruncate pe străzi sau în tomberoane. Căpcăunul asta face: le culege și le duce la groapa de reciclat a orașului, unde vor deveni compost. Nu e o muncă nobilă pentru un Căpcăun ce altădată se bătea cu ciobăneii și cu feții-frumoși, dar, la vârsta lui, nu îl mai angajează nici Dracu’ (pe bune, Dracu’ l-a refuzat în iad, căci se reduc posturile și acolo).

Vernisajul e pe 16 aprilie la Bucureşti, la Kulterra

Am avut sansa de a fi primit si inteles de un om extraordinar, cel care a lansat acum cativa ani galeria Kulterra si care, in foarte scurt timp, a devenit ceva incredibil.

Kulterra este o galerie de artă contemporană axată pe organizarea de expoziții și proiecte educaționale în România și în străinătate, dar care, mai important, a ales să sprijine dezvoltarea artiștilor tineri din întreaga lume, aflați la început de carieră.

Așa că sunt în măsură să vă anunț că a doua expoziție personală – „Filcai” – va avea loc între 16 aprilie și 10 mai 2026, la Kulterra, în București (vernisajul va fi pe 16 aprilie).

Le mulțumesc din inimă pentru încredere. Nu voi dezamăgi, ba am sentimentul că voi fi și mai apreciat în Capitală.

Dar nu m-am făcut de rușine nici la Cluj-Napoca, apropo de haterii penibili care au zis că nu merit să fiu expus la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.

1961 de vizitatori plǎtitori! Cifra oficialǎ, muuuuult peste multe expoziții personale organizate acolo în ultimii trei ani!

Expoziția personală „Filcăi” este declarația mea de intenție că tot ce fac nu e o aventură, ci că sunt foarte serios în toate privințele, așa cum am fost și sunt în jurnalism sau ca scriitor.

Vă invit să pășiți în universul recreat al “Filcǎilor”, unde misticul întâlnește peronul de garǎ mirosind a pǎcurǎ și unde cărțile de joc nu mai sunt simple bucăți de carton, ci ferestre către o mitologie a supraviețuirii.

Filcăi este „Bridge-ul oamenilor simpli”, vreau sǎ nu uitǎm aceastǎ tradiție născută pe genunchii navetiștilor în vagoane împutite şi înghețate, da, e un joc cunoscut poate doar în profunzimile Ardealului, dar care prin aceste pânze are ambiția de a deveni o voce națională și, de ce nu, internațională.

Sunt profund mândru de originea mea balcanică și de faptul că m-am format la intersecția dură dintre rigoarea vechiului Imperiu Austro-Ungar și haosul plin de sevă al estului.

Această expoziție este oglinda ADN-ului meu, un “cu de toate” între ordinea impusă și improvizația disperată, o expoziție în care am avut curajul să caut Arta în cel mai plebeu context posibil.

În acest univers de navetă și miros de salam cu usturoi, am vrut să dau chip forțelor care ne guvernează existența: Bau-Baul, acea autoritate mecanică a Nașului care ne înfierează sufletele cu simbolul ghindelor, Tromful, un noroc negociat prin compartimente de tren duhnind a pǎlincǎ din poame, și Huda, abisul final unde eșecul miroase a pateu de porc, capace de bere și transpirație coclitǎ.

Vă invit să nu priviți aceste pânze ca pe niște simple tablouri, ci ca pe o mână de cărți jucată în Trenul Vieții, unde miza nu e niciodatǎ câștigul (la Filcǎi nu se tine scorul ca la canastǎ), ci recunoașterea propriei demnități în mijlocul haosului.

“Filcǎi” este omagiul meu adus celor care merg înainte si înapoi, ca sǎ punǎ o pitǎ pe masǎ, o punte între arta simandicoasă și viața cu basici în tǎlpi.

Mǎ voi pişa din nou impotriva vântului şi cutumelor, demonstrând că și în cele mai aspre compartimente de tren se poate ascunde o frumusețe divină care merită să fie cunoscută de întreaga lume.

Liviu Alexa