Opus nr. 575 - O mumu de excepție datǎ lui Mucuşor de Doru Buşcu, perdaful suprem.
Puțini în România jurnalistică au vitriol critic din ăla „cum trebe” în peniță. Buşcu a scos încă un text memorabil pentru Cațavencii despre imbecilul care ne conduce, un impotent profesional, vai, mama noastrǎ, ca mulți l-ați mai votat cicǎ să nu vină prostalăul de Simion, alt tembel care acum e in SUA, zbiară tot cu alegerile fraudate.
Ce te legeni, Nicule?
– Ce te legeni, Nicule, fără ploaie, fără vînt, cu privirea în pămînt?
– De ce nu m-aș legăna, dacă asta-i firea mea? Dau din umeri, mă înclin, deschid palmele puțin. Mișc din cap, rîd fără rost. Fac ce-ar face orice prost, dacă mîine-ar fi votat să vă fie șef de stat.
Cum ați vrea să vă vorbesc cînd cuvintele-mi lipsesc? Cum ați vrea să fiu mai clar, dacă frazele dispar și mă lasă interzis? Sincer, n-am nimic de zis. Jur c-aș vrea să fiu profund, dar ideile se-ascund!
Unii zic că-s tras de ațe. Eu, de fapt, vorbesc din brațe. Alții zic că-i nebunie. Eu vă spun: e geometrie. E olimpiadă pură, fără să mai dau din gură. Și aș vrea s-o lămurim: nu sînt mut, doar mă exprim.
– Bun. Acum, din legănat, din discurs gesticulat, poți să ne explici pe scurt de ce suferim atît? Tu ai scris cu mîna ta că nu crește TVA. Că contextu-i fericit, că scăpăm de deficit. Și de nouă luni încoace toată țara parcă zace. Bate vîntul dintr-o parte, rușii-s ici, SUA-i departe. Bate vîntul frunza-n dungă, capitalul ni-l alungă. Leafa scade, taxa crește, sărăcia înflorește. Statul e chitit pe pradă. Cad bătrînii lați pe stradă. Cade leul secerat lîngă casa de marcat. Scad norocul și speranța. Ni s-a prăbușit balanța. Premierul tău minune ne-a dus în recesiune. Iar în țara noastră dragă nu mai sînt nici bani de șpagă.
– Înainte să vă zic, vreau să-ncremenesc un pic. Să mișc capul, să oftez, să arăt că mă blochez. Vreau, cu fălcile-ncleștate, cu privirea mea de mate, să vă las, încetișor, la cheremul brațelor. În tăcere absolută, fac cu dreapta o volută, iar pe stînga o rotesc. Nu-i nevoie să vorbesc. Stați cu ochii pe-acest dans, priviți corpul în balans!
– Sincer, pare c-o cam freci. Dai din mîini și doar te-apleci.
– Și de ce să nu m-aplec, dacă voturile trec, ca un stol de păsărele peste planurile mele? Și se duc ca clipele, fluturînd echipele, pe care mi le-au promis cînd am acceptat, în scris, să mă-nalțe sus, la aștri, oamenii cu ochi albaștri. Iar echipe, cum vedeți, mi-au dat proști și nătăfleți. Credeți că eu n-am de furcă, cu părerea lui Lazurcă? Sau vă-ntreb: ce-ați vrea să fac cu o loază ca Tomac? Sau cu unul ca Burnete? Șică umblă să se-mbete. Cînd o ia pe motorină, plînge lîngă mandolină. Practic, ca să fie bine, mă consult numai cu mine.
– Ne-ai promis că schimbi, că zgîlțîi, și cînd colo doar te bîțîi!
– De ce nu m-aș bîțîi, cînd n-am șef la SRI? De ce nu m-aș clătina dacă nu pot speria? Cum ați vrea să fac anchete dacă n-am șefi la parchete? Ai, ca lider, vreo valoare cînd nu poți să faci dosare? Aș! Te iau peste picior și te strigă „Nicușor“!
Vrei să-ți spulberi cunoscuții? N-ai cum fără instituții. Instituția de forță luminează ca o torță. Cînd o poartă căpitanii, poți să pîrjolești dușmanii. Cînd o poartă procurorii, tremură și senatorii. SRI plus DNA – asta-i matematica! Ca olimpic, vreau binom! Vreau s-arăt și eu a om! Om politic! Dar real, nu același papagal.
De-aia umerii-i ridic: pînă-acuma n-am nimic. De-aia rîd și de-aia-s mut, încruntat și abătut. Fiindcă-n loc de-o sinecură, mi-am luat un cap în gură. M-am trezit că am stăpîn un vechi securist bătrîn, și-o șefă de protocol care tot îmi dă ocol, și-mi spune s-o iau la dreapta, să mă-ntorc, să feresc treapta. M-amețește, mă deprimă toat-această pantomimă! Mă ajută să transmit României că-s tîmpit. Că-s bizar, întîrziat și gata împachetat. Că lucrez de-aproape-un an doar cu domnul Lucian. Și v-asigur că nici glonțu’ nu distruge ca Pahonțu.
Cum s-o fac pe Dumnezeu dacă n-am partidul meu? Cum să scap de Bolojan fără sfori în subteran? Cum să-l sperii pe Grindeanu dacă nu-i arăt organu’? De unde majoritate fără securiști în spate? Securiști de omenie care știu o meserie. Mi s-au dat, în schimb, doar proști. Buni la pază, dar, anoști. Deci vreau alții, mai subtili. Ăștia-s tonți și inutili.
Și aș vrea să vă mai zic – tot tăcînd, spunînd nimic, înșirînd ca pe mărgele toate ticurile mele – abordarea mea modernă în politica externă.
Clatin capul și admit: de la Davos am chiulit. Ridic brațul stîng în sus: nici la München nu m-am dus. Nici la ONU, nici la COP. Sincer, nici n-aveam vreun scop, vreun proiect, ceva de zis – în engleză sau în scris. Nimic de comunicat, de vorbit, de explicat. Poate doar să dau binețe, să m-aplec de politețe și-n mod excepțional să prind poza de final.
Dar șoptacul cel viclean, generalul Lucian, m-a împins să joc la mare, să ies la înaintare. Deci am luat un avion și-am plecat la Washington, la Consiliul pentru Pace, unde vezi țări mai sărace, dictatori, șeici, turbane și ținute africane. Țări lipsite de speranță și, normal, de relevanță. Iar aici, mărturisesc, am știut să strălucesc. Președintele din State m-a bătut un pic pe spate. M-a-ntrebat cu ce-am venit și apoi am stabilit multe legături profunde: mi-a dat mîna trei secunde. Și puteau să fie patru, cît primise un mulatru. Dar cînd nu-i amiciție, e greu în diplomație. Cînd să-i zic de miliard, m-a împins un badigard. Ridicasem sus o mînă, mă-nclinasem într-o rînă – ați văzut, vorbesc engleza imitînd bine pareza – și încremenisem, trist. Ei m-au luat de terorist. M-au tras înapoi cu japca și-am rămas numai cu șapca. E o șapcă de valoare, cu aport în apărare. Și un dar neprețuit, perfect pentru deficit.
– Frățioare, România se luptă cu sărăcia. Vedem toți: vîntul ne bate și din față, și din spate. Dar din tot acest popor se pleacă doar Nicușor.
– Și de ce să nu mă plec, dacă lunile-mi petrec așteptînd să treacă anul, să se-nfăptuiască planul de-a mai aștepta un pic, de-a păstra nivelul mic, de-a ține țara pe loc undeva pe la mijloc, între foame și frustrare, pusă bine la păstrare, scufundată-n datorii, tăvălită prin hoții, condusă de oameni triști, nătărăi și securiști, haini ca hoarda tătară, proști de dau pe dinafară?
Peste calculele mele, printre gînduri subțirele, trec în stoluri păsărele, luîndu-mi vorbele cu ele. Și le iau pe rînd, pe rînd, viitoru-ntunecînd. Și le iau fără să vrea, spulberînd încrederea. Și mă lasă depășit, validat și mulțumit, cu mandatu-mi singurel, de mă-ngîn numai cu el.
Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!
Oprobriul proştilor de rit nou
de Dan Pavel
Mă fascinează paradoxul social în care trăim. Suntem o civilizație obsedată de toleranță și empatie, dar care e complet nemiloasă și iute la judecată. Oamenii joacă mereu un teatru al compasiunii pentru câte o audiență, închipuită sau reală. Plâng pentru drepturi sau nedreptăți închipuite, iar cinci minute mai târziu se bucură de războaie, de bombardamente, de măcel și represiuni. Clamează anti-rasismul și justiția socială, apoi scuipă minoritățile când nu votează corect. Își urăsc semenii cu atâta pasiune și otravă în suflet. Cu cât semenii sunt mai slabi și mai neputincioși, cu atât pare că îi urăsc mai tare. E un fel de medievalism în care e mai sigur să urăști și să scuipi doar pe cei ce nu reprezintă o amenințare. Să arunci cu varză înspre căruța cu care sunt transportați condamnații la eșafod. Un fel de neo-feudalism tehnologic. Boierimea nu poate fi atacată pentru că ți-ar putea face rău. Are prea multă putere și, până la urmă, orice vierme din clasa mijlocie tânjește subconștient la viața boierilor. Salivează abject, de dincolo de o ușă de sticlă prin care privește salonul opulent în care nu va avea acces niciodată, pentru că și-a internalizat neputința. Orice neguțător rupt în cur visează să fie boier, să se îndoape hulpav și să biciuiască satisfăcut iobagii când nu sunt cuminți. Își repetă în fiecare seară, la culcare, că va ajunge și el acolo. Că e norocos pentru că nu-i un simplu iobag care își merită biciul.
Pandemia și ultimele alegeri mi-au solidificat convingerea că semenii mei nu pot face diferența între pericolul reprezentat de o florăreasă cu patru clase care face amenințări pe TikTok și amenințările clasei politice sau intelectuale. Și-au internalizat iobăgia de așa natură încât nu percep amenințările instituționale sau represiunea ideologică ca fiind pericole reale. Ai zice că sunt pericole cu intensități și grade de risc diferite: unul fiind reprezentat de o analfabetă oarecare, care te înjură pentru că e săracă și bolnavă, iar celălalt fiind reprezentat de o elită osificată care conduce instituții de forță și își apără privilegiile prin orice mijloace. Cu toate acestea, observ mereu că oamenii se aliază cu politicul, cu elita, împotriva propriilor semeni. Sunt oricând pregătiți să dea cu ghioaga ideologică în oricine nu poate tolera intolerabilul. Nu văd o amenințare în dependența lor față de orânduire. Nu fac diferența între nemulțumirea săracilor și vitriolul clasei conducătoare, deși dezechilibrul raportului de forțe ar trebui să fie evident.
Pare că semenii mei pot tolera orice, dar doar atâta vreme cât vine de sus în jos, unidirecțional – de la orânduire către pulime. Dar nu pot tolera nici cea mai mică greșeală venită de jos, de la noi. Alea sunt întâmpinate cu o violență și o aversiune intelectuală greu de imaginat. Orice deviere de la conformismul ideologic atrage pedeapsa și oprobriul public. E dominanță fără riscuri. Atacă de la adăpostul grupului, doar atunci când atacul nu va atrage și consecințe asupra lor. Se ascund între pliurile de grăsime putrezită ale unor sisteme nedemocratice care nu mai negociază și nu mai dialoghează cu nimeni. Nici măcar nu se obosesc să promită sau să mintă frumos. Doar dau ordine și comenzi. Se răstesc zilnic: „Nu veți trăi mai bine, dar nici nu meritați! Plătiți și tăceți din gură! Bătăile vor continua până se îmbunătățește moralul!”
Compendiul ăsta de cerințe ideologice crește de la o zi la alta, cu o viteză halucinantă care nu mai permite o analiză rațională. Nu e timp să te adaptezi pentru că totul este injectat pe grabă, în litraj mare: Saddam are arme nucleare. Toți cei care nu ne iubesc sunt teroriști. Bărbații sunt femei. Nu există corupție la cel mai înalt nivel. Nu sunt pedofili. Virusul o să ne omoare pe toți. Rusia va ataca Europa. Statul gândește pentru voi! Slava Afganistan! Slava Ucraina! Slava Israel! Slava Venezuela! Slava Iran! Războiul e despre democrație. Războiul este sfânt, glorios, e despre femei și valori! Moartea e viață și represiunea înseamnă siguranță! Războiul e pace! Jos nivelul de trai, nu mai poluați, nu mai consumați, nu mai votați! Nu fiți extremiști, nu fiți socialiști, nu fiți neofasciști, nu fiți antisemiți, nu fiți conspiraționiști, nu fiți troglodiți! Nu mai fiți pleavă! Nu mai fiți săraci, nu fiți optimiști, nu vă reproduceți! SUPUNEȚI-VĂ! La orice, nu contează! La tot! Nu veți putea ține pasul mental cu toată lista asta de termeni și condiții pe care trebuie să le acceptați. Oricum se schimbă de la o zi la alta. Supuneți-vă total! Orbește! E mai sigur așa. Nu vă mai gândiți! Nu mai puneți întrebări! Ridicați din umeri și acceptați inevitabilul zâmbind! E mai simplu decât să riscați excluderea din societate.
Milițiile ideologice colindă pe străzi. Împânzesc rețelele și internetul. Colcăie pe toate ecranele și agită steagurile ca studențimea lui Mao. Aplaudă sau ignoră măceluri în funcție de steagul agresorului sau de etnia victimelor. Râd schizofrenic când explodează un cartier perceput ca inamic, pe un tărâm despre care nu știu nimic și nu l-au văzut niciodată. Latră înspumat în lanț, câinii războiului, fericiți că miroase a sânge. Oricâte mațe ar vedea în țărână, pot dormi liniștiți că au căzut acolo pentru o cauză nobilă. Oricât ai fi de confuz, nici nu apuci să pui vreo întrebare, că vine smetia direct peste bot. Imediat se abate pulanul: „De ce gândești, cetățene!?! Ești retrograd? De ce te îndoiești, tovarășe Doi Patru Nouă Unu? Consumă și taci! Încetează să mai fi element antisocial, retrograd și perturbator! Vrei să ne tulburi democrația și liniștea? Foamea ta de validare și siguranța ta economică depind de noi. Mai bine ia acest pulan și împarte pe cârcă la cei din jur. Lovește-i cu tărie, cu convingerea că noi te vom proteja de consecințe. Îți vom asigura traiul. Nu va fi unul decent, dar se putea și mai rău. Dacă ne ajuți să identificăm alte elemente toxice ca tine, îți vom asigura noi haleala și liniștea. Nu neapărat liniștea, dar îți promitem că nu mai iei tu bătaie.”
Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!
Stafiile
de Dan Diaconu
Mai ții minte prima ta oră de istorie? Ce înălțător, vei învăța despre tot ce s-a întâmplat în lume. Doar că, undeva s-a cam rupt totul. N-ai mai învățat nimic și pa! Stafia deja era în tine. Dar prima oră de engleză o mai știi? Ai crezut că ți se vor deschide ochii cunoscând o limbă străină. Aiurea, stafia intra în tine. La fel cu fiecare materie pe care-o făceai. Tu credeai că o faci pentru tine, dar, în realitate o făceai pentru ea, pentru stafia care, treptat, intra din ce în ce mai mult în tine.
E aproape ca atunci când iei droguri. Nu te mai poți opri, iar dacă încerci să te oprești ajungi la sevraj. De fapt e chiar mai rău. De droguri te mai poți lăsa, dar să scoți stafia din tine e aproape imposibil. Pentru că ea, treptat, devine parte din tine, iar când devine TU e deja prea târziu.
Ca să înțelegem despre ce e vorba să facem un mic ocol, un apel la memorie. Dacă ai fi trăit acum un secol n-ai fi știut nimic din toate cele pe care le știi. Ai fi știut doar să ari pământul, să ai grijă de animale, să-ți construiești casa, să faci haine pentru uzul tău, să faci conserve pentru iarnă s.a.m.d. Cu alte cuvinte cele trebuincioase traiului. Probabil singura ta evadare spirituală ar fi fost slujba de la biserica din sat. Iar ca socializare i-ai fi avut ca parteneri pe cei din sat.
Acum poți să afli cum funcționează sateliții lui Elon, ai habar de rachete, telescoape, corpuri cerești care-n alte timpuri nici măcar nu erau cunoscute. Ca să nu mai vorbesc că poți să-l înjuri live pe președintele SUA, că poți să ți-l iei aliat pe vreo rețea socială pe vreun contestatar de-al acestuia și să porniți împreună o fabuloasă campanie în urma căreia puternicul zilei să fie înfrânt. Cine-ar fi visat așa ceva acum un secol?
Hai să ne trezim! În primul rând ne ciupim, ca să fim siguri că suntem treji și apoi ne punem oglinda în față pentru a ne întreba sincer: CE ȘTIU EU SĂ FAC? Da, sunt ferm convins că știi o mulțime de lucruri, dar fizic, adică din ceea ce rămâne, ce știi exact să faci? A face o prezentare în PowerPoint, un tabel în Excel sau un document Word, în esență nu sunt cunoștințe. A face un program pe calculator, oricât ar părea de surprinzător, nu e cunoștință. Și nici măcar a recruta oameni, a coordona proiecte, a manipula un strung sau mai știu eu ce altceva. Acestea nu sunt cunoștințe. De ce? Pentru că poți trăi fără ele. Mai mult, voi plusa, dându-ți o definiție a cunoașterii extrem de diferită față de cea pe care ai primit-o și, în același timp, extrem de contestabilă. Este cunoaștere tot ceea ce te ajută să trăiești. Restul e altceva.
Din perspectiva dată, ce știi tu? În 99% din cazuri NU ȘTII NIMIC! De ce? Pentru că așa ai fost crescut. Stafia a intrat în tine și nu te mai poți rupe de ea. Cine-a făcut-o? N-o să insist și, în esență, nici nu contează întrucât trebuie înțeles e mecanismul, nu complotistul. Ce e stafia? În dicționar ni se spune că este duhul unui mort. La modul generic eu o văd ca pe un duh al morții. Și-abia de-aici cred că începi să te cutremuri(sau să mă consideri nebun). Important e să înțelegi cum ți se injectează acest duh al morții programatic, cum ești transformat în mort viu, cum, în realitate, ești făcut să crezi că tu chiar îți trăiești viața, timp în care nimic din ceea ce ți se întâmplă nu-ți aparține. TOTUL E FALS! Nu te-ai gândit niciodată la asta, așa-i?
Nu e ciudat că „știi totul” despre univers, că ai habar cum funcționează o rachetă sau un satelit, dar ești incapabil să te uiți pe cer și să identifici corpurile cerești? Nu e ciudat că nu mai înțelegi semnele lumii? Un om de-acum o sută de ai ar fi știut că vine inundație sau secetă și și-ar fi luat măsurile de precauție. Într-adevăr, era și el luat uneori prin surprindere, dar tu, fără rubrica meteo, ai fi luat MEREU prin surprindere. De altfel nu ți se pare ciudat că, de la an la an, te ia prin surprindere acea ninsoare bruscă apărută după ce vremea s-a încălzit și credeai că ai terminat-o cu iarna? Nici n-ai habar că cel de-acum o sută de ani nu era surprins și nu-și punea cojocul de-o parte întrucât ȘTIA că vine ceea ce el numea „iarna mieilor”. Așa-i că ești surprins? Dar nu-i ciudat că te surprind chestiuni care-n alte vremuri păreau normale? Ba da și asta se întâmplă pentru că ai stafia-n tine!
Să-ți mai spun ceva înainte de a clarifica totul. Imaginează-ți că mâine tot ceea ce cunoști tu dispare. E atât de fragil totul! Dispare energia electrică, se opresc serverele și stâlpii de comunicație, se blochează aprovizionarea și lumea ta pică. Trăiești într-un bloc în care n-ai curent electric, n-ai apă, n-ai gaze. Ce faci? Nici nu mai contează. Vecinii tăi, probabil, au umplut deja canalizarea și miroase pestilențial. Tremuri în casă pentru că e frig. Și-apoi vine senzația de foame. Ce faci? Magazinul e o ruină, a fost jefuit când cineva a răspândit zvonul că pe-acolo s-ar ascunde mâncare. Și ți-e foame. Nu vorbești cu nimeni, dar pândești pe oricine. Dacă vecinul ascunde pe undeva mâncare? Parcă l-am văzut liniștit, în timp ce mie-mi chiorăie mațele. Ce-ar fi dacă l-aș jefui? Dacă l-aș pândi când iese din casă și l-aș forța să-mi arate ce ascunde. Dar el nu iese și-atunci te hotărăști să mergi să-i spargi ușa, să intri peste el. Nemernicul, îi merge bine! Iar când deschizi ușa, constați că și el face același lucru deoarece gândește exact ca tine. Niciunul n-aveți nimic, dar sunteți în stare să vă omorâți pentru nimicul acela. Stafia iese la lumină! DE fapt, ce știi tu? Abia în acest scenariu poți să conștientizezi că nu știi nimic. E tragic și, mai ales, e prea târziu! Stafia e pregătită să te ducă acolo unde-i e rădăcina: în moarte.
Probabil ai creierii franjuri. Nu înțelegi despre ce vorbesc. E normal întrucât mă încumet să-ți arăt lumea reală, cea care-ți este ascunsă. Să înțelegem, totuși, tâlcurile. Ce-i cu școala? E rău că ești educat? Nu. E catastrofal! O spun apăsat și cât se poate de ferm. Școala te prostește, te face stafie. De când e lumea lume există două căi: calea vieții și calea cărții. Calea vieții înseamnă a deprinde cunoașterea necesară, adică ceea ce, în urmă cu un secol, se moștenea de la părinți și bunici. Calea cărții înseamnă SĂ ȘTII TOTUL! Și-abia după ce știi totul poți înțelege că nu știi nimic, dar la un alt nivel. Cunoașterea e dificilă și, mai ales, grea. Ai nevoie de o abandonare inclusiv a ta pentru a putea să treci prin ceea ce au gândit alții și să nu devii captiv gândirii lor. Întrucât importantă nu e informația, ci mecanismul. De aceea când spui „Budha spunea că ceea ce gândim, devenim” ești un prost, pentru simplul motiv că te oprești la informație fără a înțelege mecanismul. Nevoia lecturii nu vine din a asimila informații gândite de alții, ci din a înțelege mecanismul prin care aceia au ajuns la concluziile respective. Iată de ce, în esență, calea cărții este istovitoare din cel puțin două motive: primul e că poți să te rătăcești, oprindu-te la informații, deci smintindu-te, iar cel de-al doilea este cauzat de imposibilitatea de a-ți dezvolta un mecanism propriu. Chiar dacă știi că înțelegerea mecanismului e esențială, ajungi să înțelegi mecanismele celorlalți, dar ți-e imposibil să ți-l construiești pe-al tău, deci ești pierdut.
După ce am înțeles ce anume presupune calea cărții și de ce e atât de grea, e timpul să privim critic la sistemul de învățământ. Indiferent de continent, indiferent de țară, învățământul public și obligatoriu este o normă. Care-i sensul său? Indiferent de ceea ce-mi veți spune, eu o voi ține pe-a mea: unicul sens al său este smintirea. Prin simplul fapt că iei omul și-l înșeli că-l conduci pe calea gândirii, în condițiile în care tu îl duci invariabil pe calea smintelii, devine limpede că sistemul de învățământ este cea mai rudimentară și mai perversă formă de manipulare. El transformă omul într-un dobitoc, într-un așa zis „cretin cu carte”. Îi vezi la tot pasul indiferent că e vorba de-un profesoraș de țară, de-un respectabil cadru universitar sau de vreun pompos academician. Toți, în esență, sunt niște dobitoci, niște cretini care nu fac altceva decât să repete șabloane. Când îți începe un prost fudul - precum cei din triada comică Pleșu, Liiceanu și Patapievici, dar și acoliții sau admiratorii lor - să-ți țină un discurs fără sfârșit care începe cu un citat și se termină, iremediabil, cu alt citat, trecând printr-un șir de nenumărate citate, abia atunci percepi dimensiunea reală a smintelii. Ăștia se consideră vârful intelectualității, tot ceea ce-a dat mai bun „lumea cunoașterii”. Niște repetitori de citate, niște unii care confundă gândirea cu repetarea unor șabloane. Iată de ce, a pune un AI să delireze în locul ăstora sau a celor ca ei este de preferat întrucât, cel puțin, AI-ul nu are mize atât de mici.
Înțelegând cele spuse până acum, veți putea înțelege disperarea dictatorilor care încearcă să-și protejeze poporul și care ajung victima poporului pe care încearcă să-l ferească de rău. De ce se întâmplă asta? De ce ajung toți dictatorii care nu merg „pe linie” la momentul perplexității, când văd că cei mai încrâncenați dușmani sunt fix cei despre care credeau că le sunt recunoscători pentru că-i protejează? Înțelegând ceea ce v-am spus până acum ar trebui să realizați sensul smintirii în masă efectuate de ceea ce numim „sistem de învățământ”: ducând individul pe calea cărții și abandonându-l undeva la jumătatea(sau sfertul) său, obții o masă browniană, haotică. Teoretic, această masă este disciplinată prin intermediul legilor interne. Dar, prin metode specifice, ea poate fi ușor dezintegrată și retransformată în masă dezordonată căreia i se dă ca țintă a nemulțumirilor sale tocmai dictatorul-victimă. La fel s-a petrecut cu toți dictatorii lumii contemporane. Gaddafi și-a ridicat regimul sprijinindu-se pe o populație cvasi-needucată și a ajuns victimă după ce „și-a educat poporul”, adică după ce a generalizat stafia.
Pentru „inginerii smintelii”, a genera haosul e o chestiune de proceduri. De exemplu, acum doresc să dărâme regimul iranian, calculele spunându-le că pot genera haosul dacă reușesc să atragă în „revoluție” doar 3.5% din populație. Înțelegeți? Doar 3.5% trebuie instigați pentru a-i controla pe cei 96.5%. Ce se întâmplă după ce-i ai pe acei minoritari? Se formează „vârtejuri” care-i atrag pe ceilalți gură-cască și-i transformă în luptători împotriva propriilor interese. Studiați Revoluția Franceză cu creionul pentru a înțelege cum se generează programatic haosul.
Să revenim acum la esența problemei, adică la noi. Ce-i cu noi? E jale. Dacă suntem deja stafii ce șanse mai avem? Din punct de vedere practic nu sunt mari șanse întrucât am fost „inginerizați” pentru a fi victimele manipulării. Dar, consider că știind elementul esențial, adică locul exact unde am fost strâmbați, putem cel puțin să ne adaptăm. Noi am fost învățați că a ști înseamnă a învăța. Iar a învăța a memora precum Trăsnea. Societatea noastră este una în care meritocrația echivalează cu absorbirea cât mai multor cunoștințe și punerea lor în practică. Acum ați înțeles că asta e o iluzie și, mai ales, că am fost lăsați undeva pe drum, zbătându-ne ca niște viermi neputincioși cu așa-zisa știință acumulată care nu-i bună de nimic. Practic, fără societate - așa cum s-a dezvoltat ea acum - noi nu suntem capabili de nimic. Iată de ce, reconstrucția noastră poate începe tot de la acumulare, dar acumularea aspectelor esențiale, cele care ne ajută să trăim. Este, dacă vreți, o reînvățare a supraviețuirii, adică a stratului cu care strămoșii noștri aproape că se nășteau. Un om al acelor vremuri știa să trăiască oriunde. În afara unei bucăți de pământ nu mai avea nevoie de nimic. Ei bine, de-aici trebuie să începi. Și după ce te vei desăvârși în înțelegerea aspectelor pe care le înțelegea un om normal al acelor vremuri, după ce vei înțelege și vei interpreta corect semnele lumii, de-abia de-acolo poți decide dacă te întorci pe drumul cărții sau rămâi pe calea de bază. Ambele te duc în același loc, dar alegerea îți aparține.
Îți spun toate acestea deoarece AI-ul va dărâma întreaga așa-zisă meritocrație a prezentului. Rămânând în bula în care-ai fost educat, vei ajunge material de ronțăit pentru AI-uri.
Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!