Opus nr. 577 - Despre moarte, timp și ce rămâne după noi

Ni se tot spune să susținem inițiativele din cinematografia românească, mai ales „noua generație” de „creatori” – adică Selly, B-România, Codin „Poponeț” Maticiuc, Mircea Bravo plus mulți maneliști și, pare-se, mulți români le și susțin:

Recent, a ieșit mare zaveră pe TikTok cu lansarea filmului „Acel martie”, unde un spectator a avut „obrăznicia” de a se ridica de pe scaun și de a le transmite „creatorilor” că au făcut, din punctul său de vedere, un rahat frumos împachetat.

Știți, cam ăsta e „tipicul” la toate lansările „de gală” – vine regizorul, actorii main, producătorul și, în aplauzele prietenilor, familiei și a unor eterni atârnători, se pupă reciproc în cur.

Ce a făcut tipul de mai jos e cu adevărat o premieră și, zic eu, una necesară: i-a adus pe toți puțin cu picioarele pe pământ.

Să urmărim spusele lui:

Na, am tot căutat să aflu cine a fost „obrăznicătura” care a deranjat feng-shui-ul minunat al labei în cerc de acolo, până la urmă, am aflat. Se numește Ion-Constantin Şolga, nu e chiar un prost, a lucrat (nu știu dacă mai e acolo) pe post de consilier la Institutul Cultural Român, i-am citit și câteva texte semnate pentru Republica.

Poate cel mai tare m-a deranjat reacția papagalilor din sală la spusele lui. Râsete ironice, aplauze care insinuau că trebuie să se care din sală și să îi lase pe restul să continue să se pupe reciproc între buci.

Eu îi dau nota zece pentru curaj și autenticitate.

Am zis să mă uit și eu puțin la trailerul filmului. Pfff, nu știu ce au avut în cap producătorii și regizorul, bănuiesc că au vrut să intre pe nișa „Casa de Papel”, plot-ul spre zona aia merge, și-or fi zis să facă o românească cu care să spargă gura României, dar să îi dea un staif mai occidental, mai thrilleresc. Dacă trailerul e slab, și e, mă gândesc că Şolga mi-a dat un mare ajutor ca să nu mai pierd 2 ore din viață cu o mizerie filmată.

Dar nu despre filmul ăsta e vorba azi în textul meu, ci despre altceva. Culmea, din tot trailerul, mi-a rămas ceva în cap: fraza de final, sigur, un „copy” puternic, cum ar zice creativii din agenții, menit să „trigărească” cinefilii.

Ei bine, mi-a plăcut ideea și m-a obsedat cumva însemnătatea frazei, fiindcă meditez de câteva zile la sensul vieții mele. Sigur nu poate fi vorba de andropauză, că n-am nici disfuncții erectile, din contră, nici iritabilitate, nu sufăr nici de creșterea în greutate, chiar am slăbit șapte kilograme în ultimele două luni.

E o furtună cu gânduri care mă bântuie mai mult în vis, dar care, la trezie, îmi dă un impuls enorm să muncesc fizic și să gândesc creativ.

Poate că mă apropiu de inconștiența morții, poate că artistul din mine (nu uitați că sunt din zodia Gemeni) vrea să le dea în gură alter ego-urilor din sufletul meu și să rămână singur domnitor peste timpul ce-l mai am de trăit, sper eu, minim încă 50 de ani, poate e doar o fază a unui Liviu Alexa care este, oricum, un mecanism complicat și paradoxal.

---

Aşa cǎ am decis azi sǎ vǎ scriu…

Despre moarte, timp și ce rămâne după noi

de Liviu Alexa

Imaginează-ți că primești prin Fan Curier un plic de la univers. Înăuntru, o foaie cu o dată. Nimic altceva – doar ziua, luna şi anul în care vei muri. Nu știi cum, nu știi unde, nu știi dacă va fi brusc sau lent, dureros sau lin. Știi doar când.

Prima reacție ar fi, probabil, panica. Te-ai gândi cǎ e un prank stupid, dar literele par scrise cu cerneala Destinului, simți asta. Şi începi sǎ iți asumi data de pe foaie, număratul obsesiv al zilelor rămase.

Cel mai probabil, după panică, după șoc, ai începe să trăiești diferit, nu mai bine neapărat, dar diferit. Mǎcar ai ști exact cât timp ai pentru tot ce mai vrei să faci, și asta ar schimba totul în mintea ta.

Pǎi, nu?

Ce, ți-ai mai pǎstra jobul pe care îl urăști știind că mai ai fix nouă ani și patru luni de trăit? Hai, bre!

Ai mai sta în relația care nu mai merge, dar în care ai navigat ca un bleg, pentru că era “complicat” să pleci?

Aşa suntem noi, oamenii, știm că crǎpǎm, știm că timpul nostru are un termen de valabilitate, știm că fiecare zi care trece e o zi pe care n-o mai recuperăm – da’ trăim ca și cum am avea la dispoziție eternitatea.

O zic chiar muribunzii. Bine, actorul Eric Dane, era muribund la momentul interviului de pe Netflix, v-am povestit despre interviu acum douǎ sǎptǎmâni, acum e mort:

Dar, vorbind despre cele patru lucruri pe care le-a învățat de la boala cruntă și rapidă pe care a primit-o „în plic”, Dane a menționat asta ca prim lucru:

Amânăm, tergiversăm, ne spunem „mâine”, „anul viitor”, „când o să am timp”, „când o să am bani”, „când o să fie momentul potrivit”.

Momentul potrivit nu vine niciodată pentru că… nu există.

Există doar momentul ăsta, ACUM-ul, în care citești ce scrie Alexa, și momentul următor, și poate încă câteva milioane de momente, dacă ai noroc. Sau poate încă zece. Nu știi. Nimeni nu știe.

Moartea e singura certitudine absolută pe care o avem. Singura.

Iubirea, succesul, sănătatea, fericirea, numerele pe care le-am pus la Joker pe mâine searǎ cu speranța sǎ “împuşc” şi eu 10 milioane de euro, sunt probabilități, posibilități, speranțe.

Moartea e garantată, dar, cu toate astea, e ultimul lucru la care ne gândim.

O ignorǎm, o împingem într-un colț al minții.

Dar amintindu-ți că ești muritor, amintindu-ți că tot ce ai poate dispărea mâine, devii mai prezent, mai atent şi mai recunoscător.

Lucrurile mărunte care te enervează își pierd din importanță când le pui în perspectiva morții, conflictele care par uriașe se aneantizează, ceea ce contează cu adevărat iese la suprafață.

Mă gândesc uneori la ce aș face dacă aș ști că mai am un an. Gen, haha.

Un an exact, fără posibilitate de prelungire, fără speranțe suplimentare.

Cred că… de fapt, sunt sigur că primul lucru pe care l-aș face ar fi să NU mă opresc din ceea ce fac.

Sunt unul dintre puținii oameni pe care îi știu care cam face ce vrea, iar ce fac îmi place. Știu oameni cu super bani, super bani, pe bune, care muncesc enorm, dar o fac pentru că le place, știu alții care au super bani și văd munca mai ceva ca pe o corvoadă.

Și nu trebuie să fii cu bani mulți ca să îți placă să muncești. Munca înseamnă sens, cel puțin pentru mine. Aș ști mai degrabă ce să fac în anul care mi-a rămas de trăit decât ce să fac cu 10 milioane de euro câștigați la Loto, știind că mai am mult de trăit.

Mi-am dat seama din timp, de acum mulți ani, că trebuie să petrec mai mult timp cu oamenii pe care îi iubesc și mai puțin timp cu oamenii pe care îi tolerez din obligație socială. Deci, în fața morții, asta nu ar fi o prioritate pentru mine, nu am bifat acest eșec.

Dacă aș muri într-un an, nu aș spune mai mult din ce gândesc, haha, o fac de când am învățat să vorbesc.

Nu cred că ar trebui să râd mai mult dacă aș avea încă 365 de zile, eu chiar râd și cânt cu familia și prietenii mei.

Întotdeauna am trăit cu senzația că nu mai am timp. Stați calmi, nu am nicio boală gravă, cel puțin nu una de care să știu, dacă crap mâine, n-a fost nimic premonitoriu, am scris rândurile astea că așa am simțit.

Cred că mai degrabă mi-a dat Dumnezeu acest sentiment că viața e o minune incredibilă și că Moartea nu e dușmanul meu, ci Profesorul de Viață care mă poate învăța ce contează de-a lungul ei.

Moartea ne învață că nu putem face totul, eu, de exemplu, n-o să îi las copilului meu, nevestei mele, o casă, un cont cu cașcaval, pentru că nu am fost în stare să le agonisesc, nu pentru că nu mi-aș fi dorit să o fac, astea au fost unele dintre multele mele neputințe. Nu putem face totul, dar putem face multe.

Putem fi generoși, putem fi hoți de clipe, putem fi curajoși, putem să ne izolăm de cretini, putem dansa în curul gol când nu ne vede nimeni pe o melodie de Frank Sinatra, putem ieși vara la 6 dimineața pe străzile orașului atipit să vedem cum miroase caldarâmul, putem să visăm, de exemplu, ca mine, că voi expune într-o zi la MoMA în New York, chiar dacă asta e mai imposibil pentru un muistu’ no-name din Balcani care nu e nici gay (că ăsta e trendul în arta contemporană mai nou), nici african și nici nu vine cu bani de la ticu’ miliardar din India ca să își cumpere locul la o galerie din Londra. Câtă vreme pot să visez este aproape sigur că îmi pot desena și visul.

Frica de moarte e, de fapt, frică de viață a celor care au trăit pe jumătate, care au făcut planuri în loc să fi experimentat. Oamenii de pe patul de moarte nu regretă că n-au muncit mai mult, ci că n-au iubit și trăit mai mult.

Până îmi vine și mie „plicul”, aleg ce fac cu fiecare zi pe care o mai am. De exemplu, azi am scris pentru voi timp de două ore textul ăsta. Acum mă duc în garaj să îl pictez pe Anubis, zeul egiptean al Morții, haha, pe care l-am transformat în pictura mea într-un prozelit al iehovismului. Apoi, după ce am muncit ceva ore, o să mai văd eu. Am toată viața înainte, cel puțin azi.

“Dacă e”, o să îmi pregătesc Moartea prin viață.

Căci viața se trăiește acum, sau nu se trăiește deloc.

---

Ți-a plăcut textul meu? Dacă da, susține-mă, nu musai pentru accesul la părțile blocate, ci pentru ca eu să am imboldul de a mai scrie și în alte dăți pentru mintea ta.

Dacă achiți 72 de dolari, adică plata pe un an în avans, primești un abonament gratuit pe un an pentru un prieten de-al tău. Nu e rea propunerea mea, dar va fi valabilă doar până duminică seara.