Opus nr. 584 - Chupacabra, al şaptelea filcǎu. Duminica despre micro-ambiții.

Mar 15, 2026

∙ Paid

Ceva mai scurt, dar mai dens.

1.Chupacabra, juvetele de inimǎ neagrǎ

Domnul Chupacabra a intrat relativ recent în bestiarul celor care sug sângele vietăților - mai precis al caprelor, căci numele lui vine din spaniolă - chupar (“a suge”) and cabra (“capră”).

Deși s-a născut în 1970 și ceva în Puerto Rico, mitul Chupacabrei a ajuns la apogeu mondial în anii ’90, atunci când imaginea creaturii a început să fie puternic comercializată, mai ales după ce s-a observat interesul pe care îl trezea în rândul turiștilor. Atunci, din pădurile întunecate și dese, Chupacabra a fost scos la lumină și pus ostentativ pe tricourile, șepcile și gențile turiștilor.

Așa am aflat și eu de el, cu un câteva luni înainte de Revoluție, stând pe budă ca adolescent și citind almanahul Lumea unde, la rubrica “Curiozități de pe mapamond”, pe lângă știrea că noi în anul 2000 vom ajunge să locuim pe Marte, era prezentat și El Chupacabra de care fac vorbire.

Dar Chupacabra nu a avut norocul lui Ricky Martin de a urca în carieră odată cu apariția MTV. Lumea l-a uitat repede. Eu nu l-am uitat.

Așa că azi îl așez definitiv în cartea de istorie a artei contemporane și îi acord rangul de filcău cu rangul de juvete de inimă neagră.

Chupacabra nu mai e la prima tinerețe în viziunea mea artistică. Caprele sunt azi crescute în ferme moderne și sunt abatorizate fără de frică, iar el nu mai are sânge de supt, plus că a făcut diabet și medicul i-a recomandat să o lase mai ușor cu excesele și umblatul noaptea prin pădurile El Yunque din Puerto Rico după draci beți pe pereți. Măcar că ce făcea el era totuși un lucru bio, sugea sângele caprelor și lăsa pe jos leșurile neatinse pe carne, ca să mănânce şi ciobanii sau fermierii ceva.

Azi, Chupacabra lucrează la o companie de marijuana legală din localitate, e încercător de produse, unul dintre cei mai buni, căci pe el nu îl ia nici amețeala, nici somnul, n-a dormit de vreo 50 de ani. E burlac, până la vârsta asta nu a avut decât o relație scurtă cu regina Nzinga, regina mea de caro, pe care o să v-o prezint curând, dar angoleza era prea agitată pentru gustul lui.

În pictura mea de juvete de inimă verde, Chupacabra ni se prezintă așa cum a fost dintotdeauna el, un monstru de casă, care spală și întinde rufe, îmbrăcat cochet cu pantaloni hipstereşti în carouri, chiar dacă hainele sunt cam ponosite după atâtea spălări. E un monstru singuratic ce nu și-a găsit pe nimeni, așa cum sunt mulți dintre noi astăzi, oameni singuri ce renunțăm la a căuta să mai încercăm să iubim.

Cǎci mulți oameni ce sunt singuri azi renunță la a mai căuta iubirea nu pentru că vor asta, ci pentru că, deși sunt mulți ca ei împrejur, adică singuri și neiubiți, tuturor le e teamă să mai încerce din frica de a nu fi răniți. Iar zilele astea de singurătate se adună ca florile de rododendron din mica grădină a lui Chupacabra, se adună până nu le mai poți număra, fiindcă ziua de mâine e ieri-ul de azi. Nu, n-am greșit, dar Chupacabra n-a dormit și nici iubit de 50 de ani, așa că, pentru el, ieri și mâine sunt același sertar.

PS. Mai am 13 pânze de fǎcut şi 32 de zile pâna la expoziție. Voi reuşi? Haha, trebuie!

Cum stǎm vizual pânǎ acum? Eu zic cǎ foarte bine, totul e coerent şi fain, axchiuz mai modesti!

2.Ce fac eu pânǎ se aliniazǎ planetele. Micro-ambițiile, secretul meu

Lumea mă întreabă cu admirație “Vai, Liviu, âand ai timp sǎ faci atâtea?” Dar io n-am timp, nimeni nu are. Și știu oameni care muncesc mai mult ca mine și-s chiar mai eficienți.

Timpul nu e ceva ce ai sau nu ai – e ceva ce aloci sau nu aloci, și diferența dintre oamenii care fac lucruri și oamenii care vorbesc despre lucrurile pe care le vor face e fix asta: lucrurile fǎcute, chiar dacǎ nu-s medalii de aur, chiar se vǎd.

Cel de mai jos e Alo, cățelușul meu în vârstă de 14 ani. E ora 7, duminică, m-am culcat la 1, dar m-am trezit să pictez. Aș mai fi dormit, dar Alo e bulangiu și mereu mă ceartă dacă știe că avem treabă.

Nu sunt un ambițios în sensul mare al cuvântului, deși așa par.

N-am avut niciodată planuri pe cinci sau zece ani. Nu am viziuni despre viitorul meu. Când îmi reușește ceva, mă țin de lucrul ăla. De exemplu, de jurnalism mă țin de circa 27 de ani. De scris poezii, scriu de la 17 ani. De scris cărți doar din 2021, din Covid. Pictez de mult timp, dar să devin profesionist, adică să fac și bani din asta, de vreo trei luni. Și mă descurc pare-se bine, așa că voi fi stăruitor în a-mi dezvolta și latura asta.

Nu am board cu post-it-uri colorate cu săgeți spre viitor. Au fost vremuri în care abia aveam ce mânca, au fost vremuri în care am căutat în zadar o șansă mică pentru a supraviețui. Mie atâta îmi trebuie: o șansă. Că poi știu ce să fac cu ea: muncesc.

Nu m-a ajutat niciodată doar talentul, chiar dacă, pare-se, am primit de la Dumnezeu mai mulți talanți ca alții. Problema cu talanții, că ai unul sau mai mulți, cum am eu, e că nu-i de ajuns să îi ai, ci trebuie să îi dezvolți. Altfel mori speranță.

Eu mă trezesc zi de zi știind că am doar ziua de azi și, din ea, câteva ore pe care pot să le folosesc sau să le pierd. Nu mă țin minte, și o să ziceți că mă răsfăț, dar e adevărul, nu mă țin minte niciodată să fi pierdut vremea. Întrebați-i pe prietenii mei care mă știu de peste 25 de ani, pe nevasta-mea, o să vă confirme. Sunt mental setat să alerg într-o cursă a îmbogățirii mansardei, îmi place să știu, să caut, să aflu, sunt curios, sunt încercător, sunt bucuros pentru orice prilej ce mă poate upgrada. Nu-s cretin, mă odihnesc, chefui̦esc cu prietenii când e de chefuit, mă opresc din orice când e vorba de familie, de a sta împreună să ne hăhăim, dar când îmi place să fac lucruri mici. Mici și zi de zi. Căci despre asta e vorba în propoziția de azi, mă rog, editorialul meu: iau foarfeca și îmi tai viața în bucăți mici, constante, le decupez cu grijă și fac din ele diverse origami-uri.

Unele nu îmi ies, dar nu mă dezamăgesc. Mă duc mai sus cu cele la care mă pricep, renunț la „avioanele” unde am eșuat și nu încetez să deschid, din când în când, câte un nou model de origami. Rata de eșec e mare, dar și când dau de ceva ce îmi reușește, mă duc, nenică. V-am zis: am nevoie doar de o șansă.

Îi felicit pe cei ce cred altfel, nu mă bag în perspectivele altora, dar eu zic că nu contează cât faci într-o zi, contează că faci în fiecare zi. O pagină scrisă azi nu pare nimic. O pagină scrisă azi, mâine, poimâine, timp de un an înseamnă o carte.

Un tablou nu se pictează într-o iluminare mistică de weekend, dar se pictează în ședințe succesive de două ore sau trei, “furate” dimineața sau noaptea, când casa doarme și nimeni te freacă la cap.

Am învățat asta din jurnalism, de fapt. Douăzeci și ceva de ani am scris zilnic, indiferent de chef, de inspirație, de stare.

Cititorii nu așteaptă să fii în formă. Disciplina asta brutală, care la început părea o corvoadǎ pentru mine, a devenit cu timpul cel mai valoros lucru pe care l-am dobândit: capacitatea de a “produce” indiferent de condiții.

Pot scrie pe budă, în taxi, în timp ce alții vorbesc: îmi închid mintea și intru în portal, cum se zice.

Am descoperit că astfel economisesc o tonă de timp, bucățindu-l mai bine și, mai ales, folosind așa zisul timp mort. Am o oră jumate de așteptat la avion? Pfaaa, păi, în ora aia pot face multe! Am 35 de minute ETA până la următoarea întâlnire din București? Îmi ajunge și să dictez sau să scriu un text, dar și să fac un TikTok, poate chiar să dau două emailuri.

N-am aşteptat niciodatǎ să se alinieze planetele, pentru că nu ăsta e jobul principal al planetelor.

La sfârșitul zilei, cărțile sunt scrise, articolele sunt publicate, tablourile sunt gata, și eu, de fapt, nu am făcut nimic spectaculos în nicio zi – am făcut doar câte puțin în toate zilele.

Micro-ambiția e opusul gândirii de tip loterie.

“Gândirea de loterie” zice aşa: într-o zi o să am succes, o să am timp, o să am resurse, și atunci o să fac tot ce vreau.

Micro-ambiția lu’ Alexa spune altfel: am patruzeci de minute acum, ce pot face cu ele?

Nu, breeeee, nu ce pot visa, nu ce pot planifica, ce pot face efectiv, concret, în patruzeci de minute!

Asta fac io. Acum scriu textul ăsta. E duminică seara și cititorii mei de pe Substack așteaptă ediția specială.

Nu numai că nu pot să mă eschivez, ci trebuie să fiu și la înălțimea așteptărilor lor.

Cred mult în talent. Îl am. Dar am învățat că munca e mai valoroasă, mai ales dacă e constantă. Am muncit la început ca să scap de foame, apoi am muncit ca să scap de prostie, apoi am muncit și mai muncesc ca să nu fac umbră pământului.

Lumea vrea rețete și hack-uri și secrete. Am pus mai jos un video pe care l-am publicat pe TikTok, musai să îl urmăriți. E perdaf-ul meu pentru generația de cretinopați de azi care vrea numai “muncă de acasă”. O să vedeți ce mi s-a întâmplat azi.

Deci, nu există hack-uri dacă vrei să excelezi în ceva, scuze că dau lecții. Există doar disciplina de a te apuca și de a nu te opri.

Nu suntem egali cu toții în multe privințe, dar cumva suntem egali într-una: avem aceleași douăzeci și patru de ore în față.

Poate ca asta nu-i un discurs de tedEX, dar o sa zic ca aia de la BUG Mafia, bine, o parafraza: lucrurile se fac făcându-le, se fac în bucăți mici, urâte, imperfecte, în zile când n-ai chef și în zile când ai chef, constant, fără pauze lungi, fără scuze.

Io am un singur plan: azi fac ceva, oricât de mic, mâine fac iar. Și tot așa până când mor sau până când nu mai pot.

3.Videoul de care vǎ vorbeam

4.Pleşu, marele filosof care e corijent la a fi pǎrinte

S-a intamplat asta.

Mă pregăteam ieri să scriu că vina o poartă în mare parte părinții, adică marele filosof sorosist cu batic la gât Andrei Pleșu.

Apoi, mi-a apărut în față textul unui cretin de la Adevărul - link AICI - care zice că nu e ok să îl condamnăm pe filosoful Pleșu, mai ales că plodul are 40 de ani.

Sigur că nu e ok să generalizăm, așa că hai să particularizăm. Păi, bă, nenică, dacă era copilul unui muncitor ce lucrează în schimburi la fabrică, crescut de o mamă cu două clase, aș zice ca tine.

Dar de la înălțimea unui atât de mare filosof, eseist, istoric de artă, care a dat și dă lecții de înțelepciune și moralitate acestui popor, te-ai fi așteptat la o rată de succes mai mare în ceea ce privește părințeala eficientă.

Nu, e un eșec. Un eșec al părintelui Andrei Pleșu care și-a băgat cotul în educația copiilor, căci amândoi sunt tembeli și drogangii.

Se întâmplă și la case regale, dar nu contează rangul, contează că ai fost execrabil ca părinte.

5.O ceramista tare de tot

Peta Armstrong realizează ceramică din gresie arsă la temperaturi înalte în studioul ei de acasă de pe Wadawurrung Country, în Surfcoast Shire din Victoria, Australia.

Este la fel de îndrăgostită de procesul de creare atât al pieselor realizate la roata olarului, cât și al celor modelate manual, fie că sunt obiecte decorative utilitare sau sculpturi care spun o poveste.

Şi Peta ştie cu poveştile.