Opus nr. 587 - Pinocchio, plǎmǎditorul de pǎrinți, al nouǎlea filcǎu - juvetele de treflǎ
O să vi se pară că azi m-am mișcat bine, de vreme ce vă arăt în aceeași zi două tablouri din seria „Filcai”. Dar, în fapt, am „pierdut” vremea de joi până azi cu vreo patru pânze deodată, în funcție de inspirație.
Dar altceva e important, prieteni și dușmani: că ceea ce facem aici e cumva incredibil de ciudat și unic - împart cu voi procesul creativ și intimitatea lui. Sunteți și voi cu mine în garaj, sper, și zi, și noapte, și când cânt, fiindcă îmi iese ceva bine, și când înjur pentru că am porcît ceva.
Mulți artiști fac din actul creativ um proces prea privat, nu am nimic de comentat, eu vreau să fiu altfel.
El e Pinocchio, juvetele de trefla din seria mea redesenată a cărților de filcǎi.
Un orfan, îl ştiți, e celebru, l-a fǎcut celebru povestea lui Carlo Collodi, si, din pacate, Pinocchio este unul dintre cele mai bullied personaje din povestile lumii. Nici balaurii, nici zmeii n-au primit o stampila atat de eterna, aceea de mincinos, asa cum a primit el.
Dar timpul vindecă rănile și, pentru Pinocchio, faptul că până și copiii din ziua de azi l-au uitat, căci sunt mai ocupați cu RoBlox și Minecraft, a fost o șansă enormă pentru el de a-și reface viața.
Pinocchio a terminat școala profesională de sudori și și-a făcut propriul atelier unde lucrează până târziu pentru clienții săi.
Merge și la terapie, chiar l-a ajutat, căci, recent, terapeutul i-a dat o idee: să renunțe la povara trecutului, la faptul că Geppetto, tatăl-creator, l-a făurit imperfect, chiar dacă fără rea intenție.
Sfatul de la terapie, ei bine, Pinocchio l-a “tradus” în felul lui și, ca fiecare dintre noi, cei ce am suferit din cauza părinților noștri, eroul nostru s-a hotărât să schimbe povestea veche și s-a apucat în atelierul său să îl reconstruiască el pe Geppetto, din fier și șuruburi, din piuliță și sârme, dar să îl facă EL pe tatăl său nu invers, să îl facă așa cum “trebuia”, un Geppetto care să nu îl mai facă mincinos.
Apoi, altă idee măreață i-a venit într-o seară. Geppetto nu îi era destul, avea să își construiască și o mămică. Da, ce idee bună, căci o mamă i-a lipsit toată viața cât trăia Geppetto care nu i-a spus niciodată de ce era singur, de ce nu avea și el o mămică.
Arhitectul de părinți din pânza mea, Pinocchio, va duce până la capăt proiectul, sunt sigur pe încăpățânarea sa. Așa suntem și noi, încăpățânați când vrem să ne mințim pe noi înșine. Pinocchio s-a decis să nu le facă nasuri părinților săi dintr-un motiv foarte simplu: măcar să nu vadă, dacă părinții îl mint când îi spun că îl iubesc, măcar să nu vadă asta. Dar amprenta trecutului nu poate fi ștearsă, iar nasul lui Pinocchio, care se minte pe sine, crește din nou.
Dedic această pânză părinților mei, Crăciunica și Ioan, doi orfani care au crescut toată copilăria lor în casa de copii, lepădați de părinți, încercând să își închipuie de ce, de ce au fost aruncați. Ei, ca și toți orfanii lumii, nu încetează să se întrebe asta până la capătul vieții lor și, căutându-și mereu părinții, în realitate sau aievea, în acte sau puținele amintiri, devin și ei părinți, dar nu părinți compleți, ci părinți-copii, ne fac pe noi și ne strică, fără să vrea, fără intenție.
Iar noi reluăm ciclul, reconstruindu-ne părinții în minte, uitând că din amintiri, fier și șaibe nu a ieșit niciodată ceva bun.
PS: Sunt mândru de mine că fac această expoziție nouă. Nu mă maturizez artistic, cred că eram maturizat gata de câțiva ani, acum doar elimin. Dacă nu vă place latura asta a mea, puteți să părăsiți Substackul Strict Secret, nu voi plânge după cei ce nu înțeleg cine sunt eu.