Opus nr. 590 - Duminica Regelui Navetiştilor şi a Scufiței Roşii care nu mai e proastǎ. Sexul se aflǎ în minte
Mai am nouă filcăi de desenat, mă bucur că am trecut deja de jumătate când mai am 24 de zile până la vernisajul de la galeria Kulterra din 16 aprilie. Aseară am terminat două pânze la care am lucrat în paralel. Nu știu dacă e oboseala ceea ce simt, ci mai degrabă un soi de presiune să termin cât mai repede ca să le pot „privi” măcar două zile în liniște sau dorința de a o freca pe o insulă câteva zile, fără să fac nimic. Sunt cumva la zi cu tot ce mi-am propus, jumǎtate din pânze sunt deja la înrǎmat.
Cert e că nu sunt în cele mai bune spirite, dar nici rău nu stau la capitolul veselie și energie. O fi astenia de primăvară, primăvara aia care își bate joc de noi și ține soarele în frigider?
Să începem, prieteni, chiar dacă e duminică seara și sunteți în pat.
1.Regele Navetiştilor
A zecea carte de filcăi e Regele Navetiștilor, căruia i-am oferit onoarea de a purta trefla, culoare puternică în economia jocului. El este filcăul care onorează total demersul meu artistic. Omagiul acestui proiect este dedicat tuturor navetiștilor care, pentru a duce o pită acasă, s-au trambalat zeci de ani dintr-un oraș în altul ca să meargă la muncă, dormind sau mâncând, jucând și bând în tren.
Nu e nicio ironie în pânza mea, Regele Navetiștilor e Shiva al nostru, al românilor, cu mai multe brațe și mai multe picioare, mai multe haine și mai multe gânduri în același trup. Sceptru îi e salamul din care mușcă cu poftă, pocal îi e sticla de bere din care trage vârtos, cu cărțile de filcăi în mână, cafeleiul în cealaltă mână, cu punga de un leu în care se află mâncarea pentru pauza de masă de la fabrică, cu borcanul de muștar.
Poate că mantia sa e ponosită, dar cravata salvează demnitatea la care speră, căci navetistul nu e „ultimul om”, e doar un om care nu s-a născut „din cur de grof” și își muncește viața între două trenuri, ca un hamster inconștient de care ați putea râde și voi, dar nu ar trebui, fiindcă suntem mai toți hamsteri în viețile noastre, navetiști ce pleacă din huda picioarelor mamei și ajung în stația finală a țărânei.
Mi-e foarte drag Regele Navetiștilor și o să îl vând doar cuiva care va ști să îl iubească și să îl aprecieze.
2.Scufița Roşie nu mai e proastǎ
A unsprezecea carte de filcăi, „juveta” de roșu, o dedic Scufiței Roșii, într-un gest de reabilitare pe care l-am făcut și cu Pinocchio, căci amândoi tare mult au mai suferit din cauza „poveștilor” în care au fost implicați. Ca și Pinocchio, traumatizat de taică-său că e mincinosul etern, și de Scufița Roșie au râs sute de ani de când a fost cosmetizată povestea (care are cumva doi autori diferiți – Charles Perrault și frații Grimm), astfel că i s-a dus buhul pe tot mapamondul că e proastă, că e atât de proastă că nu l-a putut recunoaște pe lup cum era îmbrăcat în hainele bunicii.
Dar puțini mai știu că povestea adevărată, veche, a Scufiței Roșii, de dinainte de secolul 17, era puțin mai brutală, căci lupul o păcălea pe fată să mănânce din carnea bunicii și să îi bea sângele babei, după cum, în multe versiuni orale, Scufița Roșie era de fapt isteață și îl păcălea pe lup, reușind să scape.
Așa că v-o prezint pe adevărata Scufița Roșie, redesenată de mine, care tocmai și-a reorganizat viața după un divorț la nici 19 ani, prostită de lup să se apuce de videochat și dată în vileag soțului tot de lup, care i-a arătat videouri deocheate cu ea ca să o șantajeze. Nu a mai suportat umilința și nici episoadele de abuzuri, a luat securea și i-a omorât pe toți, și pe soț, și pe lup, și pe Bunica.
Pe Lup l-a mecanizat la un atelier de steampunk, e dresat să o apere de diverși bărbați care ar vrea să se îndrăgostească de ea, iar pe Bunica o ține în halul în care o vedeți din răzbunare, ca să o vadă și după moarte că ea, Scufița Roșie, e mai fericită fără sfaturile ei de rahat.
Scufița Roșie nu mai vrea să iubească pe nimeni, se teme să mai lase pe cineva în inima ei, își omoară toți pretendenții în minte și fuge la primul gând cald al iubirii.
E cumva de înțeles, că ea sunt zeci de milioane de femei singure ce nu mai cred în iubire și își îneacă singurătatea într-un jgheab de lacrimi.
3.Sexul se aflǎ în minte
Nu e afirmația mea, e o declarație pe care bunăciunea de Monica Bellucci a dat-o recent pentru a argumenta de ce bărbații de 30 de ani se îndrăgostesc de femei 50+. Și îi dau dreptate. Așa că m-am gândit să vă scriu de ce îi dau dreptate.
Cel mai mare organ sexual pe care îl ai, cǎ esti femeie, ca eşti bǎrbat, nu se află între picioare. Se află între urechi. Da, da, crede-mǎ.
Și până nu înțelegi asta, vei rămâne blocat într-o versiune mediocră a vieții tale erotice, convins că problema e în altă parte – nu-i talentat partenerul, te plictiseşte aceeaşi poziție, nu e momentul, fiindcǎ aud copiii.
Creierul e cartierul general dorinței, ca sǎ zic aşa, nu corpul. Corpul e doar executantul. Poți avea țâțe perfecte, sănătate de fier, partenerul ideal în pat cu sculǎ mare – și să nu simți nimic. Sau poți intra în portal, cu ochii închiși, și să experimentezi o intensitate care te lasă fără aer.
Diferența nu e în stimulare, ci în…