Opus nr. 593 - Duminica Joimǎriței şi a reginei Nzinga, despre bumbureii de argint şi alte mițipacuri ce îmi plac mie
Vă mulțumesc celor ce sunteți răbdători cu mine, mai am puțin și termin toate tablourile pentru expoziția de pe 16 aprilie din București. Când nu scriu două-trei zile “se vede”, deși de la începutul anului am avut analize și anchete de impact național, dar voi vă obișnuiți repede cu binele, haha.
Mai am cinci cărți de filcai de desenat și sunt gata. În aceste zile, m-a doborât o oboseală ciudată, cumva una care mă făcea să fiu mai slow în gândire sau dorința de a munci. Mi-am dat reset în fiecare zi sub dușul rece, am ținut post, și ideile au început să îmi vină.
Am renunțat la Muma Pădurii și am înlocuit-o cu sora-sa, Joimărița. Imediat vă povestesc cine e ea și cine e Nzinga, a 14-a și a 15-a carte de filcău, fiindcă sunt două personaje feminine de care extrem de puțini dintre voi au auzit. Nu-i bai, aici suntem strânși ca să învățăm împreună.
Să începem, prieteni, chiar dacă e iar duminică seara când vă trimit acest newsletter și poate sunteți în pat cu gândul la ziua de luni.
1.Joimărița, cotoroanța justițiară a hărniciei
Joimarita e unul dintre cele mai necunoscute personaje din mitologia romaneasca, aproape anonima judecand dupa faima celebrei sale surori bune, Muma Padurii.
Are înfățișare de femeie respingătoare și înfiorătoare, cu capul uriaș, părul lung și despletit, dinții lați și gura căscată.
Eu i-am alocat statutul de “craita de doba”, adica zecarul de caro, caci m-am indragostit de ea abia recent, dupa ce am citit impresionanta lucrare “Mitologia romaneasca”, de Antoaneta Olteanu (o sa va vorbesc putin despre carte mai jos).
Evident ca am schimbat-o pe Joimarita putin, nu se cuvenea sa o las de izbeliste, mai ales ca Joimarita e o aparitie rara, tocmai ce o sa isi faca aparitia, caci rostul ei special e sa se iveasca in Joia Mare, trimisa de Dumnezeu pe pamant ca sa certe si sa pedepseasca fetele si femeile lenese.
Asta e Joimarita, patroana torsului și a țesutului, care supraveghează hărnicia oamenilor.
Pe Joimarita nu o poti pacali, ea stie cand in casa s-a instalat lenevia si, daca auziti ca va canta asa, ati sfeclit-o:
Pute-a câlți,
Pute-a feștilă,
Pute-a lene de copilă,
Pute-a pânză nețesută
Și-a nevastă nebătută.
In imaginatia mea, Joimǎrița nu mai are parul despletit, ce naiba, acum avem saloane de hair styling, asa ca i-am imaginat parul din pene de negre de cioara si i-am pus o naframa din petale rosii de trandafir, mai ales ca, in ultima vreme, cum tot mai putine dintre fetele noastre mai torc sau mai dau cu matura, Joimarita a trebuit sa isi castige traiul cumva si s-a facut organizatoare de retreat-uri de tors si tesut pentru neveste plictisite si divortate singuratice, mai face si ea un ban, invatandu-le sa traga din caier lana si sa o facǎ fir, pentru a intelege mai bine urzeala vremurilor.
A propos de caier, aproape intreaga panza e o instalatie, cred ca asta e amprenta mea artistica, fiindca deja ma simt tot mai bine si sunt tot mai indraznet in privinta “adaugirilor” de tot felul pe langa vopselele acrilice pe care le folosesc. Penele, petalele si lana sunt aplicate cu grija de mine, ca sa fie trainice, adica lipite ca lumea si sa dureze, e o senzatie aparte cand privesti aceasta lucrare, fiindca e originala si obsedanta, m-a chinuit tare, dar sunt tare linistit ca am terminat-o.
2.Nzinga, Cleopatra Africii
A cincisprezecea carte de filcău e dedicată unei regine adevărate. Pe nedrept uitată. Nzinga Mbande a fost un soi de Cleopatra a timpurilor noi, regina regatelor Ndongo și Matamba (Angola de astăzi), una dintre cele mai emblematice figuri ale rezistenței africane împotriva colonialismului portughez.
Mai curajoasă ca un bărbat, mai demnă ca un ascet, pe Nzinga am cunoscut-o acum mulți ani într-o carte de povestiri istorice și n-aveam cum să uit povestea ei, căci e aparte.
În 1622, în timpul unei misiuni diplomatice la Luanda, Nzinga a fost trimisă de fratele ei, regele, pentru a negocia un tratat de pace cu guvernatorul portughez João Correia de Sousa.
La intrarea în sala de negocieri, Nzinga a observat că guvernatorul se lăfăia într-un jilț somptuos, în timp ce pentru ea fusese pregătită doar o rogojină pe podea, sugestie umilitoare că e doar o inferioară.
Refuzând să fie umilită, Nzinga i-a făcut un semn unuia dintre servitorii săi care s-a așezat în patru labe, devenind un „tron uman” pe care Nzinga să șadă și să îl privească pe guvernator de la egal la egal.
La finalul întâlnirii, când Nzinga s-a ridicat, servitorul a rămas în aceeași poziție. Când guvernatorul a întrebat dacă nu își ia „scaunul” cu ea, Nzinga a răspuns cu dispreț că o regină nu folosește niciodată același scaun de două ori, a scos hangerul și i-a tăiat slugii beregata.
Poate veți înțelege mai bine de ce am fost obligat să îi acord statutul de As de inimă neagră, fiindcă Regina Nzinga, pe lângă pielea neagră, se comporta nemilos cu dușmanii, era “față în față” în relația cu supușii și își iubea tribul.
Mi-am imaginat-o puțin schimbată, așa cum sunt vremile de azi. Nzinga nu mai este regina Angolei, astăzi lucrează barmaniță la hotelul TWA din interiorul aeroportului JFK din New York și mai are un part time la o măcelărie din Queens.
În ciuda reputației ei de fată rea, Nzinga a fost unul dintre primii lideri ai țărilor colonizate care s-a răzvrătit împotriva asupritorilor Africii, care i-au furat timp de 500 de ani bogățiile și sufletul.
3.O caricatura superbǎ semnata de Mǎlǎele
Desigur, de aici, numai pentru abonații plǎtitori.