Opus nr. 611 - Duminica în care ne gândim de ce ne stricăm sufletește. Plângerea narcisei. Sunteți pregătiți psihic să vă stricați psihic?
1.Un gând de noapte
Îmi place să fiu singur. Nu îs, de fapt, niciodată singur la câți am în mine.
Dar prefer mereu să tac și să stau singur, deși nimeni nu ar spune asta, așa cum se vede din afară.
Eu, când stau singur, mă uit în jurul meu. La amintiri, la ce am spus mai devreme, câteodată, mă uit chiar la covor.
E liniștea aia mică de noapte când pot să mă uit și la mulții din mine, fiindcă sunt zi de zi diriginte de șantier pentru viețile altora. Nu mă răsfăț. Asta sunt. N-am macarale argintii, adeseori nu găsesc nici pentru mine o simplă vidanjă.
Stau și tot stau cu un Rothmans în dinți și mă uit la pereți, în aievea mea poate și ațipesc privind la pahare goale. E starea mea unică de vulnerabilitate, momentul în care văd ce a fost acum o oră: gălăgie, muzică, lipăit de rădăuțeană, eu, mereu, o scrumieră în care mă ard singur gândindu-mă flaubertian ce bună e Azuga. Noaptea îmi place cu mine, nu există decât mici scărpinături pe pielea nasului, poate o brichetă pe care am rătăcit-o sub cur.
Știu gustul tânjit a ceea ce nu poți avea: liniștea.
Și, deși o am, liniștea mea nu există. Într-un flavour bible, io îs rețeta cu mult monoglutamat.
Tasty, but în afara secundei.
2.S-a terminat “Filcăi”, dar începe “Plângerea narcisei”. Nu pot sta să o frec. Încep ceva și mai special.
A doua expoziție personală a mea — “Filcăi” — a luat sfârșit în această seară. A fost ceva extraordinar totul, toate cele trei săptămâni, mi-au scris tone de oameni mesaje după ce au văzut-o, pare-se că le-a plăcut.
Foarte mulți vizitatori, undeva peste 3000 în cele trei săptămâni, dar no, e totuși capitala României, publicul e mai dornic de artă contemporană.
Mulțumesc din inimă galeriei Kulterra pentru găzduire și pentru profesionalism. Nu știu dacă voi mai expune vreodată în România, dar dacă da, sigur va mai fi la Kulterra.
Nu am fițe în cap, dar mi-e clar că arta mea e mai… conceptuală și că doar “afară” pot găsi aderența necesară pentru ce vreau eu să fiu ca artist. Îmi pare rău să zic asta, dar publicul educat în artă contemporană din România e ultra infim.
Acestea fiind zise, vă dați seama că următoarele rânduri despre noua mea temă artistică o să vă indice că îs și mai nebun decât credeți. Fiindcă duc conceptualizarea într-o zonă și mai nișată, lucru ce aparent ar însemna că îmi tai craca de sub picioare, pe când eu cred că mă va lansa foarte bine în plan internațional.
Încep azi o serie de 21 de pânze ce sper să atragă atenția unei galerii internaționale pentru o expoziție personală în afara granițelor României. Seria se numește “The Daffodil Lament” (Lamentația Narcisei) și este dedicată unei cântărețe deosebite, solista trupei The Cranberries.
Dolores O’Riordan, un suflet chinuit cu o voce inconfundabilă, a folosit adesea muzica pentru a procesa traume personale și, din păcate, a avut din plin parte de-a lungul scurtei sale vieți, de la abuz sexual în copilărie, până la depresie, sindrom de abandon, tulburare bipolară, accente schizofrenice, toate potentate de episoade de consum de alcool și droguri.
Dolores mi-a marcat adolescența în anii ’90, a marcat, de fapt, sufletele a milioane de oameni, prin cântecele sale ciudate, bitter-sweet sau furioase, depresive sau naive. Mulți știți despre ea doar din faimoasa “Zombie”, dar Dolores a fost infinit mai mult. A fost un multivers sufletesc.
Cele 21 de pânze, aluzie la melodia “Twenty One”, își propun o proiecție vizuală artistică asupra fragilității minții omenești, dacă vreți personificări conceptuale ale bolilor psihice. V-ați gândit vreodată cum arată depresia sau abandonul? O să vă arăt eu cum le văd de-a lungul a 21 de pânze.
Aduc prin acest exercițiu artistic un tribut acestei artiste excepționale, ca un reminder obsedant al fragilității noastre sufletești. Mulți o ascundem cu rușine, mulți dintre noi refuzăm să căutăm în noi sau cu alții alinare, Dolores a reușit să vâslească o vreme prin viață datorită cântecelor, până când “barca” i s-a scufundat într-o cadă dintr-o cameră de hotel.
Azi vă prezint două din primele 21 de pânze.
Prima se numește “Empty” și face referire la trauma abuzului sexual, Dolores fiind victima unui asemenea abuz de la 8 la 12 ani din partea unui prieten apropiat al familiei ei. În această pânză, durerea apare sub forma unor cioburi colorate care transformă corpul într-un vitraliu straniu, în interiorul corpului fiind captiv un copil ce pare că nu mai poate ieși niciodată de acolo. Așa suntem mulți dintre noi
A doua pânză se numește “Linger”, după melodia care i-a făcut celebri pe The Cranberries și care e povestea superbă și tristă a celor ce rămân blocați în ei înșiși sau undeva în peisajul vieții, nemaiputând înainta sau fi fericiți, rămânând captivi în propriile sforicele care sunt scuzele și regretele.
Voi reuși să găsesc înțelegere în plan internațional la o galerie mișto? Nu știu, am mare încredere în mine și în steaua mea. Un lucru e cert: am în cap toată seria de 21, am scrise notițe pentru tot, o “văd” deja în minte și o să facem ca la “Filcăi”, veți fi martorii exclusivi ai zbaterilor mele până vom vedea seria de 21 de pânze că e completă.
Vedem mai apoi ce va alege timpul pentru mine.
Enjoy!
3.Linger - aşa sunǎ Dolores
4.Tot Dolores - dar un sound şi mai special
O să vă obișnuiți cu această voce stranie, știți că nu vă aduc pe masă rahaturi. Eu o ascult de peste 30 de ani. Musai sǎ ajungeți la refren când strigǎ EMPTY!
5.Ceva amuzant
Irina Vlad e superbǎ, ador ironiile ei la adresa parentingului “modern” care permite copiilor sǎ se cace în capul pǎrinților.
6.De ce ne stricǎm sufleteşte?
Probabil că noi, oamenii, suntem ca BMW-urile: imediat cum suntem făuriți, începem să ne stricăm pe dinăuntru.
Nu vorbesc despre bolile care vin ca un trăsnet, despre acele clipe în care creierul cuiva o ia razna fără avertisment, fără biografie, fără explicație — acelea există și sunt o tragedie aparte, una a hazardului biologic în fața căreia rămâi mut.
Vorbesc despre celălalt fel de stricăciune, despre ruina lentă, despre felul în care un suflet se subțiază în timp până când într-o zi te trezești că nu mai recunoști pe nimeni înăuntrul tău.
Începem să ne stricăm sufletește, cred, din clipa în care învățăm că ceea ce simțim cu adevărat nu e binevenit. Un copil care plânge și cǎruia i se spune să tacă învață, în acea secundă, prima minciună pe care va trebui să și-o spună singur până la moarte:
că ceea ce este înăuntrul lui nu trebuie să iasă afară.
Învață că dragostea celor din jur e condiționată de capacitatea lui de a fi “cuminte”/convenabil. Și pentru că nicio ființă nu poate trăi fără dragoste, va începe să-și mutileze propriile reacții, propriile dorințe, propriile spaime, ca să nu piardă singurul lucru care îl ține în viață.
Apoi vine școala, care în mintea noastră e un loc al cunoașterii, dar, în realitate, pentru cei mai mulți, e prima instituție în care înveți că ai o valoare măsurabilă și că ea fluctuează zilnic. Mai ceva decât cursul euro-leu din vremea lui Isǎrescu.
Înveți că ești cu atât mai prețios cu cât performezi mai bine, că dragostea profesorilor și prietenia colegilor se distribuie în funcție de rezultate, de aparențe, de capacitatea de a te integra.
Un copil bâlbâit, un copil gras, un copil sărac, un copil prea inteligent, un copil prea sensibil… ei bine, nu e aşa bine pentru ei: toți acești copii primesc, ani la rândul, mesajul că există ceva în ei care nu e ok, ceva care îi face mai puțin demni de spațiul pe care îl ocupă.
Iar acel mesaj nu se va șterge niciodată complet.
Începem să ne stricăm și în clipa în care învățăm să iubim oameni care nu pot să ne iubească înapoi.
Un părinte distant, un părinte absent, un părinte care iubea pe altcineva, un părinte care era prea ocupat cu propriile lui demoni — copilul nu va înțelege niciodată că problema nu este la el. Va trage concluzia, logic în fond, că dacă oamenii care ar trebui să-l iubească necondiționat nu o fac, atunci el trebuie să fie cumva “de vinǎ”. Și va petrece…
… de aici doar abonații plǎtitori pot citi. Dar vezi cǎ am aici o propunere.
Am lansat azi ediție nouǎ Gizǎs Craist - un newsletter unic în România, cu știri ciudate, dar adevărate:
o tipa a fost data disparuta .
Dacă plătești pe un an de zile abonamentul Strict Secret, newsletterul nr. 1 în România, adicǎ doar 350 de lei, primești ceva și mai grozav: un abonament de acces gratuit pe un an a Gizǎs Craist, și tot gratuit cărțile mele cu transport inclus!
Dar stai, facem ca la teleshopping, dacǎ te abonezi pe un an, primeşti tot gratuit, pachetul artistic de cǎrți de joc Filcǎi!
dǎ click pe boxul albastru, alegi plata de 72 usd pe un an şi marți ai cadoul!